Categorie: Uncategorized

Dumnezeu să vă audă! Și să vă audă toți cei vizați și cei direct interesați de binele României!

Ați înțeles foarte bine ce se întâmplă în Biserica Ortodoxă Română. În anul 2016, la Sinodul din Creta, toți ierarhii români participanți au semnat niște documente prin care sectele sunt puse pe același plan cu Ortodoxia, deci s-a legiferat ecumenismul. De câteva decenii s-au scos din facultățile de teologie ortodoxă mistica și ascetica. Acum studenții teologi studiază ecumenismul, adică ,,erezia tuturor ereziilor”, cum îl numește părintele Arsenie Boca. Au fost promovați în ranguri ierarhice și oameni care nu prea știu ce este călugăria, deși ar fi trebuit să știe. Cu unele excepții. Pentru a face cuvenita diferență între ascultarea ortodoxă și supunerea oarbă de tip papist.  Unii au fost școliți în Occident. Așa se face distrugerea Ortodoxiei din interior.

Ecumenismul îi cere Ortodoxiei să renunțe la conceptul de îndumnezeire!!! De aceea se lovește dur în preoții cu har. De aceea se lovește crunt în Mănăstirea Frăsinei. De aceea au fost ,, ajutați” să treacă la cele veșnice mulți preoți și călugări cu har, care ar fi putut ajuta acest popor.

La nivel mondial s-a legiferat acum și Crislamul. Asistăm la un proces de satanizare a lumii, iar ierarhii români și nu numai sunt atrași în acest joc mârșav. De câteva decenii Biserica Ortodoxă Română face parte din Consiliul Mondial al Bisericilor, deși nu se justifică prezența ei acolo. Nu toate Bisericile Ortodoxe fac parte din Consiliul Mondial al Bisericilor și nu toate Bisericile Ortodoxe au participat la Minciuno-sinodul din Creta!

Mănăstirea Frăsinei a opus rezistență ecumenismului. La Mănăstirea Frăsinei s-a pus accent exact pe îndumnezeire, adică pe dobândirea Duhului Sfânt fără de care nu ne putem mântui. Există acolo o oază de sfințenie. Există acolo mai mulți părinți cu harisme deosebite pe care înțeleg să le păstreze în smerenie.

Aceste harisme se dobândesc cu greu, în liniște, cu rugăciune, cu dobândirea virtuților creștinești, cu respectarea voturilor monahale: sărăcie, castitate și ascultare. Ascultare ortodoxă, nu supunere oarbă față de ordinele venite de sus, corecte politic!
Ecumenismul deplasează accentul de pe ascultarea ortodoxă, necesară pentru despătimire și dobândirea virtuților creștinești, pe supunerea de tip papist, corectă politic. Ce se întâmplă la Frăsinei este o mișcare cu scop ecumenist de dezdumnezeire a Ortodoxiei. Un om fără Duh Sfânt este un om slab, ușor de manipulat și de controlat. Un om cu Duh Sfânt, adică îndumnezeit, este un om puternic. ,,Scopul viețuirii creștine este dobândirea Duhului Sfânt.” – spunea Sfântul Serafim de Sarov. Vor să abată Ortodoxia de la scopul ei firesc și să zădărnicească jertfa Mântuitorului. Scopul final este închinarea  la antihrist.

Dumnezeu să le stea împotrivă slugilor lui antihrist!

Prof. Lucreția P.

Nu trebuie să ne scape niciodată din conştiinţă, fraţii mei, că este poruncă a Sfântului Duh să avem încredere în povăţuitorii noştri duhovniceşti şi, fireşte, să ne supunem lor. Acesta constituie unul din principiile cele mai de bază în spiritualitatea ortodoxă. Biserica noastră, în fiecare neam, se îngrijeşte ca această ascultare să fie îndeplinită de către toţi membrii ei, atât în ceea ce priveşte Credinţa Ortodoxă, cât şi în ceea ce priveşte morala creştină, care sunt propovăduite de către păstori, „mai-marii”, adică clericii care sunt şi responsabili. Fireşte, aceasta se întâmplă, trebuie să se întâmple şi pentru că ei, „mai-marii”, dintru începuturi priveghează pentru mântuirea sufletelor Turmei pe care Hristos le-a încredinţat-o şi înaintea Căruia vor da seamă pentru fiecare suflet. Vor da seama Celui care El însuşi este „Păstorul cel Mare al oilor”.

Fără îndoială, iubiţii mei, nu este întâmplător că în acest punct funcţionează o „lege duhovnicească”, potrivit căreia fiecare Turmă cuvântătoare şi-a recunoscut, îşi recunoaşte şi-şi urmează păstorul autentic, adevăratul „mai mare”, care într-adevăr priveghează şi în multe feluri lucrează pentru propăşirea şi mântuirea Turmei încredinţate lui. Şi dimpotrivă, atunci când Turma simte că „păstorul ei” nu întruneşte condiţiile Bunului Păstor şi nu aplică poruncile în răspunderile sale pastorale, ea se limitează doar la o „ascultare exterioară”, fără să simtă cinstirea ce izvorăşte din interior şi care este inspirată în suflete de către autenticitate.
Cine poate să nege că există astfel de cazuri care rănesc trupul Bisericii noastre în fiecare epocă? Şi, fireşte, cauza nu este întotdeauna Turma, care, într-adevăr, în ciuda lipsurilor sale, caută păstori destoinici şi sfinţi care să-şi arate iubirea lor, priveghind „pentru sufletele pentru care vor da seama”.

