Prilejul a apărut după decesul copilului botezat la Suceava. Preotul a savârşit Sfânta Taină a Botezului în condiţii canonice, aşa încât nu văd ce i s-ar putea imputa. Cele trei afundări au durat 3,3 secunde, timp în care copilul nu ar fi putut înghiţi 110 ml de apă. Bineînţeles că aceste circumstanţe nu vor fi luate în seamă şi preotul va fi pedepsit. Hienele din presă s-au năpustit degrabă să-l înfiereze pe bietul slujitor.
Reacţia pseudo-ierarhilor, deloc surprinzătoare, a venit însă de la Calinic argeşanul. Dumnealui vrea să exploateze evenimentul dureros şi, din grijă neţărmurită pentru om, vrea să reformeze Slujba Sfântului Botez. Ar urma, dacă ar fi după el, ca prevederile canonice să fie părăsite, respectiv cele trei afundări în numele Preasfintei Treimi să fie înlocuite cu stropire sau turnare, după modelul papistăşesc. Zice Calinic că aşa se proceda în Ardeal, când era dânsul preot tânăr.
Acuma, nu vreau să comentez poveşti de popă beat. Dumnealui s-a făcut de minune la o ţară întreagă când, după Sfânta Liturghie, s-a apucat să ţină un speach în faţa credincioşilor, cu verzi şi uscate, fiind într-o stare avansată de ebrietate. Ceea ce a făcut el e o monstruozitate pentru care, în condiţii normale, ar fi trebuit caterisit şi înlăturat de la slujire. În practica judiciară, starea de beţie e socotită circumstanţă atenuantă sau agravantă, depinde de interpretare. La Judecata lui Hristos, cu certitudine îi va fi spre osândă. În loc ca omul acesta să se retragă în tăcere şi discreţie, măcar pentru o vreme, vine din nou şi îşi dă în petic.
Atragem atenţia tuturor ocupanţilor scaunelor episcopale din Biserica Ortodoxă Română să nu cuteze să schimbe ceva în Rânduiala Sfântului Botez. Dacă o vor face, le va fi spre osândă, iar noi vom continua să luminăm pruncii şi maturii, botezându-i după Sfintele Canoane şi nu după părerea unuia sau a altuia. Ne ajunge câtă neorânduială au adus papistaşii în Ardeal.
Pentru domnul Calinic, Taina Sfântului Botez e… un obicei. ,,Bordeiul şi obiceiul’’, zice dumnealui. În cazul dânsului, de bordei nu poate fi vorba, pentru că locuieşte într-un palat episcopal. De obicei – da. Obiceiul dânsului de a se îmbăta vârtos şi temeinic, şi apoi de a se expune penibil, fără jenă, în faţa credincioşilor.
,,Ce ar face Iisus Hristos, în situaţia apărută, în viaţă noastră de toate zilele?”, se întreabă retoric domnul Calinic. După umila-mi părere, ar face un bici din ştreanguri, s-ar duce în sfintele biserici în care ,,slujesc’’ ierarhii ecumenişti, i-ar scoate afară, şi i-ar mustra cu asprime: ,,Scris este: Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari’’ (Matei 21, 13).
Cu amărăciune,
Presbiter Ioviţa Vasile
O vrea sa intre și el cu ceva in istorie! Sau este ispitit de cel…rău!
Si una, si alta. Din pacate, face un rau imens Bisericii noastre si nimeni nu-l trage de maneca rasei. Nu mai are rusine, nu mai are frica de Dumnezeu.
