Categorie: Uncategorized

O mare problemă este cu semnătura electronică. Nu accepți, pierzi tot. În America foarte mulți dintre cei care dorm în stradă nu sunt cei care nu și-au plătit creditele, sunt și din aceștia, dar sunt foarte mulți dintre cei care nu au acceptat sistemul.

Eu, să spun drept, n-am darul rugăciunii. Pot să mă concentrez și să strig. Rugăciunea mea este strigătul inimii mele. Când spun o rugăciune-strigare, plâng. Plâng în hohote. Eu nu pot să stau ore întregi în contemplarea lui Dumnezeu. Mă pot concentra într-o foarte scurtă rugăciune, dar atunci o fac într-adevăr cu toate mădularele și sunt ascultată.

Într-o închisoare, la Miercurea Ciuc, spuneam Paraclisul Maicii Domnului, în fiecare seară, pentru toată celula. Îl spuneam cu dicție, aproape retoric, spuneam toată rugăciunea, dar n-aveam inima mea în rugăciunea aceea. Mă uitam însă la fete și le vedeam pe unele, concentrate, cum se roagă și le invidiam. Eu spuneam rugăciunea și în același timp gândeam ce văd, ceea ce nu era rugăciune. Dar faptul că totuși cuvintele pe care le spuneam aveau ecou în unele din inimi se reîntorcea la mine și mă impresiona, mă emoționa și-mi mișca inima. Eu mă rugam prin puterea altora de rugăciune.

Nicio jertfă n-a fost zadarnică. Ea a rodit. Nici Scripturile n-au rămas neîmplinite. Toată Apocalipsa este criptică. Dar capitolul care se referă la fiara apocaliptică și la dominația ei este foarte clar. Se știe că numai pe mână și pe frunte este operabilă suspendarea liberului arbitru. Ce nu se prea știe însă este faptul că această tehnică atât de precisă și de înfricoșătoare este inoperantă în prezența Sfintei Împărtășanii. Deci, Împărtășirea este salvatoare.

Domnia lui antihrist va fi de câteva luni. Dar pe-ai Lui, Dumnezeu nu îi părăsește. De-asta ne-am convins în închisori. O cale de recuperare va fi. Chiar martirajul este o cale de salvare. Antihrist este forțat să vină pe nepregătite. Cel de-al treilea război mondial îl va obliga să se declare guvernator și va domni cei trei ani și jumătate, conform Apocalipsei. Când va fi sorocul? Știe numai bunul Dumnezeu. Noi trebuie să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Am explicat cum era ecumenismul închisorilor și am explicat cât era de diferit față de ce se înțelege azi prin ecumenism. Mi-este foarte teamă de acești ortodocși care pândesc și scotocesc pur și simplu viețile oamenilor, ca să scoată de-acolo necreștinătatea ori neîndreptățirea luptei naționaliste a unor mari Sfinți și Martiri români. Să ne ferească Dumnezeu de dreptatea zeloșilor detractori! Eu nu cred în ecumenismul acesta care e globalism, care e sincretism, care e orice. Diavolul pervertește termenii ca să creeze confuzii.

În închisoare mi s-a limpezit cum vine povestea cu frica. Este frica o lașitate? Atunci de ce frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii? Este, pentru că frica de Dumnezeu este o binecuvântare. Ea ne apără de greșeală și ne asigură liniștea. Ne e frică să nu ofensăm iubirea, călcând legile ei. Important este ca nicio frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu.

Rugăciunea este arma de tărie a necredinciosului și îi garantează biruința. Cea mai puternică rugăciune este a mamei pentru copilul său. De aceea rugăciunea Maicii Domnului este atât de glorioasă! Dumnezeirea se oglindește în cerul albastru și în ochii unui copil. Inocența! Livada cu pomi înfloriți! Spunea cineva mai zilele trecute: „Pazi, nu-i așa că Raiul trebuie să fie o livadă cu meri înfloriți?”. Iar copiii sunt livada noastră.

Trecerea noastră pe-aici este tot un dar al lui Dumnezeu. Trist este că nu știm să ne folosim de el. Și chiar dacă știm, nu reușim întotdeauna. Peste toate mila lui Dumnezeu biruie! Înviem cu fiecare primăvară și hibernăm cu fiecare iarnă, starea mea de spirit ține foarte puțin de anotimp. Sigur că mă bucur în continuare de o petală de floare, de o frunză mișcată de vânt, de-un cer albastru! Toate lucrurile astea au rămas în percepția mea, peste toate este îngrijorarea sau, cum spunea Lucian Blaga, destrămarea, cum se face destrămarea. Și asta vine cu vârsta. Mama mea mi-a spus odată un lucru care pe mine m-a înfiorat. Mi-a spus: Să știi că a trăi ani mulți nu e o mare bucurie! Și eu i-am spus: Cum, să ajungi la o vârstă patriarhală, cum să nu fie o bucurie? Îți dă Dumnezeu zile multe! Și ea mi-a spus: Dar știi cum ești? Când ești foarte bătrân, ești ca un condamnat sine die. Știi că e aproape și nu mai ai bucuria lipită de această cunoaștere. Și acum constat că mama avea într-adevăr dreptate. Nu că te-ai simți un întemnițat, dar îți faci un proiect și imediat îți spui: Ei, dar ce știu eu dacă mai apuc să-l termin? Este o problemă pe care nu ți-o pui până nu ajungi la senectute. Paradoxul vieții este că te naști ca să mori! Rămâne neliniștea și frământarea cum vor fi zilele acelea când vor fi să vină.

Fragmente din lucrareaFlorin Palas – „Generația mărturisitoare”, Brașov, 2019â

Preluare de pe ActiveNews

Meritul Bisericii Ortodoxe este că ea nu a modernizat nimic, ea nu a aliniat credința la mofturile lumii. N-a avut nevoie Iisus de aggiornamento, este neschimbător, este Cel Ce este, aici și acum, oricând și oriunde, n-ai ce să modernizezi la el. Este de la început până la sfârșit. „Eu sunt Cel Ce sunt” i-a răspuns lui Moise când L-a întrebat: „Tu cine ești? Tu, Care dai porunci, Tu, care aprinzi rugul fără să se mistuie, Tu Cine ești?” Și Dumnezeu a răspuns cu sinceritate. Deci și azi, și mâine. El este atemporal, aspațial. Ce aggiornamento să-i aduci veșniciei?

Părintele Justin a zis despre martirii din închisorile comuniste că sunt forța veacului acestuia.

Eu l-am cunoscut foarte bine pe Aurel Leșanu, mi-a fost vecin, l-am meditat la limba franceză. El făcea liceul comercial și pentru mine era foarte greu să-l meditez la franceză în limbaj comercial. L-am cunoscut foarte bine, foarte de aproape. L-am întrebat: ”Aurel, cum ai putut să reziști la închisoarea Pitești? Spune-mi și mie. Căci eu am avut șansa că nu m-au bătut în continuare, dar îți dau în scris că la a doua bătaie la tălpi, cedam! Dacă în loc să mă bage în groapa cu șobolani, mă băteau, eu cedam. Dar Domnul a vrut altfel”. Și el a spus: ”Din neputință!”. Și eu am rămas interzisă. „Cum adică din neputință? Costache Oprișan n-a putut să reziste și tu ai rezistat!”. „Pur și simplu din neputință”, mi-a spus. Era în el un duh de puritate care nu-i permitea să spună blasfemii.