Dar, vai!, există încă un caz foarte tragic atunci când „păstorul”, „cu capul descoperit”, abătându-se cu totul de la calea binecuvântată a misiunii sale, predică în plan dogmatic, rătăciri şi erezii, iar în morală, aprobă abateri şi fapte trupeşti, ca şi vechii nicolaiţi, care în cele din urmă conduc sufletele la distrugere şi la iad. Se înţelege că în astfel de cazuri, nu numai că ascultarea şi încrederea Turmei nu zideşte, ci se impune să se aplice procedurile nomocanonice prevăzute, iar respectivii să fie scoşi în afara Turmei ca „un păstor năimit şi rău”.

Ne-ar trebui multe pagini dacă am dori să ne referim pe larg la exemple de persoane şi desigur persoane înalte, din Istoria bisericească, care „au dat greş” din pricina demonicului lor egoism, şi din păstori au ajuns ereziarhi rătăciţi, sfâşiind „cămaşa cea necusută a lui Hristos”. Ereziarhul Arie constituie exemplul clasic al tuturor celor menţionate. Iar Sfântul Nicolae, cinstit astăzi, fiind conştient de misiunea sa, ca un păstor adevărat, împreună cu ceata dumnezeieştilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic din 325, la Niceea Bitiniei, a condamnat erezia şi pe ereziarh, arătându-se pe sine ca „îndreptător credinţei” pentru totdeauna în întreaga pleromă a Bisericii noastre. Minunata viaţă a Sfântului, pe care va trebui să o studiem, şi în acest punct este cu desăvârşire deosebit de didactică şi de emoţionantă. Pentru aceasta, fraţii mei, este nevoie să cunoaştem Credinţa noastră Ortodoxă, să o trăim conştient, şi ca o „turmă cuvântătoare” să ne încredinţăm „păstorilor celor buni”, care priveghează, care se ostenesc şi care sunt gata să-şi dea şi viaţa lor pentru turma pe care le-a încredinţat-o iubirea lui Dumnezeu.
Este necesar să subliniem acum că nu datorăm ascultare şi nu ne vom încredinţa oamenilor care şi-au pierdut „buna mărturie din afară” şi au falsificat dreptarul Credinţei şi al moralei? Fireşte că refuzăm ascultarea şi îndrumarea noastră de către oameni care cu timp şi fără timp propovăduiesc blestematul ecumenism şi cancerigenul sincretism religios, cu toate celelalte rătăciri satanice care decurg de aici.

Încheind, să-l rugăm pe marele Sfânt al Bisericii noastre, pe Sfântul Nicolae, să mijlocească pentru întreaga pleromă a Bisericii noastre Ortodoxe Luptătoare şi în acelaşi timp să binecuvinteze pe tinerii feciorelnici şi curaţi, să intre în rândurile sfântului nostru cler; oameni drepţi şi râvnitori ai predaniilor noastre părinteşti, care vor trăi pentru Biserică şi nu din Biserică; păstori buni care vor fi împodobiţi cu harismele cereşti de care dispunea şi Sfântul Nicolae. Amin.

(Fragment -Arhim. IOIL Konstantaros la Pericopa apostolică la sărbătoarea Sfântului Nicolae – 6 Decembrie)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

În Icoanele care îl închipuie pe Sfântul Nicolae este reprezentat şi Mântuitorul Hristos cu Sfânta Evanghelie în mâini, stând de o parte a lui, iar de cealaltă parte Maica Domnului ţinând în mâini un omofor arhieresc. Reprezentarea aceasta are o îndoită semnificaţie istorică: mai întâi, este semnificată chemarea Sfântului Nicolae la treapta arhierească, iar în al doilea rând este semnificată exonerarea lui de pedeapsa caterisirii care ar fi trebuit să urmeze după confruntarea cu necuratul Arie.

Sfântul Melodie Patriarhul Constantinopolului zice: „A văzut într-o noapte Sfântul Nicolae pre Domnul în slavă, stând lângă el şi întinzându-i cartea Evangheliei, legată în aur şi în mărgăritare de preţ. Iar de cealaltă parte a văzut pre Maica lui Dumnezeu, care i-a aşezat pe ai săi umeri pallium-ul arhieresc”. La scurtă vreme după această vedenie, Sfântul Ioan, Arhiepiscopul Mirelor, a murit, iar Sfântul Nicolae a fost ridicat Arhiepiscop al acelei cetăţi. Aceasta a fost o minune.

A doua minune s-a întâmplat la vremea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, când, văzând îndărătnicia diavolească şi reaua credinţă cu care Arie refuza şi răstălmăcea cuvintele Sfinţilor Părinţi care voiau să îl oprească prin dezbatere raţională pe acesta de la a mai huli Numele Domnului şi al Preacuratei Sale Maici, Sfântul Nicolae a păşit şi l-a lovit cu putere pe eretic peste diavoleasca lui faţă. Sfinţii Părinţi, după canoane, l-au scos pe Sfântul Nicolae din Sinod şi au ridicat de la el însemnele rangului lui arhieresc. În chiar aceeaşi noapte, mai mulţi Sfinţi Părinţi de frunte ai Sinodului au avut cu toţii, separat, una şi aceeaşi vedenie minunată şi lor înfricoşată: anume L-au văzut pre Domnul stând de o parte a Sfântului Nicolae şi întinzându-i cu mâinile Sfânta Evanghelie, iar pe a Sa Preacurată Maică de Dumnezeu Născătoarea stând de cealaltă parte a lui şi aşezând pe ai Sfântului umeri pallium-ul arhieresc, investindu-l iar cu toate însemnele rangului de Arhiepiscop. Văzând aceasta, cu înspăimântare acei Sfinţi Sfinţiţi Părinţi au grăbit şi au întors cu umilinţă Sfântului Nicolae ceea ce ridicaseră de la el. Ei l-au înconjurat cu respectul adânc al smereniei şi evlaviei care se cuvine unui ales al lui Dumnezeu şi au arătat că lovirea lui Arie nu a fost gestul mâniei trupeşti şi neînfrânate, ci dimpotrivă, acela al râvnei de foc pentru adevărul lui Dumnezeu.

(Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa)

Selecție și editare: Sora Gabeiela Naghi

Fiecare zi de suferință, necaz și umilire vă va aducea veacuri și veacuri de fericire, fiindcă voi veți fi răsplătiți cu cetățenia îngerească în Împărăția Sa. Cel ce I se aseamănă lui Iisus în suferință, I se va arăta Lui și în slavă. Rănile și lacrimile voastre, acum ascunse, vor fi luminate de un soare ce nu apune niciodată. Înfrângerile voastre iluzorii pentru binele Sfintei Sale Evanghelii se vor preschimba în biruință triumfătoare ce nu va fi vestită de oameni, ci de îngerii lui Dumnezeu prin răsunetul trâmbițelor.

Mai bine este pentru cei nedrepți să tremure și să plângă acum, decât la Judecată. Dar voi, purtătorilor de Hristos, bucurați-vă că Mesia al vostru este Judecătorul lumii, fiindcă El va judeca cu dreptate. Iată, Același Iisus pe Care Irod a vrut să-l condamne la moarte din iesle, pe care Iuda L-a vândut pentru treizeci de arginți, pe care mai marii iudeilor L-au chinuit și L-au bătut, pe Care Pilat L-a declarat nevinovat și apoi L-a răstignit pe Cruce, care în mari chinuri pe Golgota Și-a dat duhul, Care a înviat cu slavă din mormânt a treia zi și Care S-a înălțat la Ceruri după patruzeci de zile și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, are să vină cu putere și cu slavă.

Va să vină ca Judecător suprem al lumii să judece viii și morții. Va să vină ca Împărat nemuritor, pentru a deschide celor drepți Împărăția cea fără de moarte. În acea împărăție drepții vor străluci ca soarele. Aceasta este credința drepților, a celor smeriți și blânzi, dar neînfricați pe calea cea dreaptă. Această credință nu o pot primi cei ale căror inimi urmează ochilor lor. Această credință este iubită de către cei ce cunosc măreția lui Dumnezeu și dreptatea veșniciei Sale. Pentru ei este o bucurie să mediteze la măreția Dumnezeului Celui Nemuritor, învăluiți fiind de duhoarea morții din jurul lor.

Și bucurie este pentru ei să pășească pe calea dreptății, înconjurați fiind de nedreptate. Măreția dumnezeiască îi atrage și frumusețea dreptății îi captivează. Ei merg pe calea dreptății, dar nu se încred în faptele lor, ci își pun nădejdea în mila lui Dumnezeu. Cu cât sunt mai drepți, cu atât așteaptă cu mai mare înfricoșare Judecata lui Hristos. Dar cei necredincioși de aceea și fac nedreptăți fiindcă ei nu se tem de Judecata lui Hristos. Fericiți sunt aceia care așteaptă venirea Domnului, în putere și în slavă și îi ajută pe frații mai mici ai lui Hristos ca și cum L-ar ajuta pe Hristos Însuși.

(Sfântul Nicolae Velimirovici – „Dicționarul vieții veșnice”, Ed. Egumenița, 2014, pp. 387 – 389)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Porunca a șaptea – „Să nu fii desfrânat” (Deuteronom, 5, 18).

Să nu ai o legătură nelegiuită cu o femeie! Animalele, sub acest aspect, sunt mult mai ascultătoare față de Dumnezeu, decât mulți oameni. Ele se împerechează doar la vremea și în modul pe care Dumnezeu l-a rânduit, în timp ce mulți oameni nu cunosc nici vremea, nici modul acestei legături dintre bărbat și femeie. Cugetul lor este stăpânit de desfrânare, și nu mai fac deosebire între o relație legală cu femeia și o legătură nelegiuită, așa cum omul bolnav nu mai face deosebire între sărat și acru. De aceea, veți auzi deseori pe desfrânați că-și îndreptățesc păcatul. Este la fel ca omul care are febră și gustă pe rând din sare, piper și zahăr. Acela va spune că toate sunt la fel și că nu este vorba despre lucruri diferite, ci despre un lucru cu același gust. Dacă fărădelegea și viața legiuită ar fi fost același lucru, Dumnezeu n-ar fi dat porunca prin Moise poporului Israel: să nu desfrânezi!

Desfrânarea îl distruge pe om sufletește și trupește. Desfrânații își încheie viața plini de răni, durere și delir. Cele mai înfricoșătoare și mai cumplite boli pe care le cunoaște știința sunt cele care se întind în omenire prin desfrânare. Trupul desfrânaților se face o mlaștină împuțită, de care toți fug departe, ținându-se de nas cu mare scârbă. Dacă răul s-ar încheia cu acestea pe care le săvârșesc, lucrul n-ar fi mai puțin înfricoșător. El devine însă mai cumplit când cineva își dă seama că urmașii desfrânaților moștenesc bolile părinților lor, fii și fiicele, chiar și nepoții și strănepoții. Într-adevăr, bolile venite din desfrânare sunt pentru oameni o pedeapsă, așa cum este filoxera pentru vița de vie. Din pricina acestor boli, umanitatea regresează și suferă de sub-natalitate mai mult decât de orice altă boală.

