Sfintele Canoane şi Învăţăturile Sfinţilor Părinţi, propovăduite nouă de către Părintele Duhovnic, ne arată ca singură posibilitate de acţiune în vremea prigoanei Bisericii lui Hristos, trădat de slujitorii Săi, căzuţi în apostazie, îngrădirea de ereticeştile învăţături propovăduite, până la pocainţa şi revenirea acestora în simţiri. Asistăm în aceste vremuri de apostazie, după sinodul tâlhăresc din Creta în lumea Ortodoxă şi în întreaga lume, la o „ nebunească răzvrătire a făpturii împotriva Făcătorului.” Războiul stăpânirii atee împotriva lui Hristos şi împotriva Sfintei Împărtăşanii, a cinstirii Icoanelor, a violenţei făţişe a oamenilor între ei, a distrugerilor şi profanărilor, declanşate în lumea occidentală împotriva simbolurilor papistaşe sau ereticeşti evanghelice (vitralii, picturi, statui) sunt toate semne ale vremurilor din urmă.
„Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14;26). Pe Acesta Îl vom aştepta şi noi, cu nădejde şi încredere, cu dragoste neţărmurită, pe Cel Care ne va învăţa ce avem de făcut la vremea potrivită. Convocarea unui sinod panortodox care să condamne trădarea Ortodoxiei a clerului BOR, în frunte cu patriarhul, nu stă în puterea noastră a o descifra, când, cum şi dacă va avea loc. Pentru că probabil, nu ne este de folos să ştim, tot spre mântuirea noastră. Cred că Cel Prea Înalt, în nemărginita Sa iubire de oameni şi îndelunga Sa răbdare, îi aşteaptă pe toţi să se trezească din amorţeala şi paralizia sufletească, să re-vină la Ortodoxie, în braţele iubitoare ale Lui Hristos, nu prin înfricoşare la gândul sinodului care îi va condamna ca eretici, ci prin libera lor voie, pornită din adâncul inimii lor, ascultând de glasul conştiinţei-” trâmbiţa de taină a lui Dumnezeu ” (Părintele Cleopa).
Daca observăm cu atenţie, Domnul Hristos nu le mai trimite nici o boală devastatoare, nu-i mai cercetează prin slăbiciune şi neputinţe, semne prin care se manifestă înalta pedagogie divină, care să le arate că sunt în cumplită înşelare. De ce? Nu-i iubeşte oare Domnul întocmai ca şi pe noi păcătoşii şi nevrednicii , care L-am supărat şi mâhnit de nenumărate ori? Categoric da, precum ne arată Pilda Fiului Risipitor. Ei trebuie să fie în deplinătatea puterii trupeşti şi sufleteşti, când şi dacă se vor pocăi de hula împotriva Duhului Sfânt, căci fiind slujitori ai Împăratului Hristos, mult li s-a dat, mult li se va cere.,,Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.”(Luca 12;47-48).
Harul nu a fost luat de la ei, fără îndoială (a crede altceva, ferească-Dumnezeu, ne aruncă în schismă!). Prin urmare au în continuare şi harul hirotoniei şi al tuturor Tainelor (Botezul, Sfânta Împărtăşanie, Mirungerea ca şi toate celelalte), conform Sfintelor Canoane şi a învățăturilor Sfinților Părinți. Dar arhiereii apostați, cât si cei care îi pomenesc, se împărtăşesc mereu cu nevrednicie, întrucât nu au ajuns la pocăința adevărată pentru trădarea lui Hristos, prin urmare cuminecarea nu le mai este de nici un ajutor pentru curățirea de toată patima şi toată boala. Mai mult decât atât, ei se împărtăşesc în cugetul ereticesc al patriarhului mincinos şi al mincinoşilor arhierei, devenind un trup şi un cuget cu ei şi nu cu Hristos. Ei s-au condamnat deja pe ei înşişi în fața Celui Prea Înalt.