Mi-a trimis cineva niște hârțoage și mi-a spus că vine cu un procuror, ca să-l dăm în judecată pe Vișinescu, care m-a ținut la limita vieții. Dacă nu aveam puterea Credinței care să mă țină, mă scoteau de la izolatorul de la Mislea, în gerosul februarie 1954, cu picioarele înainte! Pe mine m–au scos în criză hipotermică. Este crimă! Și am zis: „Să-l dau în judecată pe ăsta? Du-te cu procurorul tău! Noi trâmbițăm pe toate drumurile că i-am iertat pe torționari, și acum mergem să-i dăm în judecată?!”. I-am mai spus: „Dar tu știi că creștinul nu are voie să deschidă proces? N-are voie să dea în judecată! Să dai în judecată este păcat! Și pentru cine să-l fac? Pentru Vișinescu? Lasă-l în plata Domnului! Știe Dumnezeu ce să facă cu el! Dacă e posibil, să se întoarcă”. Dar ăsta nu se întoarce…

Are Mitropolitul Antonie Plămădeală, în Telegraful Român, un articol în care vorbește despre „căderea de sus” (cea din prea mare zel). Să nu fie! Adevărul credinței ne îmbracă în înțelepciune, dă o bună așezare, un echilibru, o armonie. Toate acestea se regăsesc în Pacea Domnului.

Cineva m-a întrebat: ce se întâmplă dacă refuz cipul și vine cineva prin somn, îmi face o narcoză și-mi pune cipul? Te face sluga lui, dar faptul că n-ai acceptat și c-a venit și ți-a făcut-o pe furiș, împotriva voinței tale, nu ți-a luat mântuirea. În momentul în care eu am renunțat la cipul lor, m-am opus, eu mi-am câștigat mântuirea. Mă salvez spunând un singur „NU”. De la „NU”-ul meu, de-acolo înainte, orice-mi face diavolul este nul. Prin acel „NU” m-am făcut ostaș al lui Hristos! Ceea ce face diavolul după aceea face peste voia mea. Aproape că-mi doresc să trăiesc până să pot spune „NU”. Îmi asigur mântuirea, indiferent de câte păcate a făcut nevrednica de mine până atunci. Prin cipurire te pun să faci ceea ce tu n-ai face. Din momentul în care diavolul ți-a tăiat liberul arbitru, din momentul acela tu nu mai răspunzi de faptele tale, răspunde el. Faptele lui sunt ale lui, nu sunt ale tale. Ți le ordonă, te manipulează. Dar diavolul nu va face acest lucru, pentru că a învățat de la Pitești că dacă ți-l pune fără să-l accepți tu, sufletul nu este al lui. El va vrea să îl recunoaștem pe el ca stăpân.

O maică catolică a trecut pe la mine, cu o săptămână în urmă. Mi-a spus: Mie nu-mi este frică de cip. Fac semnul crucii și merg mai departe! I-am spus: Dar te întrebi dacă poți să-l mai faci? Păi, dar cum să nu pot să-l fac? I-am zis: Părintele Cleopa ne-a spus că nu-l vei putea face, pentru că ți se ordonă să nu-l faci! A rămas pe gânduri și mi-a spus că nu s-a gândit la asta. I-am spus: Rămâi fără apărarea Crucii!

Părintele Cleopa spune că atunci când îți pun pecetea pe frunte îți controlează toate gândurile, iar când îți pun pecetea pe mână îți controlează toate acțiunile. Pun pecetea și pe cap pentru că, atunci când omul își dă seama, își poate tăia mâna dreaptă. Dar capul nu ți-l poți tăia. Dar și pe mână sunt doi centri nervoși care acționează la fel. Acțiunea este aceași.

(Preluare de pe ActiveNews)

Să-I cerem sănătate trupească și sufletească. Să-I cerem luminarea minții și înțelepciune, pentru a nu greși calea către El. Să-I cerem bunătate sufletească și smerenia inimii, căci spune Domnul:
„Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre.”

Să-I cerem dreapta socoteală în tot ce facem, având convingerea ca atunci când vom muri, vom da seama înaintea judecății lui Dumnezeu de felul cum ne-am trăit viața pe pământ.

Să-I cerem râvnă pentru citirea Sfintei Scripturi, înțelegerea lor și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să-I cerem harul Duhului Sfânt și mântuirea sufletelor noastre. Să-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El și cele pe care El ni le poate da; numai El ni le poate da.

Să-i cerem ajutor ca, în toată viața noastră, să căutăm mai întai Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adauga nouă. Asta să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre.

(Ne vorbește Părintele Sofian, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 16)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Plătim astăzi pentru marea trădare de acum 33 de ani.
„Ai văzut că nu ne-au primit în Schengen?”, mă interpelează o vecină. „Asta nu-i bine, așa-i?”. „Schengenul” a ajuns ca „Lerul” din colinde: e pe buzele tuturor, dar puțini știu ce înseamnă. Ce să-i spun? Bâigui câteva cuvinte despre politicile de securitate a frontierelor, dar vecina pare să nu audă. Are gândurile ei care o frământă. Spune cu amărăciune ca pentru sine: „Mare bătaie de joc, maică” și se îndepărtează clătinându-și broboada. Cele cinci cuvinte ale femeii mi s-au părut cea mai exactă definiție a mizeriei în care ne aflăm. Pentru că „Schengenul” care ni s-a refuzat înseamnă infinit mai mult decât cuțitul în spate înfipt de Austria. E doar partea văzută a unui buboi, a cărui infecție s-a întins ani la rând până ne-a cuprins tot organismul. Este puroiul cu care am fost otrăviți sistematic, din 1989 încoace. Și pe care noi l-am acceptat. L-am înghițit.

