Categorie: Uncategorized

Notele Mitropolitului Luca (Kovalenko) al Zaporozhye și Melitopol în timpul războiului
12/12/2022

Hristos este în mijlocul nostru, dragi cititori!

Și să nu aveți părtășie cu lucrările fără rod ale întunericului, ci mai degrabă mustrați-le (Efeseni 5, 11) – aceasta este sfatul pe care Apostolul Pavel ne-o dă în citirea Epistolei pastorale de astăzi.

Întunericul este în primul rând absența luminii. Majoritatea crimelor și a actelor malefice sunt comise sub acoperirea nopții. Satana își propune să cufunde omenirea într-un asemenea întuneric, astfel încât să pătrundă în fiecare celulă a organismului omului. Apostolul Pavel plasează două acțiuni una lângă cealaltă – pasivă (nu au părtășie) și activă (le mustră), dar ele sunt în esență același lucru. Pentru că, la fel cum în viața veacului viitor nu va exista cale de mijloc între iad și rai, tot așa și în viața pământească, omul va fi plin fie de întuneric, fie de lumină. Gradul de plinătate poate fi diferit, dar în orice caz, în suflet va fi una sau alta – fie întuneric, fie lumină.

Când o persoană este plină de lumină, nu mai poate suporta întunericul înăuntru, deoarece acestea sunt două stări incompatibile. Dar și contrariul este adevărat – când o persoană se umple de întuneric, înseamnă că nu există lumină în el și nici nu poate exista. Când purtătorii de întuneric și purtătorii de lumină se întâlnesc în același spațiu (public sau personal), are loc o „reprobare a întunericului”. Lumina își dezvăluie esența, rușinea, luminând cu strălucirea ei murdăria și impuritățile unui suflet josnic și mic.

Care va fi reacția întunericului la lumină? Putem vedea acest lucru clar în Evanghelie. Lumina lui Hristos, luminând păcatul prin neprihănirea și dragostea lui, a evocat un singur lucru la purtătorii răului – ura. Ce acțiuni au urmat? În primul rând, calomnia! Ei l-au numit pe Iisus „posedat demonic, înșelător, hulitor al legii, iubitor de bețivi și de desfrânatele”. În al doilea rând a fost dorința arzătoare de a-L ataca prin orice mijloace posibile. Și din nou, ei nu se puteau gândi la altceva de făcut decât să-L condamne conform calomniei. Știm ce s-a întâmplat după aceea. O încercare rușinoasă, Moartea, dar și Înviere și biruință asupra întunericului.

Atâta timp cât această lume va fi, această schemă a lucrurilor va funcționa întotdeauna, oriunde și de-a lungul tuturor timpurilor – doar la scări diferite. Începând cu unul sau altul și terminând cu Biserici Locale întregi și Biserica Ortodoxă Universală în ansamblu. Diferența va fi doar în intervale de timp – de la dimensiunea unei vieți omenești până la istoria întregii lumi, la sfârșitul căreia lui satan i se va permite pentru o scurtă perioadă de timp să preia conducerea, să ducă război împotriva Sfinților și „să primească putere asupra fiecărui trib, popor și națiune”. Dar se va termina la fel ca la Ierusalim acum două mii de ani. Numai că de data aceasta va fi scenariul final – restaurarea Iubirii și Adevărului, care vor trăi pentru veșnicie în Noul Cer și Noul Pământ, și condamnarea întunericului la chinurile veșnice. Prin urmare, nu vă tulburați de evenimentele care au loc acum în țara noastră [Ucraina], „căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple”(Matei 24, 6). Singurul lucru pentru care trebuie să se suspine sunt acele suflete nenorocite, mărunte, care, fără să se gândească o clipă la soarta lor veșnică, dansează după bagheta dirijorului vrăjmașului omenirii, cântând din toată puterea lui Ponțiu Pilat: „Răstignește-L, răstignește-L! ” De ei trebuie să ne fie sincer milă.

Mitropolitul Luca (Kovalenko) al Zaporozhye și Melitopol

Sursa: https://orthochristian.com/149899.html

Traducere din engleză: Dr. Gabriela Naghi

Este vorba de ovreiul care vrea să se ascundă îndătătul unui nume ucrainean, Volodimir Zelenski. În 23 ianuarie scriam un articol cu titlul ,,Războiul din Ucraina va fi îndreptat împotriva lui Hristos și a Bisericii Sale,,. Nu e vorba de a-mi aroga calități de prooroc ori de văzător cu duhul. Sunt prea departe de asemenea daruri Dumnezeiești. E vorba de a înțelege ceea ce Părinții Bisericii noastre ne-au lăsat scris, privitor la vremurile pe care le trăim și la cele care vor urma.

Dacă înțelegem mersul istoriei așa cum ni l-a revelat Dumnezeu în Sfintele Scripturi și cum l-au descris Părinții Bisericii, cu ușurință vom desluși dedesupturile și intențiile ascunse ale absurdului război fratricid ruso-ucrainean. Făcând abstracție de acestea, vom avea o înțelegere mărginită a evenimentelor, o vedere incompletă și deformată.

1.Să înțelegem: Vârfurile sistemului mondial din Statele Unite, care urmăresc înălțarea lui antihrist ca rege al universului, se izbesc violent de stânca numită Sfânta Biserică Ortodoxă, cea pentru care Hristos Mântuitorul Și-a vărsat Sângele pe Cruce. Această stâncă neclintită este piedică de netrecut în calea planurilor lor demente. Pentru aceasta se înverșunează cu ură drăcească împotriva noastră și au declanșat acest război în inima Ortodoxiei.

2.Pentru a-și pune-n practică planurile nebunești, antihriștii și-au instalat slugoi neghiobi și obedienți în toate punctele cheie ale lumii. Procesul a fost îndelung, dar le-a reușit și acum vedem consecințele. Când cineva le-a stat împotrivă, l-au înlăturat prin fraudă sau asasinat. Este vorba de Trump, de președintele antivaccinist al Braziliei, Bolsonaro, de trei bieți președinți africani care le-au deslușit intențiile criminale și s-au opus exterminării popoarelor lor prin asa zisul vaccin.

3.Au fost păstrați slugoii fideli. Putin e unul din ei. Să nu credeți că Putin e un dușman de moarte al lui Zelenski, cum ne spune propaganda antihriștilor. Nu! Sunt slugi devotate ale aceluiași sistem antihristic și joacă rolurile ce le le-au fost încredințate de regizorii americani, conform scenariului scris în vizuinile lor întunecate. Vedeți cum regizorii, respectiv NATO, stau pe margine, supraveghează desfășurarea războiului, aruncă gazul pe foc prin miliardele pe care le pompează spre Zelenski. Vedeți cum se prefac fariseii că aplică sancțiuni Rusiei, când de fapt le dau impuls spre cât mai mari distrugeri materiale și sacrificii de vieți omenești. Slăbește poporul ucrainean, slăbește Biserica Ucraineană.

4.Că Putin e din aceași șleahtă de demenți, o dovedesc faptele:  a dislocat populațiile asiatice și le-a îndreptat spre Europa pentru a o păgâniza, și-a supus poporul procesului criminal de zisă vaccinare, participă la întrunirile la vârf ale căpeteniilor lumii și acum aplică planul diabolic de distrugere a Bisericii Ucrainene Canonice. În scenariul amintit, lui i s-a rezervat rolul de personaj negativ, de paratrăsnet, care să atragă ura și criticile lumii, să fie făcut răspunzător de relele lumii, precum criza alimentară și energetică, creșterea prețurilor, încălzirea globală.

