Autor: iovita_vasile

Așa fac și jidanii care au înființat această sectă luptătoare de nădejde împotriva Mantuitorului și a Bisericii Sale. Pentru ei, Biserica a devenit congregație.

Sursele mele sunt de primă mărime. Peste drum de mine este o capiște iehovistă. Sala regatului, spun ei. Care regat? Cel al lui antichrist, pe care ei îl așteaptă cu înfrigurare, cum îi învață jidovii.

Cu ceva vreme în urmă, pentru iehoviști s-a dat ordin pe unitate ca în Sfanta Duminică a Învierii să nu facă adunare.  Au făcut-o în Sîmbăta Mare. Nu cumva să coincidă cu Sfanta Duminică a Învierii! Fie sănătoși, desi nu prea sunt, deoarece s-au năpustit printre primii să primească vaccinul, după cum le-au fost directivele. Acum se zbat în niște neputințe teribile. Le vedem, le înțelegem, tăcem pentru că orice le-am spune este zadarnic

Eram în Sfanta zi a Învierii, slujind Sfanta Liturghie. De la vecinii noștri iehoviști se auzeau zgomotele unor aparate electice. Lucrau de zor și răspandeau mesajul lor satanic: Nu ne pasă de Învierea voastră!

Cu mai bine de zece ani în urmă, vecinul nostru iehovist, lucra cu sîrg la confecționarea unor lăzi de stupi. Era a doua zi de Paști. Auzeam loviturile de ciocane. În acel an s-au dus cu stupii la Valea Drăganului, județul Cluj. A dat Dumnezeu o ploaie, au venit puhoaiele  și au măturat toate din calea lor. Iehovistul nostru a pierdut vreo 150 de familii de albine, dar n-a învățat nimic.

Haideți să învățăm noi. Hristos a înviat.

Presbiter Iovița Vasile

Sfânta Mare Muceniţă Irina era fiica împăratului Liciniu şi a împărătesei Licinia. La naştere a primit numele Penelopi, dar a ajuns să cunoască pe Adevăratul Dumnezeu şi a primit a fi botezată în numele Preasfintei Treimi, primind numele de Irina, care înseamnă ,,pace’’. Era o vreme de întunecată rătăcire, căci oamenii se închinau zeilor celor neputincioşi.

Ce sunt zeii? Dicţionarul Explicativ al limbii române îi defineşte ca fiind ,,divinătăţi păgâne’’.Necunoscând pe Dumnezeu, păgânii se închinau zeilor celor mulţi, de la care aşteptau ajutor şi spre care îşi îndreptau nădejdile.

Ce sunt idolii? Acelaşi Dicţionar îi arată a fi ,,divinităţi păgâne’’.Aşadar, zeii şi idolii sunt entităţi păgâne, străine de Adevăratul Dumnezeu. Am adăuga că idolii sunt reprezentări materiale ale zeilor, adică chipuri sau statui, la care se închinau cei afundaţi în întunericul neştiinţei.

Ceea ce nu ne dezvăluie Dicţionarul citat, care este normativ pentru vorbitorii de limbă română, este faptul că zeii şi idolii sunt denumiri pentru diavolii cei întunecaţi, care luptă cu îndârjire pentru pierderea veşnică a făpturilor lui Dumnezeu, în întunecimile iadului. De aceea au poruncit, cu fermitate, cei care au participat la Sinodul Apostolic de la Ierusalim, din anul 50, ,,să vă feriţi de cele jertfite idolilor’’(Fapte 15, 29). Cele jertfite idolilor erau, de fapt, jertfe aduse diavolilor, iar consumarea acestor jertfe era o închinare la diavolul, păcat de extremă gravitate pentru cei care s-au luminat prin Sfântul Botez. De altfel, şi Psalmistul David a arătat cu limpezime că ,,toţi dumnezeii neamurilor sunt demoni’’(Psalmul 95, 5).

Sfânta Muceniţă Irina a văzut pe diavolul în cetatea sa şi i-a grăit: ,,În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc ţie, ca să-mi spui cine eşti tu!’’ Înfricoşat de preasfântul nume, acesta a răspuns: ,,Eu sunt demonul care petrec în idolul Apolon, învăţătorul desfrânării şi al preadesfrânării, ajutătorul vrăjitorilor, povăţuitorul tâlharilor, prieten al desfrânţilor, făcător de glume al beţivilor, cel ce mă bucur de vărsările de sânge şi sunt povăţuitor a toată nedreptatea şi minciuna şi tată a toată răutatea’’(După Vieţile Sfinţilor pe mai, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 112-126).

Din cele spuse mai sus, vei înţelege, cinstite cititorule, că nu greşim cu nimic când punem semnul egalităţii între zei, idoli şi demoni. Deştepţii lumii acesteia caută să întoarcă pe oameni spre slujirea diavolului, tăgăduind cu o perseverenţă diabolică pe Adevăratul Dumnezeu. Nu te lăsa înşelat de ei!

Presbiter Iovița Vasile

„Am mai putea adăuga că pentru curajul său de a exprima astfel de adevăruri zdrobitoare în ceea ce priveşte francmasoneria, lui eliade i-a fost incendiată bilioteca de către francmasoni drept răzbunare că a îndrăznit să-i prezinte într-o lumină nefavorabilă (care este profund obiectivă).

Acest articol are o mare valoare pentru că ne ajută să înţelegem cum este privită în realitate francmasoneria de către o personalitate genială şi unanim apreciată care a fost şi rămâne pentru noi românul MIRCEA ELIADE.

Nu cunosc nici un francmason şi din toate cărţile pe care le-am citit n-am înteles mai nimic asupra francmasoneriei, pentru că în realitate nici nu ai ce să întelegi în cazul aşa-zisei doctrine a ei. Nu ştiu ce vor de fapt aceşti oameni, cine le-a băgat în cap că-şi trag doctrinele de la Solomon şi de la Piramide şi de ce sunt atât de misterioşi cu “secretele” lor, pe care le publică totuşi în sute de cărţi de propagandă.

Dar un lucru am învăţat totuşi din comerţul meu cu literatura aceasta aiurită: am învăţat să cunosc mentalitatea francmasonică.

Vă veţi mira, poate, aflând că acord o mentalitate francmasonică chiar şi unor oameni care nu au nimic de-a face cu această societate secretă. Într-adevăr este uimitor cât de mulţi intelectuali judecă lumea, spiritul şi istoria cu asemenea mentalitate francmasonică. Pe care aş putea-o rezuma astfel: fel simplist de a vedea lucrurile, criterii abstracte şi vădit greşite în judecarea istoriei.

Un marxist, de pildă, exemplifică de minune mentalitatea aceasta francmasonică. Pentru marxist, toate lucrurile sunt clare, toată istoria este un joc de forţe economice, rigide, simpliste până la absurd, abstracte până la confuzie. Cu un marxist nu poţi discuta. Cu nici un intelectual de formaţie “francmasonică” nu poţi discuta. În capul lui e prea multă “lumină”, sunt prea multe “certitudini”; problemele se rezolvă, toate, cu aceeaşi ecuaţie, necunoscutele sunt, toate, de acelaşi grad, pe acelaşi plan.

Am început să mă gândesc serios că paradoxul acesta – mentalitate francmasonică – nu este un simplu paradox, după ce am cunoscut mai îndeaproape mentalitatea marxistă. Un marxist este de fapt un om cu o mie de certitudini şi care acceptă un singur miracol: opera lui Karl Marx. Pentru el istoria se rezolvă în câteva formule simple, care explică tot, satisfac orice curiozitate, preîntampină orice controversă. Iraţionalul, ireductibilul – toate acele forţe obscure şi peste putinţă de anticipat, care fac ca istoria unei ţări să se deosebească net de istoria altei ţări – pentru un fericit marxist cu mentalitate francmasonică nici macar nu există.

Ceea ce caracterizează această mentalitate francmasonică este strania conjugare a abstractului şi a grosolanului. Într-adevar un spirit francmason judecă lumea şi istoria într-un mod abstract (adică fără atingere directă cu realităţile, fără experienţa timpului, fără priză asupra prezentului).

Un francmason pur sânge ar spune, de pildă cam aşa: ”Mihai Viteazul a reprezentat cutare forţă şi a jignit cutare simbol; din această cauză, lipsindu-i ajutorul Maestrului Trei Stele, şi-a găsit moartea aşa cum era de aşteptat.” (Am pe masă, acum când scriu, o serie întreagă de cărţi ale “magistrului” Ragon. Dacă cineva se îndoieşte de felul cum am rezumat judecata masonică asupra istoriei, pot cita din Ragon. Şi jocul acesta straniu poate continua…).

Aţi observat cât de “abstract” şi cât de grosolan totuşi judecă un mason – sau un marxist, unul cu mentalitate masonică – istoria, lumea, viaţa. Nu există concret pentru ei; nu există de asemeni fapte, pur şi simplu fapte, adică evenimente imprevizibile, ireductibile, iraţionale.

Ei posedă o bizară schemă simplistă – adică semidoctă, pseudoraţională, lipsită de o reală patrundere filosofică şi în acelaşi timp lipsită de intuiţia directă a faptelor, a realităţilor – şi cu această schemă ei rezolvă totdeauna totul.