AtotZiditorul aşteaptă totuşi pocăinţa lor până în momentul morţii, care într-adevăr, dupa slăvita Voia Domnului poate fi năpraznică, dintr-odată, fără ca acela, să mai aibă ocazia să-şi mărturisească păcatul împotriva Duhului Sfânt şi să ajungă astfel în adâncul necuprins al gheenei. Dar aceasta ca şi toate cele care se întâmplă sunt cu ştirea şi Voia Stăpânului Hristos.
Dr. Gabriela Naghi
Minunate sfaturi duhovnicești, de la Cuvioșii Mărturisitori, spre care se îndreaptă mereu, cinstirea, evlavia, dragostea noastră, Cuvioșii neamului românesc, rugători pentru noi nevrednicii, AtotBunului Dumnezeu.
Nu confundăm smerenia cu naivitatea sau cu prostia
Prestigiul smereniei, care se propovăduieşte în Biserica noastră, este haina sau mantia lui Dumnezeu pentru creştini, e această virtute înaltă pe care o are demnitatea noastră creştină. Dar această smerenie, această înţelegere profundă a principiului de smerenie a Fiului lui Dumnezeu, Care s-a pogorât din ceruri şi s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi s-a făcut om, prezintă o mare diferenţă faţă de smerenia pe care o înţelegem noi în veacul XXI. Smerenia din veacul XXI este interpretată greşit, anume că omul trebuie să fie desfiinţat ca personalitate. Or, în viaţa noastră călugărească smerenia depăşeşte limita tuturor înălţimilor şi decurge din demnitatea Domnului nostru Iisus Hristos care ne-a îmbrăcat cu virtuţile castităţii, sărăciei, ascultării. Acestea îl ajută pe monah în lupta pentru dobândirea mântuirii.
Prestigiul smereniei este această înălţime dumnezeiască în adânc de smerenie care îl pune pe creştinul ortodox în faţa unui model şi îi cere creştinului ortodox să fie foarte categoric şi bătăios în ceea ce priveşte apărarea valorilor noastre de credinţă ortodoxă. Nu confundăm smerenia cu naivitatea sau cu prostia. A fi smerit înseamnă a fi foarte demn, onoarea sfântă a smereniei nu se dobândeşte prin supunerea la tăvălugul mediatic, prin a asculta tot ce ni se spune şi tot ce ni se porunceşte de către mai marii lumii.
Noi, creştinii ortodocşi, am fost foarte tari în istorie, atunci când au fost puse în joc valorile credinţei noastre. Când a fost vorba de apărarea icoanei au ieşit călugării din pustie şi au mărşăluit pe străzile Constantinopolului şi nu au vorbit nici unul. Numai cât i-a privit lumea în adâncimea smereniei lor şi a revoltei lor şi a fost de-ajuns. La Sinodul al VII-lea s-a restabilit cultul icoanelor, o urmare a acţiunii monahilor care s-au impus cu smerenia lor demnă.
Smerenie nu înseamnă să te laşi copleşit, să le permiţi să vină peste tine, să-ţi golească mintea şi casa, cum vin acum toţi netrebnicii din Occident şi fac aicea educaţia poporului nostru.
Smerenie, să fim supuşi, ascultători, că de aceea sunt rânduite cele mai mari, dar asta nu înseamnă că dacă e mare are şi dreptate şi adevărul de partea lui. Poate să fie un străin care vine să-mi dea ordine şi să mă supună.
Aşa am trăit în comunism atâta amar de vreme, ni se cerea să facem ectenii, să ne rugăm pentru Nicolae Ceauşescu, apoi pentru Constantinescu şi pentru toţi -eştii, ceea ce nu înseamnă deloc ascultare, smerenie, ci mai degrabă este vânzare, tot mai căzută, până la trădarea naţiei noastre“.
fragment din interviul luat părintelui Iustin Pârvu de dl. Ioan Enache in aprilie 2007 si preluat din revista CREDINTA ORTODOXA : Să nu confundăm smerenia cu naivitatea sau prostia!
Degeaba ne zbatem, degeaba împlinim alte porunci creștine, dacă n-avem relație cu cineva
Există poruncă mare repetată de Iisus Hristos, încât insistă: Să vă iubiți unul pe altul. Vedeți, cu orice chip trebuie să fim controlați, dacă avem acest sentiment de iubire pentru toți.
