Dar ce înseamnă a-ţi lua crucea – întrucât Domnul spune că fiecare dintre noi este dator să îşi ia crucea? Ce cruci avem noi? Crucile sunt felurite, căci pentru fiecare Dumnezeu a pregătit o cruce aparte. Este foarte important să înţelegem care este crucea noastră. Este foarte important să luăm anume crucea pusă înaintea noastră de Dumnezeu. Este foarte primejdios să ne facem singuri cruci, lucru care nu se întâmplă rar.
Ce cruci sunt pregătite pentru cei mai mulţi dintre noi? Cruci simple – nu dintr-acelea pe care le-au dus mucenicii, nu dintr-acelea pe care până la sfârşitul vieţii le-au purtat nevoitorii din pustie. Viaţa noastră – viaţa tuturor oamenilor – este amar, întristare şi pătimire, şi toate aceste amaruri, întristări şi pătimiri ale vieţii noastre lumeşti, sociale şi familiale, alcătuiesc crucea noastră. Oare puţine suferinţe pricinuiesc căsnicia nereuşită, alegerea neinspirată a profesiei, bolile grave, înjosirea, confiscarea averii, clevetirile care ne urmăresc? Tot răul pe care ni-l fac oamenii, gelozia conjugală – oare nu sunt acestea crucea noastră? Toţi oamenii poartă şi sunt datori să poarte asemenea pătimiri, chiar dacă nu ar vrea deloc.
Oamenii care Îl urăsc pe Hristos, oamenii care leapădă calea lui Hristos, tot pătimesc, însă cârtesc și nu vor să își poarte crucea. Care este, însă, deosebirea între ei și creștinii adevărați? Deosebirea stă în faptul că creștinii și-o duc cu supunere, că nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci cu smerenie, plecându-și capul, duc până la sfârșitul vieții crucea lor grea, mergând în urma Domnului Iisus Hristos – și-o duc pentru El și pentru Evanghelie, și-o duc din dragoste arzătoare pentru Hristos, fiindcă mintea și toate dorințele lor sunt robite de învățătura evanghelică.
(Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, pp. 103-104).
Selecţie şi editare: Dr Gabriela Naghi
Să ţintiţi întotdeauna către slava lui Dumnezeu
SFÂNTUL PORFIRIE KAVSOKALIVITUL
Mintea este cea care cugetă. Inima nu cugetă. Să aveţi mintea la Dumnezeu, şi inima saltă de bucurie de la sine. Se străpunge. Ca să vină Hristos în inimă, trebuie să-L iubiţi. Ca să-L iubiţi, trebuie ca El să vă iubească mai întâi. Trebuie ca mai întâi să vă cunoască Dumnezeu, apoi e rândul vostru. Dacă Îi cereţi, El Se va sălăşlui. Ca să vă iubească, trebuie să fiţi vrednici. Ca să fiţi vrednici, trebuie să faceţi pregătirea.
Mai întâi de toate, departe cu interesul. Rugăciunea trebuie să fie dezinteresată. Toate să se facă tainic, dezinteresat. Adică să nu vă gândiţi că, dacă v-aţi concentrat mintea, harul va veni în inimă şi o va face să tresalte.
Să nu vă rugaţi cu această socoteală, ci cu simplitate şi smerenie. Să ţintiţi întotdeauna către slava lui Dumnezeu.
Ce v-am spus despre privighetoare? Ea cântă fără să fie văzută de nimeni. Aşa să fiţi, dezinteresaţi.
Să vă dăruiţi slăvirii lui Dumnezeu în taină.
Ne vorbeşte părintele Porfirie, Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 209-210
Vrei să trăieşti o viaţă plăcută şi liniştită?
CUVIOSUL EFREM FILOTHEITUL
Doar în Dumnezeu vei afla adevărata fericire şi bucurie, căci statornicul şi adevăratul Dumnezeu este izvorul lor. Pentru a te bucura de cele pământeşti e nevoie de multă străduinţă şi muncă grea, iar mai apoi toate acestea se dovedesc a fi vătămătoare, vrednice de osândă.
“Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier”(din slujba de înmormântare). Vrei să trăieşti o viaţă plăcută şi liniştită? Păstrează poruncile lui Dumnezeu; păstrează frica de Dumnezeu în fiecare gând al tău, precum şi în tot ceea ce spui şi faci. Teama de Domnul este începutul şi sfârşitul înţelepciunii (Prov. 1, 7).
Aşa precum o lampă luminează cărarea pe care păşim, în acelaşi mod, teama de Dumnezeu ne luminează duhovniceşte, în aşa fel încât să putem vedea cum să umblăm pe calea mântuirii noastre. De asemenea, aşa precum o lampă ne păzeşte de poticnire şi cădere, la fel şi frica de Dumnezeu ne eliberează de obstacolele păcatului şi ne îndreaptă spre ţinta noastră, care este dobândirea lui Dumnezeu.
Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile ,Avvei Efrem Editura Bunavestire, 2001, p. 361
Judecata noastră omenească este o mare nedreptate
SFÂNTUL CUVIOS PAISIE AGHIORITUL
Noi, deoarece nu cunoaştem judecata dreaptă a lui Dumnezeu, judecăm „după înfăţişare”, din afară, şi de aceea greşim în judecata noastră şi-l nedreptăţim pe celălalt. Judecata noastră omenească este o mare nedreptate.
Numai Dumnezeu judecă drept, fiindcă numai El cunoaşte inimile oamenilor. Noi, deoarece nu cunoaştem judecata dreaptă a lui Dumnezeu, judecăm „după înfăţişare”, din afară, şi de aceea greşim în judecata noastră şi-l nedreptăţim pe celălalt. Judecata noastră omenească este o mare nedreptate. Ai văzut ce a spus Hristos? „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă”.
