Într-un oraş din Ardeal existau înainte de 1989 două biserici. Puţin, în raport cu cerinţele duhovniceşti ale câtorva zeci de mii de credincioşi. După zisa revoluţie, construcţiile de biserici au explodat. Au mai fost înălţate vreo opt, la care se mai adaugă câteva capele. Ar fi putut constitui un motiv de bucurie, numai că am aflat chiar de la sursă că aceste construcţii erau finanţate, probabil chiar comandate, de societăţile oculte. N-am înţeles la acea vreme de ce aceşti necredincioşi, vrăjmaşi ai lui Hristos, pompează atâţia bani în construcţii care ar fi avut menirea să adăpostească Sfintele Slujbe, spre preamărirea lui Dumnezeu. Aveam să înţeleg mai târziu. Ca element de faţadă, banii erau adunaţi şi de la credincioşi, mult prea puţini pentru necesităţile impuse de asemenea clădiri impunătoare.
Cunosc mănăstire cu doar doi vieţuitori în care s-a investit masiv. Niciodată cele aproximativ 30 de chilii nu vor fi ocupate, din lipsă acută de călugări. Totuşi mănăstirea are două biserici şi un altar de vară, iar în incinta ei se găsesc cantităţi mari de cărămidă destinate altor construcţii, nu se ştie care anume, dar putem presupune că se va ridica o sinagogă, o moschee şi poate un templu budist, după modelul mănăstirii Vulcana, aflată sub jurisdicţia lui Nifon Ereticul.
Cu mai muţi ani în urmă, un individ cu dare de mână se adresează stareţei unei mănăstiri cu următoarea propunere: ,,Maică, aveţi de făcut mai multe construcţii şi ştiu că vă lipsesc banii. Voi înălţa acele construcţii pe cheltuiala mea, cu o condiţie: atunci când voi fi hirotonit preot, să mă primiţi ca duhovnic al mănăstirii’’. Aşadar. omul avea certitudinea că va fi hirotonit şi apoi călugărit şi numit duhovnic, numai că el vedea aşezământul monahal ca un harem oriental, iar pe maici le vedea ca pe nişte cadâne supuse lui. Stareţa a avut inspiraţia să-i spună: ,,Dacă vreţi să faceţi un bine şi aveţi posibilităţi materiale, mergeţi şi întemeiaţi o mănăstire de călugări’’. Tranzacţia nu s-a materializat, şi de-atunci n-am mai auzit de acel individ.
După trecerea anilor, am înţeles de ce oculţii au fost atât de generoşi când a fost vorba de construirea bisericilor: şi-au numit ca ,,slujitori’’ oamenii lor, oameni care le sunt datori şi pentru care slujirea lui Hristos trece în plan secund. Aceştia propovăduiesc asiduu ecumenismul, banii le prisosesc şi nu au nici un interes să lucreze pentru sufletele credincioşilor, pe care-i ţin în ignoranţă şi-i fac părtaşi la rătăcirea lor. Când a fost funesta campanie de zisă vaccinare, aceştia au păşit în prima linie, alături de ceilalţi siniştri, şi bineînţeles că i-au atras şi pe credincioşi.
Prin urmare, investiţia oculţilor e deosebit de profitabilă, judecând după ,,roadele’’ acestor slugi, că slujitori nu-i putem numi.
Presbiter Ioviţa Vasile
Despre participarea la Potirul comun în Sicilia cu ereticii.
Acestia pregătesc turma ametită pentru unirea cu Papa ereziarhul!
Romano-catolicii il pomenesc pe Papa la „liturghie”. Asta inseamna ca Papa va fi in comuniune cu ortodocsii?! Unde vom ajunge ?!!! Sfantul Maxim Marturisitorul marturisea astfel credinta ortodoxa:
„Nu mă împărtăşesc cu voi, câtă vreme anatematizaţii sunt pomeniţi la Sfânta Proscomidie. Fiindcă mă tem de osânda anatemei”.
Papa mai este inca sub osanda anatemei Sinodului prezidat de Sfantul Fotie cel Mare in anul 879, a carui hotararea dogmatica pune sub anatema pe orice crestin care nu marturiseste Crezul (Simbolul Credintei) nestirbit, si care indrazneste sa scoata sau sa adauge ceva la Crez!!! Sau aceste anateme au fost abrogate si Sinodul respectiv a fost anulat?!
Sfantul Iustin Popovici scria in acest sens:
„Ce să mai zicem de hotărarea la fel de gravă ca și vanzarea lui luda, de impartasirea din Potirul comun cu romano-catolicii, care este impotriva tuturor Dogmelor și Canoanelor sfinte ale Bisericii Ortodoxe?
Prin această decizie de conslujire si impartasire din Potirul comun cu ereticii invederați — nemaiauzită in istoria și Tradiția dogmatică și canonică a Bisericii Ortodoxe — intreg trupul Dumnezeiesc—Omenesc al Ortodoxiei a fost rănit adanc.