Întâlnirea cu Domnul este inevitabilă şi trebuie să ne pregătim pentru ea
Dumnezeu este foc mistuitor (Evr. 12, 29). Când un obiect se atinge de foc, el se schimbă: ori arde, ori se căleşte. La fel şi omul, când se atinge de Dumnezeu, ori piere, ori se mântuieşte. Focul este întotdeauna foc! Dar vedem că din atingerea de el rezultă fie cenuşă, fie oţel, în funcţie de ceea ce se atinge. La fel se întâmplă şi cu omul, şi totul depinde
de ce anume va aduce el focului dumnezeiesc, adică în ce stare este omul când se atinge de Dumnezeu. Dacă se ţine ca fierul, atunci puterea fierului va deveni de oţel. Dar dacă se coboară până la slăbiciunea paielor, va fi
mistuit.
Fiecare om, mai devreme sau mai târziu, este în mod inevitabil adus la Dumnezeu şi vai lui dacă nu se va pregăti pentru această întâlnire. Lev Tolstoi s-a apropiat de Dumnezeu cu neglijenţă, plin de sine, fără frică de Dumnezeu, s-a împărtăşit cu nevrednicie şi a ajuns apostat. Va veni ceasul când ne vom atinge de puterea lui Dumnezeu, indiferent dacă vrem sau nu acest lucru.
Lopata este în mâinile Domnului. Cu lopata se aruncă seminţele şi paiele; paiele le împrăştie vântul, iar seminţele cad la picioarele Stăpânului şi sunt strânse în jitniţe, în timp ce paiele sunt lăsate deoparte sau arse.
Întâlnirea cu Domnul este inevitabilă şi trebuie să ne pregătim pentru ea. Păcatele noastre sunt paiele care sunt mistuite la această întâlnire. Trebuie ca, din vreme, să facem singuri judecată cu noi înşine şi noi înşine, pregătindu-ne pentru această întâlnire, trebuie să ne desprindem de paie, să mistuim paiele păcatelor prin pocăinţă.
Ori se mistuie ele singure, ori împreună cu ele se mistuie şi omul, care s-a înrobit păcatului.
Trebuie să ştim că vine Judecata de Apoi şi să ne raportăm cum se cuvine la acea zi şi la acel eveniment.
Trebuie să ne curăţim sufletele şi să ne rugăm. Trebuie să ne raportăm la acel eveniment în mod limpede şi conştient, iar nu ca o jivină care-şi ascunde capul ca să nu vadă primejdia.
Sfântul Ioan Maximovici, Predici și îndrumări duhovnicești
Cea mai efectivă contribuţie a noastră la biruinţa binelui e rugăciunea pentru vrajmaşii noştri
Sfântul Cuvios Sofronie Saharov
A fost soarta noastră să venim pe lume într-o epocă înfricoşător de ravăşită. Nu suntem numai spectatori pasivi ci, într-o anumită masură, şi participăm la puternica luptă dintre credinţă şi necredinţă, dintre nădejde şi disperare, dintre visul evoluţiei umanităţii într-o unitate universală şi tendinţa oarbă spre destrămare în mii de ideologii naţionale, rasiale, de clasă, sau politice, ireconciliabile.
Hristos ne-a aratat măreţia dumnezeiască a omului, Fiu al lui Dumnezeu, iar noi suntem sufocaţi de spectacolul dispreţuirii şi călcării sadice în picioare a demnităţii omului.
Cea mai efectivă contribuţie a noastră la biruinţa binelui e rugăciunea pentru vrajmaşii noştri, pentru întreaga lume. Nu credem numai – cunoaştem puterea adevăratei rugăciuni. Dar nu ignorăm profeţia eshatologică potrivit căreia Răului i se va îngădui sa-şi găsească o ultima întruchipare punând astfel capăt istoriei pe pamânt.
Atunci va veni criza finală – Judecata de Apoi – ce va avea loc la marginea timpului, dincolo de care „îngerul s-a jurat… că timp nu va mai fi” (Apocalipsa 10, 6)*.
Între timp, nu trebuie sa încetăm să chemăm pe Fiul lui Dumnezeu să ne miluiască pe noi şi lumea Sa.
Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa Vieţii Veşnice, Editura Deisis, 1998
*„Iar îngerul pe care l-am văzut stând pe mare şi pe pământ, şi-a ridicat mâna dreaptă către cer,
Şi s-a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, Care a făcut cerul şi cele ce sunt în cer şi pământul şi cele ce sunt pe pământ şi marea şi cele ce sunt în mare, că timp nu va mai fi,”
Mulţumiţi-i lui Dumnezeu, nu pentru bucurii şi fericire, ci pentru necazuri şi suferinţe
Ar fi greu să trăim pe pământ dacă n-ar exista nimeni care să ne ajute să răzbim în viaţă… Dar deasupra noastră este Însuşi Dumnezeu Atotţiitorul, Iubirea însăşi… De ce să ne temem şi să ne întristăm, pentru ce să ne ferim de greutăţile vieţii, să presupunem şi să pricepem… Cu cât e mai complicat şi mai greu să trăim, cu atât mai puţin trebuie să facem aceste lucruri…
Lăsaţi-vă în voia lui Dumnezeu, şi Dumnezeu nu vă va dezamăgi.
Lăsaţi-vă nu cu cuvintele, ci cu faptele… De aceea a devenit viaţa grea, pentru că oamenii o încurcă cu deşteptăciunea lor.
În loc să se îndrepte spre ajutorul lui Dumnezeu, au început să se adreseze raţiunii lor şi se încred în ea.
Nu vă temeţi nici de necazuri, nici de suferinţe, nici de toate ispitele: toate acestea înseamnă cercetarea lui Dumnezeu, care este spre folosul vostru.
Înainte de sfârşitul vostru, mulţumiţi-i lui Dumnezeu, nu pentru bucurii şi fericire, ci pentru necazuri şi suferinţe.
Cu cât sunt mai multe în viaţa voastră, cu atât veţi muri mai uşor şi sufletul se va ridica la Dumnezeu.
Patericul de la Optina, Editura Egumenița, Galați, 2012, pag. 413
Ca este inselat acest Kleomenis este.Asa inselat cum e ,bine le face infumuratilor.
https://youtu.be/iJgwH03paFU
Dar oricum o sa dea Dumnezeu palma cu razboiul turc si grec.Apropo:stiti ca turcii vor sa ajunga cu racheta pe luna?Zice Mehmet ca daca se suie pe luna semiluna le va fi mai grasa.Se pun pe acolo ca sa vada Europa cat mai de sus.La anul vor sa se suie la stele ca sa vada Euro de acolo,ca zice ca i mai rotunjit.
Daca acest individ cand scrie un cuvant pe twitter produce perturbatii majore pe burse,dar antihristul ce putere hipnotica va avea?Daca asta clatina sistemul cu un cuvant,atunci antihristul va dati seama ce ravagii va face?Dar ei scot ceva major din calculul lor prost:Cata putere are Dumnezeu-Creatorul si Proniatorul?El numai cand priveste spre pamant si poate schimba totul daca vrea.Ce se lauda ei cu Elon Musk ul lor?Sau cu antihristul lor?Ei sunt microbi in fata lui Dumnezeu,in fata Creatorului.
Stie cineva vreun preot nepomenitor in zona manastirii Dervent?
102 ani de la naşterea Sfântului Cuvios Părinte Justin Pârvu, ziua în care îl prăznuim cu evlavie şi cinste pe Sf.Sfinţit Mc.Haralambie.
Să avem parte de sfintele lor rugăciuni pentru noi, „o mână de oameni loviţi din toate părţile”, care nu reuşesc să regăsească unitatea şi iubirea jertfelnică pentru aproapele.
Sfinte Mare Mucenic Haralambie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi, păcătoşii! Amin
Sfinte Cuvioase Părinte Justin, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi, păcătoşii!! Amin
*„Administraţia închisorii(Aiud) nu ne mai asigura nimic, nu erau fonduri. De asta, în loc de încălţări părintele a primit o carte poştală de la administraţia închisorii, să scrie acasă, să-i trimită bocanci. În câteva săptămâni bocancii au ajuns, erau noi, nouţi, numai buni să înfrunte iarna.