5.În aceași vreme, actorul de circ ratat, Zelenski, e victimă și erou, de aceea trebuie privit cu toată simpatia și ajutat cu miliarde nenumărate. Așa scrie în scenariu și acestă imagine trebuie cultivată de latrinele propagandistice, cu grohăitori zgomotoși de ambe sexe. Exact ca în cazul mincinoasei pandemii. Intențiile demente ascnse ale ovreiului Zelenski se văd acum: a cutezat să scoată în afara legii Biserica Ortodoxă a Ucrainei, singura canonică și legitimă, pe motiv că are legături firești cu Biserica Ortodoxă din Rusia. Aceasta e așezarea canonică, firească a Bisericii ucrainenilor, să țină de Patriarhia Rusă, având o largă autonomie. Antihriștii au pregătit intens terenul, au demonizat tot ce este rusesc, inclusiv Biserica Ortodoxă. Pe acest val de ură drăcească, măscăriciul evreu Zelenski se ridică împotriva lui Hristos și a Bisericii Sale, crezând că va reuși să distrugă această alcătuire Dumnezeiască, și-n locul ei să aducă regimul satanic al  antihristului lor. Socotelile evreilor sunt sortite unui eșec răsunător, nu există nici umbră de îndoială.

6.În toată această revărsare de nebunie, ură, prostie și minciună, ce auzim? Glasul arhiereului lui Hristos, îndemnându-ne la dragoste, iertare și rugăciune. Celelalte – să le lăsăm în seama lui Dumnezeu.

Până când, evreilor, Îl veți urî pe Hristos, Binefăcătorul și Mântuitorul lumii? Până când veți urî Biserica Sa, prigonind-o prin lichelele pe care le-ați instalat la cârma ei?

Presbiter Iovița Vasile

Fiecare să fie conştient că dacă lucrează ceva este pentru Dumnezeu şi are plată de la Domnul. Deci nu-l interesează ce face altul. Dacă apare cârteala, lucrul ăla nu mai are valoare duhovnicească.
Să te rogi să-ţi dea Domnul răbdare şi smerita cugetare ca să ai pacea sufletului. Cel mai mare lucru este să ai pacea sufletului, în orice situaţie, orice ţi-ar zice cineva.
Ascultă, când cineva se învinovăţeşte pe sine de toate, să ştii că atunci e aproape de Dumnezeu, iar când se îndreptăţeşte pe sine, atunci diavolul este cu el.
Nimeni nu vrea să ştie că cel mai mare lucru este să te cunoşti cu adevărat pe tine, cine eşti cu adevărat. Asta este cea mai mare virtute. Nicăieri Ortodoxia nu ne obligă să vedem greşelile altuia, ci să ne vedem pe noi şi să ne smerim şi să ne considerăm mai răi ca toţi.

(Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Unei mame cu nervii zdruncinaţi din cauza unor încercări grele Părintele i-a spus să se lupte pentru a se sfinţi. În acelaşi timp, i-a dat şi sfaturi practice pentru a-şi birui starea de melancolie: să alunge amintirile neplăcute şi temerile şi să-şi amintească numai evenimentele plăcute, să cultive mereu gânduri optimiste despre viitor, să asculte muzică bună, să facă plimbări, să meargă împreună cu prietenele ei creştine la Sfânta Liturghie, la Vecernii şi Privegheri şi să se roage cu nădejde lui Hristos.

Părintele vedea în sufletele oamenilor ceea ce-i descoperea Dumnezeu. Despre un cunoscut al meu, a zis:

‒ Văd în sufletul lui ceva nu prea curat, un lucru rău. E o traumă veche, ceva demonic. Nu ştiu exact ce e. Poate-mi va descoperi Dumnezeu mai târziu.

După câteva săptămâni, când m-am dus din nou la el, mi-a zis:

‒ Acel lucru rău pe care l-am văzut în sufletul lui poate dispărea, dar numai dacă el însuşi se va sfinţi. Numai prin sfinţenie se schimbă omul. Oricât de păcătos ar fi, tot se curăţă de rănile sufletului. Astăzi, medicii le numesc psihastenii, când, de fapt, ele nu sunt altceva decât influenţe demonice provocate de păcate.

(Sfântul Părinte Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 449-450)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

(de Poetul Martir al temniţelor bolşevice-VASILE MILITARU 19 septembrie 1885-8 iulie 1959, Ocnele Mari)
​
Gânduri într’o zi festivă

Bucură-te, Ţară scumpă, îmbrăcată de paradă,
Că, din alte ţări străine, vin prieteni să te vadă!
Şterge-ţi lacrima din gene!… Ce oftezi într’una frântă,
Când atâtea muzici cântă?…

Cântaţi muzici, cât mai tare, toate câte sunteţi voi,
Ca să nu se-audă plânsul văduvelor de război!
La răspântiile toate, muzici, azi cântaţi, cântaţi,
Că prea gem, sleiţi de foame, marii noştri „mutilaţi”?…

Azi e zi de sărbătoare şi datoare eşti să joci,
Ţara mea cu jale multă, jefuită de escroci!…
Foametea şi desnădejdea tu n’ai drept să ţi-le spui
Ţară scumpă, nimănui,
Când la tine ospătează toată lifta cu pistrui?…

Cine să-ţi ogoae plânsul?… Să te-audă, cine poate,
Când atâtea muzici cântă la răspântiile toate?…
Cui, o lacrimă să’i pice,
Că ‘n bordei n’ai foc pe vatră,
Când tâlharii ce te pradă, ospătând, duc trai ferice,
Infrăţiţi cu veneticii, în palate mari de piatră?…

Cum vrei oare, scumpă Ţară,
Soarele dreptăţii sfinte pe-al tău cer să mai răsară,
Dacă toţi cei ce te fură, liberi petrecând, fac haz
Şi, când ceri să intre ‘n ocnă, scuipă ‘n bietul tău obraz?!
Oare, când vei pune mâna, Ţară scumpă, Ţară blândă,
În grumajii celor care vor ca Iuda să te vândă?
Celor cari într’una rod
Multul gliei tale rod, –
Câţiva hoţi înfipţi în ceafa unui biet întreg norod?…

Dar… mă iartă, Ţară blândă, că, de-a tale suferinţi,
M’am trezit şi eu, cu tine, a haiduc scrâşnind din dinţi.
Azi e sărbătoare sfântă,
Când, – deşi flămândă eşti, –
Nu se plânge, ci se cântă
Întregirea ce ţi-au dat-o Sfinţii dela Mărăşeşti?…

Mâine însă, Ţară scumpă, sfinţii tăi suiţi la cer,
Să le faci dreptate cer:
Viaţa nu şi-au fost jertfit-o ei, Arhanghelii tăi mari,
Pentru ca tu s’ajungi roabă unor cete de tâlhari;
N’au murit, scăpându-şi Ţara, marii noştri mucenici,
Ca să ţi-se ‘nfigă ‘n glie gloatele de venetici!…
N’au căzut pentru desfrâul
Hoţilor ce’ţi fură grâul,
Ţară plină de belşug,
Nici, – când lor le crapă burta, – tu să tragi flămândă ‘n jug!

Azi deci, fâlfâind drapele, cântă, Ţară fără pâine,
Şi, – cum cer ai tăi Arhangheli, – judecata s’o’ncepi mâine
Ori destinului tău mare fir de aur ştii să’i torci,
Ori întreaga ta grădină va fi cocină de porci!…

Temă. Citiți cu atenție următoarele cuvinte și expresii. Explicați-le sensul. Identificați-i în societatea noastră, dând cât mai multe exemple.