Practic e greu. Nu poti chiar să iubești pe toți. Bine, asta se înțelege. Dar, cu nici un chip să nu urâți! Dacă nu urăști, nu mai ești în apă, ești pe scară, pe prima treaptă. Dar ești pe uscat! Și sigur că treptele merg până la treapta dragostei de sus. Ești liber și ai posibilitatea de a urca, dacă nu urăști. Deci este un început doar.
Ce se numește scară: Două lemne hodo-lemne și un braț de ălea mărunțele! Adică, dacă ești pe prima treaptă ești salvat.
Dar ceva sfânt din noi, creându-ne Dumnezeu singur numai pentru Dumnezeu si poruncindu-ne să iubim, ne-a dat si putință să iubim. Și atunci ceva sfânt din noi ne spune: „De ce să stau chiar așa pe ultima treaptă? Ia să pășesc mai sus!” Se întâmplă de capeți o bucurie pe care nu o cunoșteai, dar care te odihnește și te silește la a treia treaptă. Și tot așa, și tot așa, până când ajungem la dragoste, care este legătura desăvârșirii.
Mântuitorul nu spune că sunt treizeci de trepte, cum arată Sfântul Ioan Scărarul. Spune: Să vă iubiți – vorbește la superlativ și termină. Dar acum, noi, care ne întâlnim cu neputințele noastre și cu frecușul, lipsa de educație la un adversar, dintre două rele, alegem răul cel mai mic. Decât să-l urăsc, mai bine mă așez pe prima treaptă și nu-l urăsc. Și mă țin cu mâinile de treapta de sus.
Dacă te ții cu mâinile de treapta de sus, înseamnă că e posibil să ajungi la ea, că e deja în mâna ta. Este poruncă. Nu mai avem voie să comentăm, decât, cu orice chip, să stabilim relații măcar la Bună ziua, sau să nu urăști pe nimeni. Degeaba ne zbatem, degeaba împlinim alte porunci creștine, dacă n-avem relație cu cineva. Frățiile voastre trebuie să știți că inima noastră trebuie să fie mereu liberă pentru Hristos. Că un dușmănel, care stă cocoțat pe acolo pe undeva în zona asta grozavă a inimii, îl îndepărtează pe Hristos din inima ta.
Adică nu vrea Hristos să stea cu dușmănelul ăla. Că nu există relație între rău și bine.
Mântuitorul zice: Să-mi dai toată viața, toată ființa ta! Dracul zice: Mie să-mi dai numai un deget! Că prin asta el te stăpânește cu totul. Deja e lângă tine. Nu mai este Hristos lângă tine, dacă tu i-ai dat o unghie de la un deget.
Ne vorbește Părintele Arsenie Papacioc, Volumul 3, Taina Iubirii, Editura Mănăstirii Sihăstria – fragment
Nu se află om atâta de desăvârșit și de sfânt, care să nu aibă uneori ispite
Atâta vreme cât trăim pe pământ, nu putem fi scutiți de necazuri și de încercări. De aceea este scris în cartea lui Iov: Ispită este viața omului pe pământ. Nu se află om atâta de desăvârșit și de sfânt care să nu aibă uneori ispite, de care nu putem fi cu totul scutiți. Toți sfinții au trecut prin mulțime de ispite și de suferințe – și pe făgașul acesta au sporit; – dar cei care nu au putut birui asupra ispitelor au fost osândiți și au căzut.
Unii caută să fugă spre a nu fi ispitiți – și cad în ispite și mai primejdioase. Nu-i de ajuns să fugi ca să birui – ci răbdarea și adevărata smerenie ne face mai tari decât toți dușmanii noștri. Cel care, fără să smulgă rădăcina răului, se ferește numai de prilejurile dinafară, sporește puțin – dimpotrivă ispitele se întorc asupră-i încă mai grabnice și mai cu putere.