„Schengen” este clasa politică trădătoare: de la Ion Iliescu la Klaus Iohannis, de la Petre Roman la Nicolae Ciucă, de la Virgil Măgureanu la Eduard Hellvig și de la Mugur Isărescu la Mugur Isărescu. „Schengen” este vânzarea la fier vechi a industriei, a flotei și a sistemului de irigații lăsate de Ceaușescu.
„Schengen” este înstrăinarea bogățiilor pământului: petrol, gaze, cupru, cărbune etc. Și înstrăinarea pământului însuși. Și privatizările dubioase ale tuturor capacităților de producție și surselor de venit rentabile, care ne-au sărăcit sistematic și ne-au transformat în colonie.
„Schengen” este sabotarea timp de trei decenii a unirii cu Basarabia.
„Schengen” este tratatul bilateral cu Ucraina, prin care am semnat încă o dată pentru ruperea Bucovinei de Nord, a Herței și Bugeacului.
„Schengen”este renunțarea la moștenirea Gojdu, cu o valoare materială de peste un miliard de euro dar cu o valoare spirituală inestimabilă, și cedarea ei către Ungaria.
„Schengen” este steagul Ucrainei, al NATO și al UE, de care nu mai are loc steagul românesc.
„Schengen” este mormanul de fiare vechi – fregate, F-16, rachete – cumpărate cu sute de milioane de dolari pe post de șpăgi pentru admiterea în NATO și apoi ca taxă de vasalitate.
„Schengen” este viza pe care America ne-o tot flutură pe la nas, ca un morcov pe la botul asinului, pentru a-l face să tragă. Geaba am lustruit clanțele, am lins podelele și am pupat licuriciul. Pe Potomac s-a înțeles că măgarul dâmbovițean merită doar două lucruri: paie și bătaie.
„Schengen” este „Plandemia” care ne-a omorât de inimă rea părinții și bunicii, zăvorâți în case și izolați ca niște ciumați.
„Schengen” este distrugerea copiilor, lipsiți timp de doi ani de învățătură și lăsați să se ofilească între patru pereți, tânjind după joacă și după prieteni.
„Schengen” este genocidul împotriva bolnavilor cronici, cărora li s-a blocat accesul la tratament.
„Schengen” este distrugerea sistemului sanitar și pervertirea doctorilor, transformați în unelte ale morții.
„Schengen” este duhul demonic care ne-a închis bisericile și cimitirele și i-a îngropat pe dragii noștri în saci negri de plastic, fără a le putea cânta „Veșnica pomenire”.
„Schengen” este teroarea oficializată ca instrument de guvernare; armata scoasă în stradă cu armament de război; sirenele urlând zi și noapte și ambulanțele goale gonind bezmetic ca niște muște fără cap; oamenii săltați de pe stradă și internați cu forța în spitale sau ospicii.
„Schengen” este Arafat-Tătaru-Rafila-Mahler-Craiu-Marinescu-Jurma-Imbri…
„Schengen” sunt milioanele și milioanele de euro aruncați pe „vaccinuri” letale, măști inutile, izolete de carnaval și turnee ale „imunizării” cu mici și manele.

(Apropo: știți care este singura țară din Schengen, din UE și din lume care a votat o lege a vaccinării obligatorii pentru TOATĂ populația? Exact: Austria. Nu a mai apucat să o aplice pentru că a început cealaltă etapă a Resetării: Războiul din Ucraina.)

„Schengen” este trădarea presei: sămânța vânzării a fost sădită încă din 1990, când TVR nu a transmis mitingul anti-FSN „din cauza ceții”; după câteva luni, minerii erau aclamați când zdrobeau țeste în centrul Bucureștiului. – Aceeași presă, ajunsă azi un megafon al terorii sanitare și un mijloc abject de propagandă și minciună, a aplaudat vânzarea țării și a promovat supunerea la ordin și umilința față de străini, ca singurul mod de viață sănătos ce li se potrivește românilor.

„Schengen” este clătinarea Bisericii în fața buldozerelor COVID și a duhului acestei lumi: lingurița de plastic și masca la altar, Învierea fără credincioși, ierarhi și purtători de cuvânt transformați în propagandiști-vacciniști, având acum mii de morți pe conștiință.

„Schengen” este boicotarea Referendumului pentru Familie, după o vizită intempestivă a lui Jean-Claude Juncker la București.

„Schengen” este mutilarea sufletului românilor și pervertirea copiilor încă din grădiniță cu „valorile” progresismului sub semnul mincinos al „Educației”.

„Schengen” este încă o sumedenie de lucruri – mai multe și mai toxice decât lista de E-uri de pe eticheta unui pateu de post.

Dar „Schengen” înseamnă în primul rând trădarea de către noi a Mucenicilor din Decembrie 1989. Pruncii nevinovați care au ieșit cu piepturile goale în fața gloanțelor, strigând asemenea martirilor din primele veacuri de creștinism: „Vom muri și vom fi liberi!”

„Schengen” înseamnă cozile uriașe la ness, brânză, carne, kent și whisky, atunci când încă se mai trăgea și sângele lor nu se uscase pe caldarâm.

„Schengen” înseamnă aburcarea noastră pe cadavrele acelor copii în goana disperată de a ne pune singuri cătușe mai aurite decât robinetele lui Ceaușescu.Am vândut pe un pumn de arginți darul fără de preț făcut nouă de Mucenicii din Decembrie: Libertatea. Acesta este păcatul nostru originar.

„Schengen” este sângele lor pe capetele noastre. Este Răs-Plata trădării. Au trecut 33 de ani de atunci. Vârsta lui Iisus pe Cruce. A venit momentul să ne întoarcem. Să ne răscumpărăm Păcatul. Să ne luăm înapoi Libertatea. Știm Calea. Ne-au arătat-o Copiii. Golgota este înaintea noastră și nu o mai putem ocoli.

Bucurați-vă: a sosit ceasul Învierii!

Aproape toți datorează întoarcerea lor la Dumnezeu unei încercări.

Mâhnirea este un lucru rău. Însă în spatele acestui rău, în spatele durerii, în spatele mâhnirii, în spatele încercării, se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu, se ascunde nașterea din nou, replăsmuirea omului, a familiei. Aproape toți datorează întoarcerea lor la Dumnezeu unei încercări. Li se pare că toate merg bine și nu-și mai aduc aminte de Dumnezeu. Însă Dumnezeu le ia copilul. Să vezi atunci bocete, durere, plânsete și celelalte. După acestea toate vine Harul lui Dumnezeu și adumbrește, iar oamenii se liniștesc, se apropie de Biserică, vin la spovedanie, se apropie de preot. Datorită copilului lor merg la Biserică. Durerea îi face să caute, să se roage pentru odihna lui, să plătească Liturghii. Inima, care mai înainte era împietrită și nu primea nimic, acum, înmuiată de durere, se face primitoare a cuvintelor lui Dumnezeu. Gândește-te la un om în vigoarea tinereții. Diplome, slăviri, sănătate, toate frumoase. Dar când îl doboară la pat o boală, atunci începe să gândească diferit. „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune. Se poate să mor. Și atunci ce folos din toate acestea?”. Se apropie de el un om și-i dă o carte, spunând: „Citește această carte și vezi ce spune!”. Aude și un cuvânt al lui Dumnezeu, dar de data aceasta îl ascultă cu atenție. Durerea i-a pregătit deja inima și a făcut-o potrivită pentru primirea cuvântului lui Dumnezeu. Și astfel se face replăsmuirea omului. Iar după ce se face bine, se ridică din patul durerii și de acum înainte își trăiește viața cu luare aminte, nemaitrăind ca mai înainte cu mândria și închipuirea de sine pe care o avea.

Boala și mâhnirea sunt, prin excelență, medicamentul purtării de grijă a lui Dumnezeu, necesar pentru a-l aduce pe om lângă El și a-i spori virtutea. Iov era cel mai bun om de pe pământ, însă Dumnezeu a voit să-l facă încă și mai bun. Și a fost slăvit de atunci de când a fost încercat. Era un om bun, evlavios etc., dar fără încercarea pe care a suferit-o, Iov nu era cunoscut. Însă din clipa în care a fost încercat și s-a luptat și s-a nevoit și s-a încununat și s-a îmbogățit, de atunci înainte a început slava sa și s-a întins și răspândit până astăzi. Pilda sa este strălucitoare și-l întărește pe orice om care este încercat. Dacă el, fiind sfânt, a fost încercat, cu atât mai mult vom fi încercați noi, care suntem păcătoși. Și rezultatul a fost că încercarea l-a sfințit și mai mult, i-a dat iarăși ani de viață și l-a binecuvântat cu bunuri îndoite și întreite față de acelea pe care le pierduse, făcându-se astfel pildă luminoasă peste veacuri pentru fiecare om îndurerat, care să se ajusteze potrivit pildei, să se sprijine pe ea și se ușureze și el și să spună: „Precum a binevoit Domnul, astfel a și făcut. Fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21). Își pleacă capul și spune: Domnul a dat, Domnul a luat. Și dacă mi-a luat copilul, oare nu El mi l-a dat? L-a luat. Unde este copilul meu? În Cer? Dar ce face acolo? Se odihnește…În spatele fiecărei încercări se ascunde voia lui Dumnezeu, iar folosul – pe care în acea vreme se poate să nu-l vadă – însă odată cu trecerea vremii îl va cunoaște.

