De douăzeci de ani sunt preot și în viața mea n-am mers de Crăciun sau de Bobotează din ușă în ușă pe la necunoscuți, așteptând să-mi deschidă. Nu c-ar fi fost sub demnitatea mea, căci la păcatele mele deja mi-am pierdut-o și trebuie să primesc ca tâlharul „cele cuvenite după faptele mele” (Luca 23,41), dar de ce să-l fi expus a doua oară pe Hristos refuzului și umilinței din partea unor oameni indiferenți?
Nu e nicio „vestire” a lui Hristos în mersul din ușă-n ușă, să nu ne mai amăgim: Hristos s-a vestit destul pe Sine, acum este vremea să fie căutat și chemat.
Când eram la țară, le spuneam oamenilor: mâine voi trece cu icoana lui Hristos prin sat, cine vrea să mă primească în numele Lui (Matei 10,40) să lase ca semn poarta deschisă. Nu intram decât acolo unde găseam porțile deschise, oamenii mă așteptau cuminți cu lumânarea aprinsă, bănuțul pe care-l primeam într-o casă îl lăsam în cealaltă și așa umblam cu pace și Dumnezeu era binecuvântat în urma mea.
N-am fost preot de oraș, dar aș fi făcut la fel, cu atât mai mult astăzi când toate parohiile au pagini de facebook și comunică foarte ușor cu enoriașii (cu cei interesați, nu cu blocurile din parohie!): cine vrea să mă cheme în numele Lui, să mă caute și să-mi spună adresa. Sunt parohiile prea mari (lasă că nu ne-ar căuta decât cei care vin de obicei la biserică)? Dar sunt și atâția preoți pensionari sau fără parohii. Se pot găsi soluții, cu puțină bunăvoință. Și atunci n-am mai merge decât cum spune Hristos, „în casele care vă vor primi pe voi”, nu ca niște agenți de recensământ dintr-o locuință în alta.
Dar nu mă prefac că nu știu și al doilea motiv pentru care în aceste zile se pun preoții pe drumuri: din bănuțul acela primit cu osteneală și de multe ori cu hule în urma lor, își vor plăti ei dările către episcopii, altfel riscă să-și piardă posturile, să nu mai prindă vreun transfer într-o parohie mai bună sau să fie ridicați în picioare în ședințele de protopopiat.
Nu mai spun că foarte mulți preoți de țară își completează salariile de peste an cu aceste venituri, altfel ar trebui să vină cu bani de acasă pentru impozitele reținute din start de către stat. Că asta nu înțelege lumea: preoții au un salariu pe hârtie și doar o contribuție de la bugetul de stat la acest salariu pentru care, indiferent dacă-l realizează sau nu din veniturile lor de parohie, plătesc toate taxele și impozitele aferente. În ziua de salariu, mulți trebuie să vină cu bani de acasă, mai ales cei din parohiile mici, să-și plătească impozitele, taxele, dările la episcopie, contribuțiile la diverse „fonduri” și publicații episcopale băgate pe gât, căci nu le citește nimeni. Când toate ale lumii acesteia se vor preface iar în ce-au fost, multe bogății ale Bisericii se vor transforma în noroaie de uliți și în lacrimi de preoți.
S-a spus despre episcopi că în Biserică, în demnitatea lor arhierească (și numai în ea) sunt chipul lui Hristos, și așa este. De aceea și mitrele lor împodobite ca pentru capul unui Rege.
Preoții sunt însă picioarele Sale desculțe care-L poartă prin case pe toate drumurile, spre a duce acolo unde sunt primiți cu puțină mângâiere, credință și nădejde. Lor le dedic, ca o sărutare de mână, textul de mai jos pe care l-am scris mai demult în „Jurnal scoțian” și care mă caută de fiecare Crăciun, ca un colindător prin timp.
Preot Ioan-Florin Florescu
Ascunse în sac și într-un coș cu iarbă: Povestea cinstitelor moaște ale Sfântului Ierarh Spiridon
În fiecare an, în ziua de 12 decembrie, cu două săptămâni înainte de mult-așteptatul Praznic al Nașterii Domnului, Biserica noastră face pomenirea Sfântului Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei, apărător al dreptei credinţe şi făcător de minuni. Milostiv și bun cu cei smeriţi, aspru cu cei mândri, drept cu cei ce nu urmează poruncilor și Evangheliei lui Hristos, Sfântul Spiridon este cunoscut în Biserica noastră Ortodoxă și sub supranumele de „Sfântul călător”, căci deseori își părăsește racla din Corfu și pleacă peste mări și țări pentru a le da o mână de ajutor celor ce-și împreunează mâinile în stare de rugăciune și-l cheamă să le fie sprijin și călăuză.
Astfel, știind cu toții evlavia pe care mulți dintre noi o au la acest atât de cunoscut Sfânt al Ortodoxiei, ne-am gândit ca în preajma sărbătorii sale, să adunăm la un loc câteva lucruri legate de Sfintele sale Moaște și de peregrinările pline de peripeții pe care acestea le-au făcut până să ajungă înapoi acasă, în Insula Corfu din Grecia. Vă invităm, deci, să le aflăm împreună, în rândurile de mai jos.