Vei birui mai sigur puțin câte puțin, printr-o îndelungată răbdare, cu ajutorul lui Dumnezeu, decât printr-o asprime prea mare față de tine însuți. Mergi adesea după sfaturi, când ești ispitit, și nu judeca deloc aspru pe cel ce se află în ispită, ci mângâie-l așa precum tu însuți ai vrea să fii mângâiat.
Învățăturile Părintelui Arsenie Boca, Despre îndumnezeirea omului prin har, Volumul I, Editura Credința strămoșească, 2005 – fragment
Părintele Cleopa: Tu crezi că pe dracul îl întreci în fugă?
Tu crezi că pe dracul îl întreci în fugă? El într-o clipă este la marginea pământului. Numai cu asta îl întreci: dacă te smereşti şi te socoteşti a fi praf şi cenuşă şi păcătos şi neputincios şi nevrednic de a trăi pe pământ. Numai de smerenie se teme diavolul! De alta nu se teme el. Poţi să fii tu nevoitor cât îi lumea, dacă nu ştii să ceri iertare, eşti batjocorit de diavoli.
De aceea, fraţilor, să ne ajute mila Domnului să câştigăm oleacă de smerenie şi dreaptă socoteală, fiindcă în lumea aceasta sunt curse şi ispite, şi fel de fel de nedumeriri pământeşti şi duhovniceşti.
Dar, să avem în toate dreapta socoteală. Că pădurea nu se teme de cel care încarcă o dată mai mult pe o căruţă. Ştie că mai la vale se rupe osia şi se strică carul. Ea se teme de acela care ia câte un lemnişor şi-l duce acasă. Aşa şi vrăjmaşul, nu se teme de cel care începe cu multă nevoinţă, că oboseşte şi rămâne. Ci, se teme de cel care ia câte oleacă aşa, încet, încet.
Sfântul Teodosie spune: ”De lucrezi câte puţin, câte puţin se îmbogăţeşte cineva şi la cele trupeşti şi la cele duhovniceşti”. Câte oleacă! Aşa să luaţi fapta bună, câte oleacă şi să vă pară rău că n-aţi făcut mai mult.
Ne vorbeşte Părintele Cleopa, volumul 2, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1995 – fragment
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ: OMUL IERTAT PRIN POCAINȚĂ – OMUL NOU. TAINA VINDECĂRII SUFLETULUI PRIN CĂUTAREA IERTĂRII
Pe măsură ce trec anii, anumite lucruri devin dificil de realizat, ţinând seama nu atât de vârstă, ci mai ales de oboseală, de uzura trupului şi a sufletului. Unul dintre aceste lucruri dificil de realizat este acela de a te afla faţă în faţă cu trecutul tău, cu ochii larg deschişi şi de a nu fi cuprins de spaimă. Căci pe măsură ce acumulăm experienţă şi privim înapoi, suntem de cele mai multe ori stupefiaţi să constatăm că într-o anumită problemă am făcut dovada unei orbiri, a unei surdităţi, îngustimi, şi rămânem uimiţi socotind binele pe care l-am fi putut face şi răul pe care l-am fi putut evita.
Îmi amintesc de o credincioasă foarte în vârstă din parohia mea, care a adormit cu mult timp în urmă, şi când zic „a adormit” îmi exprim exact sentimentul pe care l-am avut atunci: după multi ani trupul ei adormit şi ea a intrat în veşnicie. A venit într-o zi să mă vadă, agitată de o nelinişte care n-o părăsea nicicum. Mi-a zis ca odată cu venirea bătrâneţii nu-si mai putea stăpâni gândurile ca altădată. Nopţile îi păreau din ce în ce mai lungi, căci nu avea somn, iar imaginile din trecut reveneau în memoria ei. Uneori îi apăreau şi imagini frumoase, luminoase, însă ea şi le amintea doar la lumina zilei; cât despre celelalte, ele erau sinistre, pline de tristeţe, morbiditate şi ruşine. Ele o înconjurau ca un nor, fără să-i lase vreun răgaz. Apăreau noaptea şi o acopereau ziua întreagă ca un val întunecos, de ruşine şi remuşcare.