Imaginea este destul de înfricoșătoare, dacă se iau în considerare chinurile și urâțenia, descompunerea și putrejunea trupului din pricina bolilor desfrânării. Imaginea se completează și devine încă mai cumplit când, la urâțenia trupească se adaugă și cea sufletească, consecința acestui rău al desfrânării. Din cauza acestui rău se istovesc și se pierd puterile sufletești ale omului. Bolnavul își pierde ascuțimea minții, adâncimea și înălțimea cugetării, pe care le avea înainte de a se îmbolnăvi. El se arată nesăbuit, abstract, confuz, mut și obosit în permanență. Astfel încetează să fie capabil pentru orice lucrare serioasă. Și-a pierdut caracterul și se predă oricărei patimi cu putere. Se lasă cu ușurință pradă beției, intrigilor, minciunii, furtului și oricărui fel de răutate. Înlăuntrul lui se dezvoltă o ură înficoșătoare împotriva oricărui lucru bun, cinstit, luminat, duhovnicesc și dumnezeiesc. El îi urăște pe oamenii buni, și se luptă în orice mod să le facă rău, să-i întineze, să-i jignească, să-i bârfească și să-i înfiereze. Ca un adevărat mizantrop, desfrânatul este în același timp și urâtor de Dumnezeu. El urăște legile, omenești și dumnezeiești, și de aceea îi disprețuiește și pe toți legiuitorii, și pe cei care păzesc legile. El respinge ordinea, binele, integritatea caracterului, lucrurile și învățăturile sfinte. Se arată ca o adevărată otravă pentru societatea pe care o însângerează și o umple de putoare, așa cum băltoaca împuțită întinează tot mediul din jur. Trupul lui este plin de puroi, ca și sufletul.

Frații mei, iată de ce Dumnezeu, Care pe toate le știe și le vede dinainte, a dat o poruncă împotriva desfrânării, împotriva viețuirii în fărădelege, împotriva relațiilor extraconjugale dintre oameni. În mod special tineretul ar trebui să se găsească departe și să se păzească de acest rău ca de șarpele otrăvitor. De aceea poporul, al cărui tineret se predă vieții trupești desfrânate, nu are viitor. Un astfel de popor va dobândi progresiv tot mai mulți handicapați, întârziați mintal și generații slabe, și până la sfârșit va ajunge supusul unui alt popor sănătos, care va veni să-l robească. Cel care știe să învețe din trecutul oamenilor și al popoarelor, poate afla îndeajuns ce pedeapsă înficoșătoare atârnă deasupra neamurilor și popoarelor desfrânate.

În Sfânta Scriptură este descrisă distrugerea a două cetăți: Sodoma și Gomora, în care nu s-au găsit nici zece oameni drepți și curați. De aceea, Dumnezeu a aruncat de sus asupra lor ploaie de foc și pucioasă, și cele două cetăți au fost înghițite de pământ. În sudul Italiei există până astăzi un ținut care se numește Pompei, care altădată a fost o cetate bogată și luxoasă, în timp ce acum nu este decât o ruină înfricoșătoare, unde oamenii se adună ca să vadă și să-și înfricoșeze sufletul de frică și cutremur. Istoria orașului Pompei este apoximativ aceasta: În orașul Pompei domnea opulența, însoțită de o viață desfrânată și depravată, nemaiîntâlnită în lumea de dinainte. Și deodată a venit pedeapsa lui Dumnezeu. Într-o zi, vulcanul de pe muntele Vezuviu, de lângă cetate, a erupt, și o ploaie de foc, cenușă și sulf a început să acopere cetatea, cu toți locuitorii ei, pregătindu-le un mormânt uriaș.

Popoarele sănătoase care se păzesc de desfrânare, Dumnezeu le oferă orice bun din abundență. Gândiți-vă singuri și spuneți-mi: Pronia Dumnezeiască lucrează nedrept când unui popor mai curat moral decât celelalte îi oferă mai multă sănătate, pace, bogăție și fericire? Frații mei, fie ca Atotputernicul Dumnezeu să vă ajute ca să nu alergați pe cărarea primejdioasă și pierzătoare a desfrânării! Îngerul Domnului să vă păzească cu pace și iubire în casa voastră! Fie ca Maica Domnului să aducă insuflare dumnezeiască fiicelor și fiilor voștri și prin fecioria Ei dumnezeiască să le păstreze trupurile și sufletele neîntinate de păcat, curate și strălucitoare, pentru ca Duhul Sfânt să se poată sălășui înlăuntrul lor, ca să poată rodi doar în ceea ce este dumnezeiesc, în ceea ce este de la Dumnezeu. Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici-Extras din „Prima Lege a Lui Dumnezeu”, Ed. Egumenița, 2011)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Vasile Voiculescu, “medicul fără de arginţi” şi marele poet isihast al Rugului Aprins, 27 noiembrie 1884–26 aprilie 1963

În coliba-ntunecoasă,
Din carne și os lucrată
A intrat Hristos deodată.
Nu făclie ce se stinge,
Nu icoană ce se frânge,
Ci El Însuși, trup și sânge
Preschimbat pentru făptură
Într-o scumpă picătură,
Dulcea Cuminecătură.
Coliba cum L-a primit
S-a făcut cer strălucit
Cu boltă de mărgărit,
Și pe ea soare și stele
Cu luceferi printre ele.
În mijloc tron luminos
Și pe el Domnul Hristos
Care mult Se bucura.
Duhul Sfânt Se-alătura
Și acolo rămânea
Și acum și pururea.
Și noi Doamne ne-am sculat,
Colibele-am curățat,
Uși, ferestre, toate-s noi.
Doamne, intră și la noi!
Trup tu dormi, somnul te paşte?
Suflete, scoli și cunoaște
Luminos Prunc că Se naște,
În peștera inimii, în palatul Treimii.
Dară Pruncul cine mi-I?
Mi-e Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica Sfântă-n brațe-L ține,
Duhul Sfânt cu drag-L-alină,
Îngeri cu raze se-nchină.
Nu dorm, trupul lin îmi spune,
Ci-ncleștat de grea minune
Stau în mută rugăciune.
Să mai mișc nu se cuvine,
Căci cu Harul care vine,
Raiul tot se află-n mine.