Toți Sfinții Părinți și toate Sinoadele au fost disprețuite.
Dogmele și Canoanele Bisericii au fost călcate in picioare.
Biserica lui Hristos, Mireasa cea fără prihană, a fost aruncată in mocirla inveninată a ereticilor.
Astfel de fapte și manifestări, prin nerușinarea lor ieșită din comun, au uimit lumea.
Ce mărturisesc toate acestea?
Că ierarhia se află intr-o infiorătoare paralizie duhovnicească.
Iar ierarhia, astfel fiind, va trebui să reprezinte Biserica Ortodoxă la un posibil Sinod PanOrtodox in viitorul apropiat?
Să nu ingăduie Dumnezeu o astfel de grozăvie apocaliptică!”
👇
În Italia, se savarsesc „rugăciuni” militante, slujbe necanonice și alte acte religioase, care, fără îndoială, vor crește în frecventa in timp pentru a familiariza „fierturile” turmei cu „o fireasca” unire cu Papa ereziarhul.
Au început in Palermo respectiv în Sicilia.
Joi, 14 iulie 2022, în catedrala papista Sf. Rozalia a fost celebrată o „liturghie” participand un sobor de preoți.
Soborul a fost prezidat de George (Stranski), episcopul Bisericii Ortodoxe Cehe și Slovace.
Potrivit informațiilor primite pe blog, episcopul s-a adunat cu doi preoți din Palermo:
un ortodox român (Pr. Martignacco) și un ortodox rus din Moscova (Pr. Andrei).
Ni se precizează că la „liturghie” a conslujit și „Arhiepiscopul catolic de Palermo, Corrado Lorefice, însoțit de preotul paroh, Don Filippo Sarullo”.
După cum arată fotografiile, o slujbă de pomenire a fost oficiată de ortodocși în cadetrala Sf. Rozalia, la care au participat și papistasi, iar la final clerul s-a închinat relicvelor Rosaliei (1130-1166),
desi nu figureaza in sinaxarul Bisericii Ortodoxe.
De asemenea, după cum veți vedea în materialul fotografic, a existat și o icoană a Rosaliei care se pare că a fost venerată.
Este caracteristic faptul că această icoană specială arată ca una ortodoxă pentru a-i încurca pe credincioși.
Ecumeniștii inspirați de spiritele necurate se „joacă” constant cu caracteristicile exterioare pentru a-i uni astfel superficial pe ortodocsi si romano-catolicii!
https://palermo.gds.it/video/cronaca/2022/07/14/festino-liturgia-ortodossa-nella-cattedrale-di-palermo-con-larcivescovo-lorefice-6e525c67-683f-4ec0-9973-203693e64280/
Părintele Dumitru Staniloae
ne lămurește:
Cei ce pledează pentru impartasire din Potirul comun, manifestă nu numai un relativism in privința unității de credință și a importanței Euharistiei, ci și o concepție neontologică despre Biserică, pe care Ortodoxia nu o poate adopta. Ortodoxia, considerand Biserica drept o unitate profund și ontologic ancorată in Hristos, iar Euharistia ca mijlocul culminant de susținere continuă a acestei unități; deci nu poate cobori Euharistia la nivelul unui mijloc de unitate laxă, psihologică și superficială intre creștini.
Aceasta ar avea repercusiuni pentru insuși sensul ei despre Biserică, pentru insăși menținerea Bisericii in acest sens. Căci ar fi greu să conceapă și să practice Euharistia in două sensuri, ca avand două roluri: intr-unul cand e primită impreună cu membrii Bisericii Ortodoxe și intr-altul cand e primită cu cei ce nu sunt membrii Bisericii Ortodoxe.
Unitatea credinței și convingerea că in Euharistie ne impărtășim de Insuși Trupul și Sangele lui Hristos, Dumnezeului-Om, sunt solidare in Ortodoxie cu convingerea despre Biserică, ca unitate ontologică profundă a credincioșilor cu Hristos și intreolaltă in Hristos.
Fără unitatea credinței și fără impărtășirea de insuși Trupul și Sangele Cuvantului Intrupat nu ar putea exista Biserica in sensul deplin al cuvantului.
Fără unitatea in credință ortodoxa și fără partasia in Trupul Bisericii in acest ințeles nu s-ar putea realiza o astfel de impărtașire euharistică.
Biserica, trup extins al Cuvantului Intrupat, continuă să se hrănească prin Euharistie, dar e dată de la inceput ca un astfel de trup extins al Cuvantului intrupat in care Hristos continuă să se ofere spre mancare ca trup personal celor ce fac parte din trupul lui extins.
In sfarșit, fără Biserică și fără o impărtășire euharistică in acest ințeles, n-ar putea dura o unitate de credință. Acestea sunt cele trei coordonate indisolubile și intr-o reciprocă
condiționare a comuniunii și a vieții depline in Hristos.