Nu vedea nici o posibilitate de eliberare din aceste gânduri. Cum să iasă din aceasta?I s-au prescris somnifere, însă efectul a fost că aceste imagini din trecut, aceste gânduri s-au învolburat şi mai tare şi o cuprindea groaza. Ele nu conteneau şi în loc să-i lase o amintire clară asupra a ceea ce s-a întâmplat, chiar dureroasă, ele deveneau coşmaruri.
I-am zis atunci ceea ce vreau să vă spun şi ceea ce repet fără încetare: să ne întoarcem la acele momente din trecut care ţâşnesc în memoria noastră şi, plecând de la toată experienţa acumulată, să ne modificăm comportamentul de atunci este inevitabil mai presus de puterea noastră. Trecutul se prezintă sub diferite aspecte.
Există evenimente care, survenite în trecut, au murit cu acest trecut şi sunt îndepărtate asemenea frunzelor căzute toamna. Aceste evenimente din trecut şi-au avut timpul lor şi şi-au pierdut orice consistenţă în prezent. Asa se întâmplă şi cu păcatul pentru care ne-am pocăit: omul s-a purtat urât în cuvânt, gând, dorinţă şi deodată capătă repulsie fată de acestea şi se întoarce spre Dumnezeu, îşi plânge durerea şi ruşinea, se pocăieşte şi renunţă la predispoziţia sufletului care l-a putut impinge spre o astfel de purtare urâtă şi care a trezit asemenea sentimente şi cuvinte. Se întâmplă ca un păcat grav, precum şi teama pentru o faptă rea savârşită să se şteargă, pentru a nu lăsa decât o cicatrice ca semn de avertisment, pentru a ne aminti de fragilitatea noastră şi de necesitatea de a trăi cu prudenţă pentru a nu cădea din nou în aceleaşi obiceiuri.
Faptele pot fi oribile, însă există posibilitatea de a fi şterse definitiv printr-o pocăinţă sinceră.
Sfântul Nichita Stithatul, ucenicul Sfântului Simeon Noul Teolog, zice că lacrimile unei pocăinţe sincere pot să ne redea chiar fecioria pierdută. Iar Sfântul Varsanufie cel Mare zice că dacă ne pocăim cu adevărat în faţa lui Dumnezeu şi dacă ştim că orice întoarcere la acţiunile anterioare ne este de acum imposibilă, pentru că datorită pocăinţei, ceva în noi a fost distrus prin foc şi de nu vom mai putea da prilej acelei acţiuni rele de care suntem responsabili, atunci vom putea zice că am fost iertaţi şi că ceea ce s-a întâmplat a fost şters din cartea vieţii. Trecutul a dispărut. Cum zice un proverb rusesc: „Trecutul? – Să nu mai vorbim de el”.
Dar există în trecutul nostru fapte care, o dată săvârşite, au supravieţuit în timp şi n-au fost eliminate din comportamentul nostru. La un moment dat, s-a instalat în noi dispoziţia rea care s-a transformat în ură. Desigur, nimic grav nu s-a întâmplat, însă această ură s-a depozitat într-o anumită parte din sufletul nostru, într-un anumit punct. Şi chiar dacă am fi pierdut amintirea persoanei sau a împrejurărilor în care s-au născut aceste sentimente, aceste mişcări ale dispoziţiei, ele au rămas acolo. Şi oricare ar fi fost modul nostru de a trăi, oricare ar fi persoana care am devenit, ele otrăvesc viaţa noastră la rădăcina ei, în profunzimile sale, astfel încât acest „trecut” nu mai este de domeniul trecutului, ci este ancorat în prezent. O anumită etapă a vieţii n-a fost depăşită, rămânand în punctul ei de plecare. Ceva trebuie să intervină pentru a aduce vindecarea completă a acestui trecut.
Pentru a ilustra cuvântul meu de inceput, iata exemplul unui bărbat, a cărui imagine mi-a rămas clară în memorie.