Pentru un “fericit” participant la mentalitatea masonică – care îşi are originea în mentalitatea evreiască – nu există enigmă, după cum nu există destin. Toate care există se pot prevedea, toate se pot explica; toate se explică şi pentru oricine. (Freud şi psihanaliza care işi are originea tot în mentalitatea evreiască alcătuiesc încă un admirabil exemplu de ceea ce eu numesc mentalitate francmasonică. Freud laicizează Absolutul, adica pune la îndemâna oricui o cheie care în aparenţă este unică, prin care, crede el, se explică toate cele sufleteşti. De unde înainte înţelegerea Absolutului (adică a sensului existenţei, sulfetului, a realităţii suprafireşti) presupunea efort, asceză, inteligenţă – deci inegalitate – psihalnaliza oferă oricui această înţelegere în schimbul a trei sau patru cărti, accesibile oricui, costând aproximativ 1000 lei. Freud este un grav exemplu de trădare a spiritualităţii iudaice – adică de monovalenţă transferată şi de laicizare a Absolutului. De altfel ar fi interesant de studiat apariţia elementului dramatic în spiritualitatea iudaică (unde nu a existat niciodată, unde liturghia era singurul dinamism acceptat în experienţa spiritului) – care, după părerea noastră, coincide cu această laicizare a Absolutului). Nu mai e nevoie de efort, de inegalitate, de inteligenţă deci – căci schema e la îndemâna oricui. Învaţă un simbol în plus şi ai înţeles Evul Mediu. Citeşte un volum din “Capitalul” lui Marx şi ai inţeles feudalismul. Plăteşti încă o taxă la o Lojă francmasonică şi înveţi un al doilea simbol; înţelegi atunci misterul secolului al XVIII-lea. Citeşti un al doilea volum din “Capitalul” şi înţelegi Revoluţia Franceză.

Poate că ceea ce scriu acum par vorbe glumeţe. Şi n-aş vrea să pară aşa. Lucrurile în această direcţie sunt prea serioase şi prea triste. Nu ştiu ce este acea stranie societate sau lojă masonică, dar mi se pare că spiritul complet greşit al masoneriei – simplism, anti-istorie, abstracţiune versus grosolănie – a pătruns periculos de mult şi a răscolit întreaga mentalitate europeană. Sunt clase întregi de oameni care sunt atât de siguri că posedă cheia cea supremă a universului, clavis abs conditorum, încât nu mai poţi sta de vorbă cu ei. Şi observaţi că această bizară certitudine nu se referă la principii, la esenţa lucrurilor, la un domeniu propriu filosofiei sau religiei, ci se referă la un domeniu de realităţi fenomenologice, în veşnică prefacere, în evanescentă revenire: viaţa, istoria, omul de toate zilele şi omul faptelor mari.

Nu ştiu daca aţi întâlnit şi Dvs. asemenea “intelectuali” de formaţie masonică, oameni cu care nu poţi sta de vorba asupra lucrurilor de toate zilele, ci cu care trebuie să te întâlneşti doar pe un teren neutru de discuţii. Priviţi cu o mai mare atenţie şi luciditate asemenea oameni. Veţi observa că ei toţi acceptă un miracol în centrul întelegerii lor universale. Ei admit că, în cursul istoriei, a intervenit la o anumită dată un eveniment unic, singular, ireversibil prin care se explică totul şi pentru toată lumea.

Este în realitate aici un proces invers – am putea spune satanic – de degradare, a ceea ce am putea numi mentalitatea creştină, dacă creştinismul ar fi ceva abstract şi nu s-ar contopi, în toate cazurile sale autentice, cu însăşi firea omului, cu omenia. Şi un creştin admite că prin faptul istoric al venirii Mântuitorului pe pământ, lumea s-a transformat. Şi acest fapt este ireversibil şi este totodată un mare miracol. Dar observaţi câte deosebiri de mentalitate laică modernă există în mentalitatea francmasonică.

În primul rând creştinul religios în general, filosoful, moralistul acceptă harul, mântuirea, destinul, istoria, acceptă o economie spirituală care este paralelă cu economia, să mi se ierte expresia, “economică”. Continuaţi acum Dvs. şi veţi găsi câte deosebiri veţi voi.

Există un lucru pe care întotdeauna realitatea masonică îl refuză îndârjit: subtilitatea, disocierea planurilor. Un socialist ştie una şi bună, un teozof ştie trei şi bune. Dar numai Una sau numai Trei. Niciodata altceva, niciodata altfel.

Veţi spune: “Bine, dar acesta este însuşi scopul raţiunii (al gândirii ştiinţifice sau filosofice), de a găsi numai o lege, numai un criteriu de înţelegere al lumii.”

Foarte just. Numai că raţiunea caută o Lege care să se refere la principii, la esenţă. Unitatea raţiunii constă de fapt în coerenţa, nu în monovalenţă.

Mentalitatea masonică, dimpotrivă, ignoră totdeauna orice coerenţă, ocupându-se numai de monovalenţă. Adică în loc de a judeca lumea organic (într-un mod coerent) , o judecă simplist (constrâns, monovalent).

Nu ştiu şi nu interesează orientarea acestor note, dacă există vreo legatură istorică între feluritele manifestări ale mentalităţii masonice în lumea modernă (iluminism, marxism, teozofism, anti-istorism, etc). De altfel mentalitatea masonică se manifestă şi în afara cadrelor ce au fost menţionate mai sus.

Am un excelent prieten care judeca lumea masonic fără a fi nici marxist, nici teozof. Este numai simplist şi puţin cam semidoct. Cu cât ştii şi totodată eşti mai convins numai de “una şi bună”, cu atât te apropii mai mult de mentalitatea masonică.

Iată, de pildă, istoria politicii româneşti de la paşoptism la 1933. Peste tot nu întâlneşti decât legi abstracte, fapte iluministe, gândire grosolană. Lipseşte cu desăvârşire acolo simţul realului, al concretului, al omeniei, intuiţia de toate zilele. Şi lista exemplelor noastre ar putea continua …la nesfârşit.

(Preluare selectivă de pe blogul Ion Coja)

Cântarea I

Ziua Învierii, popoare să ne luminăm, Paștile Domnului, Paștile! Că de la moarte la viață și de pe pământ la cer,
Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cântare de biruință.

Hristos a înviat din morți!

Veniți să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiata lumină a Învierii.
Și bucurați-vă, zicând: „luminat să-L auzim”,
Cântându-I cântare de biruință.

Hristos a înviat din morți!

Cerurile după cuviință să se veselească, și pământul să se bucure. Și să prăznuiască toată lumea Cea văzută și cea nevăzută  că Hristos S-a sculat, veselia cea veșnică.

Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim; că Tu ești Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu știm, numele Tău numim. Veniți, toți credincioșii, să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat.

Cuvant de invatatura al celui intre Sfinti Parintelui nostru Ioan Gura de Aur in Sfanta si Luminata zi a slavitei si mantuitoarei Învieri a lui Hristos, Dumnezeul nostru

De este cineva credincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest Praznic frumos si luminat. De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria
Domnului sau. De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta. De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca. De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca
nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit. De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie,
nicidecum indoindu-se. De-a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel din urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas
ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel din urma
miluieste si pe cel dintai mangaie; si acelui plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.

Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru: si cei dintai si cei de-al doilea luati plata. Bogatii si saracii, impreuna bucurati-va. Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua. Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi. Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand. Gustati toti din ospatul credintei: impartasiti-va toti din bogatia bunatatii. Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat imparatia cea de obste. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca din mormant, iertare a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului; si a stins-o pe ea cel ce a fost tinut de ea.

Pradat-a iadul, Cel ce s-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune fiindca a gustat din Trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o, Isaia a strigat: Iadul s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos: amaratu-s-a ca s-a stricat. S-a amarat ca a fost batjocorit; s-a amarat ca a fost omorat, s-a amarat ca s-a surpat, s-a amarat ca a fost legat. A prins un trup si de Dumnezeu a fost lovit. A prins pamant si s-a intalnit cu cerul. A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea.

Unde-ti este moarte, boldul? Unde-ti este iadule, biruinta? Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit. Sculatu-s-a Hristos si au cazut diavolii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata stapaneste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut.

Lui se cuvine slava si stapanire in vecii vecilor. Amin.

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupeasci din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după Mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat şi har peste har. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos (Ioan1, 1-17)

Precum spune textul Scripturilor Sfinte, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ,,întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit’’ şi nu numai că nu L-au primit, dar poporul Său I s-a făcut vrăjmaş de moarte. Cu o încrâncenare nemaiîntâlnită în istorie, iudeii au încercat în toate felurile să şteargă orice urmă a prezenţei lui Hristos în lume, să piardă chiar şi Dumnezeiasca şi mântuitoarea Sa învăţătură. Culmea răutăţii şi urii omeneşti s-a arătat începând cu Sfintele Sale Patimi, când Cel mai mare Binefăcător al lumii a fost tratat precum cel din urmă răufăcător. Toate puterile întunericului s-au îndreptat spre dealul Golgotei, unde Cel fără de păcat a fost pironit pe Cruce, a răbdat inimaginabile chinuri pentru ca, în cele din urmă, să-Şi dea duhul în mâinile Părintelui Său (Luca 23, 46).

Acela ar fi trebuit să fie momentul în care vrăjmaşii lui Hristos să se domolească, deoarece şi-au satisfăcut setea de sânge, iar Cel urât de ei era mort. N-a fost aşa! N-a fost aşa pentru vrăjmaşul nevăzut al lui Hristos, diavolul, ştia ceea ce slujitorii lui încă nu crezuseră, anume că morţii de pe Cruce îi va urma Sfânta Înviere! Ştia că nu poate împiedica Învierea şi atunci şi-a propus să o ascundă, să o tăgăduiască. Pentru aceasta şi-a trimis slujitorii, arhierei şi farisei, la dregătorul Pilat cu această cerere: ,,Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul acela a spus, fiind încă în viaţă: După trei zile Mă voi scula. Deci, porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi, ca nu cumva Ucenicii Lui să vină şi să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi. Şi va fi rătăcirea cea din urmă mai rea decât cea dintâi’’ (Matei 27, 62-64). Observaţi orbirea iudeilor: Pilat, complicele lor la moartea lui Hristos, are parte de apelativul divin ,,Doamne’’, în vreme ce Mântuitorul era, în optica lor diabolică, ,,amăgitorul’’. Cumplită răsturnare de valori! Teribilă substituire a Binelui, Dreptăţii şi Adevărului! Şi-apoi ce-ar fi putut demonstra Sfinţii Apostoili arătând s-au ascunzând un cadavru, dacă nu eşecul propovăduirii lui Hristos? Ce minte sănătoasă ar fi pus strajă la mormânt, ca să păzească un mort? Ei bine, iudeii n-ar fi făcut nimic din toate acestea dacă nu s-ar fi aflat în slujba puterilor iadului. Le-a spus Pilat: ,,Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi. Iar ei, ducându-se, au întărit mormântul cu strajă, pecetluind piatra’’(Matei 27, 65-66).