„De ce scrieți, doamnă? În felul în care o faceți! Vreți să intrați la stăpân? Să vă plătească și pe dvstră un patron din presă?”

A venit întrebarea aceasta. Simplu, fără înjurături, fără hate, fără „putinistă” etc.. Știți povestea cu șirurile de înjurături, pe care cu siguranță, le-au primit toți cei care au scris și au devenit „dușmanii poporului”. 

De ce scriu? Eu și alții! Pentru că voi, 80% ați tăcut! Simplu! Pentru că ați ales să tăceți și să lăsați să vorbească doar minciuna. Pentru că ați tăcut și v-ați lăsat de izbeliște bătrânii și pruncii. Pentru că ați ales să tăceți comod.

 Să vă fie „bine”! Așa ați crezut, așa ați făcut. V-a întrebat cineva de ce tăceți? Da. Și a avut vreun răspuns? Nu. Ați tăcut în continuare. Așa cum voi ați ales să tăceți, noi am ales să spunem. Fiecare, partea din adevăr pe care a trăit-o. Parte lăngă parte, s-a făcut un adevăr întreg! Pe care-l trăim toți azi. Că ne convine sau nu. 

Chestiunea cea mai importantă este că noi am făcut-o gratis. Fără să primim nimic în schimb. Doar înjurături, ură, jigniri și tot felul de vorbe urâte. Nu ne-au speriat. Am mers mai departe, cu orice risc! Pentru că da! Cu orice risc asumat! Fără frică! Știți de ce? Pentru că pe noi nu ne interesează să devenim politicieni. Nu avem de gând să câștigăm ceva în urma la ce scriem. Noi dorim doar Adevărul. Atât! 

E mult, e puțin?! Nici nu mai contează. 

Și mai ales, am scris cu toții pentru că nu avem stăpân și nici nu-l căutăm. Unul care să ne plătească. Știți de ce? Pentru că ne căștigăm existența prin ce am învățat. Și am învățat bine. Nu stăm cu mâna întinsă la nici un stăpân din presă! Nu avem de ce. Pentru că noi ne-am cumpărat singuri scaunele pe care stăm la birou și înălțimea lor este direct proporțională cu numărul de cărți citite. 

După ce se va termina toată demența asta, ne vom întoarce fiecare la viața lui. Simplu. Fără pretenții de mari ziariști, scriitori, specialiști etc.. Vom intra din nou în umbra în care am trăit fiecare și vom face din nou ce știm fiecare mai bine. E simplu! Oameni normali cu o viață normală.

Pentru că noi, ăștia „conspiraționiști” avem un singur Stăpân! Și se numește Hristos. Doar El poate fi slujit și la El ne putem raporta ca oameni. Care aparțin unui neam creștin ortodox. Și care știu din proprie  experiență că în afara credinței nu există biruință asupra celui rău și viclean. 

Ne-au fost suficiente Cuvintele: „În lume multe necazuri veti avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!”

„A vorbi despre limba în care gândeşti, a gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. …Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observaţie, această relevaţie am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă”.

„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părţi coincidente, odată este patrie de pământ şi de piatră şi încă odată este numele patriei de pământ şi de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine viaţa se trăieşte”.

„Cinstea vieţii mele şi idealul vieţii mele sunt acelea de a fi aşternutul pe care la nesomn să se poată odihni oricând sufletul ţării.
Visul vieţii mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţării mele când îi este sete de un vin şi de un viu.”

Cinstiți cititori,

Ne aflăm în plin război. Nu e vorba de cel din Ucraina, vorbim de războiul cel dintre noi. Iudele acoperite de veșminte arhierești luptă cu toate forțele pentru a distruge din interior Sfânta Biserică Ortodoxă Română. Uitați-va ce se întâmpla în aceste zile la Mănăstirea Frăsinei, prin uneltirile a doi indivizi, care au făcut pactul cu diavolul: Irineu de la Craiova și Varsanufie de la Râmnicu Vâlcea. Amândoi să plece din scaunele pe care le ocupă abuziv și necanonic.

Vă invit să căutați pe internet rechizitoriul Doamnei Diana Șoșoacă, în care o mireancă spune lucrurilor pe nume, cu cuvinte nu îndeajuns de aspre. Ascultați-l și veți înțelege care este sursa relelor din Biserica noastră.

Presbiter Iovița Vasile

Spune Sfântul Isaac Sirul: „Împacă-te, omule, cu sine-ţi, şi ai împăcat cerul cu pământul!”. Sunt patru principii sau căi de a ne împăca cu noi, adică de a dobândi pacea inimii şi a sufletului, şi anume:

a)Să te mulţumeşti în viaţă cu foarte puţine dintre cele necesare vieţii;
b) Să alegi locul cel mai de jos şi să fii sub ascultare;
c) Sileşte-te să faci mai mult voia altuia decât a ta;
d) Roagă-te lui Dumnezeu să se facă întotdeauna voia Sa întru tine, adică să ne lăsăm în viaţă întru toate în voia lui Dumnezeu şi tot ce ni se întâmplă să credem că sunt după voia Lui. De vom face aceasta, vom avea multă pace în suflet şi mare nădejde de mântuire.

