Categorie: Uncategorized

„M-a întrebat un bătrân odată: „Părinte Paisie, dar ce-i aceea mândrie, părinte, cum vine?” (El umbla iarna cu capul gol şi desculţ, prin zăpadă.) „Frate Gheorghe, mândria este atunci când ai să socoteşti că tu eşti ceva mai mult decât altul, că eşti mai bun, mai frumos ca altul…” „Săracu’ de mine, părinte Paisie, eu să am ceva bun? Dar ce am eu bun?”. A stat opt ani cu mine… Părintele Ghenadie Avătămăniței. Nu vedea nici el, săracul, ca şi mine…

Iaca, asta e mândria: când te socoteşti că ştii mai mult decât altul, că poţi ceva mai bine decât altul. Asta e mândria. Şi e foarte periculoasă, că nu-i place lui Dumnezeu mândria asta. Că dacă socoteşti că ştii mai mult, că poţi mai mult, că faci mai mult, să nu păţeşti ca acela care socotea că face, că drege, că posteşte, iar cel de lângă uşă plângea şi îşi bătea pieptul că nu are nimic bun. Şi a câştigat mai mult decât acela care socotea că are ceva de la el însuşi – Vameşul şi Fariseul…

Că Mântuitorul a zis: „Când veţi împlini vreo poruncă, să spuneţi aşa: “Rob netrebnic sunt eu, şi n-am făcut decât ceea ce eram dator a face”. De câte ori te mânii, mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Când te mânii, acolo e duhul răzvrătirii, duhul mândriei, duhul slavei deşarte, să ştii. El te îndeamnă să nu te smereşti – „Ce, eu sunt chiar atâta de lepădat?!”

Că vezi, eu pot să zic aşa, singur: „Măi oameni buni, da’ păcătos mai sunt, da’ prost mai sunt, da’ rău mai sunt, măi”… Dar ia să mă facă altul prost şi urât, să vezi cum mă umflu şi mă mânii asupra lui – „Ce te interesează? Ce te ocupi de mine? Ce cutare…?”  Ei, apoi asta-i smerenie? Atunci când altul te ocărăşte şi te smereşte fără voia ta, atunci să vezi dacă poţi zice: „Aşa mi-a trebuit, aşa trebuie, Dumnezeu i-a poruncit să facă aşa, pentru că şi eu am ocărât pe altul”. Asta-i smerenia cea adevărată, nu când zic eu că-s prost. Când te ocărăşte celălalt, atunci să faci dovada că eşti smerit, atunci să spui iute: „Dumnezeu îi porunceşte să mă ocărască”. Când îţi ia cineva lucrul cu sila: „Dumnezeu îi porunceşte să mi-l ia, pentru că şi eu am luat de la altul…”. Când te mută cineva cu de-a sila, de ici-colo: „Dumnezeu îmi schimbă locul, ca să-mi schimb eu năravul şi obiceiul…”. Asta ar fi smerenia cea adevărată. Dacă-ţi cere cineva haina, dă-i şi cămaşa. Dacă te loveşte peste partea dreaptă, întoarce-i şi partea cealaltă. Apoi vezi: poţi face treaba asta? Că noi trebuie să urmăm după porunca lui Hristos. Dar noi… Dacă îţi dă cineva una peste față, tu îi dai patru înapoi – îi întorci împătrit. Aşadar, noi nu urmăm porunca lui Hristos.

Când eram şi eu mai tânăr, mă punea stareţul la încercare. Odată m-a scos afară din biserică. Eu cântam la strană şi cântam şi eu în felul meu, „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, şi mi se părea că tare cânt frumos, şi mă mândream în inima mea. Şi o dată intră stareţul şi, când mă aude, îmi dă un ghiont şi – afară! „Ieşi afară, măgarule, ce ragi aşa?”. Mie mi se părea că eu cânt tare frumos şi, când colo, uite aşa am păţit. Şi mă gândesc şi acum: săraca mândrie, cum se agață ea de toate tiviturile.

M-am pomenit odată aici cu un om tânăr. Era el aşa, cam delicat, venea de la Bucureşti – şi m-a întrebat: „Dumneata eşti părintele Paisie?” Şi i-am răspuns aşa: „D’apoi ar mai fi şi alţii, n-oi fi numai eu”. Dar el a zis: „Am auzit de dumneata şi am venit să te văd”. Şi atunci i-am zis eu cuvântul acesta:

Să nu crezi tot ce auzi

Să nu faci tot ce poţi

Să nu spui tot ce ştii

Să nu dai tot ce ai.

Vai de acel om căruia îi va prisosi mai mult lauda decât viața şi faptele.

Din dragoste izvorăşte smerenia. Că dacă iubeşti pe cineva, nu-l ocărăşti, că se scârbeşte; nu-l superi, că tânjeşte. Că dacă apuci să superi pe cineva, săracu’, nici nu poate mânca, nici nu se poate ruga, nici nu poate dormi. Aşadar, faci în toate chipurile să nu superi pe nimeni. Dar nu se poate să nu superi chiar pe nimeni; poate fără să-ţi dai seama spui un cuvânt mai tulburător. Dar cum te-ai întâlnit cu cel pe care l-ai supărat, îndată fă-i plecăciune: „Iartă-mă, dragul meu, că te-am supărat”. Şi când ai zis „iartă-mă”, a ieşit deodată toată supărarea, s-a spart totul, n-a mai rămas nimic. Şi când se uită diavolul într-acolo, vede că a rămas păcălit… nu mai rămâne nimica scris.