Nici răutatea iudeilor, nici puterea armelor romane, nici lucrătura porţilor iadului n-au putut împiedica, ori măcar amâna,  Învierea din morţi a Mântuitorului! La ceasul statornicit din veşnicie de Dumnezeu, Fiul Său a biruit legăturile morţii şi a zădărnicit uneltirile fiilor întunericului. Mormântul a rămas gol, străjerii – neputincioşi. Viaţa s-a ridicat deasupra morţii! ,,Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le’’. Adevărul cel veşnic şi mântuitor a început, de-acolo, de la mormântul gol, să se răspândească în lume, în întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Neputând zădărnici Învierea, diavolul şi-a inspirat slugile să o tăgăduiască. I-a pus să arunce în luptă puterea banului, putere de care s-a folosit şi atunci când l-a îndemnat pe Iuda Iscarioteanul să-L vândă pe Mântuitorul pentru cei treizeci de arginţi. Şi iată cum: ,,Unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele întâmplate’’ (Matei 28, 11). Fără voia lor, s-au făcut vestitori ai Învierii, ei, vajnicii păzitori ai mormântului. ,,Şi adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor’’ (Matei 28, 12). Banii însă nu erau de ajuns, trebuia pusă-n joc şi minciuna. Şi au pus-o! ,,Spuneţi că Ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam; şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără griji vă vom face’’(Matei 28, 13-14). Şi atunci, ca şi astăzi, credeau ei că, folosind minciuna şi banul, pot face orice. N-a fost aşa! ,,Iar ei, luând arginţii, au făcut precum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit cuvântul acesta între iudei, până în ziua de astăzi’’(Matei 28, 15). Într-adevăr, cuvântul acesta, adică minciuna aceasta, a găsit teren prielnic la iudeii care, neprimindu-L pe Mântuitorul, resping şi tăgăduiesc adevărul Învierii în toată vremea şi-n tot locul, în lume

În schimb, între neamuri s-a răspândit Vestea cea Bună, şi neamurile au primit-o şi au crezut-o. Până în ziua de astăzi, până în vecii vecilor. De aceea ne şi aflăm noi astăzi în Sfânta Biserică; de aceea Biserica de pe toată faţa pământului sărbătoreşte Învierea Domnului; de aceea Dumnezeu trimite în fiecare an lumina sfântă din cer la Ierusalim, aprinzând făclia Patriarhului; de aceea se cântă cu negrăită bucurie de toţi dreptmăritorii ,,Aceasta este Ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-ânsa’’; de aceea vestim şi noi şi ne salutăm, rostind acel Dumnezeiesc Adevăr: ,,Hristos a înviat!’’; de aceea vrăjmaşii lui Hristos şi ai Învierii spumegă de furie şi încearcă, folosind aceaşi bani murdari şi aceleaşi minciuni josnice, că Învierea nu s-a petrecut, că Iisus a murit, dar n-a înviat; de aceea un jalnic contestatar al Învierii încearcă, având acces nelimitat la posturile satanice de televiziune, să ne convingă că el a descoperit mormântul Domnului, un alt mormânt, în care s-ar afla, chipurile, trupul Său şi ale celorlalţi din aşa-zisa Lui familie.

Noi însă, nu ne putem împiedica nici de minciuni, nici de bani, nici de satanicele puneri la cale ale necredincioşilor. Pentru noi rămâne Adevărul Învierii, veşnic şi neschimbător. De aceea zic: Bucuraţi-vă, dreptmăritorilor, oriunde şi în orice stare vă aflaţi! Bucuraţi-vă, voi martori ai Învierii, căci Adevărul vă va face liberi! Bucuraţi-vă, voi, preoţi slujitori ai lui Hristos la Sfintele Altare, chiar dacă necredincioşii vă asimilează cu preoţii evrei ucigaşi ai lui Hristos, şi pun sectele cele fără Dumnezeu să vă batjocorească să atragă ura oamenilor asupra voastră! Bucură-te, Sfântă Mireasă a lui Hristos, că astăzi lumina cea neînserată a Învierii străluceşte deasupra ta! Ridicaţi-vă glasurile spre cer întru cântare Dumnezeiască: ,,Ziua Învierii! Să ne luminăm, popoare. Paştile Domnului, Paştile. Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă’’.

Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!’’

Presbiter Iovița Vasile

Iadul e un punct de trecere, nu o destinatie. Noi nu suntem chemati sa ramanem acolo. Dar nu exista nici o scurta­tura pe care sa o putem apuca ca sa evitam aceasta trecere, daca vrem sa ajungem la destinatia noastra finala, care e cerul si Îm­paratia lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca Hristos a trecut El in­susi prin acea experiență. Gandirea lui Siluan e hristologica si din aceasta pricina nu duce la deznadejde. Fiindca biruinta lui Hristos asupra iadului e conditia prealabila a trecerii noastre prin el. Astfel, ea este o rasturnare a secventei moarte-inviere: invierea lui Hristos precede acum intrarea noastra in iad si din aceasta pricina nu ne duce niciodata la disperare.

Inteleasa hristologic, aceasta tema face ca virtutile duhov­nicesti cum sunt smerenia si iubirea, sa fie profund teologice. Tinandu-ne mintea in iad, ne smerim pe noi insine nu in mod psihologic, ci ontologic. Luam parte la adancul nefiintei din care am venit inainte ca Dumnezeu sa ne aduca la fiinta. Experiem absenta lui Dumnezeu ca vidul nostru existential si aici, in acest gol, il intalnim pe stramosul nostru Adam plangand si tanguindu-se pentru pierderea raiului (o tema atat de draga Sfantului Siluan). Devenim in acest fel identici cu intreaga umanitate, mai cu seama in starea ei cazuta, si identificandu-ne cu ea in caderea ei, dobandim adevarata cunoastere de sine si incetam de a ne mai mandri – simpatizand in acelasi timp cu toti cei care ase­menea noua sunt pacatosi, inclusiv cu vrajmasii nostri, si astfel ii iubim pe toti nu in mod sentimental, ci existential, nu silindu-ne sa facem aceasta dintr-un imperativ etic, ci impartasind insasi existenta lor, separatia lor de Dumnezeu, moartea lor. Toate aceste lucruri le-a facut Hristos, si fara ele hristologia ra­mane o invatatura moarta.

(Preluare de pe Cuvantul Ortodox)

„Părintele Meu, de este cu putinţă, treci de la Mine paharul acesta; însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti”(Matei 26, 39)

Eu cred că mulţi se întreabă pentru ce Hristos a grăit aceste cuvinte; şi cei necredincioşi vor răstălmăci aceste cuvinte, spre a întinde cursă fraţilor noştri celor mai slabi. Deci pentru ca noi atât năvălirea acelora să o respingem, cât şi pe fraţii noştri săi scăpăm de nelinişte şi de strâmtoare, să observăm aceste cuvinte mai de aproape, să ne oprim la tâlcuirea acestui loc şi să pătrundem în înţelesul lui cel adânc.

Căci citirea şi auzirea cuvintelor nu ajută la nimic, dacă ele nu se şi pricep încă. Şi vistiernicul acela al împărătesei Candachia citea, dar cât îi lipsea ucenicul lui Hristos, care să-i tâlcuiască cele citite, el nu înţelegea. Ca nu acelaşi lucru să vi se întâmple şi vouă, fiţi cu băgare de seamă la cuvintele noastre, aţintiţi-vă priceperea voastră şi primiţi cuvântarea mea cu suflet plin de luare aminte şi râvnitor. Ochiul vostru să se uite cu agerime, duhul vostru să fie aţintit şi sufletul vostru să se curăţească de toate grijile cele pământeşti, pentru ca noi să nu aruncăm cuvântul lui Dumnezeu în spini, nici pe piatră şi nici pe cale, ci să cultivăm un ogor mănos şi roditor, spre dobândirea unui seceriş bogat.

Dacă veţi asculta cuvintele mele aşa, veţi înlesni lucrarea mea, iar voi înşivă fără osteneală veţi afla cele despre ce vă vorbesc. Ce zice locul din Biblie, care astăzi ne preocupă? „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”. Ce va să zică el cu aceasta? Noi trebuie să dăm înţelesul cuvintelor, înainte de a le tâlcui mai departe. Aşadar, ce voieşte el să zică? Voieşte să zică: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine”. Ce zici tu? Prin urmare, nu ştia El, oare, de este aceasta cu putinţă sau nu? Cine cutează a adeveri aceasta despre Hristos, măcar că cuvintele par a însemna aceasta? Însă nu trebuie să ne agăţăm de un cuvânt, ci să pătrundem în înţelesul, în scopul celui ce vorbeşte, să învăţăm a cunoaşte pricina şi timpul grăirii sale, şi toate acestea a le combina, spre a descoperi înţelesul cel ascuns. Dar cum putea înţelepciunea cea veşnică şi negrăită, cum putea Cel ce cunoaşte pe Tatăl, precum Tatăl cunoaşte pe Fiul, cum se putea ca Acesta să nu ştie de trebuie a pătimi sau nu? O astfel de ştiinţă, că cineva trebuie a pătimi, negreşit, nu este mai însemnată şi mai înaltă decât ştiinţa înţelepciunii celei lăuntrice şi a firii lui Dumnezeu, pe care numai singur Fiul le cunoaşte cu desăvârşire. El zice aşa: „Precum Tatăl Mă cunoaşte pe Mine, şi Eu cunosc pe Tatăl” (Ioan 10, 15). Dar ce vorbesc eu despre Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu? Chiar Profeţilor nu le era necunoscut, de trebuia să pătimească Iisus sau nu, ci ei au spus mai înainte, foarte lămurit şi hotărât, că aceasta trebuia să se întâmple cu toată siguranţa. Ei au ştiut şi au predicat că Hristos va fi răstignit, pentru ce se va face aceasta şi ce binecuvântare va curge de aici pentru omenire, că El se va îngropa, dar va învia; a ştiut vânzarea lui Iuda, judecata cea nedreaptă şi celelalte, toate acestea descriindu-le întocmai. Şi Acela care a trimis pe Profeţi şi le-a poruncit să vestească toate acestea, El însuşi să nu le fi ştiut oare? Ce om cu judecată va zice aceasta? Aşadar, tu vezi că acele cuvinte nu trebuie cineva să le înţeleagă cu uşurinţă.