Să ne ostenim ca să nu pierdem pacea inimii, că dacă se tulbură inima omului, se tulbură toate puterile sufleteşti din om, căci inima este centrul vieţii noastre fireşti, adică pământeşti, şi a celei duhovniceşti. Când avem pe Hristos în inima noastră, am împăcat cerul cu pământul, căci Hristos este „Domnul păcii”. Să cugetăm la cuvintele Sfântului martir Papia, care fiind aruncat în foc pentru că nu voia să se lepede de credinţa în Dumnezeu, zicea: „Mai tare arde inima mea pentru Hristos, decât arde focul acesta trupul meu”.

(Din Arhim. Cleopa Ilie, Arhim. Ioanichie Bălan, Lumina şi faptele credinţei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1994, p. 253-254)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Când ne rugăm, trebuie să ne lăsăm cu totul în voia lui Dumnezeu.
Oricât de multe făgăduinţe îi sunt făcute rugăciunii creştine: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7, 7), totuşi nu trebuie niciodată să gândim că, dacă cerem ceva de la Domnul, neapărat trebuie să şi dobândim.
Fiecare rugăciune creştină trebuie în mod obligatoriu să se încheie întotdeauna aşa: „Facă-se nu cum voiesc eu, Doamne, ci cum voieşti Tu” – adică, „fie în toate voia Ta cea sfântă: bucură-ne cu mile sau asupreşte-ne cu necazuri, numai curăţeşte sufletul nostru, numai fă-l plăcut Ţie”.
Când vă rugaţi, aşteptaţi cele dorite, dar nu hotărâţi dinainte că aşa va hotărî şi Domnul, ci lăsaţi aceasta în voia Lui cu deplina supunere de a primi de la Domnul ceea ce va binevoi El să vă trimită. Lipsa acestei supuneri stâlceşte rugăciunea şi o lasă fără putere: căci fără ea rugăciunea va avea sensul acesta: vrei, nu vrei, Doamne, dă-mi.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Editura Egumeniţa, Galaţi, p. 27)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Unul dintre oraşele Rusiei centrale, care trecuse rând pe rând în mâinile taberelor aflate în luptă, a ajuns sub o stăpânire nouă; în orăşelul cu prici­na se afla o femeie, soţie de ofiţer rus, cu cei doi copii ai săi. Se ascunsese la marginea oraşului, într-o căsuţă lăsată în părăsire, şi hotărâse să aştepte mo­mentul când va putea să fugă.

Oda­tă, seara, cineva i-a bătut la uşă. Înfio­rată, femeia a deschis uşa şi s-a trezit în faţa unei tinere care i-a zis: „Sun­teţi cutare, nu-i aşa? Trebuie să fugiţi neîntârziat, fiindcă aţi fost trădată şi în noaptea asta vor veni să vă ridice”. Uitându-se la ea, mama şi-a arătat co­piii: „Unde să fug? Cu ei n-o să ajung departe, şi o să ne recunoască îndată!”

Şi atunci, tânăra cu pricina, care era doar o oarecare vecină, s-a preschim­bat dintr-o dată în acea fiinţă mare pe care o desemnează cuvântul evan­ghelic aproape: „Nu! Nu o să vă cau­te, căci în locul dumneavoastră o să rămân eu”. „Dar o să vă împuşte!”, a zis mama. La care tânăra a zâmbit din nou: „Da! Dar eu n-am copii”.

Şi ma­ma a plecat, iar tânăra a rămas. Au ve­nit noaptea târziu, au prins-o pe tână­ră (o chema Natalia) şi au împuşcat-o. Noi ne putem închipui însă o mulţime de lucruri dincolo de aceste fap­te, şi ni le putem închipui nu cu fante­zia pură, ci prin imagini din Evanghe­lie. Mama a plecat cu copiii, Natalia a rămas singură în casă, în seara ce se lăsa, în noaptea ce se lăsa. Era întu­neric, frig şi singurătate. Şi nu o aş­tepta nimic decât o moarte prematu­ră, violentă, cu nimic meritată, nimă­nui trebuitoare, moartea altei femei, care avea să devină moartea ei pur şi simplu din dragoste. Aceasta nu ne aminteşte, oare, de noaptea din gră­dina Ghetsimani?

(Din Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, Editura Sophia, 2009, p.45)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Domnule Irineu Popa,

Sunt preotul pensionar Iovița Vasile din Sânmihaiu Almasului, judetul Salaj.

Cu întristare urmărim acțiunile dușmănoase pe care le desfășurați împotriva Bisericii noastre. În virtutea datoriei pe care Dumnezeu a pus-o asupra noastră, aceea de a apăra Biserica și Sfânta Credință Ortodoxă, vă rugăm:

1.Să retrageți toate măsurile abuzive îndreptate împotriva Mănăstirii Frăsinei. Acțiunile dumneavoastră arată clar că militați pentru distrugerea Bisericii Ortodoxe Române din interior.

2.Să plecați urgent din scaunul mitropolitan, pentru ca Biserica să-și poată alege un păstor vrednic. Faptul că ați fost prezent în Creta, în 2016, și ați semnat documentele eretice, vă așează în rândul ereticilor.

Toți pseudo-ierarhii români vă faceți vinovați de starea în care ați adus Biserica noastră. Ați îngăduit ca Sfintele Mănăstiri Sihăstria Putnei și Neamț să fie pângărite de sodomiți și sataniști, cărora le-ați dat posibilitatea să-și desfășoare fărădelegile, sub masca binelui. Ați participat la reuniunea cmb de la Karlsruhe, stând alături de sodomiți și sataniști, pe care i-ați primit, acordându-le drepturi depline. Ce caută aceste grupuri într-un organism babilonic numit ,,al bisericilor’’? Le considerați ,,biserici’’ , așa cum ați hotărât în Creta?