De aceea pentru Biserica Ortodoxă, impartasirea euharistica care dezleagă comuniunea euharistiei de unitatea de credință ortodoxa și de Biserică, este de neconceput, este un pericol de dizolvare a Bisericii, a unității de credință și de anulare a Euharistiei.
Duhovnicul ortodox, pe la care trebuie să treacă cel ce vrea să se impărtașească de Sfanta Euharistie, verifică mai intai identitatea credinței ortodoxe a acestuia cu credința Bisericii și credința lui in Biserica Ortodoxă ca singura Biserica adevărată, adică apartenența lui in Trupul Bisericii Ortodoxe.
Neținand seamă de această legătură indisolubilă intre cele trei coordonate ale comuniunii adevărate și depline, pe care Biserica Ortodoxă o accentuează cu deosebită putere, in virtutea concepției ei eclesiologice și euharistice, in timpul din urmă, sub influența mișcării ecumeniste, a inceput să fie susținută și in unele părți ale Ortodoxiei ideea că se poate acorda, in anumite imprejurări, Euharistia membrilor unor comunități neortodoxe, in speță celor ai Romano-Catolicilor, Vechi-Catolici si Necalcedonieni, printr-o extindere a iconomiei.
Aceasta este insă o greșită interpretare a noțiunii și practicii iconomiei.
Ea ar duce fie la un indiferentism in privinta credinței, fie la unul in privința Bisericii; fie la nepăsarea față de Biserică, fie la considerarea Tainelor și a credinței ca fiind neesențiale pentru constituirea Bisericii.
In ambele cazuri, comuniunea adevărată nu se realizează; in ambele cazuri se ajunge la un indiferentism sincretist, desi se crede in infăptuirea unei comuniuni inchipuite.
In fața unei atitudini favorabile față de impartasirea din Potirul comun cu nonortodocsii e cazul să ne întrebăm: membrii unei confesiuni care se impărtășesc de Tainele Bisericii, cărei „Biserici” aparțin? Din ce unitate organic-spirituală fac parte?
Nesocotind această solidaritate, conducerea ierarhica impinge spre deplina comuniune euharistică cu romano-catolicii, intemeindu-se pe afirmația gratuită că, după ridicarea reciprocă a anatemelor de la 1054, s-a revenit din punct de vedere dogmatic exact la situația dinainte de acele anateme și că deci nu mai e nicio piedică pentru restabilirea comuniunii euharistice.
Față de această afirmație, trebuie să amintim că anatemele s-au rostit atunci pe baza deosebirii apărute in privința Purcederii Duhului Sfant și a inceputului de afirmare a dreptului de jurisdicție al Papei asupra ierarhiei din Rasarit
Iar de atunci incoace dezbinarea romano-catolicilor in credință a progresat, prin formularea
dogmatică a primatului papal, a infailibilității papale, a purgatoriului, a imaculatei concepții, etc.
Μιαρές συμπροσευχές και ανίερες ακολουθίες στην Σικελία με αιρετικούς. Ετοιμάζουν το κοιμισμένο ποίμνιο για την ένωση με τον αιρεσιάρχη πάπα. | ΤΑΣ ΘΥΡΑΣ ΤΑΣ ΘΥΡΑΣ
https://tasthyras.wordpress.com/2022/08/26/%ce%b9%cf%84%ce%b1%ce%bb%ce%af%ce%b1-%ce%bc%ce%b9%ce%b1%cf%81%ce%ad%cf%82-%cf%83%cf%85%ce%bc%cf%80%cf%81%ce%bf%cf%83%ce%b5%cf%85%cf%87%ce%ad%cf%82-%ce%ba%ce%b1%ce%b9-%ce%b1%ce%bd%ce%af%ce%b5%cf%81/#more-5602
Te rog să nu renunţi…
Sf.Cuvios Efrem Filotheitul din Arizona
Când eşti atacat de apatie, când mintea, limba şi degetele de pe şiragul de mătănii se moleşesc, te rog să nu renunţi. Fă un mic efort, în aşa fel ca Dumnezeu să-ţi vadă hotărârea şi să te întărească. Există un lucru anume pe care Dumnezeu îl doreşte de la tine şi El îngăduie această vrere de ispitire, aşa încât să-l poţi oferi. Căci el ştie – că poţi face mai mult.
Prin urmare, nevoieşte-te cât poţi de mult la vremea sorocită a rugăciunii; fă-ţi datoria ca să ţi-L îndatorezi pe Dumnezeu. Iar dacă nu primeşti har, te-ai pregătit pentru data următoare sau pentru o alta viitoare. În orice caz, mai devreme sau mai târziu vei primi har; este imposibil să nu-l primeşti. De fapt, aşa procedează Dumnezeu, întârziind, atunci când dăruieşti mult mai mult.