Nici prin cap să nu-ţi treacă să placi oamenilor… Să fii mai necinstit de oameni, asta da. Şi ce dacă spune lumea că ai păcate? Ce, nu ai? Trebuie să răbdăm ocările, tată, pentru că aşa ne-a lăudat Mântuitorul Hristos: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine”. Trebuie să răbdăm toate, cu smerenie, tată; să răbdăm cu smerenie pentru dragostea lui Hristos. Doar vom câştiga şi noi – nu tot raiul, ci numai un colţişor, cât de mic.

Ţi se pare grea smerenia, tată… Dar încearcă întâi şi vezi dacă poţi ridica piatra, şi după aceea spune „nu pot”. Smerenia inimii izvorăşte din dragostea cea pentru Dumnezeu, tătucă”.

Părintele Paisie Olaru

(Fragment din «Parintele Paisie De la Sihla», Editura Bizantina, Bucureşti, 1999)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Cu vrerea și ajutorul PreaBunului Dumnezeu, credincioși din mai multe județe ale țării s-au reunit în nord-vestul țării, într-un sfânt locaș, asupra căruia pseudo-epicopul care ocupă abuziv scaunul episcopal, nu are putere. Sfânta biserică e un așezământ nou, ridicat prin jertfelnicia credincioșilor alungați din bisericile lor. De remarcat că aceiași credincioși au mai zidit un locaș de cult, care însă a fost răpit banditește de șleahta ecumenistă care s-a înstapânit peste  sediul Sfintei Episcopii.

Avându-L ca Mare Arhiereu pe Domnul Iisus Hristos, clericii din câteva provincii, cinci preoți și un diacon, au săvârșit Slujba cu Priveghere. O seamă dintre credincioși s-au spovedit și s-au pregătit pentru Sfintele Slujbe din 30 noiembrie.

A doua zi, s-a citit Acatistul Sfântului Apostol Andrei. La ceasul cuvenit, a început Dumnezeiasca Liturghie, iar credincioșii de toate vârstele s-au împărtășit  cu Preacuratele Taine.

Cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ioan Ungureanu din Parohia liberă de ecumenism Schit-Orășeni, județul Botoșani. Sfinția Sa a stăruit cu deosebire asupra acestor vremuri de prigoană și a celor care vor veni, deoarece Biserica lui Hristos își va împlini misiunea sa mântuitoare până la a Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos, în condiții grele, datorită vrăjmașilor din interior și a celor de afară.

S-a săvârșit apoi Taina Sfântului Maslu, așteptată cu drag de toți credincioșii.

După ce s-au încheiat Sfintele Slujbe, păstorii și credincioșii au ieșit în curtea bisericii, unde a fost pregătită agapa frățească, prin grija Părintelui și dărnicia păstoriților săi. A fost un plăcut prilej de revedere și de convorbiri duhovnicești. La sfârșit, credincioșii au mulțumit PreaBunului Dumnezeu pentru pronia Sa, Părintelui și gazdelor pentru osteneală, și s-au îndreptat spre casele lor.

Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și niciun cuvânt nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale.

Presbiter Iovița Vasile

de Adrian Păunescu

S-au adunat necazuri mari pe ţară
şi păsările negre se rotesc
de parc-ar aştepta-o să şi moară
şi să se stingă neamul românesc.

Cu inima în tâmplă stau de veghe
şi n-am cui spune presimţirea mea
că dacă va pieri iubirea veche
iubirea nouă nu va rezista.

Acum, ca-n magica fatalitate,
ce ne-a-nsoţit nimicitor mereu,
nu ştiu de ce ni se întâmplă toate
şi, Doamne, apără poporul meu.

N-avem nevoie de vărsări de sânge
pentru-a redeveni aceiaşi fraţi,
nu mai au lacrimi mamele spre-a plânge
mormintele copiilor plecaţi.

Din una-n alta şi din toate-n una,
periculos şi cinic circuit,
şi suntem mai pândiţi ca totdeauna
şi limba-n gură ni s-a veştejit.

Nevoile ne trag de steag spre bernă,
cei laşi aţâţă focuri în popor,
dar România s-a născut eternă
şi singură, şi ţinta tuturor.

Şi trebuie o radicalizare
şi trebuie un nou, cinstit impuls,
pentru-a reface România Mare
şi-a pune-n umăr iarăşi braţul smuls.

Dar cel mai mult aici, la noi acasă,
ne trebuie concordia de fond,
să nu cădem în planetara plasă
a transformării patriei în front.

Nu ne iubeşte nimeni decât cerul,
avem duşmani ce ne-ar zvârli la câini,
ca-n Mioriţa, noi suntem oierul
aflat sub ruga propriilor mâini.

S-au adunat necazuri mari pe ţară,
dobânzile fărădelegii cresc;
vegheaţi ca ţara noastră să nu moară,
să nu se stingă neamul românesc.

1 Decembrie 2022

„Prieteni, este un ceas deosebit de important. Mă bucur că sunteți atâția.Trebuia să fiți de trei ori mai mulți! Fiți atenți aici. Suntem cu un picior în groapă. Dacă nu punem picioru-n prag, se duce România noastră. Suntem atacați din toate părțile și știți foarte bine că ne înconjoară și ne silesc cu legi făcute de ei, de ticăloșii ăștia care își bat joc de Țara Românească pentru că noi suntem foarte slabi !

Își bat joc de noi, ne-au înconjurat cu legi care distrug românitatea, sunt în folosul minorităților de toate felurile, de la cele sexuale, la cele etnice. Noi nu avem libertatea să ne spunem cuvântul pentru că stă justiția pe capul nostru și ne bagă la pușcărie. Să vă spun care este realitatea și care este mecanismul pe care ei îl folosesc ca să ne țină sclavi:

Parlamentul. Parlamentul trebuia să fie al nostru, nu al lor. Asta-i vina noastră, a tuturora, a noastră, români care n-am ieșit la alegeri, care ne-am lăsat să ocupe ei majoritatea-n parlament. Votează legile pe care ei le vor. Le transmit rapid președintelui, care este sclavul ocultei internaționale, el le semnează rapid și justiția este obligată să aplice legile.