-escroci

-liftă cu pistrui (liftă înseamnă persoană care nu este ortodoxă)

-tâlhari

-venetici

-Iuda

-câțiva hoți înfipți în ceafa unui biet întreg popor

-cete de tâlhari

-hoți ce-ți fură grâul

-cocină de porci (cerință suplimentară: explicați din pricina cui riscăm ca România să  devină cocină de porci).

Biserica este Apostolică, Sobornicească, divino-umană, atemporală şi de aceea este o blasfemie – o blasfemie de neiertat împotriva lui Hristos şi împotriva Sfântului Duh – a considera Biserica o instituţie naţională (sau o instituţie “democratică”, cum era cazul in comunism), de a-i atribui aspiraţii mărunte, trecătoare, legate de factorul timp. Scopul ei este dincolo de hotarele naţiunilor, este apostolic, atotcuprinzător: este acela de a-i uni pe toţi oamenii, în Hristos, indiferent de naţionalitatea, rasa sau mediul social din care provin. “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28), fiindcă “Hristos este totul şi în toţi“.
Mijloacele şi metodele acestei unităţi, comuniuni a tuturor în Hristos, au fost asigurate de către Biserică prin Sfintele Taine şi prin lucrările sale divino-umane (practici ascetice, virtuţi).

În taina Sfintei Euharistii toţi ne unim întru Hristos. Prin intermediul acestei Taine, omul se uneşte cu Hristos în chip organic şi, în acelaşi timp, cu toţi credincioşii. De asemenea, practicând virtuţile divino-umane: credinţa, rugăciunea, postul, dragostea, umilinţa, smerenia, deplina compasiune şi dăruire de sine, milostenia şi celelalte, omul se întăreşte în această unitate, comuniune, păstrând-o cu sfinţenie, trăindu-L personal pe Hristos, atât ca unitate a propriei sale personalităţi, cât şi ca esenţă a unităţii sale cu ceilalţi membri ai trupului lui Hristos, Biserica.
Biserica este întruparea persoanei Dumnezeu-omului Hristos, un organism divino-uman şi nu o organizaţie omenească. Biserica este indivizibilă, aşa cum este persoana Dumnezeului-om, aşa cum este trupul Dumnezeului-om. Din această pricină este o eroare fundamentală de a împărţi organismul divino-uman al Bisericii în mici organizaţii naţionale.

Pe parcursul trecerii lor prin istorie, numeroase Biserici locale s-au limitat la naţionalism, la metode şi aspiraţii naţionale, biserica noastră sârbă aflându-se printre ele. Biserica s-a adaptat la oameni, când de fapt ar fi trebuit să fie exact invers, oamenii să se adapteze la Biserică. Această greşeală a fost comisă de multe ori de către Biserica noastră de aici. Dar noi ştim foarte bine că acestea au fost “neghinele” vieţii noastre bisericeşti, neghine pe care Domnul nu le va stârpi, lăsându-le să crească împreună cu grâul până la vremea secerişului (Matei 13, 29-30). Noi ştim bine, de asemenea (Domnul ne-a învăţat astfel) că aceste neghine îşi au originea la vrăjmaşul nostru dintotdeauna şi vrăjmaşul lui Hristos: diavolul (Matei 13, 25-28).

Dar noi posedăm această cunoaştere în deşert, dacă aceasta nu este transformată în rugăciune, rugăciune prin care Hristos ne va păzi pe viitor de a deveni noi înşine semănătorii şi cultivatorii unor astfel de neghine. Este acum vremea potrivită – ceasul al doisprezecelea – pentru ca reprezentanţii Bisericii noastre să înceteze de a mai fi nimic altceva decât slujitori ai naţionalismului, şi să devină episcopi şi preoţi ai Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostolice Biserici.

Misiunea Bisericii, dată de Hristos şi pusă în practică de Sfinţii Părinţi, este aceasta: ca în sufletul oamenilor noştri să fie sădită şi cultivată conştiinţa că fiecare membru al Bisericii Ortodoxe este o persoană sobornicească, o persoană care există pentru veşnicie şi este divino-umană; că fiecare persoană este a lui Hristos şi este, prin urmare, frate cu orice fiinţă umană, un slujitor al tuturor oamenilor şi al tuturor lucrurilor create. Acesta este obiectivul oferit Bisericii de către Hristos. Oricare altul nu aparţine lui Hristos, ci lui antihrist“.

(Sfântul Iustin Popovici, Credinţa Ortodoxă și viața în Hristos, Editura Bunavestire)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

În fiecare an, în ziua de 12 decembrie, cu două săptămâni înainte de mult-așteptatul Praznic al Nașterii Domnului, Biserica noastră face pomenirea Sfântului Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei, apărător al dreptei credinţe şi făcător de minuni. Milostiv și bun cu cei smeriţi, aspru cu cei mândri, drept cu cei ce nu urmează poruncilor și Evangheliei lui Hristos, Sfântul Spiridon este cunoscut în Biserica noastră Ortodoxă și sub supranumele de „Sfântul călător”, căci deseori își părăsește racla din Corfu și pleacă peste mări și țări pentru a le da o mână de ajutor celor ce-și împreunează mâinile în stare de rugăciune și-l cheamă să le fie sprijin și călăuză.
Astfel, știind cu toții evlavia pe care mulți dintre noi o au la acest atât de cunoscut Sfânt al Ortodoxiei, ne-am gândit ca în preajma sărbătorii sale, să adunăm la un loc câteva lucruri legate de Sfintele sale Moaște și de peregrinările pline de peripeții pe care acestea le-au făcut până să ajungă înapoi acasă, în Insula Corfu din Grecia. Vă invităm, deci, să le aflăm împreună, în rândurile de mai jos.

Cărămida și Ierarhul Taumaturg
Înainte de a trata subiectul nostru, vă aducem în atenție câteva detalii biografice. Astfel, se cuvine să reținem că Sfântul Ierarh Spiridon s-a născut în jurul anului 270, în Askia (Cipru) și a fost păstor de oi încă din copilărie. S-a căsătorit şi a avut o fiică, însă la scurtă vreme soția sa a trecut la Domnul, fapt care l-a determinat pe Sfântul Spiridon să îmbrace haina călugărească și să se dedice întru totul lucrării virtuților: în fiecare zi se ruga, postea și îi ajuta pe cei în nevoie. Pentru viața sa duhovnicească aleasă, Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni, căci vindeca tot felul de boli, dintre cele mai grave, și izgonea duhurile rele din oameni cu puterea rugăciunii. Istoria și tradiția Bisericii noastre au consemnat, de-a lungul vremii, o sumedenie de minuni săvârșite de Sfântul Ierarh Spiridon: a adus pe pământ ploaie, a pus capăt foametei, l-a vindecat pe împăratul Constanție de boala de care suferea, a înviat copilul unei femei și multe altele – știute și neștiute.
În anul 325, Sfântul Spiridon a participat la cel dintâi Sinod Ecumenic, desfășurat la Niceea, unde s-a împrietenit cu Sfântul Nicolae și i-a uimit pe toți cu simplitatea cu care a explicat Credința Ortodoxă și Taina Preasfintei Treimi: luând o cărămidă, le-a arătat tuturor celor care nu înțelegeau cum este posibil ca Dumnezeirea să aibă o singura fire, cunoscută în trei ipostase (persoane), explicându-le că, așa cum cărămida este formată din trei elemente esențiale, adică foc, pământ și apă, fiind un singur obiect, tot așa trebuie să înțelegem și Treimea.