Există foarte multe pilde de acest fel. Cum ar fi cea a Sfinților Andronic și Atanasia. Aceștia erau căsătoriți. Andronic era meșter aurar și avea multă bogăție. Cu o parte din ce câștiga își întreținea familia, o parte o dădea la săraci, iar a treia parte din câștigul său o dădea, fără dobândă, la oamenii care nu aveau bani. Aveau două copile binecuvântate. Dar într-o zi au murit amândouă din pricina unei boli. Le-au îngropat pe amândouă deodată. Atanasia, sărmana, plângea nemângâiată deasupra mormântului celor două fete ale ei. Plângea și Andronic, dar după o vreme a plecat spre casă. A rămas acolo sărmana Atanasia, plângând lângă mormânt. „Copiii mei” și „copiii mei”. Era spre apusului soarelui, când deodată vede venind un monah, care i-a spus:

– Soro, de ce plângi?

– Cum să nu plâng, Părinte? Mi-am îngropat amândoi copii, îngerașii mei. I-am pus în mormânt, iar eu și bărbatul meu am rămas singuri. Nu avem nici o mângâiere.

– Copiii tăi sunt în Rai cu Îngerii. Sunt în fericirea și bucuria lui Dumnezeu, iar tu stai și plângi? Mai ești și creștină.

– Cu adevărat, trăiesc copiii mei? Sunt Îngeri?

– Sigur că sunt Îngeri copiii tăi.

După acestea, Adronic și Atanasia s-au făcut monahi și s-au sfințit.

(Sursa: Starețul Efrem Filoteitul, Sfaturi duhovnicești pentru dobândirea sănătății sufletești și a mântuirii noastre. Editura „Orthodoxos Kypseli”, Thesalonic)

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu

Cuvânt selectat și editat de Sora Gabriela Naghi

Cineva pe un grup a spus că ar căuta un preot nepomenitor, dar îi este frică să nu rătăcească drumul spre mântuire, deoarece a văzut dezbinare între unele  grupuri de nepomenitori. I-am înțeles temerea, deoarece pot să apară greșeli și aici mai ales din cauza unor patimi sufletești prin care dezbinătorul ne dă război fiecăruia dintre noi.

Deoarece am fost de curând în Grecia și am auzit cât de simplu și firesc explică părintele Teodoros Zisis aceasta realitate apărută după trădarea Ortodoxiei la Creta, i-am scris o explicație pe care am supus-o atenției și parintelui-duhovnic care ne-a condus în acest pelerinaj de neuitat:

,,Un răspuns echilibrat în privința întreruperii pomenirii îl dă părintele-profesor Teodoros Zisis. Părintele spune cum se face întreruperea pomenirii corect pentru a nu fi acuzați pe bună dreptate de schismă. Practic, prin întreruperea pomenirii ierarhului, preotul trage un semnal de alarmă că episcopul greșește. Atât. Nu acuză pe nimeni că este eretic. Aceasta o poate face doar un sinod. Nu face o structură paralelă cu Biserica oficială.

Dacă ierarhul își recunoaște greșeala, preotul reia pomenirea. În felul acesta, dispare duhul de judecată asupra altora, iar cei care au făcut acest pas se concentrează pe despătimirea proprie necesară în vederea mântuirii. Iar la ierarhi, în locul unui nume, pomenesc ,,pe toți ierarhii care drept învață cuvântul adevărului”. Practic, ierarhul care nu este pomenit nu are de ce să se supere dacă știe că învață drept cuvântul adevărului.

Nepomenirea ierarhului se face în limitele unui canon (15), doar pentru erezie, nu pentru alte păcate personale. Unii preoți nu au avut curajul de a întrerupe pomenirea, de teama caterisirii, dar nici nu propovăduiesc ecumenismul. Ei continuă să conducă spre mântuire suflete. Unii chiar semnalează și ei greșelile care se fac. Nu e corect ca aceștia să fie considerați eretici. Dar li se poate imputa faptul că încurajează erezia. Și tăcerea poate fi un păcat atunci când biserica este amenințată de erezie.

Se greșește atunci când întreruperea pomenirii se face de către oameni care nu sunt căliți în războiul duhovnicesc cu patimile. Mântuirea se poate pierde din multe cauze. E necesară o maturitate duhovnicească pentru a întrerupe pomenirea fără a face jocul celui viclean.

Cel care întrerupe pomenirea se îngrădește de erezie, nu de Biserică. Știm că la  Sfânta Liturghie nu pot fi pomeniți cei cu păcate mari. Dar nu i se pune nimănui eticheta de păcătos, deoarece el se poate corecta. Iar erezia este un păcat. În momentul când omul se pocăiește, pomenirea este reluată, dar ierarhul nu poartă în acest timp nicio etichetă. Numai un sinod poate da un astfel de verdict.”

Prof. Lucreția P.

Informațiile le aflăm dintr-un amplu material publicat de ActiveNews, cu dovezi care nu mai lasă loc de îndoieli. Sintetizez: Individa mai sus scrisă s-a înhăitat cu niște organizații sorosiste, care promovează spurcăciunile sodomite și urmăresc să ne corupă pruncii de la cele mai fragede vârste. Din silă, nu pomenesc nici numele organizațiilor lui Soros, nici programele ,,educaționale,, pe care acestea le promovează și le implementează, la care s-a înhămat și această ființă ciudată. E de-ajuns să reproducem două texte scurte: Ești homosexual și ai un iubit despre care nu știe nimeni.” (pag. 14), „Te simți confortabil să vorbești despre orientarea ta sexuală?” (pag. 15)

O lăsăm pe această muiere respingătoare în plata lui Dumnezeu, ca și pe popa care nu vrea sau n-o poate struni, nu fără a ne întreba cu consternare: Cum e cu putință? Este, pentru că de multă vreme atrag atenția că Biserica Ortodoxă Română zace sub ocupația și persecuția ecumeniștilor, oameni fără Dumnezeu, deghizați în slujitori ai lui Hristos. Aș da un răspuns și naivului care a alcătuit materialui amintit, de pe ActivNews. Zice dumnealui: Considerăm absolut necesară o poziție din partea Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, exprimată prin reprezentanți abilitați și nu prin tot felul de persoane ale căror acțiuni și declarații sunt incompatibile cu morala creștină.

