Categorie: Uncategorized

Am întâlnit mulţi părinţi sfinţi şi oameni duhovniceşti cu multe daruri, dar toţi îşi ţineau lucrările lor ascunse, tăinuite, ca să nu le piardă. Spuneau: ,,Lasă, că ştie Dumnezeu”. E lucru simplu. Cum ne vom aşterne aşa ne vom odihni. Odată ce suntem fiii Bisericii Ortodoxe şi suntem români creştin-ortodocşi, mult-puţin ştim ce trebuie să facem ca să ne mântuim şi de ce trebuie să fugim ca să nu ne pierdem.

Să ţinem, să răbdăm până la sfârşit, că fapta bună până la sfârşit este. Mulţi încep fapta bună, dar ispititorul e şmecher şi ne amăgeşte şi ne schimbăm. Atuncea e primejdie mare. Dumnezeu, văzând că avem dragoste, ne va mântui în dar pe toţi.

În orice situaţie, dacă te porţi cu celălalt ca şi cum i-ai fi inferior, ca şi cum ai fi mai jos decât el, ieşi câştigător în toate privinţele. Şi duhovniceşte eşti câştigat, la Dumnezeu – că aceea este cel mai important -, dar şi cel care te vede, chiar de ţi-ar fi şi cel mai mare duşman, se foloseşte. Nu se poate să nu se folosească. Şi cel mai mare duşman al tău se îmblânzeşte dacă eşti cu smerenie, că lucrează harul lui Dumnezeu. Dacă te porţi cu superioritate, şi cel mai intim prieten al tău se îndepărtează de tine. Aşa poţi câştiga cel mai bine pe aproapele tău.

(Din Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 291-292)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Biserica lui Hristos din lumea întreagă îl pomeneşte astăzi pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei. Acesta a fost vameş şi din momentul când s-a întâlnit cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a lăsat toate ale lumii şi L-a urmat, făcându-se unul din cei doisprezece Sfinţi Apostoli. După Pogorârea Sfântului Duh la Ierusalim, Sfântul Matei a plecat să împlinească porunca sfântă a Domnului Iisus, aceea de a propovadui Evanghelia împărăţiei la toată făptura, ajungând în Parţia, Midia şi Etiopia. Din imbold Dumnezeiesc s-a dus şi în ţinutul mâncătorilor de oameni, popor barbar negru la chip şi cu purtări animalice, dintre care a reuşit să aducă la Hristos câteva suflete, cărora le-a zidit biserică şi le-a rânduit episop pe Platon, apoi s-a retras în locuri singuratice şi s-a rugat pentru ca neamul acesta să ajungă al cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu. La anul 44 după Naşterea Mântuitorului, Sfântul Matei a scris Evanghelia întâia, în limba ebraică, destinată, în primul moment, evreilor care L-au primit pe Domnul nostru Iisus Hristos.

,,Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară’’.Aceasta a fost chemarea Domnului adresată lumii întregi,consemnată de Sfântul Matei (11, 28-30). Acestei chemări i-a răspuns Matei vameşul când şi-a părăsit îndeletnicirea şi a luat jugul apostoliei, despre care Domnul a spus că este bun, desigur fiindcă, purtându-l, omul se îndreaptă spre împărăţia lui Dumnezeu. Uşor însă n-a fost.

Fiind prins de ighemonul vremii, Dumnezeu l-a lovit pe acesta cu orbire, încât a ajuns să-l roage pe Sfântul Apostol Matei să-i ierte păcatul. Sfântul a făcut semnul Sfintei Cruci peste ochii lui, şi neputinţa orbirii a fost înlăturată. În loc să fie recunoscător şi să cunoască puterea lui Dumnezeu, ighemonul l-a acuzat pe Apostol de vrăjitorie, căci este propriu diavolului şi slujitorilor lui să atribuie celor drepţi relele pe care ei înşişi le făptuiesc.