Coșul cu iarbă și peregrinările Moaștelor Sfântului Spiridon
Sfântul Spiridon și-a trăit mare parte din viață în Cipru, unde a și trecut la Domnul, în ziua de 12 decembrie a anului 348, fiind îngropat în Biserica Sfinților Apostoli din Trimitunda (un sat din Districtul Larnaca), locul său de naștere. Când saracinii au cotropit insula Corfu, locuitorii s-au sfătuit și au hotărât să deschidă mormântul Sfântului pentru a nu fi profanat și să ducă Sfintele lui Moaște la Constantinopol, pentru a fi în siguranță. În clipa în care au dat piatra de pe criptă, au descoperit că trupul Sfântului era întreg, iar din mormânt venea un miros de busuioc, semn al viețuirii sale cinstite și drepte, după poruncile lui Hristos.
Ajunse în Constantinopol, Moaștele Sfântului Spiridon au fost adăpostite în mănăstirea de măicuțe a Maicii Domnului „Keharitomeni (Cea plină de Har)”, iar mai apoi au fost mutate în Biserica Sfinţilor Apostoli, o Biserică măreaţă, zidită de împăratul Iustinian în anul 550. Când Constantinopolul a căzut sub turci, preotul Grigorie Polieuktos a luat Moaștele Sfântului Spiridon și pe cele ale împărătesei Teodora, soția împăratului Teofil, cea care a restabilit închinarea la Sfintele Icoane (843), le-a pus în doi saci, le-a așezat pe două animale (cai sau asini), și mergând prin Tracia și Macedonia, a ajuns la localitatea Paramitia din Epir, „trecând cu răbdare printre sălașurile fiarelor sălbatice”, după cum ne spun scrierile Bisericii.
Neavând urmași și fiind conștient de valoarea duhovnicească fără de preț a Sfintelor Moaște pe care le luase din Constantinopol, parintele Grigorie Polieuktos le-a dăruit pe acestea vechiului său prieten, Gheorghe Kaloheretis, care s-a gândit să ascundă Moaștele Sfântului Spiridon și pe cele ale Sfintei Teodora Împărăteasa într-un coș și, după ce le-a acoperit cu iarbă, pentru a nu atrage în vreun fel atenția, le-a dus în insula Corfu. În fapt, unii teologi sunt de părere că numele Sfântului Spiridon, care provine de la termenul grecesc „spiris” (σπυρις), tradus prin „coșuleț” sau „coș împletit din nuiele” ar veni de la acest episod petrecut în contextul mutării Sfintelor sale Moaște. Alții, spun că numele ar veni de la obiceiul Sfântului Spiridon de a purta pe cap, în semn de smerenie, o scufie sub forma unui coș împletit din papură, o plantă răspândită în mlaștinile din zona tropicală și temperată.
Revenind la subiect, Sfintele Moaște au revenit, ulterior, prin moștenire, celor trei fii ai părintelui Kaloheretis, Marcu, Luca și Filip. Lui Marcu i-au revenit Moaştele Sfintei Teodora, care a ales să le dăruiască comunității credincioșilor din Corfu, iar celorlalţi doi fraţi, cele ale Sfântului Spiridon. Știind aceștia că Moaștele valorează mulți bani, au pus la cale un plan: să le scoată pe ascuns din insulă și să le facă furate sau pierdute. Însă, pentru că planurile Domnului nu sunt ca ale omului, locuitorii din Corfu au aflat imediat și le-au interzis cu hotărâre acest lucru. În cele din urmă, aceștia au hotărât de comun-acord să dea în grijă Moaștele Sfântului Spiridon fiicei lui Filip, pe nume Asimina, care în 1520 s-a căsătorit cu Stamatellos Vulgaris şi care a primit Sfintele Moaşte ca un cadou de nuntă. „Darul cel de mult preț” a aparţinut familiei Vulgaris până în anul 1925, când a trecut în proprietatea Mitropoliei de Corfu, așa cum se află până astăzi.
http://blog.bizanticons.ro/2022/12/10/ascunse-in-sac-si-intr-un-cos-cu-iarba-povestea-cinstitelor-moaste-ale-sfantului-iearh-spiridon/

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Asadar nu avem nici o scuza in fața lui Dumnezeu daca nu luam atitudine pentru a schimba ierarhia antiortodoxa de la noi, din Biserica Ortodoxă Română.

Dovezi  ale faptului ca Patriarhia si pseudo-ierarhii nu mai sunt păstorii nostri avem destule, pe lânga cele enumerate  mai sus fiind cmb, ecumenismul, crislamul rugaciuni in comun cu ereticii, inclusiv in asa zisa catedrala a mântuirii neamului. Acestea  altele sunt:

1.Ascultarea de statul antihristic în asa zisa pandemie cu închiderea bisericilor de Înviere. În momente de boală, în primul rând apelăm la Doctorul cel Mare, Domnul nostru IISUS HRISTOS pentru vindecare. Și ei știu asta!!

 2.Atacul asupra Sfintei Împărtășanii, încercând să se inducă în rindul credinciosilor  gândul ca s-ar putea infecta. Dar Domnul nostru IIUS HRISTOS este DUMNEZEU si Doctorul cel Mare. Prin aceasta atitudine  blasfemiatoare, s-a incercat de așa zisii nostri ierarhi să loveasca in Însuși DUMNEZEU Atotvindecătorul, prezent în Sfânta Împărtășanie.

3.Lipsa atitudinii împotriva vaccinării cu serul ucigas, pregatit de multi ani de globalisti, desi e un asa zis vaccin care se bazează pe avorturi și foloseste celule de fetusi avortati. Avortul fiind un foarte mare păcat. Asta dovedeste ca acest ser nu este de la Dumnezeu. Și acum pregătesc alte vaccinuri, iar pseudo-ierarhii si Patriarhia tac in continuare.

4.Purtarea de masca in biserică, inclusiv in Altar, este o hulă împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă nici în veacul acesta, nici in veacul viitor. Aceasta ne-o explică prof.de Teologie din Atena, NICOLAOS XIONIS, si-i numeste pe acestia fariseii contemporani.

5.Introducerea de instrumente de cântat in biserici, practică luată de la papistași și protestanti, dovedeste ca ecumenismul este erezie a tuturor ereziilor, și se implementeză in bisericile noastre.

Toate aceste atitudini sunt antiortodoxe si dovedesc ca pseudo-ierarhii aceștia nu ne mai reprezintă pe noi, ortodocșii din Romania.

Avem dreptul și datoria de a cere toți, clerici și credincioși, plecarea din scaune a tuturor minciuno-ierarhilor, pentru a alege Patriarh și ierarhi vrednici. Altfel va fi rău de noi! Sa ne ajute Domnul. Dar pentru asta trebuie fiecare dintre noi să postim, să ne rugăm, să umplem bisericile nu sa mergem pe la piețe si târguri în zi de Duminica, cum am văzut ca se practică în multe locuri din țară

Domnul sa ne lumineze si sa ne ajute.

Dr. Sofia Iuga

Alt păcat grozav pentru care ne merge rau este apostazia în care ne aflam cei mai multi. Ereziile din Creta,promovate de minciuno – ierahii români, atârna greu in balanță. Asa cum spunea IPS Iustinian Chira, care stiu din surse sigure că era înainte – văzător, toti ierahii romani s-au lepadat definitiv de Hristos. Poporul este tinut in minciuna si nestiinta de pastorii apostati dar nu avem nici o scuza pentru ca azi exista multe posibilitati de informare. Părintele Iustin Pîrvu ne spune ca ;’’DE NU VOM PAZI ORTODOXIA NE VOM PIERDE SI NEAMUL’’.