Din când în când se întâmplă ca, fără să te afli în păcate, harul să se retragă. Este ca şi cum Dumnezeu ţi-ar spune: „Toate lucrările tale sunt bune, dar să nu crezi că totul depinde de tine. Voi veni şi voi pleca după cum consider de cuviinţă, ca să te învăţ să-ţi tai cu totul voia şi să fii răbdător, aşa încât să înveţi bine lecţia smereniei”.
Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, p. 331
Cât de mult pierdem aflându-ne neatenţi în biserică!
Sfântul Cuvios Porfirie Kavsokalivitul
Slujbele Bisericii sunt cuvinte prin care îi vorbim lui Dumnezeu în adorarea noastră, în iubirea noastră. Înlăuntrul bisericii, împreună cu toţi fraţii, luând aminte la dumnezeiasca învăţătură, cântând, împărtăşindu-ne – acestea sunt cele mai înălţătoare ceasuri ale noastre. Când toţi împreună urmărim sfintele slujbe, cuvintele Domnului, Evanghelia, Apostolul, canoanele şi troparele Octoihului, ale Triodului, ale Mineielor, atunci izbândim unirea noastră cu Hristos.
Dar cursele satanei sunt multe pentru oamenii care-L slăvesc pe Dumnezeu. Ispita ne îndeamnă aici să nu fim deloc cu luare aminte. Deseori mergem la biserică numai pentru a ne continua somnul. Îndată ce auzim cuvintele, cântările, ni se închid ochii. Ajungem la o stare de moleşeală şi nu putem urmări cuvintele, troparele, imnele; un lucru satanic, care se vădeşte pe de-a-ntregul în această moţăială.
Cât de mult pierdem aflându-ne neatenţi în biserică! În vreme ce pe dinafară spui „o să fiu atent, n-o să mai fac, o să mă străduiesc”, nu izbuteşti. Acest „o să fiu atent” şi celelalte, sunt toate lucruri silite, care ne tulbură sinele, îl fac să se împotrivească. Nu se face nimic prin siluire. Dimpotrivă, ne adânceşte starea cea rea şi ne nimiceşte. „Strânge-te, concentrează-te, fă ce socoteşti; eu, omul cel vechi, te am în mână, o să te strâng şi, dacă mai poţi, înaintează!”
Tot ceea ce faci din corvoadă îţi vatămă sufletul. Am spus asta de multe ori. Am văzut şi monahi şi oameni de toate vârstele părăsind desăvârşit Biserica şi pe Dumnezeu, nerăbdând strânsoarea lăuntrică sau pe cea a altor persoane. Din pricina acestei strânsori, nu numai că se împotriveşte Bisericii, ci nici nu o mai vrea. Nu îl mai înrâureşte spre bine. Nu rodeşte. O face silit, fireşte, pentru că a spus-o Bătrânul, a spus-o duhovnicul. Şi zice: „Acum trebuie să merg, de pildă, la pavecerniţă”. Da, toate se fac, dar când se fac doar fiindcă aşa cere tipicul, atunci vatămă, nu folosesc.
Eşti nevoit de multe ori să faci binele. Dar nu trebuie să se facă cu strânsoare, nu foloseşte, nu zideşte.
De pildă, ceea ce spunem despre „Doamne lisuse…”. Dacă îţi sileşte şinele să o facă, în curând vei fi strâmtorat, îl vei arunca în lături şi mai târziu ce va fi? Dacă o faci de corvoadă, te sileşti, te chinuieşti şi izbucneşte în rău. Se poate, chiar, ca o asemenea împresurare să te facă să nu mai mergi nici la biserică. Adică la biserică nu trebuie să mergi cu siliri şi îmbrânceli, ci cu mulţumire. Pentru ca să se întâmple aceasta, trebuie să iei aminte şi să te desfeţi şi să te bucuri de slujbe, de tropare, de citiri, de rugăciuni. Să iei aminte la fiecare cuvânt, să urmăreşti înţelesurile. Aţi priceput? De acolo începe fericirea.
Însă există încă o altă mare primejdie. Dacă nu luăm aminte, este cu putinţă ca pe toate acestea să le ascultăm şi să le cântăm după tipic. Să le spunem şi să le ascultăm pentru că trebuie. Monahul merge, de pildă, la slujba de seară şi aude: „Cât de iubite sunt locaşurile Tale, Doamne al puterilor! Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu, după curţile Domnului…” (Ps. 83, 1). Le aude azi, aude mâine, aude poimâine, tot anul. Nimic altceva; aceleaşi şi aceleaşi? Când la aude, dacă nu participă, atunci oboseşte, doarme, nu se adânceşte, ajunge la saturaţie, iar apoi vine împotrivirea. Pe urmă, nici un folos, nici o bucurie. Începe deznădejdea, iar diavolul nu pierde prilejul să facă rău.