Îi spun eu că ecumeniștii din palatal arhiepiscopal din Suceava sunt și ei parte la aceste fărădelegi, deocamdată cu o oarecare discreție, așa că e bine să nu aibă nicio așteptare de la ei. De altfel, chiar autorul articolului ne informează precum că ,,Arhiepiscopia Sucevei are, deja, cadre formate prin Institutul Arbinger, dispuse să „producă o schimbare în sistemul de învățământ.” Dacă Departamentul Educațional este coordonat de un adept al „mentalității deschise”, predate după modelul mormon al Institutului Arbinger, ce așteptări să mai avem de la ierarhia suceveană în ceea ce o privește pe prof. Daniela Ceredeev?’’

Așadar, când stareții de la Mănăstirile Sihăstria Putnei și Neamț au deschis larg porțile pentru sodomiți și sataniști – deosebirea dintre ei nu e una de esență -, dându-le câmp larg de manifestare, n-au fost niște accidente izolate, nici întâmplătoare. Frenezia aceasta antihristică cuprinde, din păcate, multe suflete și poate că pentru Biserică e util ca păduchii să iasă la suprafață, să știm și noi de cine trebuie să ne ferim, ca de niște ființe dezgustătoare.

Presbiter Iovița Vasile

„După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa si aceştia în Noi să fie una… Eu întru ei, şi Tu întru Mine.” Iată ce lanţ de aur ne leagă cu Dumnezeirea! Am căzut noi – S-a sculat Mijlocitorul Care este una cu Dumnezeu-Tatăl, şi a devenit una cu noi. Făcându-ne una cu El, ne unim cu El şi, prin El, cu Dumnezeu-Tatăl. Slavă nemărginitei Tale milostiviri faţă de noi, Dumnezeule în trei Ipostasuri, Care bine ai voit să rânduiești pentru noi o cale atât de luminoasă spre îndumnezeire!

La mare înălţime ne ridică Domnul! Aşadar, nu lepăda această binefacere, mărturiseşte mila Lui şi laudă-I bunătatea cea negrăită! Lepădând această înălţime, socoți că te smereşti, însă de fapt dovedeşti o grosolană nerecunoştinţă şi nepăsare faţă de înaltul dar. Să ştii că nu este cale de mijloc: sau totul, sau nimic. Nu vrei această înălţime: vei rămâne într-o amară josnicie, vremelnică, precum şi veşnică.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, 2011, p. 49)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Oamenii care n-au auzit de Hristos nu au acces la adevăr? Cei ce n-au auzit niciodată de Hristos? Este treaba lui Dumnezeu să-i judece. Nici în Vechiul Testament nu auziseră oamenii de Hristos, dar El a venit și le-a predicat în iad. Și Sfântul Ioan Botezătorul a ajuns înaintea lui Hristos în iad și, credem noi, a predicat că Hristos va veni acolo ca să-i elibereze pe toți cei care doreau să fie eliberați, care doreau să creadă în El.

Așa că Dumnezeu poate dezvălui adevărul celor ce n-au avut niciodată șansa să-l audă: adică celor care n-au respins Evanghelia, ci doar nu au auzit de ea.
Dar odată ce am acceptat revelația devenim, bineînțeles, mult mai responsabili. O persoană care acceptă revelația lui Dumnezeu-Întrupat și apoi nu trăiește în conformitate cu ea este într-o situație mai rea decât orice preot păgân sau a altora de acest fel.

(Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului, Editura Sofia, pp. 60-61)

Selecție și editare: Dr. Gabeiela Naghi

Când venim la Spovedanie, intrăm în prezenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu însă nu este un judecător; Dumnezeu este Mântuitorul nostru. Dumnezeu este Prietenul nostru, Cel Care ne-a iubit într-atât încât Şi-a dat viaţa pentru ca noi să credem în iubirea Sa, Şi-a dat viaţa pentru ca să ne salveze de la osândă. La El venim, ca la un Prieten şi Mântuitor al nostru. Lui ne mărturisim, Lui ne deschidem inimile. Lui îi spunem, aşa cum am încercat să explic cu alte ocazii, tot ceea ce ne separă de El; nu liste cu păcate formale, căci ceea ce simţim în inima noastră este necredincioşia noastră. Ceea ce simţim în inima noastră ne separă, fiindcă în ciuda cuvintelor de rugăciune şi de iubire pe care le rostim, ne comportăm într-un chip care-L răstignesc din nou pe Cruce.

Minţim şi creăm o lume în care doar moartea poate triumfa. Il respingem pe aproapele nostru şi ne închidem calea către împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă dacă nu vom spune „Tatăl nostru”, în loc de „Tatăl meu”, nu este loc pentru noi în împărăţie. Aşadar, îi cerem lui Dumnezeu iertare – dar să nu ne închipuim ceva de genul, „tu nu eşti vrednic de prietenia Mea, însă Eu am inimă mare şi te iert”. Nu, nu acesta este scopul. Nu acest fel de iertare trebuie să căutăm, ci împăcarea adevărată, cea prin care ne deşertăm inima lui Dumnezeu, adevărul care trebuie rostit, în care îi spunem toate modalităţile prin care I-am fost necredincioşi – nu doar direct, ci necredincioşi şi aproapelui nostru, prietenilor noştri, rudelor noastre. Calea, de asemenea, prin care am tratat lumea, pe care El a creat-o, cu dispreţ şi nepăsare, o lumea pe care atât de mult a iubit-o, încât i-a dat viaţă. Şi după ce vom fi spus toate acestea, trebuie să-L rugăm să ne ierte, să cerem împăcare.

„Doamne, hai să fim prieteni din nou. Ştiu că încă nu m-am schimbat. Doar prietenia cu Tine – de nezdruncinat, loială – este cea care mă poate face diferit. Dacă mă respingi, dacă-mi întorci spatele, nu am nici un motiv să mă schimb. Sunt osândit, osândit în această lume, indiferent de ceea ce se va petrece în veacul de apoi.” Singurul motiv pentru care mă pot schimba este faptul că Domnul a spus: „În pofida a toate, rămân Prietenul tău. În ciuda a toate, te iubesc cu toată viaţa şi moartea Mea.Poţi ca răspuns la această iubire, să te dovedeşti credincios cât de puţin? Nu aştept de la tine o schimbare totală, imediată. Ci schimbă-te pas cu pas. Ţine-te de Mine. Te voi sprijini, te voi ajuta, te voi apăra, te voi călăuzi, îţi voi da tărie, dar schimbă-te! Iar când vei primi iertare în numele Meu de la preot, să nu-ţi închipui că trecutul nu există. Trecutul va pieri doar atunci când vei fi devenit atât de străin acestui trecut, încât nu mai este al tău”.