Este nevoie de multă atenţie, fiindcă niciodată nu putem şti exact cum stau lucrurile. Cu mulţi ani în urmă, la o mănăstire din Sfântul Munte era un diacon foarte evlavios. Odată însă s-a îmbrăcat cu haine mireneşti şi s-a întors în ţinutul său. Atunci mulţi părinţi au spus diferite lucruri împotriva lui. Dar ce se întâmplase? Cineva îi scrisese că surorile lui rămăseseră încă necăpătuite şi, fiindcă s-a temut ca ele să nu o apuce pe o cale rea, a mers ca să le ajute. A găsit de lucru la o fabrică şi trăia mai călugăreşte decât înainte. De îndată ce şi-a căpătuit surorile, şi-a lăsat lucrul şi s-a dus să rămână în mănăstire. Egumenul, când a văzut că le ştie pe toate, tipic, ascultări etc., l-a întrebat unde le-a învăţat, iar acela şi-a deschis inima şi i-a destăinuit totul. Atunci egumenul l-a înştiinţat pe episcop, iar acesta l-a hirotonit îndată preot. Apoi s-a dus la o mănăstire îndepărtată şi ducea acolo o viaţă foarte duhovnicească, cu multă nevoinţă. A ajuns la măsura sfinţeniei şi a ajutat duhovniceşte mulţi oameni. Unii, care nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, poate că-l osândesc şi acum.
Cât de mult trebuie să luăm aminte la osândire! Cât de mult îl nedreptăţim pe aproapele nostru atunci când îl osândim! De fapt, prin osândire ne nedreptăţim pe noi înşine, iar nu pe ceilalţi, deoarece Dumnezeu îşi întoarce faţa de la noi.
De nimic altceva nu Se scârbeşte atât de mult Dumnezeu ca de osândire, fiindcă Dumnezeu este drept, iar osândirea este plină de nedreptate.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Patimi și virtuți, Ed. Evanghelismos, București, 2007, p. 96
Despre Rugăciune și frica de moarte
https://www.youtube.com/watch?v=S5m-BdqWnWE&t=1s&ab_channel=Orthodoxia
Familia este o remarcabilă şcoală de perfecţionare duhovnicească
Până şi prin faptul că venind obosiţi de la muncă, fără să apucăm să ne fi odihnit, am ajutat aproapelui nostru să spele vasele, am slujit lui Dumnezeu Însuşi, am împlinit porunca privitoare la dragoste ‒ şi a împlini această poruncă este cel mai uşor atunci când omul nu este singur, atunci când el are o familie, sau atunci când trăieşte în mănăstire, pentru că mănăstirea este şi ea o mare familie, unde stareţul e părinte, iar monahii sunt fraţi. Şi lui Dumnezeu Îi slujim cel mai bine împreună, soborniceşte: „Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
Cuvintele Domnului: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18) arată nu numai că Adam era singur (deşi, bineînţeles, căsătoria înseamnă depăşirea singurătăţii), ci şi că femeia îl va ajuta pe om să se mântuiască.
Familia este o remarcabilă şcoală de perfecţionare duhovnicească, în care omul nu mai este singur şi, prin urmare, nu mai poate trăi numai pentru sine. Pentru a interacţiona cu cei apropiaţi, el trebuie să se lupte cu propriile neajunsuri, să devină mai bun şi ‒ principalul ‒ să înveţe dragostea, principala virtute creştină. „Acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13, 13).
Aşadar, dragostea, slujirea aproapelui, a soţului sau soţiei, a copiilor, este scopul căsniciei creştine. Scopul vieţii de familie este mântuirea întregii familii – dar în afara acestui scop principal mai există şi alte scopuri care se îndeplinesc în cursul vieţii conjugale.
Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, Editura Sophia, București, 2013, pp. 68-69
Când mintea noastră, inima noastră se îndreaptă către Dumnezeu, totul devine ușor
Sfântul Cuvios Sofronie Saharov
La Muntele Athos, când eram încă începător, un monah bătrân mi-a spus într-o zi ceva minunat în legătură cu treburile cele mai smerite: „Nici o muncă nu înjoseşte valoarea omului. Singur păcatul năruie viaţa dumnezeiască în noi”.
Treburile ce nu pot deveni patimă sunt cele mai potrivite vieţii duhovniceşti. Dacă sunt bucătar, pregătesc hrana rugându-mă pentru cei pe care Domnul îi iubeşte. Nu are loc patima. Totodată, o astfel de muncă este de mare preţ, căci îmi îngăduie să slujesc celor pe care Hristos îi iubeşte. Putem trăi foarte bine cu o astfel de atitudine.
Cine va fi cel dintâi? Zice Domnul: „Căutaţi întâi împărăţia, iar celelalte se vor adăuga vouă”. Iată principiul nostru măcar că viaţa materialnică ni se impune de dimineaţă până seara. Viaţa din lume are alte ţeluri şi nimeni nu are timp să se roage. Când mintea noastră, inima noastră se îndreaptă către Dumnezeu, totul devine uşor. Fără acest avânt către Dumnezeu viaţa îşi pierde sensul.
La Mănăstirea Sfântul Pantelimon ajunsesem cândva să am până la patrusprezece ascultări în acelaşi timp. Am vorbit despre aceasta cu duhovnicul meu: „Nu ajung să-mi împlinesc datoria: am patrusprezece ascultări!” Mi-a răspuns: „N-ai dreptate, nu ai decât o singură ascultare”. „Ba da, părinte, i-am răspuns, patrusprezece am!” „Ba nu, mi-a zis el din nou, tu nu faci decât un singur lucru o dată. Aşa că fă-l bine, şi treci la următorul…”
Arhimandrit Sofronie, Din viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 51-52