În celula părintelui însă fusese adus, în acele zile, un deținut nou care târa după dândsul niște bocanci care aveau numai fețele, tălpile lipseau, așa că bietul băiat avea picioarele numai răni și la fiecare pas scotea câte un geamăt. Fără să ezite părintele și-a scos bocancii săi și i-a dat tânărului, spunându-i:
„- Iată măi frate, ține această încălțăminte și bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuiește, eu sunt mai vechi aici și mă descurc…!” În celulă s-a făcut liniște adâncă, în timp ce cei doi se îmbrățișau vărsând lacrimi fierbinți: „Frate, frate…!”
**„Ispitele sunt încercările diavolului de a pune mâna pe sufletul creștinului… Acolo unde zidul de apărare e slab, acolo acționează ispita. Ispitele vor să trezească patimile din om, să-l slăbească în credință și în puterea de apărare. Uneori atacul celui rău este atât de mare, că omul pare să scape de sub control situația și zice că a întâlnit „ceasul cel rău”. Abia atunci omul trebuie să se întărească, să nu cadă. Cu pâinea și apa rugăciunii omul se poate întări în fața ispitelor în drumul său prin viață.
Ce trebuie să facă omul când are un necaz? Unii se apucă de băut, ca să-și stingă amarul; alții blestemă. Care ar trebui să fie atitudinea creștinului aflat la necaz?
Ce face marinarul în furtună? Pune mâna și se ajută, îi ajută pe ceilalți. Atunci când ai un necaz trebuie să fii cel mai limpede, să știi ce ai de făcut. Cei care se apucă de băut sunt slabi, de fapt ei caută un motiv… Nu sunt de compătimit, trebuie scoși din starea asta. Necazurile sunt ispite. Dacă nu le depășești cu rugăciune, cu înțelegere, cu credință, degeaba ai trăit o viață frumoasă creștinească în perioade de pace…”
„Dacă ne-am mai mişca noi, românii, şi am crea o unitate aşa, să ştiţi că s-ar face lucruri multe şi bune. Dacă s-ar pune ortodocşii noştri numai o săptămână să se roage, păi întoarcem şi Dunărea înapoi, nu numai Iordanul. De aceea ne-a şi lăsat Domnul în grădina asta, unde a ştiut ce să semene Sf. Andrei. Noi ne adăpăm direct de la izvoarele acestea apostolice. Mă uit numai în zonele astea ale noastre, începând de la Rarău, Călimani, toţi munţii aceştia sunt presăraţi cu nişte nevoitori, care duc pe umerii lor toată povara păcatelor mulţimii.
Ortodoxia şi neamul nostru au coexistat încă din primele veacuri ale Creştinismului şi de atunci Ortodoxia a fost sufletul acestui neam. De aceea noi am şi dăinuit în istorie cu demnitate până astăzi, datorită binecredincioşilor noştri voievozi şi tuturor mărturisitorilor şi rugătorilor acestei ţări, care au preferat mai bine să moară decât să vândă credinţa predată nouă de Sfântul Apostol Andrei şi au fost totdeauna conştienţi că aceasta este cinstea şi puterea neamului, şi nu altceva. Datorită faptului că am păzit credinţa nevătămată mai rezistă acest neam în istorie, acum.
Dragi credincioşi, vă aduc în atenţie faptul că de noi depinde soarta acestui neam, de noi depinde predania pe care o vor moşteni fiii fiilor noştri, de noi depinde mântuirea acestui neam. Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învăţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, niciodată când a fost vreme de mărturisire, când vrăjmaşii Ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul.
