Superstiţiile sunt definite drept ,,prejudecăţi care decurg din credinţa primitivă, înapoiată în spirite bune şi rele, în farmece şi vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice sau în alte rămăşiţe ale animismului şi ale magiei’’. Aceasta este definiţia dictionarlui laic. Noi definim superstiţiile ca o sumă de practici prin care se invocă ajutorul demonilor, existenţa cărora este axiomatică. Deşi par preocupări uneori nevinovate, superstiţiile sunt păcate grave, incompatibile cu Dreapta Credinţă a Bisericii. Este uimitor să constatăm cu câtă putere se perpetuează acestea de-a lungul veacurilor şi cum intră în preocupările unor oameni care se pretind credincioşi. Etnologii le consemnează şi le transmit prin toate mijloacele care le stau la îndemână, uitând întotdeauna să arate nocivitatea lor pentru viaţa credinciosului.
Amintim aici doar câteva din multele superstiţii de care se lasă înşelaţi oamenii: purtarea ciorapilor pe dos, pretinzând că i-ar apăra de rele; purtarea usturoiului care, chipurile, îl apără pe om de duhurile necurate; cifra 13 este socotită ca fiind aducătoare de rău; la Denia celor 12 Evanghelii era obiceiul ca la fiecare din acestea să se facă un nod pe o sfoară, care dacă era pusă sub pernă ar arăta în vis cu cu cine se va căsători fata sau băiatul; convingerea că dacă în ziua întâi a anului persoana care-ţi intră în casă este fată, vei avea un an cu multe necazuri; obiceiul păgânesc al mirilor de a sparge paharele când intră în localul nunţii, crezând că cioburile le vor aduce noroc; punerea în sicriul celui decedat a unor obiecte sau bani, crezând că-i vor fi de ajutor în viaţa de dincolo; spargerea unei farfurii la scoaterea din casă a celui decedat; întâlnirea cu o persoană care poartă o găleată goală ar aduce necazuri, iar dacă găleata e plină cu apă este semn bun; zbaterea unui ochi ar anunţa evenimente neplăcute. Acestor li se pot adăuga multe altele, ceea ce nu ne-ar fi de nici un folos.
Dacă n-ar fi păcate, superstiţiile ar putea fi catalogate drept preocupări hilare şi neserioase. Credinciosul întărit în Dreapta Credinţă nu se va preocupa niciodată de asemenea practici dăunătoare vieţii. El va şti întotdeauna că ajutorul îl primeşte de la Bunul Dumnezeu, Căruia trebuie să se roage în fiecare zi, cerându-I cele ce-i sunt de folos bunei vieţuiri şi mântuirii sale şi a semenilor. Va şti, de asemenea, că avem mijlocitori pe Sfinţii lui Dumnezeu, care se roagă în toată vremea pentru binele nostru şi al lumii întregi.
Preot Ioviţa Vasile
Â