Slujbele sunt o mare temelie. Slujbele sunt totul[…]
Eu, ce să vă spun, despre asta nu ştiu. Mă desfătam de slujbe. Nu mă strâmtoram pe sine-mi, nu ştiam să fac ceva de corvoadă. Dimpotrivă, dacă este cu putinţă, să aud în fiecare zi aceleaşi, azi şi mâine şi poimâine. Tot aceleaşi; dar asta are valoare. Nu mă satur să le rostesc întreaga zi. Şi cred că toate astea ne folosesc mult. Au atâta suc, încât răcoresc sufletul şi-l hrănesc. Aşa şi voi, să vă dăruiţi din inimă lui Hristos.
Într-o Vineri Mare, la Policlinică, ziceam rugăciunea „Stăpâne Doamne lisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce îndelung ai răbdat…”(Rugăciunea Ceasului al nouălea), o citeam şi o trăiam. În ziua următoare, la chirurgie, profesorul mi-a spus în faţa copiilor, adică a studenţilor:
– Părinte, ce frumoasă a fost rugăciunea! Tu trebuie să fii sfânt.
– Nu sunt sfânt, îi zic, dar întrucât vreau să devin sfânt, ceream mila lui Dumnezeu ca să mă facă sfânt, şi sufletul meu a fost mişcat. Eu sunt foarte păcătos şi aceasta a fost numai o lucrare a lui Hristos.
Această rugăciune este o capodoperă, nu-i aşa? De-asta vă spun iar şi iar să o citiţi.
Rugăciunile liturgice, care sunt după rânduială, când sunt spuse cu noimă şi trezvie, devin ale voastre. Rânduiala Sfintei împărtăşanii, chiar şi atunci când este citită de cel mai păcătos om, îl sfinţeşte mult pe acesta.
Aşa se lucrează cultivarea, fără să ne dăm seama. Adică omul scoate din folosinţă sinele cel vechi. îl scoate din folosinţă fără război. Nu îl mânie, ci îl scoate din folosinţă, iar atunci creşte omul cel nou înlăuntrul său.
Din Ne vorbește părintele Porfirie, Editura Bunavestire, Galați, 2003
„Să ai îngăduinţă şi răbdare cu cei ce cad”
SF. Cuvios Iosif Isihastul
Să nu judecăm pe aproapele nostru
Pentru Părintele Iosif, marele vrăjmaş al iubirii de aproapele este judecarea Iui, care ori nu Iasă iubirea să lucreze, ori rupe legăturile ei. Cel care ia aminte la păcatele şi neputinţele fratelui se face împreună-lucrător cu cel rău, care nimic altceva nu voieşte decât să-i facă pe oameni să se duşmănească şi să strice legătura iubirii dintre fraţi, ca să poată pune stăpânire pe sufletele lor şi să-i facă jucăria răutăţii şi vicleniei sale (Scrisoarea 15). Cel care îl judecă pe fratele său pierde pe dată harul şi puterea de a săvârşi binele (Scrisoarea 3).
Judecarea celuilalt este strâns legată de îndreptăţirea de sine; adică, pe de o parte, de faptul că omul se socoteşte pe sine drept – aşadar măsură şi dreptar de virtute -, iar, pe de altă parte, de faptul că-şi îndreptăţeşte păcatele şi slăbiciunile sale. De aceea, cea mai bună cale de a ne feri să judecăm pe altul este să ne cunoaştem pe noi înşine, să ne vedem patimile şi neputinţele noastre, şi pe noi să ne judecăm şi să ne osândim (Scrisoarea 3).
Omul trebuie să fie cu totul orb la metehnele celorlalţi (Scrisoarea 3) şi să aibă ochi numai pentru ce-i bun în ei, căci Dumnezeu l-a înzestrat pe fiecare cu un anume dar, iar a le recunoaşte e un lucru drept înaintea lui Dumnezeu. „Aceasta este cu adevărat boala de care suferim noi, oamenii acestui veac, aceea că nu ne recunoaştem unul altuia darul său. […] Ce are unul, nu are celălalt. Dacă recunoaştem acest lucru, vom dobândi multă smerenie. Dumnezeu se cinsteşte şi se slăveşte pentru că a încununat pe oameni în diferite feluri şi a arătat diversitate în toate creaturile Sale” (Scrisoarea 3).
De vreme ce Dumnezeu n-a dăruit tuturor aceleaşi daruri, nu putem judeca un om pentru că este lipsit de anume însuşire sau că are nu ştiu ce meteahnă, învinuindu-l şi osândindu-l din pricina lor. Fiindcă tot ce e bun la oameni vine de la Dumnezeu, dacă un om nu are o virtute sau alta, înseamnă că Dumnezeu nu l-a învrednicit de ea. Şi, în loc să-l osândim pentru sărăcia sa, să avem milă de el şi să-L rugăm pe Dumnezeu să-i dea bogăţia care-i lipseşte (Scrisoarea 9; cf. Scrisoarea 56).