Dar noi ce facem, cind pseudo-ierarhii nostrii stau tot in CMB, participa la intruniri precum crislamul si isi pun semnatura in numele nostru pe acele hârtii blestemate, se străduiesc sa introducă ecumenismul  in Bisericile Ortodoxe. Manastirile au devenit locuri de întrunire ale ateilor si lgbt-istilor, nu se lasa de rugăciunile in comun cu ereticii in fiecare an, incalcind Canoanele Ortodoxe, slujesc împeună cu ereticii, precum papa si apostatul Bartolomeu.

Pasivitatea noastră, a mirenilor, a preoților, tăcerea monahilor, care ar trebui sa fie flamura, avangarda terestră a lui Hristos nu face decât să atragă mânia lui Dumnezeu asupra noastra. Atunci sa nu ne miram de ceea ce se intimpla si la Frăsinei, o locatie independenta, dar a carei independență nu este păstrată, ci minciuno-ierarhii, cu încuviintarea Patriarhiei caută să se faca stapâni acolo si fură banii dati de creștini pentru pomelice.De ce devin tâlhari, intr-o zonă în care nu au dreptul? Oare mănăstirile si bisericile sunt proprietatea lor, ei le-au construit din banii lor?

Mitropolitul Augustin Kandiotis, care a trait 104 ani, a cautat sa atraga atentia mirenilor, spunând că ei, adică noi, avem posibilitatea și dreptul de a schimba ierarhii care ne subminează Ortodoxia din interior. Aceștia nu ne mai reprezinta.

Prin predică, oral şi în scris, mă lupt să trezesc conştiinţa religioasă a credincioşilor şi să înţeleagă că au drepturi şi în societate, şi în Biserică. Trebuie să înveţe, spre exemplu, că au dreptul să ceară ca clericii şi mai ales episcopii să fie aleşi prin votul clerului şi al poporului. Să înveţe că au dreptul şi datoria de a striga «nevrednic» la hirotonia unui nevrednic. Să conştientizeze că în spaţiul Bisericii creştinii nu sunt o masă mută de oi necuvântătoare, ci au cuvânt în alegerea păstorilor lor şi în administrarea Bisericii. Să înveţe că trebuie să îi combată pe trădătorii credinţei şi să se lupte pentru curăţirea Bisericii.

Creştinii laici pot încă să afurisească sinoade locale şi ecumenice, când sinoadele acestea nu exprimă adevărul Credinţei Ortodoxe.

Avem mari sinoade locale şi pretins ecumenice care au fost afurisite de Poporul credincios ca tâlhăreşti.

Cu alte cuvinte, urmăresc prin predici şi prin luptele împotriva răului ca Poporul evlavios să dobândească o vie conştiinţă bisericească şi să înveţe că nu este responsabil să-şi mântuiască doar «sufleţelul său», dar este împreună-răspunzător cu toţi credincioşii, clerici şi laici, pentru ce se întâmplă în Biserică. Adică, este nevoie stringentă ca poporul evlavios să înveţe să se împotrivească! Sursa: Graiul Ortodox

Se cade, așadar, oricărui preot ortodox și oricărui creștin al Bisericii noastre Dreptmăritoare, să fie un bun ostaș al lui Hristos cu toată evlavia și cu mânie bărbătească și tare să apere prin cuvânt vorbit și prin scris adevărul Dreptei noastre Credințe. (Părintele Cleopa)

Pe orice cleric –zice Sfîntul Simeon Teologul–, ale cărui spuse şi lucrări nu sunt conforme cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, să nu-l primim în casa noastră. Ci să-i întoarcem spatele şi să-l urîm ca pe un demon, chiar dacă învie morţii şi face o mulţime de alte minuni”.⁴

Ne învaţă Marele Fotie: „De aceştia trebuie să ne ferim aşa cum sărim cînd ne iese în drum un şarpe, şi să întrerupem orice comuniune, şi să ne îndepărtăm din toate puterile chiar atunci cînd aceştia ni se par evlavioşi şi blajini”.²¹

Dr. Sofia Iuga

A fost o țărisoara care mai exista înca pe harta, situată la poarta Balcanilor  ce se intinde pe o parte din teritoriul mare al dacilor, numiti cei mai viteji dintre traci; o cheama azi România. Dumnezeu a inzestrat-o cu munți semeti, dealuri și câmpii manoase,  cu o deltă si iesire la mare. Apoi i-a mai dat si multe bogății, păduri, ape și izvoare cristaline si în subsol aur, metale rare si diamante. Aceste bogății au fost ținta celor hrăpăreti, dușmani ai nostri de-a lungul vremurilor: romanii, turcii, imperiul austro-ungar și la urma comunismul, introdus pe ruta ruseasca și la noi.

.              Suntem cel mai vechi popor din lume 

Sumerologul rus A.Kifism spune’’stramosii romanilor au executat o influență puternica  asupra intregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului și chiar a Chinei’’’

Dionisie Periegetul (138 d.H.): „În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară, care se întinde din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până în Scandia, ţara imensă a dacilor.”

Martin Hochmeister (Siebenburgische Provinziaal Blatter, 1808): „În cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau numiţi şi geţi şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia”.

Alfred Hofmann 1820 – în „Istoria Pământului”: „Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi ca o completare, limba sa este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pamânt. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului.

. Leibnitz (Collectanea Etymologica): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor (daci) şi ai anglilor”.

Cronicile spaniolilor 25 (pag.179): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor”.

Carol Lundius (Cronica ducilor de Normandia): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice”.

Jean Laumonier (în cartea „La nationalite francaise”, Paris, 1892): „Românul sau dacul modern este adevăratul celt al Europei Răsăritene”.

Louis de la Valle Pousin: „Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi strămoşii Omenirii

Friedrich Hayer 1899 – filozof austriac: „Rumunii sunt poporul din Europa care s-a născut creştin” (ambasadorul Vaticanului la Bucureşti spunea în aula Academiei acelaşi lucru, şi asta acum câţiva ani).

Limba noastra e o comoara recunoscuta de istorici de-a lungul timpului

Olof Ekstrom: „Limba română este o limbă-cheie care a influenţat în mare parte limbile Europei”. 

Miceal Ledwith (Consilier al Papei Ioan Paul al II-lea): „Chiar dacă se ştie că latinaesca e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers! Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă română. Aşadar, vreau sa-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”.

Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bio informatică la Universitatea Reading, Anglia):„Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei”

 Împăratul Iosif al II-lea:„Aceşti bieţi supuşi români, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi în Transilvania, sunt atât de de chinuiţi şi încercaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor, dacă o cercetezi este într-adevar de plâns…” Sursa: Teodor Ciurariu

După Învățătura Evangheliei, adusa la noi de Sfintul Apostol ANDREI, Dumnezeu a rânduit ca țara sa fie condusă de domnitori creștini cu frica de Dumnezeu, care au contruit mănăstiri si biserici si s-au ingrijit de a obtine pentru ei si urmasii lor, adica noi cei de azi Sfinte Moaște, Cuvioasa Parascheva, Sfântul Grigorie Decapolitul, Sfântul Dimitrie cel Nou din Basarabi, care ocrotesc țărisoara noastra de secole. Credința a fost aceea care, in ciuda multor atacuri dusmane, ne-a adus ajutorul lui Dumnezeu în bătălii grele  cu turcii.

Tavalugul comunist a incercat sa scoata credința din popor cu idelogia lui care spunea: partidul e-n toate, în cele ce sînt si-n cele ce miine vor ride in soare, ádica nu Dumnezeu ci partidul se socotea a fi in toate. Ceusescu, care incepe sa fie apreciat, culmea un ateu fără Dumnezeu, care a darimat biserici, unele fiind salvate prin translatare (si asta fiind o minune), care a construit totul din propria lui mândrie, dar Domnul ne spune ,,nihil sine Deo”, adică nimic nu se face fără Dumnezeu. De accea tot ceea ce s-a facut fără Dumnezeu se distruge, să nu ne miram de asta! El a tinut poporul in frig, foame și întuneric, mințind despre productiile la hectar, urmarind preoții prin sistemul se securitate, ingradindu-le libertatea si intoxicind copiii si poporul cu lozinca partidul-Ceausecu-Romania.