Dar nu numai partea aceasta dintâi a cuvintelor acelora dă de gândit, ci şi graiurile următoare, încă şi mai mult. El zice: „De este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”. Aşadar, se pare că nu numai că nu ştia de este aceasta cu putinţă sau nu, ci pare încă a se feri de moartea cea de pe cruce. Căci cuvintele Sale par a avea acest înţeles: „De este iertat, aş voi să scap de Cruce şi de moarte”. Şi cu toate acestea, când Petru, căpetenia Apostolilor, zisese lui Hristos: „Milostiv fii Ţie, Doamne, să nu fie Ţie una ca aceea, ca să fii omorât” (Matei 16, 22), El l-a mustrat cu cuvinte foarte aspre, zicându-i: „Du-te de aici, satano, că sminteală îmi eşti; că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Matei 16, 23).

Nu demult, Hristos fericise pe Petru pentru mărturisirea lui (Matei 16, 17), iară gândirea de a nu fi răstignit I se păruse Lui aşa de nebunească, încât pe Apostolul, pe care îl fericise şi căruia îi dăduse cheile împărăţiei cerului, acum îl numeşte satană, căci a zis: „Milostiv fii Ţie, Doamne, şi să nu se întâmple Ţie moarte pe Cruce”. Cum oare să nu voiască acum a fi răstignit Acela, care aşa de tare mustrase pe ucenicul Său şi aşa de aspru îl înfruntase, pentru că îi zisese: „Să nu te răstigneşti?”. Şi cum putuse El, în pilda despre păstorul cel bun, să pună ca o faptă bună, de căpetenie, moartea Sa pentru oi? El a zis aşa: „Eu sunt păstorul cel bun; iară păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oi”(Ioan 10, 11).
Şi apoi adaugă la aceasta: „Iară năimitul, care nu este păstor, lasă oile şi fuge, când vede lupul venind”. Dacă însuşirea păstorului cel bun este de a-şi pune viaţa, precum însuşirea nămitului este de a nu face aceasta, apoi cum putea tocmai Cel ce S-a numit pe Sine păstor bun să se roage a scăpa de moarte? Cum a putut El să zică: „Eu sufletul de la Mine Însumi îl pun” (Ioan 10, 18)? Dacă pui tu sufletul tău propriu, de bună voie, cum poţi ruga pe altul să te apere de moarte? Încă şi în alt loc zice Hristos: „Pentru aceasta Tatăl Mă iubeşte, că Eu îmi pun sufletul Meu, ca iarăşi să-l iau” (Ioan 10, 17). Iară dacă El nu voieşte a se răstigni, ci se fereşte şi roagă de aceasta pe Tatăl, apoi tocmai pentru aceasta, cum poate el să fie iubit de Tatăl?

Dragostea purcede tocmai din conglăsuirea voinţelor. Şi dacă Hristos nu ar fi voit să se răstignească, cum putea Pavel să zică: „Umblaţi întru dragoste, precum şi Hristos v-a iubit pe voi şi S-a dat pe Sine la moarte pentru noi?” (Efeseni 5, 2). Însuşi Hristos zice că El voieşte să se răstignească: „Părinte venit-a ceasul, preamăreşte pe Fiul Tău” (Ioan 17, 1). Prin preamărire înţelege El răstignirea. Dacă El altădată ruga moartea de la Tatăl, cum de se fereşte El acum de dânsa? Iară cum că prin preamărire înţelege El răstignirea, ascultă ce zice de aceasta Evanghelistul Ioan: „Încă nu era Duh Sfânt, că încă nu se preamărise Hristos” (Ioan 7, 39). Înţelesul acestor cuvinte este acesta: Harul lui Dumnezeu nu se dăduse, căci mânia lui Dumnezeu nu se ridicase deasupra oamenilor şi Hristos nu mersese încă la moartea cea de pe Cruce. Adică Crucea a stârpit mânia lui Dumnezeu asupra oamenilor, a lucrat împăcarea, a prefăcut pământul în cer, a unit pe oameni cu îngerii, a dărâmat tăria morţii, a surpat puterea diavolului, a stârpit puterea păcatului, a eliberat lumea din rătăcire, a reîntors adevărul, a speriat duhurile cele rele, a dărâmat capiştele idoleşti, a răsturnat jertfelnicele lor, a mânat fumul jertfelor, a sădit fapta cea bună şi a întemeiat bisericile.

Crucea este voinţa Tatălui, cinstea Fiului, bucuria Sfântului Duh, dar şi mărirea Sfântului Pavel, care zice: „Să nu fie mie a mă lăuda, fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni  6, 14).
Crucea este mai luminoasă decât soarele şi mai strălucită decât razele soarelui. Chiar de s-ar întuneca soarele, Crucea totuşi străluceşte; şi soarele se întunecă, pentru că se covârşeşte de sclipirea Crucii. Crucea a rupt zapisul ce era asupra noastră (Coloseni 2, 14), a nimicit temniţa morţii şi ne-a dat cea mai desăvârşită dovadă de dragoste a lui Dumnezeu: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut Fiul său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară” (Ioan 3, 16). Şi Pavel zice: „Fiind noi vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Romani 5, 10). Crucea este o tărie nebiruită, o pavăză neînvinsă, siguranţa bogaţilor, norocirea săracilor, ocrotirea celor prigoniţi, înarmarea celor năpădiţi, liberarea de patimi, temelia faptei celei bune, semnul cel mărit şi minunat. Crucea iarăşi a deschis raiul, a adus într-însul pe tâlharul şi a ridicat în cer neamul omenesc, care era aproape să se prăpădească, nici măcar de pământ nefiind vrednic.

Aşa de multe bunătăţi ni s-au împărtăşit şi ni se vor împărtăşi prin Cruce, şi Hristos să nu fi voit să se răstignească! Spune-mi, cine ar putea adeveri aceasta? Iară dacă El, într-adevăr, n-ar fi voit să se răstignească, cine l-ar fi silit, cine l-ar fi nevoit? Pentru ce oare a trimis El înainte pe Profeţi, ca să prevestească că El se va răstigni, şi că El voieşte aceasta; pentru ce i-a trimis înainte, dacă El nu voia să pătimească? Şi pentru ce a numit el Crucea „pahar”, dacă nu avea plăcere de dânsa? Căci prin aceste cuvinte El arată cât de mult doreşte Crucea. Adică precum cel însetat pofteşte un pahar, tot aşa dorea El răstignirea. De aceea a zis El: „Eu doar am dorit să mănânc cu voi aceste paşti” (Luca 22, 15). Şi El a zis aceasta nu fără temei, ci pentru că după Cină îl aştepta răstignirea. Deci cum putea Acela, care numise răstignirea preamărire şi pedepsise pe Apostolul Său pentru că voia să-L oprească de la moarte, cum putea Acela, care prin pilda păstorului celui bun arătase lămurit că va merge la moarte pentru oile Sale, care spusese că avea aşa mare dor de dânsa şi că se duce la moarte de bună voie, cum putea El să se roage ca să nu-l atingă moartea? Dacă El însuşi n-ar fi voit să moară, nu s-ar fi putut oare împiedica vrăjmaşii Lui de la prigonirea lor? Dar tu vezi că El de bună voie merge întru întâmpinarea lor. Şi cand ei L-au întâlnit. El i-a întrebat: „Pe cine căutaţi!”. Ei I-au răspuns: pe Iisus. Şi El a zis către dânşii: „Eu sunt”; atunci ei s-au ferit şi au căzut la pământ (Ioan 17, 4-6). Aşadar, după ce El mai întâi i-a lovit cu orbire şi le-a arătat că El putea scăpa, atunci S-a predat pe Sine lor, pentru ca tu să vezi că nu prin silă sau de nevoie, sau prin puterea prigonitorilor Săi, ci de bună voie şi nesilit a răbdat acestea, precum cu mult mai înainte se hotărâse. Pentru aceea Proorocii au fost trimişi înainte, pentru aceea Patriarhii au prevestit aceasta şi pentru aceea Crucea cu mult mai înainte a fost arătată şi preînchipuită, prin cuvinte şi prin fapte.

Cu toate acestea, ceea ce acum urmează în cuvintele lui Hristos, ne pune pe gânduri şi mai mult. Adică, după ce Hristos a zis: „De este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”, El adaugă: „însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti”. Aici, chiar după literă, se întâlnesc două voinţe. Tatăl voind ca El să fie răstignit, iară El nu. Noi vedem în toate celelalte locuri ale Sfintei Scripturi că Hristos de-a pururea voieşte la fel cu Tatăl, de-a pururea este în conglăsuire cu Dânsul. Căci când El zice: „Părinte, păzeşte-i pe dânşii, ca să fie una, precum si Noi una suntem” (Ioan 17, 11), El cu aceasta nu zice alta decât că voinţa Tatălui şi a Fiului sunt cu desăvârşire asemenea. Şi când zice: „Graiurile, care Eu le grăiesc, nu de la Mine le grăiesc, ci Tatăl este Cel ce grăieşte întru Mine” (Ioan 14, 11), iar prin aceasta arată aceeaşi. Când zice: „Eu de la Mine însumi nu am venit” (Ioan 7, 28) şi: „Nu pot Eu să fac de la Mine nimic” (Ioan 5, 30), El nu voieşte să zică că n-are putere la aceasta, ci voieşte a arăta lămurit că în vorbele, faptele şi în toate lucrurile voia Lui şi a Tatălui sunt cu desăvârşire deopotrivă.