Dar pentru că Domnul dă harul Său tuturor cu multă mărinimie, să ne gândim că poate ceva l-a împiedicat pe aproapele nostru să se învrednicească de o anume virtute. Căci neamul omenesc, spune Părintele Iosif, are trei mari vrăjmaşi care se luptă cu el: demonii, firea cea căzută şi năravul cel rău. Când vezi pe aproapele greşind, pe aceştia trei să-i osândeşti, şi nu pe el, care e doar o biată victimă; mai degrabă să ne fie milă de el şi să ne rugăm la Dumnezeu să-l izbăvească de aceşti trei vrăjmaşi (Scrisoarea 9). „Dacă dai la o parte pe demoni, care chinuie întreaga omenire, atunci suntem toţi buni. Iată cui trebuie să-i reproşezi nedreptatea. Pe aceştia să-i urăşti, să-i judeci şi să-i ai drept vrăjmaşi.
Alt vrăjmaş, am spus, este firea noastră, care, din clipa în care omul ajunge să vadă ce este lumea cu adevărat, se împotriveşte legii duhului şi caută tot ceea ce este spre pierzania sufletului. Iată deci un alt duşman, care este vrednic de ură pe viaţă. Şi pe acesta trebuie să-l judeci şi să-l condamni. Si mai avem un duşman, obişnuinţa.
Obișnuindu-ne să săvârşim tot felul de răutăţi, aceasta ni se face o a doua fire şi are drept lege păcatul […]. Iată şi al treilea duşman, care e vrednic de ură desăvârşită.
Dacă vrei ca aproapele tău să fie mereu bun, aşa cum îţi place, dă-i la o parte pe aceşti trei duşmani cu harul pe care îl ai. Aceasta este dreptatea, dacă doreai neapărat s-o afli: să te rogi la Dumnezeu să-l izbăvească de aceşti trei duşmani. Atunci veţi fi în pace unul cu altul” (Scrisoarea 9).
Părintele Iosif spune în multe scrisori că diavolul e cel mai adesea vinovat pentru păcatele oamenilor, căci el a adus răul pe lume, el este pricinuitorul tuturor relelor şi cel care-i mână pe oameni în păcat. Putem de aceea spune că „nimeni altcineva nu-i vinovat în afară de el” (Scrisoarea 16). Prin urmare, „împotriva acestuia trebuie să luptăm cât mai trăim. Nu împotriva fraţilor noştri, ci împotriva celui care îi îndeamnă pe aceştia să gândească sau să facă orice rău, văzut sau nevăzut” (Scrisoarea 16).
Dinspre partea noastră, să iertăm, aşadar, şi să nu-l socotim vinovat pe aproapele nostru pentru neputinţele şi greşalele sale; iar dacă-l judecăm, noi suntem singurii vinovaţi (cf. Scrisoarea 9).
Judecata celuilalt se întoarce negreşit împotriva noastră; de vom da pe faţă greşeala fratelui, îndată se vor da pe faţă şi greşalele noastre şi vom avea parte chiar de defăimări (cf. Scrisoarea 3)
Să ne înăbuşim mânia
O altă potrivnică a iubirii e mânia. Urmând Părinţilor (mai cu seamă lui Evagrie şi Sfântului Maxim Mărturisitorul), Părintele Iosif spune că mânia este „nervul sufletului”, dat nouă de Dumnezeu ca să ne războim cu păcatul şi patimile şi să ne împotrivim celui rău (cf. Scrisoarea 6).
In faţa celui care ne batjocoreşte, ne ocărăşte, ne învinuieşte sau ne răneşte în vreun fel, chiar pe nedrept, e bine să tăcem. Şi atunci, şarpele mâniei, care se ridică până în gât, neaflând ieşire, se înăbuşă şi crapă. Iar dacă vom face mereu tot aşa, până la urmă ne vom izbăvi de mânie (Scrisoarea 6). Cei care, zi de zi, îşi silesc inima lor să îndure în tăcere ocări, batjocuri şi mustrări (cf. Scrisoarea 31) şi rabdă, nelăsându-se pradă mâniei, ca să nu rănească pe fratele, trebuie cinstiţi ca nişte adevăraţi mucenici. „Adu-ti aminte de numele celor care au răbdat până la moarte în vreme de ispită, până când în gura lor saliva s-a schimbat în sânge, nevoind să cârtească. Pe aceştia să-i ai la mare evlavie şi să-i cinsteşti ca mucenici, ca mărturisitori ai credinţei […]. Vezi doar că au ales să moară de o mie de ori decât să scoată din gura lor vreo vorbă aspră” (Scrisoarea 17).
Să îndurăm cu bărbăţie mustrările şi ocările
Ocările, batjocura, luarea în râs şi altele ca acestea, cu adevărat nu sunt de la oameni, ci de la diavolul care-i mână să se poarte aşa (Scrisoarea 7). De aceea, să nu-i învinuim pe ceilalţi şi să nu ne supărăm pe ei.