Am stat la coadă la pâine pe cartel, copil fiind, am primit carne pe cartela, oase la alimentari in loc de carne, conducatorii având un dispreț total față de poporul prin care doreau să construiască o Romanie multilateral dezvoltata spre slava lui, nu a lui Dumnezeu. Circula o glumă pe atunci despre cei care locuiau saracii la blocuri, se zicea ca iarna ei deschid geamurile ca sa intre caldura de afara in apartamente.De accea sper sa nu mai fie tâmpiți care sa creada in bunatatea lui Ceausescu.Insuretia din 1989  s-a datorat acestei situatii existente, dar romanii ce au facut dupa aceea? au ales un secretar de partid de la Iasi, adica un urmas comunist a lui Ceausescu  inca de 3 ori pe 10 ani, un impostor care, cu sprijin strain, a ajuns la putere Atât Ceausecu cit si Iliescu au ordonat armatei să deschidă foc asupra poporului.

Transformarea țării in colonie a puterilor straine s-a facut prin alegerea la conducere a unor conducatori de etnie evreiască.

N. Steindhardt spunea sa fim smeriti dar nu prosti, acestea fiind doua situații total opuse prostia si smerenia.

Dumnezeu ne-a lasat la mina acolitilor antihristului pentru păcatele si prostia noastra.Avorturile, în primul rând, sufletele acelor prunci strigă razbunare catre Dumnezeu. Dar noi ne pocăim pentru pacatele noastre? Au incetat avorturile?  Soții, parintii si bunicii mamelor insarcinate au dat sfatul crestin de a nu mai face avort, ucidere de copii nevinovati. Iată dar că pe lângă mândria lui Ceausecu, o alta cauza a saracirii noastre este pentru acest grozav pacat si pentru ca ne-am plâns ca nu avem cu ce ne creste copiii. Domnul ne-a lasat in saracie, banii aceia cu care ar fi trebuit să-i crestem, îi pierdm de 30 ani incoace. Să nu ne mirăm.

Dr. Sofia Iuga

De douăzeci de ani sunt preot și în viața mea n-am mers de Crăciun sau de Bobotează din ușă în ușă pe la necunoscuți, așteptând să-mi deschidă. Nu c-ar fi fost sub demnitatea mea, căci la păcatele mele deja mi-am pierdut-o și trebuie să primesc ca tâlharul „cele cuvenite după faptele mele” (Luca 23,41), dar de ce să-l fi expus a doua oară pe Hristos refuzului și umilinței din partea unor oameni indiferenți?

Nu e nicio „vestire” a lui Hristos în mersul din ușă-n ușă, să nu ne mai amăgim: Hristos s-a vestit destul pe Sine, acum este vremea să fie căutat și chemat.

Când eram la țară, le spuneam oamenilor: mâine voi trece cu icoana lui Hristos prin sat, cine vrea să mă primească în numele Lui (Matei 10,40) să lase ca semn poarta deschisă. Nu intram decât acolo unde găseam porțile deschise, oamenii mă așteptau cuminți cu lumânarea aprinsă, bănuțul pe care-l primeam într-o casă îl lăsam în cealaltă și așa umblam cu pace și Dumnezeu era binecuvântat în urma mea.

N-am fost preot de oraș, dar aș fi făcut la fel, cu atât mai mult astăzi când toate parohiile au pagini de facebook și comunică foarte ușor cu enoriașii (cu cei interesați, nu cu blocurile din parohie!): cine vrea să mă cheme în numele Lui, să mă caute și să-mi spună adresa. Sunt parohiile prea mari (lasă că nu ne-ar căuta decât cei care vin de obicei la biserică)? Dar sunt și atâția preoți pensionari sau fără parohii. Se pot găsi soluții, cu puțină bunăvoință. Și atunci n-am mai merge decât cum spune Hristos, „în casele care vă vor primi pe voi”, nu ca niște agenți de recensământ dintr-o locuință în alta.

Dar nu mă prefac că nu știu și al doilea motiv pentru care în aceste zile se pun preoții pe drumuri: din bănuțul acela primit cu osteneală și de multe ori cu hule în urma lor, își vor plăti ei dările către episcopii, altfel riscă să-și piardă posturile, să nu mai prindă vreun transfer într-o parohie mai bună sau să fie ridicați în picioare în ședințele de protopopiat.

Nu mai spun că foarte mulți preoți de țară își completează salariile de peste an cu aceste venituri, altfel ar trebui să vină cu bani de acasă pentru impozitele reținute din start de către stat. Că asta nu înțelege lumea: preoții au un salariu pe hârtie și doar o contribuție de la bugetul de stat la acest salariu pentru care, indiferent dacă-l realizează sau nu din veniturile lor de parohie, plătesc toate taxele și impozitele aferente. În ziua de salariu, mulți trebuie să vină cu bani de acasă, mai ales cei din parohiile mici, să-și plătească impozitele, taxele, dările la episcopie, contribuțiile la diverse „fonduri” și publicații episcopale băgate pe gât, căci nu le citește nimeni.Când toate ale lumii acesteia se vor preface iar în ce-au fost, multe bogății ale Bisericii se vor transforma în noroaie de uliți și în lacrimi de preoți.

S-a spus despre episcopi că în Biserică, în demnitatea lor arhierească (și numai în ea) sunt chipul lui Hristos, și așa este. De aceea și mitrele lor împodobite ca pentru capul unui Rege.

Preoții sunt însă picioarele Sale desculțe care-L poartă prin case pe toate drumurile, spre a duce acolo unde sunt primiți cu puțină mângâiere, credință și nădejde. Lor le dedic, ca o sărutare de mână, textul de mai jos pe care l-am scris mai demult în „Jurnal scoțian” și care mă caută de fiecare Crăciun, ca un colindător prin timp.

Preot Ioan-Florin Florescu

– Gheronda, în ultima vreme am probleme cu inima și mă tem să nu păţesc ceva.

– Nu te teme. Toţi trebuie să avem ceva, pentru că dacă avem ceva, atunci stăm la picioarele lui Hristos și-L rugăm ca să ne ajute.

– Gheronda, vă rog, rugaţi-vă pentru mine ca să mă fac bine.

– Nu-ţi este de folos ca să faci rugăciune pentru aceasta. Dacă faci răbdare cu credinţă în Dumnezeu, vei primi pensie de la Serviciul de Asigurări al lui Dumnezeu, care este mai mare decât OAA[1]. Am citit undeva că un bolnav îl ruga pe Sfântul Panteleimon să-l facă bine, însă Sfântul nu-l vindeca. Acela însă a continuat să-l roage. În cele din urmă s-a vindecat. Dar când a murit și a mers în cealaltă viaţă, a văzut că, din pricină că se vindecase, a pierdut multe cununi. Atunci i-a spus Sfântului Panteleimon: „De ce m-ai vindecat, dacă ai știut că voi pierde cununile?”.

– Gheronda, în ceea ce privește sănătatea, până în ce punct trebuie să mă las în mâinile lui Dumnezeu?

– Mai întâi să te încredinţezi lui Dumnezeu și apoi să te încredinţezi omului, medicului.

– Gheronda, cum trebuie să înfruntăm însă o boală grea?