Căci cuvintele: „Eu nu grăiesc de la Mine” arată nu lipsa de putere, ci conglăsuirea lui cu Tatăl. De unde însă vine că El acum zice: „Nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti”; pentru ce oare Mântuitorul lumii zice aşa? Vă rog să fiţi cu mare băgare de seamă. Era foarte greu de a crede în întruparea Fiului lui Dumnezeu. Această covârşire a iubirii Sale de oameni şi mărimea pogorârii Sale erau înspăimântătoare, cerându-se multe dovezi pentru ca ele să fie socotite adevărate. Căci gândeşte, numai, ce va să zică a auzi şi a afla că Dumnezeu Cel negrăit şi netrecător, care nu se poate cuprinde cu mintea, nu se poate vedea cu ochii şi nu se poate pipăi, Acela „în mâna căruia sunt marginile pământului” (Psalmul 94, 4), care „caută spre pământ şi-l face a se cutremura, Cel ce se atinge de munţi şi ei fumegă”(Psalmul. 103, 32), a cărui strălucire, chiar când ei se pogoară, nu o pot suporta heruvimii, ci îşi acoperă feţele cu aripele lor, că Acesta care este cu mult mai înalt decât toate gândurile şi decât toate cugetele, întrecându-i pe îngeri, pe Arhangheli şi pe toate puterile cereşti, să voiască a se face om şi să primească trupul cel format din pulbere, să intre în pântecele Fecioarei şi să petreacă acolo nouă luni, a se adăpa la pieptul ei şi a suferi toate întâmplările omeneşti – nu este oare aceasta de cea mai mare mirare? Iară pentru că ceea ce avea să facă era atât de miraculos şi neobişnuit, încât mulţi n-ar fi putut crede, de aceea Dumnezeu a trimis mai întâi pe Prooroci ca să prevestească aceasta; şi a profeţit încă Patriarhul Iacov, când a zis: „Din vlăstare fiul meu te-ai înălţat, te-ai culcat şi ai adormit ca un leu” (Facere 49. 9). Încă şi Isaia a zis despre Dânsul: „Iată Fecioara va zămisli şi va naşte Fiu, şi se va chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14). Şi în alt loc zice el: „Văzutu-l-am ca un Prunc şi ca o rădăcină pe pământ însetat” (Isaia 53, 2). Încă şi David a vorbit despre venirea Lui în trup prin cuvintele: „Pogorî-se-va ca ploaia pe lână şi ca picătura ce cade pe pământ” (Psalmul 72, 6), pentru că El a intrat în pântecele Mamei Sale fără a fi fost băgat în seamă şi fără vuiet.

Însă toate aceste prevestiri ale înomenirii Sale nu erau încă de ajuns, ci pentru ca El să fie socotit Om cu adevărat, s-a supus la toate cele omeneşti. De aceea nu s-a înfăţişat El deodată ca om crescut, ci S-a născut şi s-a nutrit de Mama Sa, a crescut şi a sporit, pentru ca prin toate acestea să fie crezută omenirea Lui cea adevărată. Ba încă nu s-a oprit la această dovadă, ci a suferit cu trupul Său toate slăbiciunile firii omeneşti, a însetat şi a flămânzit, a dormit şi a ostenit, ba a mers şi la Cruce şi a pătimit atât de mult, pe cât poate vreun om pătimi.
De aceea a căzut de pe faţa Lui sudoarea ca picăturile de sânge, pentru aceea s-a întristat şi s-a descurajat. Deci, precum El flămânzea şi ostenea, dormea şi mânca şi bea, tot aşa şi pregeta a muri, şi prin aceasta a arătat adevărata Sa omenire; căci dragostea către viaţă este sădită în firea omenească. Aşadar, spre a arăta că trupul, pe care El l-a luat, nu este nălucire, nici părere, de aceea El a pus la iveală înaintea noastră patimile Sale. Acesta este un temei.

Afară de aceasta, pot să vă mai aduc şi un altul, care este tot aşa de însemnat; care este acesta? Hristos a voit să înveţe pe oameni toate faptele cele bune. Iară cine voieşte să dea învăţătură dreaptă, trebuie să înveţe nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte. Aceasta este învăţarea cea mai bună. Când cârmaciul stă lângă ucenicul său, arătându-i cum să ţină cârma, uneşte vorba cu exemplul; el nu numai vorbeşte, nici numai lucrează, ci le uneşte amândouă. La fel face şi zidarul. Pune pe ucenicul său lângă sine şi îi arată, prin cuvânt şi prin faptă, cum trebuie să zidească. Tot aşa fac şi ceilalţi meşteri, învăţarea şi exemplul sunt pretutindeni legate la un loc. Deci, fiindcă Hristos a venit ca să ne înveţe toate faptele cele bune, de aceea El învăţa ce trebuie a face şi totodată şi El însuşi făcea; căci El zice aşa: „Cine va face şi va învăţa aşa, acela mare se va chema întru Împărăţia cerului” (Matei 5, 19). Iată, El voia ca noi să fim smeriţi şi blânzi, şi a învăţat aceasta cu cuvintele, însă El a învăţat aceasta şi prin faptele Sale, căci după ce a zis: „Fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei blânzi” (Matei 5, 3-4), a arătat prin faptele Sale cum trebuie a împlini această datorie. El a luat ștergarul, s-a încins cu el şi a spălat picioarele ucenicilor Săi (Ioan 13, 4-5). Ce a putut să fie asemenea acestei smerenii? Aşadar, El a învăţat această faptă bună nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta. Tot aşa a arătat El cu fapta blândeţea şi împăcarea Sa. Cum? El a fost lovit peste faţă de sluga arhiereului, dar a zis numai atâta: „De am grăit rău, mărturiseşte de rău, iară de am grăit bine, de ce Mă baţi?” (Ioan 18, 23).

El a poruncit a ne ruga pentru vrăjmaşi, dar iarăşi ne-a învăţat şi aceasta prin faptele sale. Căci când spânzura pe cruce, a zis: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). Aşadar, precum El ne-a poruncit nouă să ne rugăm pentru vrăjmaşi, aşa s-a rugat şi El însuşi, măcar că şi fără de aceasta El putea să-i ierte, prin propria Sa putere. Iarăşi a poruncit El să facem bine celor ce ne urăsc, să binecuvântăm pe cei ce ne clevetesc. Şi aceasta a făcut-o cu fapta, izgonind demonii din iudei, măcar că ei îl huleau, ca şi cum ar fi El însuşi cuprins de demon. El grămădea binefacerile asupra prigonitorilor Săi şi a adus în Împărăţia cerului pe cei ce au voit să-L răstignească. Mai departe zice El către ucenicii Săi: „Să nu purtaţi la brâiele voastre nici aur, nici argint, nici aramă” (Matei 10, 9); şi El a împlinit şi aceasta, precum singur zice despre Sine: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iară Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20).

El ne-a învăţat şi cum să ne rugăm. Apostolii au zis către Dânsul: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Luca 11, 1); şi de aceea El Însuşi se ruga, pentru Ca ei să înveţe de la Dânsul a se ruga. El însă trebuia să le arate lor nu numai că trebuia a se ruga, ci încă şi cum să se roage. De aceea, El le-a dat şi formula rugăciunii: „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri” şi celelalte. Fiindcă El ne-a poruncit a ne ruga: „şi nu ne duce în ispită”, adică în primejdie, ne învaţă aceasta însuşi şi cu fapta, când zice: „Părinte de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”, prin care învaţă pe toţi credincioşii a nu se arunca singuri în primejdii, ci a aştepta năpădirea vrăjmaşilor, iar atunci a arăta toată bărbăţia. Ei nu trebuie a se grăbi şi a se expune primejdiei.

Aşadar, fiindcă El voia să înveţe pe Ucenicii Săi a se ruga, se roagă şi El însuşi, după firea Sa cea omenească, nu însă după cea dumnezeiească. Iară ca om s-a rugat El, pentru ca să ne înveţe că trebuie să ne rugăm pentru izbăvirea noastră din primejdii. Iară dacă izbăvirea noastră va fi cu neputinţă, atunci să respectăm hotărârea cea dumnezeiească. De aceea a zis El: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu”. Aceasta nu trebuie a se înţelege ca şi cum El ar avea altă voinţă decât Tatăl; şi cuvintele acestea trebuie să fie învăţătură pentru oameni, ca ei, chiar când sunt în necaz şi în primejdie, când tremură şi nu le place a muri, totuşi trebuie să supună voinţa lor voinţei Lui Dumnezeu. Pavel ştia aceasta şi a şi împlinit-o. El a rugat pe Domnul ca să depărteze ispitele de la dânsul şi a zis: „De trei ori pe Domnul am rugat”(II Corinteni 12, 8), dar fiindcă aceasta nu era voia Domnului, el a adăugat: „de aceea binevoiesc întru neputinţă, în nevoi şi în prigonire” (II Corinteni 12, 10). Voiesc să vă spun aceasta mai lămurit. Pavel era înconjurat de multe primejdii şi s-a rugat ca să se mântuiască de dânsele. Dar a auzit cum Dumnezeu i-a zis: „Destul îţi este harul Meu, că puterea Mea întru neputinţe se săvârşeşte” (II Corinteni 11, 9); şi după aceea el a ştiut care era voia lui Dumnezeu, supunându-şi voia sa voii lui Dumnezeu.