Poate părea foarte straniu, dar cu toţii trăim o viaţă complexă. Îmi amintesc că o femeie a venit la mine şi mi-a spus că nu ştie cum să trăiască. Îşi petrecea toate nopţile văzând în visele sale, în amintirile sale tot răul pe care l-a făcut. A mers la doctor, care i-a dat pastile, dar starea ei s-a înrăutăţit fiindcă amintirile ei au devenit halucinaţii.
Ce să facă?
Şi i-am spus: „Ţine minte: Dumnezeu ne dăruieşte posibilitatea de a trăi nu o singură dată, ci de a trăi şi de a retrăi viaţa noastră din nou şi din nou, până ce răul din ea este alungat. Atunci când răul din trecutul tău se învolburează sfidător, întreabă-te: «Acum, cu experienţa de viaţă pe care am dobândit-o, aş fi aceeaşi persoană care eram atunci? Aş mai spune acele cuvinte ucigaşe, aş mai face cutare faptă rea?». Şi dacă-ţi poţi răspunde cu toată sinceritatea: «O, nu! Cu cele învăţate de-a lungul vieţii, acum, dacă aş fi în aceeaşi situaţie, nu aş face sub nici o formă aceeaşi faptă», atunci poţi spune:  «Doamne, iartă-mi această faptă din trecutul meu!», şi eşti liberă. Dacă poţi spune asta din toată inima, cu toată sinceritatea, cu tot adevărul dinlăuntrul tău, atunci [amintirea răului] nu se va întoarce la tine”.
Aceasta s-a întâmplat cu acea femeie şi aceasta ar trebui să se întâmple cu fiecare dintre noi. Nu putem să ne eliberăm de trecutul nostru într-o clipită. Trebuie să ne lepădăm de răul care se află în el. Trebuie să ne îndreptăm către Hristos, Dumnezeul nostru, şi să făgăduim că ne vom strădui să rămânem credincioşi, să-I cerem ajutorul, şi apoi, pas cu pas, ne eliberăm de trecut. Nu înseamnă că nu suntem iertaţi fiindcă iertat înseamnă acceptat în iubire, acceptat cu blândeţe de Cineva Care nu va uita niciodată slăbiciunea noastră, nu va uita niciodată unde am greşit, fiindcă a uita înseamnă că El ne va pune în faţa aceleiaşi ispite fără să ne sprijine.

Astfel se întâmplă şi cu noi când Dumnezeu ne iartă. Da, înstrăinarea noastră de El a dispărut. Da, nu mai este nimic care să ne despartă de El, în ceea ce priveşte iubirea – iubirea Lui – şi tânjirea noastră, a noastră. Dar trebuie să ne străduim, şi să ne schimbăm şi să ne înnoim, să devenim cu ajutorul Lui făpturi noi. Iertarea nu şterge trecutul, ci îl tămăduieşte în împreună-lucrarea dintre Dumnezeu şi noi.Să venim, aşadar, la Spovedanie în acest duh. Să ne mărturisim zilnic lui Dumnezeu cu sinceritate. Să ne deschidem inimile, să ne împăcăm cu El. Şi să ştiţi că împăcarea înseamnă că ne-am asumat făgăduinţa că Ii vom fi credincioşi, loiali, că vom lupta, cu noi înşine, cu răul, vom lupta pentru oamenii din jurul nostru pe care îi rănim, şi vom lupta pentru Dumnezeu, pe Care Il răstignim. Să medităm la acestea. Apoi, când vom veni la spovedanie, rugăciunea de dezlegare va avea o semnificaţie adevărată şi autentică: restabilirea unei prietenii care nu poate fi frântă de către Dumnezeu, dar care a fost frântă de noi, iar acum este restaurată fiindcă noi dorim aceasta. Iar această dorinţă trebuie să fie determinare, iar determinarea să se concretizeze în faptă şi viaţă nouă în noi. Amin.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Mai aproape de Hristos. Spovedania si iertarea; Editura Doxologia)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

La 4 decembrie 2022, de Sărbătoarea Intrării în biserică a Sfintei Fecioare Maria, Mitropolitul Longhin de Bănceni i-a chemat pe credincioși să nu ia în seamăși să nu se teamă deacțiunile autorităților și ale forțelor de securitate, ci să „se roage, să iubească aproapele și să slujească Domnului„.

Episcopul a menționat că Biserica a fost mereu persecutată și că nu se întâmplă nimic nou.

„Vă invit la rugăciune și iubire”. Rugăciunea Ucrainei Ortodoxe va învinge dușmanul văzut și nevăzut. Nu vă luptați cu oamenii, așa face diavolul, conflictul dintre Dumnezeu și satana durează de mii de ani, dar Hristos învinge mereu”, a spus Mitropolitul Longhin. Ierarhul a mai afirmat că Biserica Ortodoxă Ucraineană are o istorie de o mie de ani, iar „bisericile” nou create sunt bisericile lui antihrist.

Înalt-Preasfinția Sa le-a reamintit credincioșilor că Dumnezeu îi iubește pe toți. „Întregul pământ se roagă „Tatăl nostru!”, El este singurul nostru Tată ceresc, o singură Maică a lui Dumnezeu, iar noi suntem Poporul lui Dumnezeu. Nu ne vor ucide pe toți, pentru că Ucraina este toată Ortodoxă, dacă ne vor ucide, țara noastră nu va rămâne. Mulțumim statului nostru pentru că a vrut să ne ia lucrul cel mai de preț – Biserica și Credința, dar nu va ieși nimic din asta! Nimeni nu-L poate învinge pe Dumnezeu și Biserica lui Dumnezeu”, a adăugat episcopul Longhin.

Mitropolitulde la Bănceni i-a invitat pe credincioși să se roage pentru Preafericitul Mitropolit Onufrie. „Mulți dintre voi îi spuneți „tatăl nostru”. Este un adevărat părinte spiritual care se roagă și are grijă de Ucraina noastră”, a subliniat Înalt-Preasfinția Sa.

Sursa: Borba za Veru; traducere din limba sârbă, cu adaptări – Google

Circ și nedumerire în Italia, de ce românii nu mor și nu sunt „responsabili, esențiali”, sau cum mai vor ăștia „luminați” de la UE. Nu murim, fă Europo! Când vrei tu! Știi de ce? Pentru că de sute de ani, trei sferturi din țara asta mică, a trăit izolată de tine. Și-a văzut de amărăciunea și mâhnirea ei, la sate, unde cele mai importante momente sunt atunci când bate toaca și clopotul mare al bisericii.

Pentru că neamul asta, idiot, nespălat, necivilizat, așa cum i-ați învățat voi pe cretinii de la putere, să ne zică, trăiește între două Stânci: una este Nașterea Domnului, iar cealaltă Învierea Lui! Asta înseamnă anul la români! Înseamnă cele patru posturi care stau ca pilonii neclintiți din negura vremurilor. Nu i-a dărâmat nimeni. Nici tu, Europo, nu o să poți face asta! Chiar dacă ne-ai trimis pe cap,  precum plăgile Egiptului, pe ăia „învățați” de tine, să spună Maicii Domnului „Doamna de pe perete” și preotului „bărbatul acela în negru care dă cu niște buruieni și apă peste copilul meu”! Chiar dacă ai livrat grămezi de arginți, guriștilor care urlă pe la televiziuni, toate porcăriile învățate de la tine.

Europo, neamul asta e de piatră! Rămâne pe loc, indiferent câtă furtună vine, pentru că el a învățat să se facă piatră în fața apei și apă în fața pietrei! Pentru că neamul ăsta, idiot, așa cum îți place ție să-l faci, știe că apa spală tot. Știi de unde Europo? De la popa care l-a botezat cu apă și Duh! Pentru că neamul ăsta, Europo, e neam de Ostaș al Lui Hristos din Botez! Pentru că el a fost Pecetluit Cu Sfântul Duh în Lucrarea de Taină din cristelniță! Nu știți voi d-astea!