– Înainte de a ne încredinţa medicilor, să premeargă rugăciunea, privegherea, ca să ajute Dumnezeu și să-i lumineze pe medici. Puneţi și puţin untdelemn din candela Sfântului Arsenie, beţi puţină agheasmă, citiţi și vreun psalm.

– Gheronda, din pricina bolii nu-mi pot îndeplini îndatoririle mele duhovnicești și din această pricină mă mâhnesc.

– Acum, când ești bolnavă, să nu faci nimic, nici „Doamne Iisuse”, nici metanii, ci numai să spui „Slavă Ţie, Dumnezeule!”, și aceasta este de-ajuns[2].

– Gheronda, acum, când sunt bolnavă și sufăr, nu mă pot aduna în rugăciune.

– În acest caz rugăciunea se face și cu osteneală și cu durere; se face și cu nevoinţă și de aceea este auzită mai repede decât rugăciunea pe care o faci atunci când ești sănătoasă.

Să iubim puţin și durerea. Boala este o mare binecuvântare pentru om. Când omul conștientizează aceasta, o primește cu bucurie și cântă cu bucurie: „Binecuvânta‑voi pe Domnul în toată vremea”[3]. Îmi aduc aminte de bătrânul Gavriil de la Karulia, care avea niște dureri de nesuportat… Iar când îl cuprindeau durerile, începea să cânte. Stătea mereu întins jos. Adeseori spunea: „Unii îmi spun: «Cruce, Cruce!», dar cuie nu am. Ce fel de cruce este aceasta fără cuie?”.

– Câtă vreme a ţinut asta?

– Destulă vreme, vreo doi ani. Era singur cu desăvârșire. Și să vedeţi, în partea de jos a chiliei sale se făcuse o crăpătură. Iarna intra pe acolo un curent prospeţel… Dar acela, în mijlocul durerilor și al frigului, psalmodia și slavoslovea pe Dumnezeu.

În boală psalmodia este medicament. Și grav bolnav să fie cineva și să sufere mult, când aude o psalmodie, îl mai lasă puţin durerea. Dacă va putea și el însuși să psalmodieze puţin, atunci chiar se va distra. Iată, eu în noaptea aceasta am suferit mult, dar am cântat la diapazon. Tot curajul pe care l-am avut, l-am dat acolo. Și știi câtă putere mi-a dat această psalmodie[4]?

[1] Organizaţia Asigurărilor Agricole.

[2] Stareţul se adresează unei monahii foarte bolnave, dar cu multă mărime de suflet.

[3] Psalmul 33, 2.

[4] Stareţul a spus aceasta la 11 iunie 1994, cu o lună înainte de adormirea sa.

(Extras din Despre rugăciune – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

„Eu nu Mă uit ca omul, căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă”

Mândria este semnul neîndoielnic al omului deşert, al robului patimilor, semnul sufletului de care învăţătura lui Hristos nu se poate nicidecum apropia.

Nu judeca omul după înfăţişare; să nu tragi du­pă înfăţişare concluzia că este mândru sau e sme­rit. Nu judecaţi după înfăţişare, ci „după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Ioan 7, 24; Matei 7, 16). Domnul a porun­cit să-i cunoaştem pe oameni după faptele lor, du­pă purtarea lor, după urmările faptelor lor.

„Ştiu eu mândria ta şi inima ta cea rea” (I Regi 17, 28), îi spunea lui David aproapele lui, însă Dumnezeu a mărturisit despre David: „Aflat-am pe David, sluga Mea; cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe el” (Psalmul 88, 20). „Eu nu Mă uit ca omul, căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” (I Regi 16, 7).

Adeseori, judecătorii orbi îl socot smerit pe cel făţarnic şi pe cel ce cu josnicie caută să fie pe placul oamenilor: acesta este un adânc al slavei deşarte.

Dimpotrivă, pentru aceşti judecători neştiu­tori pare mândru cel ce nu caută laudele şi răs­plățile omeneşti şi de aceea nu se târăşte în faţa oamenilor, cu toate că acesta este rob adevărat al lui Dumnezeu: acesta a simţit slava lui Dumne­zeu, ce se descoperă numai celor smeriţi, a simţit putoarea slavei omeneşti şi şi-a întors de la ea atât ochii, cât şi mirosul sufletului său.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, p. 132)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

O mare problemă este cu semnătura electronică. Nu accepți, pierzi tot. În America foarte mulți dintre cei care dorm în stradă nu sunt cei care nu și-au plătit creditele, sunt și din aceștia, dar sunt foarte mulți dintre cei care nu au acceptat sistemul.

Eu, să spun drept, n-am darul rugăciunii. Pot să mă concentrez și să strig. Rugăciunea mea este strigătul inimii mele. Când spun o rugăciune-strigare, plâng. Plâng în hohote. Eu nu pot să stau ore întregi în contemplarea lui Dumnezeu. Mă pot concentra într-o foarte scurtă rugăciune, dar atunci o fac într-adevăr cu toate mădularele și sunt ascultată.

Într-o închisoare, la Miercurea Ciuc, spuneam Paraclisul Maicii Domnului, în fiecare seară, pentru toată celula. Îl spuneam cu dicție, aproape retoric, spuneam toată rugăciunea, dar n-aveam inima mea în rugăciunea aceea. Mă uitam însă la fete și le vedeam pe unele, concentrate, cum se roagă și le invidiam. Eu spuneam rugăciunea și în același timp gândeam ce văd, ceea ce nu era rugăciune. Dar faptul că totuși cuvintele pe care le spuneam aveau ecou în unele din inimi se reîntorcea la mine și mă impresiona, mă emoționa și-mi mișca inima. Eu mă rugam prin puterea altora de rugăciune.

Nicio jertfă n-a fost zadarnică. Ea a rodit. Nici Scripturile n-au rămas neîmplinite. Toată Apocalipsa este criptică. Dar capitolul care se referă la fiara apocaliptică și la dominația ei este foarte clar. Se știe că numai pe mână și pe frunte este operabilă suspendarea liberului arbitru. Ce nu se prea știe însă este faptul că această tehnică atât de precisă și de înfricoșătoare este inoperantă în prezența Sfintei Împărtășanii. Deci, Împărtășirea este salvatoare.

Domnia lui antihrist va fi de câteva luni. Dar pe-ai Lui, Dumnezeu nu îi părăsește. De-asta ne-am convins în închisori. O cale de recuperare va fi. Chiar martirajul este o cale de salvare. Antihrist este forțat să vină pe nepregătite. Cel de-al treilea război mondial îl va obliga să se declare guvernator și va domni cei trei ani și jumătate, conform Apocalipsei. Când va fi sorocul? Știe numai bunul Dumnezeu. Noi trebuie să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Am explicat cum era ecumenismul închisorilor și am explicat cât era de diferit față de ce se înțelege azi prin ecumenism. Mi-este foarte teamă de acești ortodocși care pândesc și scotocesc pur și simplu viețile oamenilor, ca să scoată de-acolo necreștinătatea ori neîndreptățirea luptei naționaliste a unor mari Sfinți și Martiri români. Să ne ferească Dumnezeu de dreptatea zeloșilor detractori! Eu nu cred în ecumenismul acesta care e globalism, care e sincretism, care e orice. Diavolul pervertește termenii ca să creeze confuzii.

În închisoare mi s-a limpezit cum vine povestea cu frica. Este frica o lașitate? Atunci de ce frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii? Este, pentru că frica de Dumnezeu este o binecuvântare. Ea ne apără de greșeală și ne asigură liniștea. Ne e frică să nu ofensăm iubirea, călcând legile ei. Important este ca nicio frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu.