,,Împotriva Adevărului n-avem nici o putere. Avem pentru Adevăr (II Corinteni 13, 8). Dumnezeu Atotputernicul ne-a dat două arme, cărora nimerni nu le poate sta împotrivă: anatemaîmpotriva ereticilor, cuprinsă în Sinodiconul de la Duminica Ortodoxiei, pe care l-ați scos din cărțile bisericești, și puterea de a lega și dezlega. Ne vom folosi de acestea și ne vom apăra Biserica de toate uneltirile diavolului și ale slugilor sale.

Presbiter Iovița Vasile              2 decembrie 2022

„M-a întrebat un bătrân odată: „Părinte Paisie, dar ce-i aceea mândrie, părinte, cum vine?” (El umbla iarna cu capul gol şi desculţ, prin zăpadă.) „Frate Gheorghe, mândria este atunci când ai să socoteşti că tu eşti ceva mai mult decât altul, că eşti mai bun, mai frumos ca altul…” „Săracu’ de mine, părinte Paisie, eu să am ceva bun? Dar ce am eu bun?”. A stat opt ani cu mine… Părintele Ghenadie Avătămăniței. Nu vedea nici el, săracul, ca şi mine…

Iaca, asta e mândria: când te socoteşti că ştii mai mult decât altul, că poţi ceva mai bine decât altul. Asta e mândria. Şi e foarte periculoasă, că nu-i place lui Dumnezeu mândria asta. Că dacă socoteşti că ştii mai mult, că poţi mai mult, că faci mai mult, să nu păţeşti ca acela care socotea că face, că drege, că posteşte, iar cel de lângă uşă plângea şi îşi bătea pieptul că nu are nimic bun. Şi a câştigat mai mult decât acela care socotea că are ceva de la el însuşi – Vameşul şi Fariseul…

Că Mântuitorul a zis: „Când veţi împlini vreo poruncă, să spuneţi aşa: “Rob netrebnic sunt eu, şi n-am făcut decât ceea ce eram dator a face”. De câte ori te mânii, mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Când te mânii, acolo e duhul răzvrătirii, duhul mândriei, duhul slavei deşarte, să ştii. El te îndeamnă să nu te smereşti – „Ce, eu sunt chiar atâta de lepădat?!”

Că vezi, eu pot să zic aşa, singur: „Măi oameni buni, da’ păcătos mai sunt, da’ prost mai sunt, da’ rău mai sunt, măi”… Dar ia să mă facă altul prost şi urât, să vezi cum mă umflu şi mă mânii asupra lui – „Ce te interesează? Ce te ocupi de mine? Ce cutare…?”  Ei, apoi asta-i smerenie? Atunci când altul te ocărăşte şi te smereşte fără voia ta, atunci să vezi dacă poţi zice: „Aşa mi-a trebuit, aşa trebuie, Dumnezeu i-a poruncit să facă aşa, pentru că şi eu am ocărât pe altul”. Asta-i smerenia cea adevărată, nu când zic eu că-s prost. Când te ocărăşte celălalt, atunci să faci dovada că eşti smerit, atunci să spui iute: „Dumnezeu îi porunceşte să mă ocărască”. Când îţi ia cineva lucrul cu sila: „Dumnezeu îi porunceşte să mi-l ia, pentru că şi eu am luat de la altul…”. Când te mută cineva cu de-a sila, de ici-colo: „Dumnezeu îmi schimbă locul, ca să-mi schimb eu năravul şi obiceiul…”. Asta ar fi smerenia cea adevărată. Dacă-ţi cere cineva haina, dă-i şi cămaşa. Dacă te loveşte peste partea dreaptă, întoarce-i şi partea cealaltă. Apoi vezi: poţi face treaba asta? Că noi trebuie să urmăm după porunca lui Hristos. Dar noi… Dacă îţi dă cineva una peste față, tu îi dai patru înapoi – îi întorci împătrit. Aşadar, noi nu urmăm porunca lui Hristos.

Când eram şi eu mai tânăr, mă punea stareţul la încercare. Odată m-a scos afară din biserică. Eu cântam la strană şi cântam şi eu în felul meu, „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, şi mi se părea că tare cânt frumos, şi mă mândream în inima mea. Şi o dată intră stareţul şi, când mă aude, îmi dă un ghiont şi – afară! „Ieşi afară, măgarule, ce ragi aşa?”. Mie mi se părea că eu cânt tare frumos şi, când colo, uite aşa am păţit. Şi mă gândesc şi acum: săraca mândrie, cum se agață ea de toate tiviturile.

M-am pomenit odată aici cu un om tânăr. Era el aşa, cam delicat, venea de la Bucureşti – şi m-a întrebat: „Dumneata eşti părintele Paisie?” Şi i-am răspuns aşa: „D’apoi ar mai fi şi alţii, n-oi fi numai eu”. Dar el a zis: „Am auzit de dumneata şi am venit să te văd”. Şi atunci i-am zis eu cuvântul acesta:

Să nu crezi tot ce auzi

Să nu faci tot ce poţi

Să nu spui tot ce ştii

Să nu dai tot ce ai.

Vai de acel om căruia îi va prisosi mai mult lauda decât viața şi faptele.