Loviturile primite de la oameni – adică de la cel rău, prin ei – să le socotim ispite pe care trebuie să le îndurăm şi cu care trebuie să ne luptăm (Scrisoarea 6; cf. Scrisoarea 42). întotdeauna să ne gândim că Dumnezeu a îngăduit să fim ispitiţi, din pricina patimilor noastre; pentru ca prin răbdarea lor să ne curăţim de patimi (cf. Scrisoarea 6; Scrisoarea 7). De aceea, cel care nu rabdă necazurile se împotriveşte voii lui Dumnezeu şi luptă împotriva Lui (Scrisoarea 6).
Să fim răbdători
In faţa greşelilor altora, se cuvine să dăm dovadă de necurmată răbdare (Scrisoarea 19). „Să ai îngăduinţă şi răbdare cu cei ce cad” (Scrisoarea 19).
Orice pagubă am suferi de la semenul nostru, aflăm dreptatea nu cerând dreptate, ci răbdând. „Cine este nedreptăţit în această lume şi vrea să-şi facă dreptate să ştie bine că aceasta înseamnă să poarte sarcina fratelui său, a aproapelui său până la ultima suflare şi să aibă răbdare în toate suferinţele acestei vieţi. Pentru că orice necaz care ne vine în această lume, fie din partea demonilor, fie chiar din însăşi firea noastră, poartă în sine şi un folos pe măsură. Şi oricine trece cu răbdare prin acel necaz primeşte plată – în această viaţă, arvuna, iar în cealaltă, plata deplină” (cf. I Cor. 13, 10) (Scrisoarea 38). „Care dintre voi va căuta ce este drept să ştie acestea: Să poarte sarcina fratelui său până la ultima lui suflare” (Scrisoarea 56).
Să ne cunoaştem pe noi înşine
îndemnul socratic: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” stă în inima învăţăturii Părintelui Iosif, care, ca si Sfântul Antonie cel Mare, îi dă un înţeles creştin. Cunoaşterea de sine pentru Părintele Iosif e mai întâi de toate cunoaşterea păcătoşeniei şi a neputinţei noastre. E o nevoinţă care aduce multe foloase duhovniceşti. Sădeşte şi sporeşte în suflet iubirea de aproapele, fereşte de judecarea şi osândirea lui, face inima miloasă şi compătimitoare.
Ispitele de la diavoli şi încercările le îngăduie Dumnezeu ca să ne vedem slăbiciunile noastre şi aşa să înţelegem şi slăbiciunile celorlalţi, să ne fie milă de ei şi să-i răbdăm când ne greşesc (Scrisoarea 19). „Dumnezeu a îngăduit demonilor să te cearnă puţin (cf. Lc. 22, 31), ca să vezi tu însuţi unde te afli. Să se vadă mândria, să se smerească inima ta. Să afli că eşti om, să te cunoşti pe tine însuţi. Să priveşti cu înţelegere către cei păcătoşi şi niciodată să nu-i judeci. Cum vei cunoaşte slăbiciunea firii dacă nu te vor trezi cocoşii? (cf. Mt. 26, 74) […] Când ajunge omul să înţeleagă durerea omenească? Atunci când va suferi şi el aceeaşi durere, atunci când va suferi împreună cu cel ce suferă. Atunci învaţă şi înţelege durerea celuilalt” (Scrisoarea 22).
Cel care se cunoaşte pe sine pricepe că toţi oamenii sunt supuşi aceleiaşi firi, slăbânogiţi cu toţii, pieritori şi robi ai păcatului, că „suntem cu toţii oameni făcuţi din ţărână şi toţi păcătuim”. Şi dacă „pământ suntem” cu toţii, purtările pătimaşe, răutăţile şi vrăjmăşiile dintre noi sunt toate deşertăciune şi vrednice de plâns. „Pământul pe pământ fură. Pământul pe pământ ocărăşte. Pământul pe pământ defăimează. Pământul pe pământ îmbogăţeşte. Pământul pe pământ stăpâneşte. Pământul pe pământ loveşte. Pământul pe pământ robeşte. Şi, îndeobşte, pământul se socoteşte mai înţelept decât pământul, mai puternic, mai bogat, mai nobil, mai cinstit, îmbogăţindu-se în nebunie şi în necunoaşterea propriei existente: când si de unde a venit? Cum s-a născut, care este menirea lui, unde va sfârşi şi ce urmează după aceea?”
„De aceea – spune Bătrânul -, cel care vede mai bine lucrurile şi este puţin mai luminat, trebuie să ierte şi să fie alături de aproapele şi fratele său, care pătimeşte împreună cu el şi are acelaşi suflet” (Scrisoarea 39).
Cunoaşterea de sine luminează ochii, ca să vadă ta- lanţii fratelui, iar nu metehnele. „Cel ce se teme să se cunoască pe sine, acela rămâne departe de cunoaşterea adevărată şi altceva nimic nu-i place decât să vadă greşelile celorlalţi şi să-i judece. Acesta nu vede la ceilalţi însuşirile, ci numai defectele, după cum la sine nu vede defecte, ci numai calităţi” (Scrisoarea 3). „Când eşti plin de tine însuţi, toţi ţi se par răi”; în schimb, „când vei ajunge să te smereşti, toţi ţi se vor părea sfinţi” (Scrisoarea 33).