Justiția românească la ora actuală a înlocuit securitatea Anei Pauker care-a ucis două milioane de români, justiția nu poate să facă altceva decât să aplice legile. Legile sunt făcute în Parlament. Ocupați Parlamentul. Fără asta nu reușim să facem nimic !

Fiți atenți aici, religia noastră propovăduiește toleranța. Noi suntem de-o toleranță imbecilă. Toți ne calcă-n picioare pentru că noi suntem toleranți. Nu se mai poate ! Românii și-au făcut istoria și cu baioneta, nu numai cu pălăvrăgeala. Nu numai cu meetinguri. Dacă nu suntem fermi, dacă nu punem picioru-n prag, anul viitor nu ne mai adunăm aici. O să ne ducă Mossad-ul acolo unde vrea el.

Vă urez și vă rog să nu aruncați blestemul pe istoria românilor pierzând România Mare de care noi răspundem. Eu mai puțin, pentru că mi-am făcut datoria pe front. Voi, voi puneți piciorul în prag, măi români, măi ! Nu mai dormiți în papuci ! Și cu asta, gata !”

Dumnezeu AtotPuternicul să fie cu noi.

Fiule, dacă dorești să slujești Domnului, slujește cu precădere Aceluia. Precum ostașul conducătorului din această lume se supune tuturor poruncilor acestuia, tot astfel și cel ce slujește Părintelui ceresc trebuie să păzească rânduielile cerești. Ostașul pământesc, fiind pregătit și prompt, este trimis în orice loc și nu se scuză din cauza soției și a copiilor. Cu atât mai mult ucenicul lui Hristos trebuie să se supună poruncilor Atotputernicului fără murmur. Ostașul pământesc merge la război împotriva dușmanului văzut; cu tine însă, nu încetează să se împotrivească zilnic dușmanul nevăzut. Acela se luptă contra trupului și a sângelui; tu însă, te înfrunți cu răutatea duhurilor întru cele cerești. Acela se folosește de arme materiale împotriva dușmanului trupesc; tu însă ai nevoie de mijloace duhovnicești contra duhurilor dușmane. Armele aceluia sunt obositoare și greu de purtat, uneltele tale, însă, „bune sunt și ușoare” (cf. Matei 11, 30) de purtat, dacă vrei într-adevăr să le porți.
Acela, după ce a învins pe dușman, se întoarce acasă la soție și la copii; tu, însă, după nimicirea dușmanului, vei intra cu toți sfinții în împărăția cea cerească. Pentru osteneala pământească, acela primește o casă materială; tu, însă, pentru strădania duhovnicească, vei primi cerescul dar.

(Sfântul Vasile cel Mare, Învățătură către fiul duhovnicesc, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, pp. 14-15)

Selecție și redactare: Sora Gabriela Naghi

Părintele aşeza măsuţa din lemn pe zidul dinspre răsărit, transformând-o într-un mic altar, pe care puse tot ce avea în mica boccea luată din chilia lui de la mănăstirea Brâncoveanu. El aprinse o lumânare pe un sfeşnic de lemn, cu un chibrit din singura cutie luată cu el în boccea. Alături puse crucea sfinţită, cât şi Sfânta Evanghelie.Aşezat în genunchi pe lespedea rece, Părintele trecu imediat în lumea marei spiritualităţi divine, mulţumindu-I Domnului Atotputernic pentru revărsarea harului Sau, peste omeneasca sa existenţă.

După un timp, veni în inspecţie ofiţerul de serviciu, însoţit de gardianul de pe secţia respectivă, ridicând capacul vizetei de la celula Părintelui Arsenie şi văzându-l cum se ruga. Când deschiseră uşa celulei, imediat după vizionarea prin vizetă, văzură cu stupoare şi groază, ca aceasta era complet goală. Cu cât priveau mai mult celula goală, cu atât întreaga lor fiinţă se tulbură. Gardianul, care provenea din mediul ţărănesc din zonă, avea binele şi mila înnăscute în fiinţa sa. El fusese tulburat că trebuia să ţie închis un preot, care era un sfânt, care se ruga tot timpul în genunchi Domnului Atotputernic.

Ochii celor doi se măreau în orbite, în timp ce sângele adunat în capul lor, le transforma figura într-un cuptor în flăcări, aproape de a ţâşni prin piele. Atât ofiţerul, cât şi gardianul îşi scuturau întregul corp, să se poată trezi din cel mai mare coşmar trăit de ei vreodată. Cu cât se uitau mai atent în celulă, cu atât aceasta apărea complet goală. Deja prin minţile celor doi se depanau scenariile cele mai sumbre, de arestare şi de anchetă prin tortură, pentru dezvăluirea întregii operaţii de facilitare a evadării unui deţinut, aflat în timpul anchetei.

Nevenindu-le să creadă acea realitate, amândoi se proptiră în uşă pentru a o închide cu cheia, după care, plini de emoţie, cu mâinile tremurând, au dat la o parte capacul vizetei, uitându-se fiecare pe rând, din ce în ce mai derutaţi, având fiecare din ei senzaţia că şi-au pierdut minţile. Revenindu-şi treptat din acel şoc groaznic, au început să se uite pe rând, prin vizeta, nevenindu-le să creadă că deţinutul lor, părintele Arsenie Boca, stătea nemişcat în genunchi, lipit de măsuţa pe care era aprinsă lumânarea şi având alături Sfânta Evanghelie.

