Nu știu câți dintre voi cunosc faptul că Oreste Teodorescu făcea parte din loja masonică românească. Printre altele, era și un mare împătimit New Age, implicat în practici oculte. Iată declarația sa:
“Una dintre foarte multele greșeli pe care le-am făcut în viața mea ticăloasă, este incăpățânarea, chiar trufia de a crede că pot schimba ceva pe acolo pe unde mă poartă pașii… ce sinistră nebunie! Curiozitatea și mai ales setea de a înțelege Misterele lumii, m-au adus la porțile templului masonic. Am intrat și am stat acolo vreo 8 ani…
După primii 5 ani am înțeles mecanismul din spate, dar prostul de mine a crezut că poate aduce și acolo măcar o clarificare, (masonii se declară în căutarea “Cuvântului Pierdut”, deși deschid ritualul, culmea, cu Evanghelia Sfântului Ioan, care arată limpede Cine și ce este Cuvântul). Atunci de ce îl mai căutăm, dacă l-am găsit deja?! Răspunsul la această întrebare este deconcertant: Masonii susțin că: “Hristos e Hiram care învie mereu și mereu în Maeștrii masoni!”
Și totuși m-am încăpățânat să stau, încă nu am plecat, crezând că poate nu am înțeles eu bine, apoi sunt izbit de o altă explicație stranie din partea lor:
“INRI, nu înseamnă Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor ci Ignae Natura Reintegratur Integra (prin foc întreaga natură se regenerează)”
Hopa!… aici mi s-a aprins un beculeț și am început să bat în retragere (cam târziu, după 6 ani), dar tot am îndrăznit să mă încăpățânez și să cred că poate, printr-un dialog sincer, ne lămurim cu toții, mai ales că la întrunirile masonice se țin planșe (lucrări, eseuri despre teme majore, etc)…
La insistențele mele legate de Cuvânt, mi s-a explicat de către “marii hierofanti” (niște domni grăsuți, cu degete mici, tip cremwuști) că de fapt, Mesia nu este Iisus Hristos, ci Sfântul Ioan Botezătorul… aici, oricât de lipsit de cunoaștere teologică ai fi, tot te cuprinde o neliniște…
Ceea ce m-a făcut însă să rup rândurile, să părăsesc definitiv acest “club” complicat a fost mărturisirea lor că francmasonul prețuiește mai mult Gnoza decât Mântuirea, că nu există Rai ci doar o “permanentă înviere a lui Hiram”, care este arhitectul templului lui Solomon, și are loc în fiecare mason.
La plecare, am fost ars între coloane, adică din perspectiva inițiatică să îmi fie uitat numele veșnic de către “frați”! Mișto… asta chiar a fost un dar!
Am simțit repede cum toate ușile altădată deschise se închid rând pe rând, până când am rămas de-a dreptul fără contracte, job, plus câteva atacuri de o duritate fără precedent. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea “spirituală”, căci cu fiecare „palmă” și „șut în fund” primit de la “frați”, simțeam cum începe Dumnezeu cel Viu și Adevărat să mă curețe de trufie, gânduri rătăcitoare, orgoliu nemăsurat, raționalism mărunt și foarte multe alte amăgiri, ce-i drept, superb ambalate.
Apoi, cretin din fire, am crezut că măcar în politica orizontală o să pot aduce niște idei constructive. Nu mi-am dorit niciodată funcții sau privilegii (m-a lecuit Tata de patima lăcomiei și setei de putere, mai înainte puțin), ci am vrut să sprijin cu tot ceea ce sunt și am, oameni care vor, pot și se luptă pentru a aduce măcar puțin bine și în sistemul de putere… Vreo alți 7 ani am pierdut din viață, narcotizându-mă că am vreo șansă! De unde?! Țeapă totală!
Am părăsit și aceasta „corabie” cu scântei și reproșuri… alte uși închise, alte șuturi în fund, alte conturi blocate (trebuia să-mi dau seama de deznodământ, doar toți acești oameni ai puterii frecventau o zi pe săptămână templul masonic). Eu îi vedeam, ei pe mine nu…
În cele din urmă, dintr-o dragoste pe care evident, ticălosul de mine, nu o merită, Tatăl m-a muncit puțin ca pe Iov, până a scos tot veninul din mine păcătosul… În fața bolii, morții, pierderii, singurătăți și uitării, nimeni și nimic în afara Dumnezeului Celui Viu nu a putut să-mi liniștească duhul.
Acum, îmbătrânit în rele multe și iluzii, mă desfac din ghearele (cum altfel) întunericului luminos (Lucifer este o “lumină” rece) și îmi las toată viața în Mâinile celui care mă iubește necondiționat, cercetându-mă cu atenție și văzând cât sunt de nenorocit, laș și prost făcut grămadă!
Am greșit mult, am sperat mult și nu am realizat nimic… poate doar, mai de la 45 de ani încoace, am realizat că singurul temei și sens al vieții este dragostea! O dragoste simplă, sinceră, curată și fără așteptări! Este greu, foarte greu dar dacă un dobitoc ca mine poate simți dorul de Dumnezeu, atunci toată lumea poate a se mântui! Îmi răsună de ceva vreme în minte vorba unui Sfânt tăcut: „toți se vor mântui, mai puțin eu, păcătosul, căci toată răutatea pe care o văd încă în lume, este de fapt, răutatea mea!”
Oreste Teodorescu (Preluare de pe ,,Iubim Ortodoxia”)