Părintele Justin Pârvu și crezul său în România, cea iubită de Dumnezeu
România este o ţară binecuvântată şi iubită de Dumnezeu, şi aceasta nu o spun cu mândrie, şi Dumnezeu, aşa cum a vrut şi până acum să păstreze acest neam neştirbit şi credincios Lui, aşa şi acum vrea să ne păzească de greutăţile
şi nelegiuirile ce se vor abate asupra întregii lumi. Pământul acestei ţări este sfânt prin martirii şi sfinţii pe care îi
adăposteşte în adânc, iar sângele şi rugile lor s-au suit până la Tronul lui Dumnezeu. România a şi rămas de altfel ţara
ortodoxă care şi-a păstrat tradiţiile şi evlavia mai mult decâttoate celelalte ţări ortodoxe. Ne-au luat agricultura, ne-au luat comerţul, ne-au luat toate bogățiile şi aurul acestei ţări, dar nu ne-au luat credinţa, nu ne-au luat tradiţiile şi
evlavia creştină. De aceste realităţi dau mărturie şi pelerinii străini, chiar episcopi, patriarhi şi mitropoliţi care rămân
impresionaţi de evlavia acestui popor, ce continuă să îşi păstreze obiceiurile într-o lume modernă de azi.
Unitatea cea mai puternică a unei naţii este credinţa, legată de Biserică şi prin ea să luptăm.”
*Mărturisitorul Grigore Caraza- Aiud însângerat, Editura Conta, p. 366-368
**Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin și morala unei vieți câștigate, Editura Credința Strămoșească, pp. 87-88
Trecutul si prezentul
*„La 11 iunie primii morți sunt semnalați la intrarea în Iași. Sunt luate urgent măsuri severe: interdicția de a ieși din oraș, intrarea în oraș, permisă doar prin cele 5 bariere și acestea păzite de armată. Populația flotantă este scoasă din oraș. Cerșetorii sunt înregistrați și trimiși pe la mănăstiri. Banii să fie spălați cu oțet înainte de a fi atinși cu mâna (…) Adunările de orice fel sunt interzise, precum și băutul în cârciumi, oamenii nu au voie decât să întindă ulciorul pe fereastră ca să fie umplut cu vin sau rachiu. Iarmaroacele sunt închise și negustorilor interzis să umble cu marfa lor. Oamenii fug din oraș, deși nu este îngăduit. Și cu toate acestea molima se întinde în toată țara Moldovei. Un regulament în patru puncte este lipit pe la răspântii – oamenii când se întâlnesc să stea la trei pași unul de altul, cine cumpără sa nu apuce lucru cu mîna, iar dacă se dau bani, ei se pun într-o strachină cu oțet.”
„Au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort”.(Ion Ghica)
Ce s-a schimbat din 1812 până astăzi? Răspuns: „pandemia” are astăzi un nume științific și folosim plățile online în locul castronașului cu oțet, pentru tranzacțiile financiare?
Doar atât?
La o primă vedere, da. Pentru că izolați mai mult sau mai puțin pe lângă case și între două coduri, suntem parcă de o veșnicie. La început, cu un an în urmă, mulți erau pozitivi. Nu, nu în sensul acela. Gândeam pozitiv – „va trece și pandemia”. Ne-am oprit din alergat, am început să ne uităm și la lucrurile „mici” – sănătate, familie, timp cu cei dragi, respirat adânc, bucuria unui apus și poate a unei rugăciuni.
Ritmul vieții noastre a încetinit și a luat parcă o altă întorsătură. Zilele trec și parcă nu trec. Trăim într-o incertitudine continuă. S-a schimbat totul. Nimic nu mai seamănă cu nimic. Și parcă, tăvălugul nu se mai oprește. Multora ne-a dispărut zâmbetul și parte din optimisul de început al lui „va trece”. Pentru că, se pare, tendința este cu totul și cu totul alta – să ne obișnuim a trăi în stare continuă de pandemie. În pat cu pandemia. Pe stradă. La muncă. În Biserică. Trăim cu efectele și afectele.
Treptat, ne-am obișnuit. Pare firesc, când ieși pe ușă, să te scormonești de masca pe care ai purtat-o și ieri? Mai merge încă o zi?