În cele din urmă, Sfântul Apostol al lui Hristos, Matei, a fost aruncat în foc, însă focul nu l-a vătămat, ci s-a făcut vâlvătaie mare şi a mistuit pe idolii cei diavoleşti şi pe cei care-i cinsteau. Sfântul Matei a rostit ultima rugăciune către Dumnezeu Atotţiitorul, Care i-a primit sufletul în locaşurile cereşti (După Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 325-330). 

Acesta a fost sfârşitul vieţii sale pământeşti. Pentru rugăciunile sale, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii.

Presbiter Iovița Vasile

-Părinte, ce să fac în vreme de ispită ca să nu mă biruiască?

-Frate, una să faci: să te rogi şi să rabzi până vine slobozirea. Ai văzut, când vine ploaia cu fulgere, cu tunete şi furtună, fugi în casă la adăpost; iar după ce trece furtuna, ieşi din nou afară. Aşa şi în viaţă. Când vin ispitele şi te împresoară, fugi la rugăciune în biserică, fă un paraclis la Maica Domnului, închină-te la sfânta cruce, citeşte o catismă sau două din Psaltire; iar după ce trece ispita şi se face linişte în suflet, ieşi din nou la ascultare şi mulţumeşte lui Dumnezeu că te-a acoperit în vremea necazului.

Fără ispite şi necazuri nu ne putem mântui. Dar să nu ne tulburăm, nici să slăbim în credinţă, că acum diavolul dă mai greu război asupra oamenilor ca altădată, că vede că are timp puţin. Să ne rugăm, să răbdăm şi să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, care ne-a făgăduit că va rămâne cu noi „până la sfârşitul veacurilor“. Nici să ne deznădăjduim de viaţă în vremea necazurilor, că Dumnezeu nu ne lasă părăsiţi. Că, precum în vremea Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul, Dumnezeu mai avea „încă 7.000 de bărbaţi aleşi care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal“, tot aşa şi în zilele noastre are Domnul încă destui bărbaţi şi creştini aleşi care sunt tari în credinţă şi nu şi-au plecat sufletul în robia patimilor. Are Dumnezeu drepţii Lui prin sate şi oraşe, care Îl slăvesc ziua şi noaptea, care trăiesc în feciorie şi înfrânare şi fac milă cu săracul şi cu văduva. Dar numele şi numărul lor îl ştie numai singur Dumnezeu.

Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne încearcă cu ispite, cu boli şi tot felul de necazuri, aici, pe pământ, iar nu dincolo. Că dacă trăim necăliţi prin ispite, nu putem să ne mântuim. Precum este focul pentru aur, aşa sunt ispitele vieţii pentru noi. Ne întăresc, ne călesc, ne dau mai multă credinţă, ne smeresc şi ne învaţă să ne rugăm şi să cerem sfat. Cine este bun, mai bun să se facă şi cine a biruit ispita, să se roage pentru cel care este în ispită. Ispitele le biruim prin rugăciune, prin post, prin spovedanie şi îndelungă răbdare. După furtună vine şi senin, cu darul lui Hristos. Să ne rugăm!

Iar dacă părinţii noştri duhovniceşti ne mustră pentru îndreptarea noastră, să nu ne supărăm, că drumul mântuirii este presărat cu ispite. Acum însă am păţit şi noi cum a păţit Elie, preotul din Legea Veche, cu feciorii lui. Elie şi-a cruţat feciorii şi nu i-a mustrat la vreme, când greşeau înaintea Domnului, de aceea au murit cu toţii şi s-au osândit. Să ne ferească Dumnezeu să avem soarta lui!