Rugăciunea este arma de tărie a necredinciosului și îi garantează biruința. Cea mai puternică rugăciune este a mamei pentru copilul său. De aceea rugăciunea Maicii Domnului este atât de glorioasă! Dumnezeirea se oglindește în cerul albastru și în ochii unui copil. Inocența! Livada cu pomi înfloriți! Spunea cineva mai zilele trecute: „Pazi, nu-i așa că Raiul trebuie să fie o livadă cu meri înfloriți?”. Iar copiii sunt livada noastră.

Trecerea noastră pe-aici este tot un dar al lui Dumnezeu. Trist este că nu știm să ne folosim de el. Și chiar dacă știm, nu reușim întotdeauna. Peste toate mila lui Dumnezeu biruie! Înviem cu fiecare primăvară și hibernăm cu fiecare iarnă, starea mea de spirit ține foarte puțin de anotimp. Sigur că mă bucur în continuare de o petală de floare, de o frunză mișcată de vânt, de-un cer albastru! Toate lucrurile astea au rămas în percepția mea, peste toate este îngrijorarea sau, cum spunea Lucian Blaga, destrămarea, cum se face destrămarea. Și asta vine cu vârsta. Mama mea mi-a spus odată un lucru care pe mine m-a înfiorat. Mi-a spus: Să știi că a trăi ani mulți nu e o mare bucurie! Și eu i-am spus: Cum, să ajungi la o vârstă patriarhală, cum să nu fie o bucurie? Îți dă Dumnezeu zile multe! Și ea mi-a spus: Dar știi cum ești? Când ești foarte bătrân, ești ca un condamnat sine die. Știi că e aproape și nu mai ai bucuria lipită de această cunoaștere. Și acum constat că mama avea într-adevăr dreptate. Nu că te-ai simți un întemnițat, dar îți faci un proiect și imediat îți spui: Ei, dar ce știu eu dacă mai apuc să-l termin? Este o problemă pe care nu ți-o pui până nu ajungi la senectute. Paradoxul vieții este că te naști ca să mori! Rămâne neliniștea și frământarea cum vor fi zilele acelea când vor fi să vină.

Fragmente din lucrareaFlorin Palas – „Generația mărturisitoare”, Brașov, 2019â

Preluare de pe ActiveNews

Meritul Bisericii Ortodoxe este că ea nu a modernizat nimic, ea nu a aliniat credința la mofturile lumii. N-a avut nevoie Iisus de aggiornamento, este neschimbător, este Cel Ce este, aici și acum, oricând și oriunde, n-ai ce să modernizezi la el. Este de la început până la sfârșit. „Eu sunt Cel Ce sunt” i-a răspuns lui Moise când L-a întrebat: „Tu cine ești? Tu, Care dai porunci, Tu, care aprinzi rugul fără să se mistuie, Tu Cine ești?” Și Dumnezeu a răspuns cu sinceritate. Deci și azi, și mâine. El este atemporal, aspațial. Ce aggiornamento să-i aduci veșniciei?

Părintele Justin a zis despre martirii din închisorile comuniste că sunt forța veacului acestuia.

Eu l-am cunoscut foarte bine pe Aurel Leșanu, mi-a fost vecin, l-am meditat la limba franceză. El făcea liceul comercial și pentru mine era foarte greu să-l meditez la franceză în limbaj comercial. L-am cunoscut foarte bine, foarte de aproape. L-am întrebat: ”Aurel, cum ai putut să reziști la închisoarea Pitești? Spune-mi și mie. Căci eu am avut șansa că nu m-au bătut în continuare, dar îți dau în scris că la a doua bătaie la tălpi, cedam! Dacă în loc să mă bage în groapa cu șobolani, mă băteau, eu cedam. Dar Domnul a vrut altfel”. Și el a spus: ”Din neputință!”. Și eu am rămas interzisă. „Cum adică din neputință? Costache Oprișan n-a putut să reziste și tu ai rezistat!”. „Pur și simplu din neputință”, mi-a spus. Era în el un duh de puritate care nu-i permitea să spună blasfemii.

Mi-a trimis cineva niște hârțoage și mi-a spus că vine cu un procuror, ca să-l dăm în judecată pe Vișinescu, care m-a ținut la limita vieții. Dacă nu aveam puterea Credinței care să mă țină, mă scoteau de la izolatorul de la Mislea, în gerosul februarie 1954, cu picioarele înainte! Pe mine m–au scos în criză hipotermică. Este crimă! Și am zis: „Să-l dau în judecată pe ăsta? Du-te cu procurorul tău! Noi trâmbițăm pe toate drumurile că i-am iertat pe torționari, și acum mergem să-i dăm în judecată?!”. I-am mai spus: „Dar tu știi că creștinul nu are voie să deschidă proces? N-are voie să dea în judecată! Să dai în judecată este păcat! Și pentru cine să-l fac? Pentru Vișinescu? Lasă-l în plata Domnului! Știe Dumnezeu ce să facă cu el! Dacă e posibil, să se întoarcă”. Dar ăsta nu se întoarce…

Are Mitropolitul Antonie Plămădeală, în Telegraful Român, un articol în care vorbește despre „căderea de sus” (cea din prea mare zel). Să nu fie! Adevărul credinței ne îmbracă în înțelepciune, dă o bună așezare, un echilibru, o armonie. Toate acestea se regăsesc în Pacea Domnului.

Cineva m-a întrebat: ce se întâmplă dacă refuz cipul și vine cineva prin somn, îmi face o narcoză și-mi pune cipul? Te face sluga lui, dar faptul că n-ai acceptat și c-a venit și ți-a făcut-o pe furiș, împotriva voinței tale, nu ți-a luat mântuirea. În momentul în care eu am renunțat la cipul lor, m-am opus, eu mi-am câștigat mântuirea. Mă salvez spunând un singur „NU”. De la „NU”-ul meu, de-acolo înainte, orice-mi face diavolul este nul. Prin acel „NU” m-am făcut ostaș al lui Hristos! Ceea ce face diavolul după aceea face peste voia mea. Aproape că-mi doresc să trăiesc până să pot spune „NU”. Îmi asigur mântuirea, indiferent de câte păcate a făcut nevrednica de mine până atunci. Prin cipurire te pun să faci ceea ce tu n-ai face. Din momentul în care diavolul ți-a tăiat liberul arbitru, din momentul acela tu nu mai răspunzi de faptele tale, răspunde el. Faptele lui sunt ale lui, nu sunt ale tale. Ți le ordonă, te manipulează. Dar diavolul nu va face acest lucru, pentru că a învățat de la Pitești că dacă ți-l pune fără să-l accepți tu, sufletul nu este al lui. El va vrea să îl recunoaștem pe el ca stăpân.

O maică catolică a trecut pe la mine, cu o săptămână în urmă. Mi-a spus: Mie nu-mi este frică de cip. Fac semnul crucii și merg mai departe! I-am spus: Dar te întrebi dacă poți să-l mai faci? Păi, dar cum să nu pot să-l fac? I-am zis: Părintele Cleopa ne-a spus că nu-l vei putea face, pentru că ți se ordonă să nu-l faci! A rămas pe gânduri și mi-a spus că nu s-a gândit la asta. I-am spus: Rămâi fără apărarea Crucii!

Părintele Cleopa spune că atunci când îți pun pecetea pe frunte îți controlează toate gândurile, iar când îți pun pecetea pe mână îți controlează toate acțiunile. Pun pecetea și pe cap pentru că, atunci când omul își dă seama, își poate tăia mâna dreaptă. Dar capul nu ți-l poți tăia. Dar și pe mână sunt doi centri nervoși care acționează la fel. Acțiunea este aceași.

(Preluare de pe ActiveNews)