Starea lor psihică şi nervoasă se înrăutăţea, pe măsură repetării deschiderii celulei, neaflând pe nimeni înăuntru şi cea de privire pe vizeta, în care Părintele Arsenie era înăuntru în carne şi oase. Ofiţerul cu faţa congestionată, dându-şi seama că se afla în pragul demenţei, ordona gardianului să vie cu el, îndreptându-se ca hipnotizat spre biroul comandantului său, aflat în apropierea porţii de intrare în cetate. Între timp, un alt securist, alarmat de turbulenţa creată în legătură cu celula părintelui Arsenie, dădu telefon comandantului securităţii din Făgăraş, să vie de urgenţă acolo.

Întreaga formaţie de securişti se îndreptă spre celula în care era încarcerat Părintele, fiind siguri că atât ofiţerul de serviciu cât şi gardianul, delirează din motive pe care erau siguri că le vor afla imediat. În drumul spre celulă, securistul şef îl apostrofă pe ofiţerul de serviciu, acuzându-l de incompetenţă şi de labilitate psihică, cât şi de faptul că este sub influenţa unui misticism retrograd. Ajuns în faţa celulei cu probleme, şeful securităţii se apropie de uşă şi, dând la o parte clapeta vizetei, îl văzu pe Părintele Arsenie.

Cu fața radiind de victorie, el se adresă dispreţuitor atât gardianului, cât în special ofiţerului de serviciu, anunţându-i că viitorul lor va fi mai mult decât sumbru, ei fiind implicaţi într-o acţiune de derutare şi de inducere în eroare a comandamentului securităţii, urmând să se stabilească în slujba cărui serviciu străin se află.

Venirea zgomotoasă şi plină de orgoliu a conducerii securităţii dădu loc la un spectacol unic. Întreaga superioritate şi siguranţa de sine a proaspătului comandant de securitate se dezumflă ca balonul înţepat de ceva ascuţit, când ofiţerul de serviciu, cu faţa crispată de iritare, smulse cheia celulei din mâna gardianului, deschizând brusc uşa. În faţa tuturor apărea celula goală, aşa cum raportase ofiţerul de serviciu, care-i strigă ieşit din fire, să-i spuie cărui serviciu străin aparţine acel comandant. Comandantul zonei de securitate Braşov, având gradul de colonel, se deplasă a doua zi la Făgăraş, unde se declanşase un mare scandal, în cadrul cadrelor de acolo. Cazul respectiv ajunsese şi la organele superioare de partid care coordonau întreaga zonă. Ei veniră special să vadă “ce elucubraţii pot scoate nişte cadre de partid, insuficient pregătite şi influenţate de curente mistice retrograde”.

O comisie compusă din medicul şef al municipiului Braşov, şeful regionalei de partid, cât şi a celei de securitate, fu întrunită în plen pentru a rezolva manifestările retrograde recente. Cercetările întreprinse de aceştia au decurs la fel ca cele anterioare, văzându-l pe părintele Arsenie prin vizetă şi dispărând atunci când se descuia uşa celulei. Atunci s-a produs unul din puţinele cazuri de mare compromis şi de păstrare sub totală tăcere a unui fenomen pe care atotştiutorul partid marxist-leninist nu l-a putut explica.

De comun acord, într-un context de păstrare totală a secretului, s-a ajuns la o hotărâre unică, de punere în liberate a călugărului preot Arsenie Boca. Această decizie era singura care putea rezolva acel inexplicabil eveniment.

Sursa: Dan Lucinescu – Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre, editura Siaj, 2009, pag. 53-55 via http://www.fericiticeiprigoniti.net/…/256-parintele…

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

„Tu fă bine și așteaptă răul. Binele ti-l va răsplati Dumnezeu. Dacă oamenii – rudele ți-ar face bine, ție ce cruce ți-ar mai rămâne? Tu ești călugăriță și, ca atare, trebuie să te bucuri de necazuri, ca să câștigi plata de la Dumnezeu pentru tot ce suferi – cu bună știință și răbdare – de la frați.

Deci roagă-te pentru cei ce te blastămă, fă bine celor ce-ți fac rău; celui ce-ți cere – nedrept – dă-i tot ce-i trebuie lui, din lacomie. Cu alte cuvinte, nu te împotrivi răului când te asuprește cu nedreptate, ca să nu calci legea iubirii de Dumnezeu și de oameni, indiferent cum sunt ei. Tu fii cum trebuie. Tu să ai grijă să nu zici rău absolut nimănui, indiferent ce nedreptate ți-ar face, -pentru că iertându-le toate, așa urmezi lui IISUS, așa ții (împotriva firii, sau mai bine zis mai presus de fire) legea lui Dumnezeu – a iubirii. Că toți sunt fiii lui Dumnezeu, chiar dacă ei tăgăduiesc asta, iar tu trebuie să știi că și ei au un suflet de mântuit.”

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Fii blând și bun cu toți, ne îndeamnă Părintele Serghie, că toți sunt în nevoi, bolnavi cu toții. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deși ne pare că le merge bine, de stai să cugeți ce i-a fost hărăzit omului să fie, și ce-a ajuns, nu poți decât să plângi de mila lor, și-a ta. Pe lângă asta, sunt necazurile vieții; numai citește ziarul și-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin și suferință.

N-au, oare, toți acești oameni nefericiți nevoie de mila și bunătatea ta? Fiecare om pe care Domnul ți l-a scos în cale să simtă că ți-e drag, că-i vrei binele și că ai dorința vie de a-l ajuta. Să simtă, adică, toți iubirea ta.