(Extras din Părintele Paisie Olaru, Părintele Paisie duhovnicul, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Cunoașterea vicleniei oamenilor, adică a răului, mic sau mare, pe care îl fac alţii, ne schimonosește rațiunea, ne slăbește puterile, pentru că nu mărturisește împreună cu Dumnezeu, sfârşind, în cele din urmă, prin a ne pune neîncetat în fața noastră o ispită. De aceea, nu trebuie să vrem să aflăm, să cunoaștem ce face celălalt. Dacă vin unii să-mi vorbească despre alţii, le voi închide gura sau mă voi ridica să plec. Iar dacă cineva vine să-mi spună durerea lui, îi voi zice: Nu ai părinte duhovnicesc? Cu Părintele tău să vorbești. Iar dacă îmi spune că nu are, îi voi zice: Să-ţi găsești! Eu nu sunt Duhovnic. Du-te să găsești un duhovnic care să te poată asculta. Ferește-te, adică, de păcatul celuilalt. Cu cât te menţii nevătămat de faptele rele ale celuilalt, [cu atât] îl ajuți.

Aceasta [se întâmplă] întrucât, de îndată ce celălalt îți spune ceva rău, imediat decade în ochii tăi și ți se micșorează dragostea, oricât ai crede că-l ajuți. Așa suntem noi oamenii, în momentul în care ne amestecăm în viața personală a celorlalți, ni se nimicește pe de-a-ntregul dragostea noastră și față de Dumnezeu și față de oameni. Aceasta este o chestiune care privește doar pe cel ce are căderea de a se ocupa de ea, în nici un caz pe monah sau pe mirean.

Facerea de bine celor care îmi fac rău mă conduce spre liniștire. Până la urmă, toți oamenii ne dau pricini de poticneală, printr-un cuvânt, printr-o privire, prin mersul lor, prin bucuria lor, prin tristețea lor, ei se amestecă în calea noastră. De aceea este nevoie de frică și cutremur, nu care cumva să răspundem la pricinile de poticneală pe care ni le dau și să ni se tulbure pacea minții și a inimii, iar astfel să pricinuim despărțirea noastră de Dumnezeu. Este nevoie de frică și cutremur ca nu cumva să se întâmple să-l disprețuiesc pe fratele meu, ca nu cumva să cred că el este răspunzător pentru necazurile mele, pentru că aceasta înseamnă căderea mea de la fața lui Dumnezeu. Sfântul Isaac întărește: „Niciodată nu este celălalt de vină pentru vreo greșeală, întotdeauna tu ești vinovat”. Nu este celălalt de vină pentru că tu ai obosit, că ai păcătuit, că n-ai avut credință, că ți-ai pervertit sufletul. Îl vezi pe unul mâncând cu mâinile și te cuprinde indignarea. Acest lucru arată limpede că nu ţi-ai început încă viața duhovnicească, iar nevoința ta este abia la început.

Ca să poți să treci peste aceste pricini de poticneală, să îi faci bine oricui îți face rău, răspândește, pe cât poți, bunătate. Ești în lume? Poți să-i găsești aceluia de lucru. Ești în mănăstire? Dacă te blesteamă, să-l binecuvintezi, dacă te lovește peste obrazul drept, să-i spui: Lovește-mă și peste celălalt. Arată-ți dragostea, aşa după cum te îndrumă Însuși Dumnezeu.

Necontenit se întâmplă, însă, în viața noastră, lucruri neprevăzute. Vii la mănăstire ca să afli viață duhovnicească și întâlnești oameni răi; este un lucru neprevăzut. Ceri o chilie în partea mănăstirii unde nu este igrasie, o primești, dar constați că marea îți provoacă alergie, ca urmare nu poți să te bucuri nici ziua, nici noaptea. Imediat îți va spune gândul: Ridică-te și pleacă; este ceva neprevăzut. Mă apropii de tine în ideea că ești un om bun și văd că ești exact pe dos; lucru neprevăzut.