El a fost primul care s-a apropiat de mine pentru a se spovedi. Cu mult timp înainte de întâlnirea noastră el comisese o crimă şi timp de mai mulţi ani trăise cu un sentiment de spaimă faţă de această faptă. Se căise şi nu numai că regretase fapta sa, dar fusese măcinat şi de groaza în care căzuse. El a sfârşit prin a-L găsi pe Dumnezeu datorită pocăinţei care se maturizase în el până la starea de a-I putea zice lui Dumnezeu:
„Eu nu mai sunt bărbatul care a comis această crimă; iartă-mă, lasă-mă să trăiesc ca un om liber!”
Prin aceste cuvinte: „Eu nu mai sunt bărbatul care a comis pacatul”, se măsoară păcatul nostru şi se verifică dacă crima a fost ştearsă, dacă am fost sau nu iertaţi. În măsura în care suntem capabili să zicem: „Eu nu mai sunt acel om”, atunci nu ne îndoim că acest păcat se aplică celui care am fost. Dar acest om este mort, el nu mai este; nu mai rămâne decât omul nou, născut din pocăinţă, un om nou care a trecut printr-o încercare grea şi căruia Sfântul Varsanufie cel Mare îi zice:
„În asemenea caz se poate chiar scuti de a merge la spovedanie, căci se poate zice cu toată certitudinea: Dumnezeu m-a iertat, pentru că El a făcut din mine un om nou”[2].
Însă adeseori se întâmplă altfel. Cum zicea femeia aceea în vârstă din parohia noastră: imaginile din trecutul său, unele după altele stăpâneau memoria ei, evenimentele mai mici aveau aceeaşi importanţă ca şi cele mari. Acestea nu erau păcate de mărimea unei crime, ci erau păcate mici care otrăveau inima şi viaţa sa. Atunci, să le uităm? Eu insist asupra faptului că nu trebuie să le uităm, că uitarea nu e o şansă. Putem primi iertarea, dar nu ne putem ierta pe noi înşine. Uitarea nu e o şansă, pentru că nu rezolvă nici o problemă, nu vindecă sufletul şi nu schimbă viaţa.
Atunci ce să facem? Eu am sfătuit-o ca de fiecare dată când o imagine din trecut îi revine în memorie, să-şi pună o întrebare: dacă m-aş afla din nou în condiţiile în care am păcătuit, cum m-aş comporta acum cu noua experienţă de viaţă acumulată de-a lungul anilor? Aveam 20, 30 sau 40 de ani, astăzi am 80 şi de atunci multe lucruri mi-au fost date pentru a le îndura şi pentru a le înţelege. Dacă vă puteţi întoarce la acest eveniment, dacă aruncaţi o privire pătrunzatoare, sfâşietoare privire fără gând ascuns şi fără compătimire asupra voastră înşivă şi vă întrebaţi: „Dacă aceleaşi condiţii s-ar repeta astăzi, cum m-aş comporta? Ce aş face?” şi dacă sunteţi în măsura să afirmaţi: „Eu n-aş mai putea face acel lucru niciodată; nu l-aş mai putea zice, gândi sau trăi”, să ştiţi atunci că aţi trecut printr-o renaştere spirituală şi-I puteţi zice lui Dumnezeu: „cel care a comis această faptă rea, actorii acelei împrejurări, acum sunt morţi; eu nu mă mai pot pocăi pentru acest păcat pentru că acest personaj care era în mine este mort acum….”.
Îmi vine in minte o spovedanie similară în care persoana în cauză îmi zicea:
„Iată păcatele pe care le-am comis în trecut, le cunosc, le reneg, le urăsc; dar eu nu pot să mă mai pocăiesc cu lacrimi pentru acestea pentru că eu nu mai sunt omul care le-a comis; acela este mort şi n-a mai rămas nimic din el în mine, datorită cutremurării fiinţei mele pe care mi-a adus-o pocăinţa şi penitenţa”.
[1] Conferintă tinută la Londra în timpul Postului Mare din anul 1987
[2] Nu e vorba de a nega importanţa Tainei Sfintei Spovedanii, ci a arăta cât de puternică este pocăinţa sinceră care îl poate înnoi total pe om (n.trad.)
Mitropolit Antonie de Suroj, Taina vindecării, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009