Și cum să nu-i iubești pe toți, când sunt cu toții de mare preț în ochii lui Dumnezeu! Când fiecare, cum spune Dostoievski, mărunt și neînsemnat cum e, are o soartă măreață și zguduitoare, vrednic de luat în seamă și de plâns. Că pentru toți, până la unul, S-a întrupat și S-a jertfit Hristos.
Părintele Serghie spune sus și tare că niciodată nu-i prețuim pe oameni așa cum se cuvine și de aceea pe cei care par că sunt mai de necinste, tocmai pe aceia cu mai multă cinste să-i întâmpinăm (cf. I Corinteni 12, 23).

(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie, Editura Sophia, București, 2007, p. 97)

Selecție și editare; Sora Gabriela Naghi

Atunci când Bartolomeu din Constantinopol și Francisc de la Vatican ne vorbesc despre planuri mărețe, se cuvine să fim cu luare aminte ce ascund îndărătul cuvintelor frumoase. De mai multă vreme ne vorbesc despre strădaniile lor de a găsi o dată anuală la care toți creștinii să sărbătorească Paștile. Asta înseamnă să alerge după cai verzi pe pereți, ori să caute potcoave de cai morți, de vreme ce Sinodul I Ecumenic a hotărât cu claritate modalitatea de stabilire a datei Paștilor în fiecare an. Pot să spun de-acum că dumnealor nu vor ține seama de ceea ce au hotărât Părinții de la Niceea la anul 325, ci vor alege arbitrar o altă dată, dacă nu cumva vor folosi calendarul papistășesc, numit și gregorian.

La această zisă sărbătoare vor fi asociați papistașii, musulmanii, budiștii, hindușii. brahmanii, taoiștii, șintoiștii și toate celelalte ,,religii’’ rătăcite ale lumii, la care se vor adăuga trădătorii Ortodoxiei. În toată această babilonie, fiecare își va găsi o anume semnificație, și-n această amestecătură bizară și absurdă, Învierea Domnului va fi diluată până la dispariție. Că de fapt acesta este scopul ecumeniștilor, să desființeze Sărbătoarea Învierii Domnului, și-n locul ei să așeze o făcătură, un amalgam de credințe absurde, în care oamenii să se închine blestematului antihrist.

Vă rog să citiți cu multă atenție proorocia Sfântului Daniel: ,,Și va grăi cuvinte de defăimare împotriva Celui PreaÎnalt și vor asupri pe Sfinții Celui PreaÎnalt și își va pune în gând să schimbe sărbătorile și legea, și ei vor fi dați în mâna lui vreme și vremuri și jumătate de vreme’’(Daniel 7, 25). Cine, mai mult decât papa, proferează blasfemii împotriva Domnului Hristos? Nici măcar păgânii, necredincioșii ori ateii. Cine sunt cei care voiesc să schimbe Sfintele Sărbători cu făcături omenești? Francisc și Bartolomeu. Încep acum cu Sărbătoarea Paștilor și vor continua cu celelalte, pentru că cei doi sunt slugi preasupuse ale sataniștilor lumii, care au declarat deschis război lui Dumnezeu.

Ce vom face noi în acele vremuri cumplite? Vom păstra bunele rânduieli bisericești pe care le-am moștenit de la Sfinții Părinți, vom avea grijă de cărțile vechi care n-au fost falsificate și vom sărbători Învierea Domnului, după cum s-a rânduit la Sinodul I Ecumenic.Acest fapt va fi considerat o infracțiune gravă, încât va fi pedepsită cu mare asprime, mergând până la condamnarea la moarte. Nu spun aceste lucruri pentru a răspândi spaimă ori pentru a împinge în deznădejde. Dimpotrivă, trebuie să fim bine pregătiți și întăriți. Nu avem noi ,,Dumnezeu tare, Biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie?’’ (Isaia 9, 5) Nu ne-a făgăduit Mântuitorul că va fi cu noi în toate zilele, până la sfârșitul veacului? (Matei 28, 20). În momentul de față, avem data Sfintelor Paști stabilită până-n anul 2118. Nu ne vom abate cu niciun chip de la ceea ce au statornicit Sfinții Părinți ai Bisericii.

Când antihriștii vor impune sărbătoarea lor, în Biserica noastră se va produce o dureroasă fractură, o cumplită lepădare de Hristos, o mare cernere, căci mulți clerici, călugări și mireni se vor alinia cerințelor în schimbul unor avantaje iluzorii.

Închei cu acest îndemn Dumnezeiesc, dătător de bune nădejdi, scris de Sfântul Prooroc: ,,Ascultați-Mă pe Mine, voi, cunoscători ai dreptății, Popor care ești cu legea Mea în inimă! Nu te teme de ocara oamenilor și de batjocura lor să nu te înfricoșezi. La fel ca pe un veșmânt îi va mânca molia și ca pe lână îi vor mistui viermii (Isaia 51, 7).

Presbiter Iovița Vasile

Să ne apropiem, așadar, strigând Celui ce ne-a făcut din lut: „Întoarce-Te, Doamne, din Cer, și milostivește-te spre noi, că noi suntem lut și Tu ești Cel ce ne-ai plăsmuit pe noi”. Luați jugul bunătății, purtați povara cea ușoară, cea liniștitoare și plină de blândețe și odihna sufletelor. Căci este oglinda curată a slavei Atotțiitorului, Care ne preschimbă pe noi în chip al nestricăciunii, în duhul nestricăcios.