Lucrurile neprevăzute se ivesc necontenit in fața noastră pentru că avem voia și dorințele noastre. Cele neprevăzute sunt contrare voii și dorinței noastre, din această cauză ne par neprevăzute, deşi, în esență, nu sunt. Fiindcă omul care Îl iubește pe Dumnezeu așteaptă orice ar veni, spunând întotdeauna „facă-se voia Ta”. Va veni ploaie, vijelie, grindină, trăsnet? „Fie numele Domnului binecuvântat”. Acestea sunt neprevăzute pentru că ating felul nostru trupesc de a fi.

Așadar, ca să nu te tulburi de fiecare dată și să te mâhnești, ca să nu te frămânți și să fii cuprins de neliniște, trebuie să le aștepți pe toate, să poți să duci orice ar veni. Trebuie să spui întotdeauna: Bine ai venit boală, bine ai venit nereușită, bine ai venit suferință. Acest lucru aduce blândețea, fără de care nu poate să existe viață duhovnicească.

Sursa: Gheronda Emilianos Simonopetritul, Cuvinte ascetice – Despre virtuți via http://www.pemptousia.ro

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

În timp ce un număr de națiuni s-au grăbit frenetic spre un obiectiv similar de reducere a amprentei de carbon, psihologul clinician de renume și eminamente respectat scriitor Dr. Jordan Peterson a avertizat că această conferință climatica este o creație de „netezire” a narcisiștilor moralizatori. Potrivit lui Peterson, măsurile cerute vor duce la sărăcie climatică pentru mase, care nu își vor mai putea permite să-și încălzească casele. Potrivit psihologului, cei care fac presiuni pentru acțiuni „favorabile climei” sunt indiferenți față de prețul greu pe care îl vor suporta ceilalti pentru a le satisface cerințele. Afirmând că „utopicii care semnalează virtutea” susțin că distrugem planeta cu energie ieftină, Peterson a întrebat dacă sunt cu adevărat dedicați ideilor pe care le promovează sau dacă această afirmație este, în schimb, un fel de răzbunare pentru capitalism.

Reprezentarea de către Peterson a acestui „serviciu orb pentru planetă” ca un nou tip de religie este o ironie, dar și un pericol; „woke” sunt bine-cunoscuti pentru disprețul lor și batjocura tuturor lucrurilor religioase, dar ei știu, de asemenea, că „oamenii și instituțiile de credință” trebuie să se implice pentru ei pentru a-si atinge obiectivele lor.Această strategie funcționează, deoarece promovează unitatea printr-o viziune singulară și o acțiune intenționată.

Aproape că sună ca gândirea din spatele Turnului Babel, când oamenii au căutat să-si „faca un nume faimos, inainte de a fi împrăștiati pe fața întregului pământ”. „Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă“ (Facere 11, 4).

Religiile lumii ar putea fi prevenite să nu țină seama de chemarea unității spre țeluri inutile, de auto-servire, de care vor beneficia doar puțini elitisti, selectați, dar care, în cele din urmă, vor arunca omenirea într-un abis de groază. Babel este simbolul demonicului, iar regele Babilonului, numit „Lucifer“ (luceafăr, „stea strălucitoare“ în Biblia sinodală) şi „fecior al dimineţii“ (14, 12), se pogoară în iad (şeol), „în cele mai de jos ale adâncului“ (14, 15) pentru că a cugetat în sine: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi“ (14, 13-14). Sfinţii Părinţi îl identifică pe regele Babilonului care dorea să uzurpe tronul lui Dumnezeu cu diavolul (cf. Sf. Vasile cel Mare, Comentariu la cartea profetului Isaia, 88).