Aşadar, Hristos amândouă acestea ne-a învăţat prin rugăciunea Sa, să nu ne aruncăm înşine în primejdii, ci să ne rugăm pentru depărtarea primejdiei. Dacă ea totuşi ne-a ajuns, să o întâmpinăm cu bărbăţie şi cu răbdare şi să supunem voinţa noastră voinţei lui Dumnezeu.Deci, ştiind noi acestea, să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită: iară dacă am căzut în ea, să cerem de la Dumnezeu răbdare şi putere şi totdeauna să supunem voinţa noastră voinţei Lui. Atunci vom petrece viaţa aceasta de acum în linişte şi vom dobândi bunătăţile cele viitoare; cărora fie să ne învrednicim prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

În această Sfîntă și Mare Joi, ne vom îndrepta pașii spre Sfintele locașuri, pentru a fi părtași la Denia celor 12 Evanghelii, slujbă unică în decursul anului liturgic. Este ziua în care Fiul lui Dumnezeu a săvîrșit. întîia oară, Sfanta Liturghie și ne-a lăsat legămant sfant de a săvîrși, la rîndu-ne, această Dumnezeiască Slujbă, pîna la sfîrșitul veacului.

Așadar, obârşia Sfintei Liturghii este în voia cea sfântă a lui Dumnezeu. Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, stând cu Sfinţii Apostoli la Cina cea de Taină, a luat pâinea, a mulţumit, a frânt-o şi le-a dat-o, zicând: ,,Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi, spre iertarea păcatelor’’.A luat apoi potirul în care se găsea rodul viţei şi le-a spus: ,,Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor’’.Sfântul Evanghelist Luca a consemnat şi porunca Mântuitorului Iisus Hristos: ,,Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea’’(Luca 22, 19).

Sfinţii Apostoli au primit şi au împlinit această Dumnezeiască poruncă. Sfântul Evanghelist Luca ne-a lăsat scris în Cartea Faptele Apostolilor (2, 42, 46) precum că, după Pogorârea Sfântului Duh şi întemeierea Bisericii, aceştia ,,în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţirea inimii’’.

În curgerea vremii, Biserica lui Hristos a îmbogăţit ,,frângerea pâinii’’ cu cântări şi rugăciuni până când Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur ne-au lăsat rânduiala Dumnezeieștilor Liturghii în formele pe care le avem noi astăzi şi în care se săvârşesc în Sfintele lui Dumnezeu Biserici Ortodoxe de pe toată faţa pământului. Credinciosul care are ocazia să participe la Sfânta Liturghie într-o ţară Ortodoxă, precum Grecia, Bulgaria, Serbia, Ucraina ori Rusia, va înţelege desfăşurarea Sfintei Liturghii,  chiar neştiind limba respectivă, deoarece această Sfântă Slujbă are aceaşi rânduială în toată lumea.

Acum cred că ai înţeles, cinstite cititorule, ce privilegiu ţi se dă atunci când eşti prezent în sfânta biserică, la Dumnezeiasca Liturghie. Ai înţeles, desigur că aceasta este o Slujbă Dumnezeiască şi omenească, deopotrivă. Spre sfârşitul ei, vei auzi întotdeauna chemarea preotului: ,,Cu frică de Dumnezeu, cu Credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi’’, de aceea sileşte-te să te spovedeşti din vreme şi când vei auzi cuvintele de mai sus, să te duci în faţa sfântului altar, ca să primeşti Sfântul Trup şi Scumpul Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos. Să nu se găsească în tine nici umbră de îndoială privind adevărul că, sub chipul pâinii şi a vinului, Îl primim pe Hristos Însuşi, şi vei vedea cu câte daruri minunate te va împodobi Dumnezeu.

Presbiter Iovița Vasile

AVERTISMENT

Ocoliți site-ul ecumenist și mincinos ORTODOXIA TINERILOR. Redau aceste fraze din ce scriu fîrtații ecumeniști:

,, Motivul pentru care Paștele Ortodox este adesea  mult mai târziu decât Paștele sărbătorit de romano-catolici și protestanți nu este nici pentru că Biserica Ortodoxă respectă formula pascală de la Niceea, nici pentru că bisericile occidentale nu reușesc să respecte această formulă... Biserica Ortodoxă folosește calcule științifice inexacte care se bazează pe calendarul iulian inexact pentru a determina data Paștelui pentru fiecare an”.

Deștepți băieții, nu? Și șmecheri. Îmi place exprimarea ,,calcule științifice inexacte”.

Viata ieromonahului Gavriil se anunta stabila, din moment ce intrase in institutile bisericesti, insa ea fu perturbata de un eveniment care s-a intamplat de ziua muncii, pe 1 mai 1965, cand, ca in fiecare an, o mare manifestatie era organizata. Atunci, cand o multime de oameni era adunata in fata Comitetului Partidului Comunist pentru a asculta un discurs, au vazut ca un portret gigantic al lui Lenin suspendat pe fatada cladirii, a luat foc. De la etajul unu, Parintele Gavriil striga:

„Domnul a spus: Să nu-ţi faci chip cioplit… Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!(Iesirea 2-5) Voi toti, reveniti-va in fire! Georgienii au fost mereu crestini. Atunci, de ce va inchinati idolilor? Iisus Hristos a murit si a inviat a treia zi din mormant, dar idolii vostri de bronz nu vor invia niciodata. Din timpul vietii lor deja sunt morti„.

Ani dupa aceasta, cand Parintele Gavriil a fost intrebat cu privire la aceasta intamplare, a spus:

„Sunt un pastor caruia Dumnezeu i-a incredintat grija turmei Sale. Ei au ridicat un idol si vroiau ca poporul sa sa inchine lui. Este un chip al Antihristului, imaginea unui om, sau mai de graba a unei fiare, si comunistii vroiau sa i se aduca cinstea care I se cuvinea doar lui Dumnezeu. Nu puteam sa las sa se intample asta„. 

De-abia ajuns jos, multimea s-a napustit asupra lui, batandu-l cu pumnii si cu picioarele si aruncandu-i pietre. Când pompierii l-au scos din mâinile oamenilor, si l-au transportat la spital, unde a fost pus in izolare, Părintele Gavriil avea 18 fracturi, din care una craniană, iar fața îi era de nerecunoscut. O lună de zile a fost aproape inconșient, apoi a fost transferat la un spital de boli mintale. Cand si-a mai revenit, un reprezentat KGB a venit sa-l interogheze si l-a brutalizat din nou. Aceasta nu l-a impiedicat pe Parinte sa ii spuna, in continuare, ca ar trebui distruse toate monumentele lui Lenin si sa fie inlocuite cu straturi de flori. Dupa o ancheta sumara este condamnat la moarte, dar autoritatile comuniste incearca sa exploateze situatia, promitandu-i ca va fi salvat daca va marturisi ca a participat la o conspiratie a Bisericii Ortodoxe Georgiene impotriva regimului. Parintele Gavriil refuza propunerea si il trateaza din nou pe Lenin ca fiara raufacatoare, ceea ce face ca sa fie din nou rupt in bataie. Stirea acestui eveniment incredibil si senzational, in timpul in care actele de nesupunere erau foarte rare, iese din tara, fiind difuzat de mass-media europeeana si americana. Aceasta a facut ca Kremlinul, in loc sa-l condamne la moarte, sa-l interneze intr-un spital de psihiatrie, in luna august 1965.

I se face un raport de catre un medic psihiatru, care, nu numai ca este tipic metodelor staliniste ale epocii, dar in el se poate observa cum sunt prezentate ca simptome patogene credinta si practicile curente ale crestinismului: 

Pacientul este ținut în spitalul psihoneurologic din oras, din 18.VIII.1965, cand a fost adus de la închisoare pentru un tratament forțat. Diagnostic: persoană psihopata, predispus la psihoza schizofrenică. A fost eliberat din spital pe 19. XI.1965. În conformitate cu istoricul bolii, el a avut o viziune fantomatică a spiritului răului cu coarne pe cap, la vârsta de 12. Pacientul pretinde ca tot raul care se intampla in lume este din cauza diavolului. De la varsta de 12, el a început să meargă la biserici, să se roage, să cumpere icoane, și sa studieze literatura bisericeasca […] Nu manânca nimic în zilele de miercuri și vineri, dand acest motiv absurd care face sa rada adultii si soldatii prezenti: „Intr-o miercuri Iuda a vândut pe Hristos pentru 30 de arginți, și intr-o vineri preoții evrei L-au crucificat”; era într-o stare de halucinație totală. Așa se explică faptul că in timpul demonstratiei de 1 mai 1965 a ars un portret mare a lui Lenin atârnat pe clădirea Consiliului de Miniștri. In timpul interogatoriului, el a spus că a făcut, aceasta deoarece imaginea Răstignirii lui Hristos ar fi trebuit să fie agatata acolo, și ca nu este posibil să se idolatrizeze un om pământesc. Aceasta a suscitat îndoială cu privire la starea lui de sănătate mentală, motiv pentru care a fost supus unei expertize psihiatrice. Examinarea a arătat că echilibrul pacientului este pierdut în spațiu, în timp, cât și în mediul înconjurător. El vorbește cu el însuși cu voce scăzută. Crede în existența fiintelor cerești, a lui Dumnezeu și a îngerilor, etc. În timp ce vorbeste, axa principală a discursului sau psihopat este întotdeauna intoarsa spre ideea ca totul depinde de voința lui Dumnezeu, etc. In departament se  izoleaza de ceilati pacienți cu boli mintale. Dar când cineva i se adreseaza, el vorbește cu siguranță de Dumnezeu, îngeri și icoane, etc. Este incapabil să critice starea lui. A primit un tratament pe baza de aminazinofrazie și siptomicina, după care a fost dus în fața comisiei.