Cărămida și Ierarhul Taumaturg
Înainte de a trata subiectul nostru, vă aducem în atenție câteva detalii biografice. Astfel, se cuvine să reținem că Sfântul Ierarh Spiridon s-a născut în jurul anului 270, în Askia (Cipru) și a fost păstor de oi încă din copilărie. S-a căsătorit şi a avut o fiică, însă la scurtă vreme soția sa a trecut la Domnul, fapt care l-a determinat pe Sfântul Spiridon să îmbrace haina călugărească și să se dedice întru totul lucrării virtuților: în fiecare zi se ruga, postea și îi ajuta pe cei în nevoie. Pentru viața sa duhovnicească aleasă, Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni, căci vindeca tot felul de boli, dintre cele mai grave, și izgonea duhurile rele din oameni cu puterea rugăciunii. Istoria și tradiția Bisericii noastre au consemnat, de-a lungul vremii, o sumedenie de minuni săvârșite de Sfântul Ierarh Spiridon: a adus pe pământ ploaie, a pus capăt foametei, l-a vindecat pe împăratul Constanție de boala de care suferea, a înviat copilul unei femei și multe altele – știute și neștiute. În anul 325, Sfântul Spiridon a participat la cel dintâi Sinod Ecumenic, desfășurat la Niceea, unde s-a împrietenit cu Sfântul Nicolae și i-a uimit pe toți cu simplitatea cu care a explicat credința ortodoxă și Taina Preasfintei Treimi: luând o cărămidă, le-a arătat tuturor celor care nu înțelegeau cum este posibil ca Dumnezeirea să aibă o singura fire, cunoscută în trei ipostase (persoane), explicându-le că, așa cum cărămida este formată din trei elemente esențiale, adică foc, pământ și apă, fiind un singur obiect, tot așa trebuie să înțelegem și Treimea.
Coșul cu iarbă și peregrinările Moaștelor Sfântului Spiridon
Sfântul Spiridon și-a trăit mare parte din viață în Cipru, unde a și trecut la Domnul, în ziua de 12 decembrie a anului 348, fiind îngropat în Biserica Sfinților Apostoli din Trimitunda (un sat din Districtul Larnaca), locul său de naștere. Când saracinii au cotropit insula Corfu, locuitorii s-au sfătuit și au hotărât să deschidă mormântul Sfântului pentru a nu fi profanat și să ducă Sfintele lui Moaște la Constantinopol, pentru a fi în siguranță. În clipa în care au dat piatra de pe criptă, au descoperit că trupul Sfântului era întreg, iar din mormânt venea un miros de busuioc, semn al viețuirii sale cinstite și drepte, după poruncile lui Hristos.
Ajunse în Constantinopol, Moaștele Sfântului Spiridon au fost adăpostite în mănăstirea de măicuțe a Maicii Domnului „Keharitomeni (Cea plină de Har)”, iar mai apoi au fost mutate în Biserica Sfinţilor Apostoli, o Biserică măreaţă, zidită de împăratul Iustinian în anul 550. Când Constantinopolul a căzut sub turci, preotul Grigorie Polieuktos a luat Moaștele Sfântului Spiridon și pe cele ale împărătesei Teodora, soția împăratului Teofil, cea care a restabilit închinarea la Sfintele Icoane (843), le-a pus în doi saci, le-a așezat pe două animale (cai sau asini), și mergând prin Tracia și Macedonia, a ajuns la localitatea Paramitia din Epir, „trecând cu răbdare printre sălașurile fiarelor sălbatice”, după cum ne spun scrierile Bisericii.
Neavând urmași și fiind conștient de valoarea duhovnicească fără de preț a Sfintelor Moaște pe care le luase din Constantinopol, parintele Grigorie Polieuktos le-a dăruit pe acestea vechiului său prieten, Gheorghe Kaloheretis, care s-a gândit să ascundă Moaștele Sfântului Spiridon și pe cele ale Sfintei Teodora Împărăteasa într-un coș și, după ce le-a acoperit cu iarbă, pentru a nu atrage în vreun fel atenția, le-a dus în insula Corfu. În fapt, unii teologi sunt de părere că numele Sfântului Spiridon, care provine de la termenul grecesc „spiris” (σπυρις), tradus prin „coșuleț” sau „coș împletit din nuiele” ar veni de la acest episod petrecut în contextul mutării Sfintelor sale Moaște. Alții, spun că numele ar veni de la obiceiul Sfântului Spiridon de a purta pe cap, în semn de smerenie, o scufie sub forma unui coș împletit din papură, o plantă răspândită în mlaștinile din zona tropicală și temperată.
Revenind la subiect, Sfintele Moaște au revenit, ulterior, prin moștenire, celor trei fii ai părintelui Kaloheretis, Marcu, Luca și Filip. Lui Marcu i-au revenit Moaştele Sfintei Teodora, care a ales să le dăruiască comunității credincioșilor din Corfu, iar celorlalţi doi fraţi, cele ale Sfântului Spiridon. Știind aceștia că Moaștele valorează mulți bani, au pus la cale un plan: să le scoată pe ascuns din insulă și să le facă furate sau pierdute. Însă, pentru că planurile Domnului nu sunt ca ale omului, locuitorii din Corfu au aflat imediat și le-au interzis cu hotărâre acest lucru. În cele din urmă, aceștia au hotărât de comun-acord să dea în grijă Moaștele Sfântului Spiridon fiicei lui Filip, pe nume Asimina, care în 1520 s-a căsătorit cu Stamatellos Vulgaris şi care a primit Sfintele Moaşte ca un cadou de nuntă. „Darul cel de mult preț” a aparţinut familiei Vulgaris până în anul 1925, când a trecut în proprietatea Mitropoliei de Corfu, așa cum se află până astăzi.
http://blog.bizanticons.ro/2022/12/10/ascunse-in-sac-si-intr-un-cos-cu-iarba-povestea-cinstitelor-moaste-ale-sfantului-iearh-spiridon/
Subscriu întru totul!