Sfantul Vasile cel Mare interpretează in manieră simbolică:
„Observă că Psalmul nu îl fericeşte pe cel care îl ucide oricum pe copilul babilonian, ci vrea mai întâi ca pruncii lor nou-născuţi să fie nimiciţi, nelăsându-i să ajungă să crească, pentru ca să nu sporească mai mult în răutate. Iar în al doilea rând că nu în orice fel sunt ucişi. Căci îl fericeşte pe cel care învinge şi întrece cu înţelepciunea sa naşterea de prunci a minţii amestecate, care se cheamă Babilon (amestecare), iar apoi îi izbeşte de stâncă.
Iar Stânca, şi în acest (pasaj), este Hristos. Cel care loveşte învăţăturile rele de cuvântul adevărului, acela este cel care zdrobeşte pruncii babilonieni de piatră.
De aceea, dacă pruncii Babilonului sunt învăţăturile non-ortodocşilor, care tulbură sufletul celui care (le) primeşte, copilul babilonian prins (trebuie) să fie (foarte) bine zdrobit de stâncă.“
(Comentariu la Isaia, 272).

Etimologie: „confuzie“ (în Septuaginta synchysis, în ebraică Babel) limbii (glossa) din Facere 11, 7, 9.

Felix

Ți-a venit vreun gând bun? Oprește-te: să nu tinzi nicidecum spre împlinirea lui fără chibzuială, pe negândite. Simți în inimă vreo insuflare bună? Oprește-te: nu îndrăzni să te lași dus de ea. Ia Evanghelia ca îndreptar. Cercetează: se potrivesc, oare, gândul tău cel bun și insuflarea cea bună a inimii tale cu atotsfânta învățătură a Domnului?

Curând vei vedea că nu este nicio potrivire între binele evanghelic și binele firii omenești căzute. Binele firii căzute este amestecat cu răul, și de aceea însuși acest bine s-a preschimbat în rău, la fel cum se preface în otravă mâncarea gustoasă și sănătoasă, atunci când este amestecată cu otravă. Păzește-te de a săvârși binele firii căzute! Săvârșind acest bine, vei hrăni căderea ta, vei hrăni în tine părerea de sine și trufia, vei atinge cea mai apropiată asemănare cu demonii.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înșelare, Traducere din limba rusă Cristea Florentina, Editura Egumenița, p. 22)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Dragele mele Marişa şi Katia! Pace vouă şi mântuire!
Străduiţi‑vă să faceţi şi să spuneţi totul ca înaintea lui Dum­nezeu. De fapt, aşa şi este: Domnul este întotdeauna peste tot şi vede toate ale noastre: inima şi gândurile, nu doar cuvintele şi faptele. „Şi cele nefăcute încă de mine le‑au văzut ochii Tăi”.Aşa trebuie să trăim: cu sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, cum spunea şi simţea Prorocul: ­„Văzut‑am pe Domnul înaintea mea pururea.”
Dacă Domnul ne‑ar fi dat acest simţământ, întotdeauna ne‑ar fi uşor, am fi bucuroşi, întotdeauna ni s‑ar ruga inima sau, dacă n‑am ajuns încă la treapta asta, am avea dispoziţie rugătoare şi de fiecare dată când rugăm inima ar răspunde neîntârziat prin împreună‑simţire, umilinţă şi adâncă frângere şi frică de Dumnezeu, adică teamă de a nu‑L jigni [răni] cu ceva pe Domnul. Iar din această frică ia naştere deja şi iubirea de Dumnezeu, şi, după cum arată Sfinţii Părinţi, se varsă lacrimi, se aprinde inima şi se deschide uşa tainei veacului viitor…

Dragele mele, merită să slujim Domnului, merită să răbdăm toate necazurile, oricât ar fi de grele, doar să nu ne lipsim de bunătăţile cele veşnice, pe care ochiul nu le‑a văzut, urechea nu le‑a auzit şi la inima omului nu s‑au suit! ­Iubiţi‑vă una pe alta, fie‑vă milă de toţi, păstraţi pacea cu orice preţ: chiar dacă lucrul are de suferit, pacea să se păstreze.

Katia, tu eşti fiica mea. Aşadar, păstrează pacea, fiindcă o monahie oarbă, de 92 de ani, m‑a numit fiu al păcii, întrucât părintele meu duhovnicesc avea pace. Iar tu fii fiică a păcii, fiindcă în pace este locul lui Dumnezeu. Nu da vina pe nimeni. Vezi şi tu că atunci când nu sunt oameni care să te enerveze te enervezi pe pisică sau chiar pe lucruri. Înseamnă că trăieşte în tine mânia, nu oamenii o pun în tine. Pacea lui Dumnezeu să ne adumbrească pe toţi!