Pentru că tu, Europo, ți-ai pierdut Calea și te-ai lăsat sedusă de ce l-a făcut pe îngerul ăla să cadă: vanitate și mândrie! Și iubire de arginți! Le-ai avut pe toate, Europo! Și pentru că nu ai știut ce să faci, le pierzi pe toate dintr-o dată! Ți-ai pierdut Calea, ți-ai pierdut tradiția, ți-ai smintit oamenii, bisericile tale plâng transformate in baruri și bordeluri, bărbații tăi îmbracă fuste, pruncii tăi se droghează de la 10 ani, femeile tale fac carieră! Pentru că ai clădiri din beton și inimi de nămol. Pentru că la tine, Europo, totul e permis. Nu mai ai nici o rânduială!

Neamul ăsta, tace, răbda, înghite și suportă până te atingi de Credința lui, de biserica lui, de Crucea lui. Atunci se scutură, se uită la Cer, își face o Cruce mare și știe că Dumnezeu lucrează! Harul Lui prisosește în vremuri grele! Ca cele de azi! Pentru că neamul ăsta simte, și miroase Dictatura și în somn. Pentru că neamul ăsta tace și face! Cu smerenie. După cum ai văzut, fă, Europo! Neamul ăsta nu vrea să moară, nu poate să moară, pentru că are legământ de viață!

Să răzbească împotriva tuturor! Acum a venit rândul tău, Europo! Neamul ăsta o să rămână în picioare și după nenorocirea asta mare pe care ai adus-o pe capul lui. Știi de ce? Pentru că nu te-a crezut niciodată! Nici pe tine! Doar s-a făcut că te crede! Doar a zis ca tine și a făcut ca el. Pentru că oriunde a plecat neamul ăsta în lume, și-a luat biserica cu el. Icoanele Maicii Domnului și Mântuitorului i-au urmat peste tot în lumea largă!

Și în ceas de Sărbătoare, au fost puse la loc de cinste, în odăile închiriate de la bogătașii tăi, neamul ăsta românesc a îngenuncheat în fața Lor! În mijlocul tău, Europo, tu aveai biserici multe, doar că nu știai! Nu te ducea capul! Și nu vedeai, pentru că mintea și ochii tăi erau doar la arginți! Dar neamul asta românesc, simte! Îți simte duhoarea de departe și știe că el are un Drum! Pe care-l urmează cu sfințenie, de multe ori fară să știe! E drumul Golgotei! Uite, Europo, că a ajuns la final! A murit și a înviat in ciuda ta! Și-a traversat Golgota cu lacrimi de sânge! Și-a îngropat morții în sacii ăia negri, cu lacrimi de sânge. Și e aproape de Înviere pentru că a făcut Ascultare! Pentru că știe, are adânc înrădăcinate în esența lui, in fibra lui, Cuvintele care au rupt ușile iadului. Ăla în care tu trăiești azi, Europo!

„Hristos a Înviat!” Și din pieptul unui neam batjocorit de tine, Europo, se aude ca un tunet răspunsul: „Adevărat a Înviat”! Neamul Românesc! Neam de Mării și de Ioni! Așa ne-am făcut toți Fii Tatălui! Vii!

Zoe Dantes

Dumnezeu să vă audă! Și să vă audă toți cei vizați și cei direct interesați de binele României!

Ați înțeles foarte bine ce se întâmplă în Biserica Ortodoxă Română. În anul 2016, la Sinodul din Creta, toți ierarhii români participanți au semnat niște documente prin care sectele sunt puse pe același plan cu Ortodoxia, deci s-a legiferat ecumenismul. De câteva decenii s-au scos din facultățile de teologie ortodoxă mistica și ascetica. Acum studenții teologi studiază ecumenismul, adică ,,erezia tuturor ereziilor”, cum îl numește părintele Arsenie Boca. Au fost promovați în ranguri ierarhice și oameni care nu prea știu ce este călugăria, deși ar fi trebuit să știe. Cu unele excepții. Pentru a face cuvenita diferență între ascultarea ortodoxă și supunerea oarbă de tip papist.  Unii au fost școliți în Occident. Așa se face distrugerea Ortodoxiei din interior.

Ecumenismul îi cere Ortodoxiei să renunțe la conceptul de îndumnezeire!!! De aceea se lovește dur în preoții cu har. De aceea se lovește crunt în Mănăstirea Frăsinei. De aceea au fost ,, ajutați” să treacă la cele veșnice mulți preoți și călugări cu har, care ar fi putut ajuta acest popor.

La nivel mondial s-a legiferat acum și Crislamul. Asistăm la un proces de satanizare a lumii, iar ierarhii români și nu numai sunt atrași în acest joc mârșav. De câteva decenii Biserica Ortodoxă Română face parte din Consiliul Mondial al Bisericilor, deși nu se justifică prezența ei acolo. Nu toate Bisericile Ortodoxe fac parte din Consiliul Mondial al Bisericilor și nu toate Bisericile Ortodoxe au participat la Minciuno-sinodul din Creta!

Mănăstirea Frăsinei a opus rezistență ecumenismului. La Mănăstirea Frăsinei s-a pus accent exact pe îndumnezeire, adică pe dobândirea Duhului Sfânt fără de care nu ne putem mântui. Există acolo o oază de sfințenie. Există acolo mai mulți părinți cu harisme deosebite pe care înțeleg să le păstreze în smerenie.

Aceste harisme se dobândesc cu greu, în liniște, cu rugăciune, cu dobândirea virtuților creștinești, cu respectarea voturilor monahale: sărăcie, castitate și ascultare. Ascultare ortodoxă, nu supunere oarbă față de ordinele venite de sus, corecte politic!
Ecumenismul deplasează accentul de pe ascultarea ortodoxă, necesară pentru despătimire și dobândirea virtuților creștinești, pe supunerea de tip papist, corectă politic. Ce se întâmplă la Frăsinei este o mișcare cu scop ecumenist de dezdumnezeire a Ortodoxiei. Un om fără Duh Sfânt este un om slab, ușor de manipulat și de controlat. Un om cu Duh Sfânt, adică îndumnezeit, este un om puternic. ,,Scopul viețuirii creștine este dobândirea Duhului Sfânt.” – spunea Sfântul Serafim de Sarov. Vor să abată Ortodoxia de la scopul ei firesc și să zădărnicească jertfa Mântuitorului. Scopul final este închinarea  la antihrist.

Dumnezeu să le stea împotrivă slugilor lui antihrist!

Prof. Lucreția P.

Nu trebuie să ne scape niciodată din conştiinţă, fraţii mei, că este poruncă a Sfântului Duh să avem încredere în povăţuitorii noştri duhovniceşti şi, fireşte, să ne supunem lor. Acesta constituie unul din principiile cele mai de bază în spiritualitatea ortodoxă. Biserica noastră, în fiecare neam, se îngrijeşte ca această ascultare să fie îndeplinită de către toţi membrii ei, atât în ceea ce priveşte Credinţa Ortodoxă, cât şi în ceea ce priveşte morala creştină, care sunt propovăduite de către păstori, „mai-marii”, adică clericii care sunt şi responsabili. Fireşte, aceasta se întâmplă, trebuie să se întâmple şi pentru că ei, „mai-marii”, dintru începuturi priveghează pentru mântuirea sufletelor Turmei pe care Hristos le-a încredinţat-o şi înaintea Căruia vor da seamă pentru fiecare suflet. Vor da seama Celui care El însuşi este „Păstorul cel Mare al oilor”.