Din dragoste izvorăşte smerenia. Că dacă iubeşti pe cineva, nu-l ocărăşti, că se scârbeşte; nu-l superi, că tânjeşte. Că dacă apuci să superi pe cineva, săracu’, nici nu poate mânca, nici nu se poate ruga, nici nu poate dormi. Aşadar, faci în toate chipurile să nu superi pe nimeni. Dar nu se poate să nu superi chiar pe nimeni; poate fără să-ţi dai seama spui un cuvânt mai tulburător. Dar cum te-ai întâlnit cu cel pe care l-ai supărat, îndată fă-i plecăciune: „Iartă-mă, dragul meu, că te-am supărat”. Şi când ai zis „iartă-mă”, a ieşit deodată toată supărarea, s-a spart totul, n-a mai rămas nimic. Şi când se uită diavolul într-acolo, vede că a rămas păcălit… nu mai rămâne nimica scris.

Nici prin cap să nu-ţi treacă să placi oamenilor… Să fii mai necinstit de oameni, asta da. Şi ce dacă spune lumea că ai păcate? Ce, nu ai? Trebuie să răbdăm ocările, tată, pentru că aşa ne-a lăudat Mântuitorul Hristos: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine”. Trebuie să răbdăm toate, cu smerenie, tată; să răbdăm cu smerenie pentru dragostea lui Hristos. Doar vom câştiga şi noi – nu tot raiul, ci numai un colţişor, cât de mic.

Ţi se pare grea smerenia, tată… Dar încearcă întâi şi vezi dacă poţi ridica piatra, şi după aceea spune „nu pot”. Smerenia inimii izvorăşte din dragostea cea pentru Dumnezeu, tătucă”.

Părintele Paisie Olaru

(Fragment din «Parintele Paisie De la Sihla», Editura Bizantina, Bucureşti, 1999)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Cu vrerea și ajutorul PreaBunului Dumnezeu, credincioși din mai multe județe ale țării s-au reunit în nord-vestul țării, într-un sfânt locaș, asupra căruia pseudo-epicopul care ocupă abuziv scaunul episcopal, nu are putere. Sfânta biserică e un așezământ nou, ridicat prin jertfelnicia credincioșilor alungați din bisericile lor. De remarcat că aceiași credincioși au mai zidit un locaș de cult, care însă a fost răpit banditește de șleahta ecumenistă care s-a înstapânit peste  sediul Sfintei Episcopii.

Avându-L ca Mare Arhiereu pe Domnul Iisus Hristos, clericii din câteva provincii, cinci preoți și un diacon, au săvârșit Slujba cu Priveghere. O seamă dintre credincioși s-au spovedit și s-au pregătit pentru Sfintele Slujbe din 30 noiembrie.

A doua zi, s-a citit Acatistul Sfântului Apostol Andrei. La ceasul cuvenit, a început Dumnezeiasca Liturghie, iar credincioșii de toate vârstele s-au împărtășit  cu Preacuratele Taine.

Cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ioan Ungureanu din Parohia liberă de ecumenism Schit-Orășeni, județul Botoșani. Sfinția Sa a stăruit cu deosebire asupra acestor vremuri de prigoană și a celor care vor veni, deoarece Biserica lui Hristos își va împlini misiunea sa mântuitoare până la a Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos, în condiții grele, datorită vrăjmașilor din interior și a celor de afară.

S-a săvârșit apoi Taina Sfântului Maslu, așteptată cu drag de toți credincioșii.

După ce s-au încheiat Sfintele Slujbe, păstorii și credincioșii au ieșit în curtea bisericii, unde a fost pregătită agapa frățească, prin grija Părintelui și dărnicia păstoriților săi. A fost un plăcut prilej de revedere și de convorbiri duhovnicești. La sfârșit, credincioșii au mulțumit PreaBunului Dumnezeu pentru pronia Sa, Părintelui și gazdelor pentru osteneală, și s-au îndreptat spre casele lor.

Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și niciun cuvânt nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale.

Presbiter Iovița Vasile

de Adrian Păunescu

S-au adunat necazuri mari pe ţară
şi păsările negre se rotesc
de parc-ar aştepta-o să şi moară
şi să se stingă neamul românesc.

Cu inima în tâmplă stau de veghe
şi n-am cui spune presimţirea mea
că dacă va pieri iubirea veche
iubirea nouă nu va rezista.

Acum, ca-n magica fatalitate,
ce ne-a-nsoţit nimicitor mereu,
nu ştiu de ce ni se întâmplă toate
şi, Doamne, apără poporul meu.

N-avem nevoie de vărsări de sânge
pentru-a redeveni aceiaşi fraţi,
nu mai au lacrimi mamele spre-a plânge
mormintele copiilor plecaţi.

Din una-n alta şi din toate-n una,
periculos şi cinic circuit,
şi suntem mai pândiţi ca totdeauna
şi limba-n gură ni s-a veştejit.

Nevoile ne trag de steag spre bernă,
cei laşi aţâţă focuri în popor,
dar România s-a născut eternă
şi singură, şi ţinta tuturor.

Şi trebuie o radicalizare
şi trebuie un nou, cinstit impuls,
pentru-a reface România Mare
şi-a pune-n umăr iarăşi braţul smuls.

Dar cel mai mult aici, la noi acasă,
ne trebuie concordia de fond,
să nu cădem în planetara plasă
a transformării patriei în front.

Nu ne iubeşte nimeni decât cerul,
avem duşmani ce ne-ar zvârli la câini,
ca-n Mioriţa, noi suntem oierul
aflat sub ruga propriilor mâini.

S-au adunat necazuri mari pe ţară,
dobânzile fărădelegii cresc;
vegheaţi ca ţara noastră să nu moară,
să nu se stingă neamul românesc.

1 Decembrie 2022