Dar se spune că cei cuvioși, care au păzit cu sfințenie pravila sfântă, se vor sfinți. Dar cine este cel cuvios? Potrivit celor scrise, cel ce „seamănă” în Duhul, din Duhul va secera viață veșnică. Umblați în dragostea lui Dumnezeu, în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, urmând celor smeriți și urechea astupându-v-o de la neascultare, țineți-vă departe de orice cuvânt al împotrivirii.

(Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Cuvinte ascetice, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 91)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Sfântul Atanasie cel Mare scrie: „De trei ori în viață trebuie să ne naștem. O naștere este ieșirea din sânurile de mamă, când adică din pământ pe pământ ne aducem, iar celelalte două ne sunt de la pământ către cer, din care una este mulțumitoare, adică aceea pe care o avem prin dumnezeiasca baie a Botezului, iar alta – a treia – este din Pocăință și din ostenelile cele bune. Şi într-aceasta – a treia – suntem noi acum”.

Nașterea a doua, din apă sfințită, prin harul Duhului Sfânt, face din om o făptura nouă (2 Cor. 5:17). Lucrarea aceasta e tainică, neînțe­leasă de minte, căci ar putea să spună cum se spală sufletul de păcate și se sfințește în «baia nașterii a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt» (Tit 3:5). N-a priceput-o nici Nicodim și n-o putem pricepe nici noi. Căci e taina dumnezeiască, lucrare sfântă, care se aseamănă cu su­flarea vântului, pe care numai o simțim, dar nu o putem urmări.

«Vântul suflă unde vrea»… Nimeni nu-l poate opri, nimeni nu-i poate arăta calea, dar în același timp, toti știu că fără ajutorul vân­tului, viața pe pământ ar fi cu neputință.[…] Fiecare creștin primește focul Duhului Sfânt, în taina Sf. Mir. Atunci se pune pe sufletul lui pecetea darului Duhului Sfânt (Ef. 1:13; 4:30), atunci primim cu toții arvuna Duhului în inimile noastre (2 Cor. 1:21-22; 5:5). Mare taină!… Sfânta și duhovnicească lucrare!… Acesta este botezul cu foc (Mt. 3:11), menit sa ardă buruienile pă­catelor din suflete, să țină mereu trează conștiința, inima curată și veșnic aprinsă iubirea de Dumnezeu și de oameni. Carul de foc a înalțat pe Ilie la cer; focul Duhului Sfânt ne sfin­țește și astfel ne pregătește sufletele pentru înălțarea la cer.

Există un foc al iadului și un foc al cerului. Focul iadului e chinul păcătoșilor; focul cerului e mântuirea drep­ților. Focul iadului e osânda, focul cerului e fericire negrăită. Focul iadului e durere, focul cerului e bucurie și pace fără de sfârșit, în Duhul Sfânt.

Fiecare creștin, dupa ce a primit pecetea și arvuna Duhului Sfânt în inimă e dator să lucreze astfel, încât să nu-l întristeze, ci să-l țină aprins și rodnic, până la moarte, întocmai ca Sfinții Apostoli. Prin credință, prin rugăciune, prin iubire, prin urmarea Evangheliei și primirea Sfintelor Taine, dumnezeiescul foc arde cu flacăra tot mai mare pe vatra inimii noastre.

(Preot Ilarion V. Felea, Pildele Mântuitorului, Fundatia Justin Pârvu, 2014)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

„Să n-o uiți pe Maica Domnului, tată, să n-o uiți, că tare-i bună Măicuța Domnului! Așa, tătucuță, să nu lași rugăciunea…”

Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Noi avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlinește-o pe asta, tătucuţă. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă și găleata e mică. Citește Acatistul Maicii Domnului iar seara citește Paraclisul ei. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă știu pe mine: dacă mă scol de dimineață și‑mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineața și te învârtești așa, prin casă – că mai am asta de făcut, mai am și treaba astălaltă –apoi nu-ți merge bine toată ziua. Așa că să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui – poate au greșit ceva cu gândul. Să faci în fiecare zi câte metanii poți către Maica Domnului și la fiecare metanie să spui așa: „Maica Domnului, nu mă lăsa… nu mă lăsa, Măicuța Domnului”. Să n-o uiți pe Maica Domnului, tată, să n-o uiți, că tare-i bună Măicuța Domnului. Așa, tătucuță, să nu lași rugăciunea… Mai fă o metanie, mai citește un psalm, mai spune un ,,Doamne Iisuse”. Trebuie să faci oleacă de rânduială. Că o cămașă murdară nu se spală numai cu apă, ci trebuie și săpun și altceva mai tare care să o curețe.

Și dacă spui de 100 de ori ,,Doamne Iisuse”, măcar de 10 ori să fii cu gândul acolo. Când stai de vorbă cu cineva, nu stai de vorbă cu dosul… D’apoi când vorbești cu Dumnezeu! Așa îmi spunea și mie părintele Daniel, săracu’: „Paisie, bre, nu lăsa gândul să iasă afară din chilie”.