Parintele Gabriel a fost eliberat in februarie 1966 si dat in grija mamei sale la domiciliul acesteia. Actul eroic al Parintelui a pus in cauza Biserica insasi, ceea ce a facut ca sa fie exclus de la slujire, putand insa sa participe la Sfanta Liturghie si sa se impartaseasca precum un simplu mirean. In mod periodic era chemat de securitate unde, de fiecare data, era supus unor tratamente inumane. Intr-o zi a fost batut atat de tare, incat nemaiputand sa mearga, au fost chemate rudele sa-l recupereze.

Parintele Gavriil cersind

Intr-un timp Parintele nu putea nici sa iasa in oras, insa a reusit sa-si gaseasca mici slujbe in afara acestuia, ca de exemplu sa pazeasca via sau sa intretina focul la cate o biserica. Cu toate acestea ducea o viata duhovniceasca foarte intensa. Dupa un timp a fost vazut cersind in fata bisericilor la Tbilissi. Nimeni nu stia ca e preot. Noaptea mergea si cauta in cosurile de gunoi ale unei cofetarii, unde gasea resturile prajiturilor colorate intens in rosu, galben, albastru sau verde. Le binecuvanta si le manca, dand slava lui Dumnezeu. Dar, neputand sa se hraneasca numai cu astfel de resturi pline de zahar si de coloranti, bea doar un ceai si manca o bucata de paine neagra uscata, lasand acestea pentru pasari, care, spunea el, vor face un banchet regal. Intr-o zi a primit niste daruri din partea Patriarhului, pentru care a multumit lui Dumnezeu: 

„Multumesc Multmilostive Doamne! Tu sti ca nu am nici bani, nici mancare„

Pe urma, a adaugat catre persoanele care i-au adus cele trimise de Patriarh:

„N-aveam de mancare de mai multe zile. Am facut o greseala sa cer vecinilor mei sa-mi dea ceva de mancare – m-au blestemat. Am plans in chilia mea. Cum pot oamenii sa fie atat de cruzi si neingaduitori? Este posibil sa consideri un om ca talhar pentru motivul ca-L iubeste pe Dumnezeu? Dar am regretat aceasta slabiciune cand mi-am amintit de Iisus Hristos care a trecut prin umiliri si insulte, S-a smerit El insusi si s-a facut ascultator pana la moarte, si moarte pe Cruce! M-am linistit. Si iata ca ati venit la mine!” 

(Preluare de pe Cor Ortodox)

Astăzi pomenim pe un ales al lui Dumnezeu, pe Sfântul Prooroc Ieremia. Dumnezeu Atoateștiutorul l-a cunoscut dinainte de a se zămisli în pântecele maicii sale, după cum însuşi ne spune în capitolul 1, versetul 5, apoi l-a rânduit între Sfinţii Săi Prooroci.

Dacă citim Cartea sa, vom vedea că în capitolul 3, versetul 15, Sfântul Ieremia face următoarea profeţie; ,,Apoi vă voi da păstori după inima Mea, care vă vor păstori cu ştiinţă şi pricepere’’. Proorocia aceasta s-a împlinit după venirea în lume a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Atunci au fost rânduiţi adevăraţii păstori ai poporului lui Dumnezeu, ai Bisericii pe care Mântuitorul a câştigat-o cu însuşi Sângele Său (Fapte 20, 28). Chiar din textul citat, aflăm că Biserica are în fruntea sa pe păstorii aleşi de Dumnezeu, Preasfinţiţii Episcopi: ,,Luaţi seama la voi înşivă şi la toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său’’.Episcopii noştri sunt treapta cea mai înaltă între păstorii rânduiţi de Dumnezeu.

Sfântul Apostol Petru se adresează păstorilor din a doua treaptă a preoţiei, spunându-le: ,,Pe preoţii cei dintre voi îi rog, ca unul care sunt împreună preot şi martor al patimilor lui Hristos, şi părtaş al slavei ce va să se descopere: Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu după câştig urât, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când se va arăta Mai-Marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi’’(I Petru 5, 1-4).

Despre treapta a treia a preoţiei ne face să fim cu luare-aminte Sfântul Apostol Pavel, scriind Epistola Întâia către Timotei, Episcopul Bisericii din Efes: ,,Diaconii să fie, de asemenea, cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedaţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât, păstrând taina Credinţei în cuget curat’’(I Timotei 3, 8-9).

Aceştia sunt, iubite cititorule, păstorii rânduiţi de Dumnezeu pentru ca poporul Său, Biserica cea Sfântă,  călăuzitori spre împărăţia lui Dumnezeu. Pe aceştia se cuvine să-i urmăm, iar nu pe impostorii diavolului, pastorii,  predicatorii şi preoţii mincinoşi pe care ni-i propun sectele cele multe şi falsele biserici existente în lume, numiţi de Sfânta Scriptură ,,proorocii mincinoşi care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori’’(Matei 7, 15).

(Articol scris în 2012)

Presbiter Iovița Vasile

Transcriere înregistrare:
– Nu vreau să spun nimic despre vaccin. Aș avea foarte multe de spus, dar din cauză că toți prietenii mei care s-au exprimat împotriva vaccinului au fost uciși…

– Pe scurt, în Germania încă nu știe nimeni, în SUA au fost uciși un mare număr de medici alternativi și oameni de știință, pretinzîndu-se că au fost sinucideri.

– Da, acum 3 ani, au trecut aproape 3 ani, am fost în Chicago la o mare conferință legată de autism, și prietenul meu foarte bun și apropiat, Jeff Bradstreet, era cercetătorul principal care studia cum se pot vindeca copiii care suferă de autism și a publicat multe studii despre pagubele pricinuite de vaccinuri și despre adjuvanții conținuți de acestea. El a menționat la această întîlnire din Chicago despre o nouă metodă de a vindeca creierele copiilor autiști și o săptămînă mai tîrziu a fost găsit împușcat, plutind în rîu [Știre din 2015 despre moartea lui Jeff Bradstreet – linc; vezi deasemeni articol în Washington Post: Doctor antivaccinist susținător al unor terapii primejdioase pentru autism găsit mort – linc]. Și știu că Jeff… dacă am cunoscut vreodată pe cineva care nu avea absolut nici o tendință de sinucidere, acela era Jeff. A fost interpretat ca sinucidere, dar știu de la angajați ai serviciilor secrete americane că este demult cunoscut că nu a fost sinucidere, ci o crimă făcută de specialiști. De atunci au fost deja peste 30 de medici și oameni de știință găsiți morți într-un mod asemănător. Unii pur și simplu au dispărut sau prin atac de cord prin inducție, care este o metodă preferată acum. Știu despre asta, am văzut cu ochii mei aceste aparate, seamănă cu un pistol, se trage în inimă cu microunde și provoacă imediat infarct. Prieteni care sînt în CIA mi-au arătat asta prin experimente pe animale, cît de avansate sînt aceste arme acum. Sînt cîțiva prieteni și cunoscuți care sînt în aceste cercuri, iar eu îmi fac gînduri unde se află numele meu pe această listă. Cît de sus sînt pus, dar acum încă trăiesc.

– Să sperăm că va rămîne așa!

– Dar cum am spus, ceea ce au toți în comun cei care au fost găsiți morți este lupta împotriva actualului program de vaccinare, este lupta împotriva unor toxine de mediu și folosirea unor metode foarte eficiente de vindecare nefarmaceutice. Există ceva în comun, sînt unele lucruri pe care nu le spun în amănunt aici în interviu

…

– Odată mi-au poruncit să găsesc o otravă care nu poate fi detectată. Ceva ce ar simula un atac de cord, ceva ce ar ucide și ar face ca victima să pară că a avut un atac de cord. Am găsit așa ceva.

Audiere în Senatul american, 1975:

– Poți trage o săgeată cu acest pistol?

– Da, domnule președinte. Și a fost dezvoltată o săgeată care poate pătrunde ținta fără ca ținta să poată observa.

– Otrava înghețată s-a transformat într-un fel de săgeată și a fost împușcată cu o viteză foarte mare, iar cînd a lovit persoana, otrava se dezgheța în trupul ei. Ar fi doar un mic punct roșu pe trup care ar fi foarte greu de detectat și nu ar fi nici un ac sau altceva de găsit.

– Ați adus vreunul din aceste dispozitive care ar fi permis CIA să folosească această otravă pentru a ucide oameni?

– Partea rotundă din partea de sus funcționează electric. Bateriile sînt în mîner. Se poate folosi o săgeată mică.

– Și săgeata însăși, cînd lovește ținta – victima simte ceva și simte că este pe cale să moară?

– A fost dezvoltată una specială (săgeată) care ar trebui să facă posibilă pătrunderea țintei fără a fi observată.

– Ca o unealtă de crimă, aceasta este maximul de eficiență pe care-l poți avea.

– Este o armă, o armă foarte puternică.

– Și otrava nu s-ar putea depista la autopsie?

– Da. Nu ar exista nici un mod de a depista că ținta a fost lovită. [Despre acest tip de armă dezvoltată de CIA găsim informații și pe saitul Europa Liberă – linc, cu subtitlul „arma infarct”]

(Tainele CIA – film din 1998 – Ralph McGehee, Phil Agee și alți foști ofițeri/agenți CIA)

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne cere să mărturisim pentru El înaintea tuturor necredincioşilor lumii acesteia: ,,Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceeruri’’(Matei 10, 32). Biserica lui Hristos mărturiseşte întotdeauna drept înaintea tuturor oamenilor. În opoziţie, şi sectarii şi cei din bisericile mincinoase, şi ecumeniştii, necredincioşii sau păgânii, precum mahomedanii sau budiştii, pot să-L mărturisească pe Hristos, dar mărturia lor este mincinoasă. Când rostim, la Sfânta Liturghie sau în rugăciunile noastre particulare, Crezul, atunci mărturia noastră este dreaptă. Dacă ne abatem de la această mărturisire, precum ereticii catolici, cu Filioqe şi cu toate rătăcirile lor, mărturisirea noastră devine strâmbă.

