Semnul crucii este o rugăciune fără cuvinte
De la botez până în mormânt, credinciosul este purtat de crucea pe care o ţine la gât, pe trupul lui: îl apără şi îi încununează trupul, care este, de altfel, „templul Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19). Această cruciuliţă este cea mai mare avere a lui pe pământ: ea îi aduce aminte mereu al cui este şi pe Cine slujeşte.
De dragul acestei cruciuliţe, mulţi au mers în mormânt; ea mărturiseşte: „Sunt creştin!”. Cu mâna îşi însemnează credinciosul trupul său întreg: acest semn este o rugăciune fără cuvinte şi o lăsare în mâinile lui Dumnezeu cel biruitor: „întru acest semn vei birui”.
Credinţa ne-a fost dată ca un fel de unealtă, sau ca un simţ, al şaselea.
De la începutul veacurilor, iertarea lui Dumnezeu este desăvârşită, neschimbătoare şi necondiţionată. Este mereu lucrătoare întru Hristos: „veniţi la Mine” sună revărsarea de iubire a Domnului. Omul în sine nu are de făcut decât o alegere: să urmeze chemării sau să stea pe loc. Aşadar, stă în puterile noastre să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dar fără de Credinţă nu mai ajungem nicăieri: fără Credinţă nici nu bănuim nevoia unei împăcări.
Credinţa ne-a fost dată ca un fel de unealtă, sau ca un simţ, al şaselea, iar cheia acestuia este iubirea. Nădăjduim în ceea ce iubim, iar în ce nădăjduim, credem; ne putem îngriji de cele lumeşti, putem crede în „bunătatea lui mamona” sau putem să ne îndreptăm iubirea noastră – şi de aici şi Credinţa – spre cele ale Domnului. Cea dintâi însemnează lipsirea de lumină, cea de-a doua, deschiderea către ea.
(Tito Colliander, Credinţa şi trăirea ortodoxiei, traducere de Părintele Dan Bădulescu, Editura Scara, Bucureşti, 2002, p. 43, p. 28)
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
Cu mana pe crucea de la gat am inchis ochii acum o jumatate de ora, vazand peretii cum se apleaca! Doamne, Iisus Hristoase, miluieste-ne pe noi, pacatosii, robii tai!