Gândurile mai vin, dar tu nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Caută să-ți fie tot timpul mintea ocupată cu rugăciunea; tot timpul să spui „Doamne Iisuse”. Să te obișnuiești să spui tot timpul rugăciunea asta. Acum, la miezul nopții, aici la Sihla (și la Sihăstria) se face priveghere. Încearcă să te scoli, fă măcar trei cruci, spune „Împărate ceresc”, „Tatăl nostru” și ce mai știi tu, fă metanii. Când nu poți plânge la rugăciune, asta este și pentru umilința noastră, tătucuță, ca să ne smerim. Nu trebuie neapărat să plângem în hohote. „Jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” Că și diavolul te ajută câteodată să plângi, ca pe urmă să te mândrești și să te pierzi. Venea aici o femeie, și odată mi-a spus: „Eu, părinte, fac în fiecare zi câte 100 de metanii” – dar făcea fără blagoslovenie. Și i-am spus așa: „De acum înainte, să nu mai faci 100, să faci numai 24 de metanii pe zi. Atât ai blagoslovenie”. Și a venit la mine după o lună de zile plângând și mi-a spus: „Părinte, nu reușesc să mai fac cele 24 de metanii pe zi. Nu știu ce se întâmplă, dar nu pot să mai fac – eu, care făceam câte 100 de metanii și încă îmi era foarte ușor să le fac, acum în nici una din zile nu am reușit să fac 24 de metanii, așa cum mi-ai spus”. Ai văzut? O lupta vrăjmașul, pentru că astea erau făcute cu blagoslovenie. Când făcea câte 100, era și oleacă de mândrie acolo.

Așa că tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului. Acolo unde ești tu, mergi la duhovnic și spune-i să-ți dea el să ai o rânduială de rugăciune. El să știe rânduiala rugăciunii tale. E bine să ceri sfat și blagoslovenie și pentru o faptă bună pe care vrei s-o faci, sau pentru o zi de post. Tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului, tătucuță, ca să nu aibă îndrăzneală vrăjmașul la osteneala ta.

Sursa: Părintele Paisie de la Sihla, Editura Bizantină, București

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Decenii de-a rândul ecumeniștii români își justificau prezența in cmb, povestindu-ne câtă misiune ortodoxă fac ei în rândurile celorlalți și zelul cu care-L propovăduiesc ei pe Hristos. Vorbe de clacă, vorbite ca să nu tacă, deoarece ei erau în acele adunări babilonice o cantitate neglijabilă, nebăgată în seamă. Jocurile le făceau cei mari, românașii se conformau directivelor, veneau acasă și le puneau în practică cum, de altfel, fac și-n zilele noastre. Prezența lor în acea babilonie iudeo-masonică a fost și este o teribilă lepădare de Hristos.

De fapt, această lepădare s-a produs cu mult înainte, oarecum individual, atunci când de pe băncile Facultăților de Teologie tinerii studioși merituoși au fost ademeniți cu bani, onoruri, măriri deșarte, ranguri în administrația bisericească sau perspectiva accederii în scaune episcopale. Atunci s-a semnat pactul cu diavolul, atunci s-a produs căderea, adică lepădarea de Hristos. Drumul apucat atunci se dovedește a fi fără întoarcere, căci nimeni nu cutează să se lepede iarăși de satana, preferând traiul tihnit adus de avantajele enumerate mai sus.

Odată făcut acest pas fatidic, lepădarea de Hristos devine practică zilnică, ascunsă cu grijă îndărătul unor aparențe. De aceea am și spus că dumnealor doar joacă roluri de episcopi, fiind, în fapt, nu slujitori, ci uzurpatori de calități ecleziale. Sinodul tâlhăresc din Creta a fost prilej de lepădare pentru participanți, inclusiv pentru cei care au refuzat să semneze, deoarece au dispărut în anonimat, nemaifăcâd nimic în sensul apărării Sfintei Credințe Ortodoxe.

Adunarea de constituire a crislamului, cu participare ,,ortodoxă,, , ce-a fost? Ce poate fi înhăitarea cu vrăjmașii de moarte ai Mântuitorului Hristos, evrei și musulmani, decât o înfricoșătoare lepădare? Să străbați sute de kilometri spre un loc unde nici măcar nu se pomenește numele lui Hristos, să pretinzi că întemeiezi o nouă religie, iată o cutezanță diabolică. Și vom vedea cum, încet-încet crislamul își va întinde tentaculele, deoarece ecumeniștii români au dovedit o uimitoare docilitate când a fost vorba de directivele venite de la vrăjmașii Bisericii noastre.

Pe muntele Sinai s-a produs o nouă lepădare. Ritualul satanic prin care s-au spart tablele legii și înlocuirea lor cu poruncile idioate globaliste, reprezintă o lepădare publică de Dumnezeul Adevărului, o despărțire explicită de Creator, o uzurpare a măreției Dumnezeiești printr-un politeism antropomorf imbecil și spurcat.

În sfârșit, ajungem la adunarea cmb (consiliul mondial babilonic) de la Karlsruhe. Reprezentanții sodomiților mondiali sunt primiți cu brațele deschise și li  se acordă drepturi depline, egalii ortodocșilor. Sataniștii sunt și ei reprezentați, că doar nu puteau lipsi trimișii diavolului, declarați pubic. Ecumeniștii români au motive de mândrie patriotică, așa cum am mai spus, deoarece Ioan Sauca de află în vârful piramidei babilonului cmb, secondat de nefericitul Nifon de la Târgoviște

Sfântul Apostol Petru a s-a lepădat de Hristos de trei ori. A găsit drumul de întoarcere la Mântuitorul. Aceștia de-acum sunt într-o satanică sarabandă a lepădărilor, căreia, vom vedea, doar sapa și lopata îi vor pune capăt.

Un lucru vreau să accentuez cu deosebire. Cu cei care s-au lepădat  de Hristos nimeni nu poate intra în comuniune. Raportul cu ei poate fi doar de cârdășie. Să ne ferească Bunul Dumnezeu de această vicleană cârdășie, nu cumva să primim și noi pedepsele celor care s-au lepădat.