Fără îndoială, iubiţii mei, nu este întâmplător că în acest punct funcţionează o „lege duhovnicească”, potrivit căreia fiecare Turmă cuvântătoare şi-a recunoscut, îşi recunoaşte şi-şi urmează păstorul autentic, adevăratul „mai mare”, care într-adevăr priveghează şi în multe feluri lucrează pentru propăşirea şi mântuirea Turmei încredinţate lui. Şi dimpotrivă, atunci când Turma simte că „păstorul ei” nu întruneşte condiţiile Bunului Păstor şi nu aplică poruncile în răspunderile sale pastorale, ea se limitează doar la o „ascultare exterioară”, fără să simtă cinstirea ce izvorăşte din interior şi care este inspirată în suflete de către autenticitate.
Cine poate să nege că există astfel de cazuri care rănesc trupul Bisericii noastre în fiecare epocă? Şi, fireşte, cauza nu este întotdeauna Turma, care, într-adevăr, în ciuda lipsurilor sale, caută păstori destoinici şi sfinţi care să-şi arate iubirea lor, priveghind „pentru sufletele pentru care vor da seama”.

Dar, vai!, există încă un caz foarte tragic atunci când „păstorul”, „cu capul descoperit”, abătându-se cu totul de la calea binecuvântată a misiunii sale, predică în plan dogmatic, rătăciri şi erezii, iar în morală, aprobă abateri şi fapte trupeşti, ca şi vechii nicolaiţi, care în cele din urmă conduc sufletele la distrugere şi la iad. Se înţelege că în astfel de cazuri, nu numai că ascultarea şi încrederea Turmei nu zideşte, ci se impune să se aplice procedurile nomocanonice prevăzute, iar respectivii să fie scoşi în afara Turmei ca „un păstor năimit şi rău”.

Ne-ar trebui multe pagini dacă am dori să ne referim pe larg la exemple de persoane şi desigur persoane înalte, din Istoria bisericească, care „au dat greş” din pricina demonicului lor egoism, şi din păstori au ajuns ereziarhi rătăciţi, sfâşiind „cămaşa cea necusută a lui Hristos”. Ereziarhul Arie constituie exemplul clasic al tuturor celor menţionate. Iar Sfântul Nicolae, cinstit astăzi, fiind conştient de misiunea sa, ca un păstor adevărat, împreună cu ceata dumnezeieştilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic din 325, la Niceea Bitiniei, a condamnat erezia şi pe ereziarh, arătându-se pe sine ca „îndreptător credinţei” pentru totdeauna în întreaga pleromă a Bisericii noastre. Minunata viaţă a Sfântului, pe care va trebui să o studiem, şi în acest punct este cu desăvârşire deosebit de didactică şi de emoţionantă. Pentru aceasta, fraţii mei, este nevoie să cunoaştem Credinţa noastră Ortodoxă, să o trăim conştient, şi ca o „turmă cuvântătoare” să ne încredinţăm „păstorilor celor buni”, care priveghează, care se ostenesc şi care sunt gata să-şi dea şi viaţa lor pentru turma pe care le-a încredinţat-o iubirea lui Dumnezeu.
Este necesar să subliniem acum că nu datorăm ascultare şi nu ne vom încredinţa oamenilor care şi-au pierdut „buna mărturie din afară” şi au falsificat dreptarul Credinţei şi al moralei? Fireşte că refuzăm ascultarea şi îndrumarea noastră de către oameni care cu timp şi fără timp propovăduiesc blestematul ecumenism şi cancerigenul sincretism religios, cu toate celelalte rătăciri satanice care decurg de aici.

Încheind, să-l rugăm pe marele Sfânt al Bisericii noastre, pe Sfântul Nicolae, să mijlocească pentru întreaga pleromă a Bisericii noastre Ortodoxe Luptătoare şi în acelaşi timp să binecuvinteze pe tinerii feciorelnici şi curaţi, să intre în rândurile sfântului nostru cler; oameni drepţi şi râvnitori ai predaniilor noastre părinteşti, care vor trăi pentru Biserică şi nu din Biserică; păstori buni care vor fi împodobiţi cu harismele cereşti de care dispunea şi Sfântul Nicolae. Amin.

(Fragment -Arhim. IOIL Konstantaros la Pericopa apostolică la sărbătoarea Sfântului Nicolae – 6 Decembrie)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

În Icoanele care îl închipuie pe Sfântul Nicolae este reprezentat şi Mântuitorul Hristos cu Sfânta Evanghelie în mâini, stând de o parte a lui, iar de cealaltă parte Maica Domnului ţinând în mâini un omofor arhieresc. Reprezentarea aceasta are o îndoită semnificaţie istorică: mai întâi, este semnificată chemarea Sfântului Nicolae la treapta arhierească, iar în al doilea rând este semnificată exonerarea lui de pedeapsa caterisirii care ar fi trebuit să urmeze după confruntarea cu necuratul Arie.

Sfântul Melodie Patriarhul Constantinopolului zice: „A văzut într-o noapte Sfântul Nicolae pre Domnul în slavă, stând lângă el şi întinzându-i cartea Evangheliei, legată în aur şi în mărgăritare de preţ. Iar de cealaltă parte a văzut pre Maica lui Dumnezeu, care i-a aşezat pe ai săi umeri pallium-ul arhieresc”. La scurtă vreme după această vedenie, Sfântul Ioan, Arhiepiscopul Mirelor, a murit, iar Sfântul Nicolae a fost ridicat Arhiepiscop al acelei cetăţi. Aceasta a fost o minune.

A doua minune s-a întâmplat la vremea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, când, văzând îndărătnicia diavolească şi reaua credinţă cu care Arie refuza şi răstălmăcea cuvintele Sfinţilor Părinţi care voiau să îl oprească prin dezbatere raţională pe acesta de la a mai huli Numele Domnului şi al Preacuratei Sale Maici, Sfântul Nicolae a păşit şi l-a lovit cu putere pe eretic peste diavoleasca lui faţă. Sfinţii Părinţi, după canoane, l-au scos pe Sfântul Nicolae din Sinod şi au ridicat de la el însemnele rangului lui arhieresc. În chiar aceeaşi noapte, mai mulţi Sfinţi Părinţi de frunte ai Sinodului au avut cu toţii, separat, una şi aceeaşi vedenie minunată şi lor înfricoşată: anume L-au văzut pre Domnul stând de o parte a Sfântului Nicolae şi întinzându-i cu mâinile Sfânta Evanghelie, iar pe a Sa Preacurată Maică de Dumnezeu Născătoarea stând de cealaltă parte a lui şi aşezând pe ai Sfântului umeri pallium-ul arhieresc, investindu-l iar cu toate însemnele rangului de Arhiepiscop. Văzând aceasta, cu înspăimântare acei Sfinţi Sfinţiţi Părinţi au grăbit şi au întors cu umilinţă Sfântului Nicolae ceea ce ridicaseră de la el. Ei l-au înconjurat cu respectul adânc al smereniei şi evlaviei care se cuvine unui ales al lui Dumnezeu şi au arătat că lovirea lui Arie nu a fost gestul mâniei trupeşti şi neînfrânate, ci dimpotrivă, acela al râvnei de foc pentru adevărul lui Dumnezeu.

(Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa)

Selecție și editare: Sora Gabeiela Naghi