Iubirea de aproapele e legată de smerenie
Sufletul care se cunoaşte pe sine se smereşte, că-şi vede păcatele şi neputinţele sale şi pricepe că nu are cu ce să se mândrească.
Toate câte duc la smerenie se cuvine să fie iubite si căutate, căci smerenia păstrează legătura iubirii pe care purtările trufaşe o desfac.
Mândria îl mână pe om să se facă pe sine dreptar şi măsură a binelui, judecând şi osândind pe ceilalţi. Pentru mândrie, nu răbdăm învinuiri si mustrări de la alţii.
Din mândrie ne ridicăm contra fraţilor.
Smerenia îl izbăveşte pe om de judecarea celuilalt şi de mânie, care e semn adeverit al slavei deşarte (Scrisoarea 6).
Cel smerit nu-i iubitor de laude şi de cinstiri, nu se îndreptăţeşte pe sine, îndură ocările şi învinuirile, pe sine întotdeauna se socoteşte vinovat, căindu-se şi pentru cele pe care nu le-a săvârşit (Scrisoarea 6; cf. Scrisoarea 17). De-l vede pe fratele său greşind, el cel dintâi, punând metanie, îşi cere iertare, de parcă el a greşit (cf. Scrisoarea
După Părintele Iosif, „aceasta este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor: să te biciuieşti până te vei sili pe tine să numeşti lumina întuneric, şi întunericul lumină. Să fugă de la tine orice drept al tău. Să se stingă orice dorinţă de înălţare. Să te faci pe tine nebun cu bună ştiinţă” (Scrisoarea 42). Cel care face aşa arată că a atins una dintre culmile nevoinţei: lepădarea de judecata şi de voia noastră (cf. Scrisoarea 39; Scrisoarea 56), pentru că numai asa Duhul Sfânt va lumina mintea noastră si voinţa lui Dumnezeu se va împlini în noi.
„Când te vei obişnui să spui la toţi: «Iartă-mă!» – scrie Părintele Iosif – şi în toate să te ocărăşti pe tine şi să nu cauţi niciodată dreptatea ta şi voia ta, foarte repede vei gusta roadele smereniei” (Scrisoarea 72).
Să iertăm întotdeauna celor ce ne greşesc
Iertând, rămânem în iubire. Intotdeauna să iertăm greşiţilor noştri. Nu poate omul străbate calea duhovnicească fără iertare. „Podul pe care trecem peste toate este iertarea celor ce cad. Dacă nu-l ierţi pe cel ce cade, strici podul şi nu mai ai cum să treci” (Scrisoarea 6).
Iertând fraţilor, avem bună nădejde că vom fi şi noi iertaţi de Dumnezeu şi cu îndrăznire cutezăm a zice: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Scrisoarea 39). „Să vă acoperiţi unii altora greşelile, pentru ca şi Hristos să le acopere pe ale voastre”, îndeamnă Bătrânul (Scrisoarea 56).
Voind să arate că nu se cuvine să vedem greşelile celorlalţi, nici să le judecăm, nici să ne mâhnească ocările şi învinuirile lor şi că pururi trebuie să iertăm, Bătrânul Iosif se foloseşte de o imagine, adeseori întâlnită în scrisorile sale duhovniceşti: noi trebuie să fim ca un burete care usucă, spală şi şterge toate greşelile aproapelui (cf. Scrisoarea 6). De vom face aşa, vom fi şi noi spălaţi – adică curăţiţi – de greşalele noastre şi mai mult vom străluci; şi aşa vom afla adevărata bogăţie (Scrisoarea 38).
La rău să răspundem cu bine
Urmând învăţăturii Evangheliei (cf. Mt. 5, 38-40; Lc. 6, 27-35) şi a Apostolului (cf. Rom. 12, 14; I Cor. 4, 12), Bătrânul Iosif îndeamnă să răspundem întotdeauna răului cu bine: „Ştii tu ce înseamnă[…] să nu furi, ci să fii furat? Să binecuvântezi, şi să fii blestemat? Să fii milostiv, şi să te nedreptăţească, tu să lauzi, şi ei să te ocărască?” (Scrisoarea 42).
Jean-Claude Larchet, “Despre iubirea creștină”, Editura Sophia, 2010
Cu cât ceva este mai „gratuit”,cu atât să fim mai atenti:nimic nu este gratuit!Însuși Domnul spune:”de veți vrea și mă veți asculta,bunătățile pământului veți avea(deuteronom)”.
Ia sa vedeți ce se întâmplă în Italia https://eugenikos.blogspot.com/2022/08/blog-post_26.html
Patriarhia Moscovei recunoaște noua facțiune schismatică de la Skopje http://borbazaveru.info/content/view/16444/1/