Nu se cuvine, aşadar, să-L mărturisim pe Domnul Iisus Hristos ca fiind numai Om, cum făceau ereticii arieni şi cum fac martorii lui Iehova, nici ca având o singură fire, ca monofiziţii, nici ca având o singură voinţă, ca monoteliştii, nici ca fiind un simplu întemeietor de religie, alături de Buda şi Mahomed, cum pretind ecumeniştii de astăzi, ci drept: ,,Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel Ce este deofiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut’’.

În calendarul nostru bisericesc sunt pomeniţi Sfinţi care au mărturisit drept despre Dumnezeu. Aceştia se numesc ,,Mărturisitori’’. Aşa este, de pildă, Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a spus: ,,Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtăşească cu patriarhul (rău-credincios, n. a.), eu nu pot să mă împărtăşesc cu dânsul’’.

Presbiter Iovița Vasile

Citesc cu oarecare surprindere pledoaria Preotului Profesor Ene Branişte, privitoare la adaptarea posturilor Sfintei Biserici Ortodoxe la condiţiile vremurilor noi. Scria aceasta înainte de 1985: ,,Totuşi, trebuie să avem în vedere faptul că vechile dispoziţii canonice, enumerate până aici şi privitoare la durata, asprimea şi obligativitatea diferitelor posturi de peste an, au fost formulate pentru credincioşi care trăiau în alte vremuri şi în condiţii de viaţă cu totul deosebite de cele în care trăiesc credincioşii de azi. De aceea, aplicarea lor integrală nu mai este posibilă decât cel mult vieţuitorilor din mănăstiri şi unui număr restrâns de credincioşi laici, cu o conştiinţă religioasă mai riguroasă’’(Liturgica Generală, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1985, p. 326-327). Întrucât nu au caracter de dogmă, continuă Părintele, normele bisericeşti privitoare la post ,,pot fi anulate, modificate sau atenuate de aceeaşi autoritate, la nevoie’’.

Părintele comite o mare eroare, ca să nu spun mai mult, pe care nu ştiu dacă a îndreptat-o, prin Spovedanie, până la sfârşitul vieţii sale. Nu avem voie să ne atingem de rânduielile bisericeşti referitoare la Post, aşa cum au fost ele statornicite de Sfinţii Părinţi, sub cuvântul grijii faţă de credincioşii vremurilor noastre, sau invocând şi altfel de pretexte. Dimpotrivă, avem o datorie sfântă de a păstra neştirbită învăţătura Sfintei Biserici despre Posturi. Cine vrea să culeagă roadele binecuvântate ale postului, ţine cu rigoare posturile, sau măcar după puteri. Nu putem face din condiţiile vremurilor noastre un dreptar după care să ajustăm Posturile bisericeşti, nesocotind Sfintele Canoane. Este ştiut că puţini se străduiesc să postească după rânduială, şi foarte mulţi invocă neputinţa, fără să fi încercat, cât de cât, să-şi depăşească starea de comoditate în care se complac. De dragul acestora, nu ne vom apuca acum să anulăm ceea ce ne-au lăsat Sfinţii Părinţi.

Aflăm, din aceaşi carte a Părintelui, despre ,,comisia interortodoxă pregătitoare a celei de-a doua Conferinţe pan-ortodoxe pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod’’. Aceasta a propus, printre soluţii, reducerea Postului Naşterii Domnului la jumătate, care ar urma să înceapă în 4 decembrie!! Aşadar, aceasta este tendinţa: desfiinţarea Posturilor Sfintei Biserici şi acolo se va ajunge, dacă vom urma modul de gândire a Preotului Branişte şi al altora de acelaşi cuget. Un lucru este cert: Biserica, Poporul lui Dumnezeu, nu se va supune acestor directive, concepute în laboratoarele obscure ale necredinţei.

(Articol scris în 2011)

Presbiter Iovița Vasile

În această Duminică  Sfântă, ne este dat de sus să fim lângă Mântuitorul intrând în cetatea Ierusalimului. Văzând în duh, cu multe secole înainte, acest eveniment, Sfântul Prooroc Zaharia a aşezat în cartea sa acest îndemn: ,,Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, că iată, Împăratul tău vine la tine: drept şi biruitor şi smerit’’. Şi fiicele Sionului şi ale Ierusalimului s-au bucurat văzând pe Cel Drept şi Biruitor şi Smerit. În entuziasmul lor, şi-au aşternut hainele pe pământ, făcând drum Dumnezeului şi Mântutitorului lumii. Ca bucuria să fie deplină, au tăiat ramuri din copaci, semn ale biruinţei, şi le-au înălţat, cinstind pe Biruitorul. Cetatea sfântă  fremăta de strigătele mulţimilor: ,,Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia ce vine a Părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!’’ (Marcu 11 9-10). ,,Osana’’ este o exclamaţie ebraică însemnând ,,mântuieşte’’, oamenii înţelegând prea bine că Iisus este Mântuitorul nostru şi că ,,întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi’’ (Fapte 4,12).

Sfinţii Evanghelişti descriu în cuvinte puţine, dar semnificative, entuziasmul oamenilor în mijlocul cărora Fiul lui Dumnezeu nu se bucura. Nu se bucura pentru că în zare se vedea fatidica Golgotă, iar El ştia că aceleaşi mulţimi, peste numai câteva zile, vor striga cu ură nestăvilită: ,,Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!’’ Nu se bucura pentru că Ierusalimul n-a cunoscut vremea cercetării sale (Luca 19, 44). De aceea, Iisus vedea viitorul sumbru al cetăţii: ,,Căci vor veni zile peste tine când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile şi te vor face una cu pământul şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră’’ (Luca 19, 43-44).

Aceste profetice cuvinte aveau să-şi găsească împlinirea în anul 70, când armatele romane au distrus Ierusalimul şi au desfiinţat statul Israel. Nu se bucura Iisus pentru că mai-marii poporului fierbeau de ură şi căutau să-L piardă, dar nu puteau, din pricina celor care-L însoţeau şi-L ascultau (Luca 19, 47-48). Era contestat atunci, este batjocorit şi-n vremea noastră, de aceea scria Părintele Stăniloae cu grea amărăciune: ,,Poate astăzi mai mult ca oricând, Hristos este negat. Atunci era ceva negat din El: nestorienii negau unitatea de persoană, monofizuţii au negat umanitatea, arienii au negat egalitatea cu Tatăl, deci fiecare câte ceva. Dar astăzi se neagă peste tot Hristos. Şi asta ne somează să punem în lumină şi mai mult adevărurile Lui’’.

Tristeţea Mântuitorului contrasta vădit cu cu bucuria generală, ceea ce l-a făcut pe Sfântul Luca să scrie că, văzând starea de lucruri din cetate, ,,a plâns pentru ea’’ (Luca 18, 41). Sentimentele noastre, ale fiilor Bisericii, sunt de bucurie şi, deopotrivă, de tristeţe. De bucurie pentru că suntem dintre cei care-L primim cu drag pe Fiul lui Dumnezeu; de tristeţe pentru că Intrării în Ierusalim i-au urmat Patimile cele mântuitoare, când răutatea lumii întregi s-a revărsat peste dealul Golgotei. Astăzi, asemenea mulţimilor ierusalimitene, primim şi noi ramuri de salcie binecuvântate în biserică pe care le vom duce la casele noastre şi le vom aşeza la sfintele icoane. Şi-n acest fel ne arătăm dragostea pentru Mântuitorul şi statornicia până la moarte (Apocalipsa 2,10).

Bucură-te, Sfântă Biserică Ortodoxă, Mireasă a lui Hristos, că Împăratul tău vine la tine! A venit atunci în Ierusalim, va veni iarăşi la sfârşitul veacului acestuia. ,,Da, vin curând. Amin. Vino, Domne Iisuse! Harul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toţi! Amin’’ (Apocalipsa 22, 20-21).

Presbiter Ioviţa Vasile

În plină iarnă demografică a României, Ministrul Sănătății vrea ca statul să faciliteze achiziția de anticoncepționale de către femei.

Ministrul Sănătăţii, Alexandru Rafila, a anunțat joi că are în vedere un proiect care presupune compensarea de către stat a contraceptivelor, dacă o femeie tânără dorește acest lucru.

Rafila a răspuns afirmativ, adăugând că proiectul este similar cu cel care a stat la baza compensării vaccinurilor pentru adulți.

„Da, este similar dacă vreţi cu proiectul care a stat la baza compensării vaccinurilor. Mi se pare mult mai firesc şi mult mai simplu ca o femeie tânără să beneficieze de tratament contraceptiv, dacă doreşte acest lucru, în mod evident, pe bază de prescripţie medicală, pentru că în sistemul care a existat acum mai mulţi ani, care însemna achiziţie centralizată, distribuirea în judeţe şi aşa mai departe – era foarte complicat – ducea la foarte multe pierderi şi la foarte multă birocraţie. O să discutăm în ceea ce priveşte categoriile eligibile, să avem în vedere ca toate persoanele care ar trebui să beneficieze de un astfel de tratament să poată să o facă”, a explicat ministrul Sănătăţii, citat de Agerpres.

De remarcat că ministrul Rafila a folosit expresia „tratament contraceptiv”, ca și cum sarcina ar fi o boală, iar copilul o afecțiune care trebuie tratată.

Rafila a precizat că, în cazul minorelor, va fi necesar acordul părinţilor: „O să vedem la minore, este problema legată şi de discuţia cu părinţii acestor minore, pentru că e bine ca tratamentul contraceptiv să fie făcut şi cu acordul părinţilor.”

Această inițiativă a ministrului sănătății vine pe fondul unei crize demografice fără precedent în România.

(Preluare de pe blogul Ion Coja)