Presbiter Iovița Vasile

Pseudo Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu, și-a exprimat dorința unei sărbători comune a Paștelui de către Bisericile Ortodoxă și Catolică unui grup de clerici și jurnaliști italieni care au vizitat Fanarul. „Sperăm și încercăm să găsim în curând soluția necesară, care să permită tuturor creștinilor din întreaga lume să sărbătorească cea mai importantă sărbătoare a credinței noastre în aceeași dată”, a spus „conducătorul” Ortodoxiei, după cum relatează site-urile italiene și confirmă de agenția de știri „Naftemporiki” .

Cercurile ecleziastice au atras atenția agenției „Nautemporiki” că pseudo-patriarhul Bartolomeu a repetat poziția avută în urmă cu un an, în timpul întâlnirii sale cu ereticul papa Francisc la Budapesta. Bartolomeu a declarat că „pe 1 și 2 decembrie va avea loc la Istanbul o conferință pe tema pregătirii manifestărilor solemne care vor avea loc în 2025 în cinstea aniversării a 1700 de ani de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, care a stabilit conținutul credinței noastre creștine”.

Importanța Sinodului de la Niceea

Sinodul de la Niceea a condamnat erezia ariană, care a negat natura divină a lui Hristos. Este considerat cel mai important Sinod al Bisericii, deoarece a fost un punct de referință pentru toate sinoadele de mai târziu, ecumenice și locale. Importanța sa este demonstrată și de faptul că a determinat și momentul exact al sărbătoririi Paștilor, astfel încât Paștile sunt sărbătorite în toată lumea, în Răsărit și Apus, în aceeași zi, contribuind astfel la unitatea laudativă și liturgică a creștinismului unificatde atunci și punând capăt unei lungi lupte între „biserici” care a precedat-o.

Această conferință ar putea fi decisivă, ca un pas către unitatea pe care toată lumea o așteaptă, sărbătorirea comună a Paștelui. „Din păcate, nu o sărbătorim împreună de multe secole – a subliniat pseudo-patriarhul Ecumenic și a adăugat: „Eforturile noastre în contextul aniversării sunt îndreptate spre găsirea unei soluții. Sanctitatea Sa Papa Francisc are cele mai bune intenții. Poate că nu e nevoie să spun mai multe în acest moment, dar vreau să subliniez că atât Biserica Ortodoxă, cât și cea Catolică au această bună intenție: Să stabilească în sfârșit o dată comună pentru sărbătorirea Învierii lui Hristos. Sperăm să avem de data aceasta un rezultat bun”, a subliniat Bartolomeu.

Întrebat dacă există o strategie comună a celor două Biserici pentru a opri conflictul fratricid din Ucraina, Bartolomeu a subliniat: „Papa nu este doar un lider religios, ci și un șef de stat. Este foarte curajos în a spune adevărul. Patriarhia Ecumenică, nu doar eu personal, a condamnat acest război încă de la început.Acest conflict nu poate fi justificat în nici un fel.Am vorbit împotriva războiului.Impotriva presedintelui Federatiei Ruse Putin,împotriva fratelui meu Patriarhul Kirill, care din pacate a binecuvântat agresiunea de la început. Dar a trebuit să o fac. În numele credinţei noastre creştine şi nu numai. Mi se pare că toţi oamenii de bună credinţă nu pot să nu condamne acest război”, a subliniat Bartolomeu.

Nu există pace fără dreptate

Pseudo-patriarhul Ecumenic s-a referit și la eforturile ereticului papă Francisc pentru pacea în Ucraina. „Papa își continuă eforturile pentru pace, le cere celorlalți șefi de guvern și state să acționeze ca mediatori, gândiți-vă doar la acțiunea președintelui Macron. Papa Francisc se adresează șefilor de stat catolici și necatolici care doresc să lucreze pentru pace, el vrea să sensibilizeze întreaga lume la problemă. Într-unul din mesajele sale de 1 ianuarie în urmă cu câțiva ani, spunea că nu poți avea pace fără dreptate.O declarație care este întotdeauna adevărată. Nu putem avea pace fără dreptate, o repet des în discursurile mele” a subliniat pseudo- conducătorul Ortodoxiei.

naftemporiki.gr

Traducere din limba engleză: Dr. Gabriela Naghi

Oarecare dintre frați l-a întrebat pe Ava Pahomie: „Cum se face că înainte de a cunoaște tulburarea pe care o produce demonul, noi avem sănătoasă judecata minții, atunci când cugetăm la înfrânare, smerenie și altele; când însă sosește momentul de a pune în practică cele cugetate, ca spre pildă îndelunga răbdare la vreme de furie, lipsa oricărui resentiment la vreme de mânie, cugetul smerit în vremea când laudele se abat asupră-ne și alte multe asemănătoare, ne dovedim a fi neputincioși?”

La aceasta, Sfântul răspunse, zicând: „Pentru că nu urmăm virtuții în mod desăvârșit, de aceea nu cunoaștem tot năravul și înșelăciunea demonilor, așa încât să ne putem feri prin pătrunzătoarea putere a cugetului de prezența demonului tulburător și să respingem vălmășeala unor astfel de gânduri care ne înconjoară. De aceea e de trebuință ca zi de zi și ceas de ceas să vărsăm teama de Dumnezeu – ca și un ulei – peste partea rațională a sufletului, căci ea este aceea care determină acțiunea și ea este lumina care ne face să înțelegem cele care s-ar putea să ni se întâmple; ea ne întărește mintea așa încât să nu poată fi atrasă spre mânie, poftă, vrăjmășie și altceva din patimile care ne silesc spre rău; ea ascute mintea și o înalță spre tărâmul ființelor netrupești, îi dă curaj să disprețuiască uneltirile demonilor și o pregătește să calce, precum este scris, peste șerpi și balauri și peste toată puterea celui rău.”

(Viața Sfântului Pahomie cel Mare, în Viețile Sfinților)