Totuși, ceva s-a schimbat. „Ceva” ce se pare că la 1812 și în alte dăți, a funcționat – invocarea Sfinților și prin ei, a milei lui Dumnezeu. Ne întrebăm de ce la Iași sau la București avem biserici „născute” în pandemie ce până astăzi poartă hramul Sfântului Haralambie?
Sau cine se mai întreabă? Pentru că în pandemia noastră, ne-am închis sfinții în catedrale chiar și de ziua lor. Vom uita vreodată, noi creștinii, că ne-am uitat la Sfânta Parascheva printre zăbrele de ziua ei?
Au fost invazii. Au fost tătarii până în inima Iașilor. Au fost războaie. Au fost molime și boliști. Iar în toate Sfinții ne-au fost scăparea. Și mângâierea. Pentru toți. Pentru cei ce au crezut și pentru cei care nu au crezut.
Nu poți convinge pe nimeni în trei rânduri, că nu suntem așezați la rândul cel bun în toată nebunia și că rezolvarea este în altă parte. Dar măcar noi, cei ai Bisericii, să conștientizăm că Sfinții nu sunt doar așa, povestiri impresionante. Frumos este să vorbești despre mucenicul lui Hristos, Haralambie, de prin Asia de undeva, că a ajuns la 113 ani. Frumos. Și bun. Dar și mai bun ar fi să credem că dacă ne-a ajutat cu ciuma și cu holera, cândva, o poate face și astăzi cu micuțul și străveziul nostru covid.
„Bucura-te, izbăvitorule de ciumă și de foamete!“ rostim și stăm cu ochii la știrile despre vaccin. Ne-au rămas niște ziduri și câteva rânduri în cărți uitate sub colbul nebăgării noastre de seamă. A trecut mai bine de 200 de ani de atunci. Pentru mulți, o poveste de spus la 10 februarie. Anamneză și aducere aminte, așa spunem la predică, dar noi când mai trăim? Sau viețuim așa, doar pentru o frumoasă recapitulare liturgică, cu flori pe la icoanele de hram?
Cioclii cu eșarfe roșii, disperarea, fumul, varul și smoala ca metode de protecție, gropile comune, s-au mutat astăzi în postări pe Facebook.
Atunci, poporul, Mitropolitul și preoții au înălțat rugăciuni la Dumnezeu pentru milă. Și pentru iertare. L-au luat împreună-rugător pe Sfântul Haralambie, că-l știau cu putere de la Dumnezeu împotriva bolilor, așa cum era zugrăvit în icoane, călcând „baba ciumă” și legându-o cu lanțul rugăciunilor sale.
Ce să scriem despre acum? Că o „mână din popor” își mai aduce de minunata izbăvire a Sfântului Haralambie? Că mulți s-au bucurat de pelerinajul sfinților prin localitățile țării, dar puțini au crezut că s-a și schimbat ceva prin ieșirea Sfinților pe străzi, în toată nebunia pandemiei? Despre „acum” lăsăm puncte de suspensie …
Iartă-ne, Sfinte Haralambie!
Extrase din JURNALDEMIGRANT
*Ciuma lui Caragea, se declanșează în 1812 și durează câțiva ani, cu un maximum în 1813-1814.
Diana Sosoaca va publica pe facebook toate documentele de ucidere a poporului roman.Bravo,Diana.Nu vei pati nimic,am receptionat.Nu te teme.Acum sistemul va suferi o mica avarie.Cand vor chinui ei cu ciparea pe mana si pe frunte poporul,in numele luptei contra terorismului,atunci vor arunca in hau ,la boscheti,tot sistemul lor.Rabdare.Acum isi vor pune in cap tot islamul de pe glob cu daramarea moscheii Al Aksa.Sa vedeti musulmanii cate sinagogi vor farama.Rabdare.Nu mai e mult.
https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=5347017525316357&id=100000244883745&sfnsn=mo