(Cuviosul Nikon Vorobiov, Cum să trăim în ziua de astăzi. Scrisori despre viaţa duhovnicească, Editura Sophia, 2014)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

“După cum ştim, există post trupesc şi există post duhovnicesc. Postul trupesc este atunci când pântecele se înfrânează de la mâncare şi băutură. Postul duhovnicesc este atunci când sufletul se abţine de la gânduri, fapte şi cuvinte rele.

Postitor adevărat este cel care se reţine de la desfrânare, preadesfrânare şi de la orice necuraţie.

Postitor adevărat este cel care se stăpâneşte să nu se mânie, să nu se înfurie, sa nu facă răutate şi să nu se răzbune.

Postitor adevărat este cel care îşi pune pază gurii sale şi se abţine de la flecăreli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguşeli, minciuni şi de la orice defăimare.

Postitor adevărat este cel care îşi înfrânează mâinile de la hoţie, răpire, prădare, iar inima de la dorirea lucrurilor străine. Într-un cuvânt, adevărat postitor este cel care se îndepărtează de la orice rău. Iată, creştine, postul duhovnicesc ! Ne este folositor şi postul trupesc, pentru că slujeşte omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinţă, pentru că, fără el, nici postul trupesc nu este nimic.

Mulţi postesc cu trupul, dar nu postesc cu sufletul. Mulţi postesc de mâncare şi băutură, dar nu postesc de gânduri, fapte şi cuvinte rele. Şi care le poate fi folosul din aceasta ? Mulţi postesc o zi, două sau mai mult, dar de mânie, de ţinerea de minte a răului şi de răzbunare nu vor să postească. Mulţi se înfrânează de la vin, carne, peşte, dar cu limba îi muşcă pe semenii lor – deci ce folos au din aceasta? Unii nu se ating cu mâinile de mâncare, dar le întind la mită, răpire şi prădarea bunului străin – ce folos au deci din aceasta ?

Postul adevărat şi curat este abţinerea de la orice rău. Dacă vrei, creştine, să-ţi fie postul folositor, atunci, postind trupeşte, să posteşti şi duhovniceşte şi să posteşti întotdeauna. Cum pui frâu pântecelui tău, tot aşa pune-l şi gândurilor şi patimilor tale celor rele.

Să postească mintea ta de gândurile cele deşarte.

Să postească mintea ta de ţinerea de minte a răului.

Să postească voia ta de dorirea cea rea.

Să postească ochii tăi de vederea cea rea: întoarce-ţi ochii tăi ca să nu vada deşertăciunea (Psalm 118, 37).

Să postească urechea ta de cântece spurcate şi de şoapte clevetitoare.

Să postească limba ta de clevetire, de osândire, de vorbe spurcate şi de orice cuvânt deşert şi vătămător.

Să postească mâinile tale de la bătaie şi de la răpirea bunurilor celor straine.

Să posteasca picioarele tale de la a umbla întru răutate. «Fereşte-te de rău şi fă bine» (Psalm 33, 1 ; Petru 3, 11)

Iată postul creştinesc pe care Dumnezeu îl cere de la noi! Pocăieşte-te şi te înfrâneaza de la orice cuvânt, faptă şi gând rău, deprinde-te cu virtuţile şi întotdeauna vei posti înaintea lui Dumnezeu.

(din: Sfântul Ierarh Tihon de Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, pp. 241-242)

Selecție și editare: Prof. Lucreția P.�

De mâine, cu vrerea Bunului Dumnezeu, vom intra în Postul Nașterii Domnului. Și-n acest an, minciuno-episcopii români au fost deosebit de generoși, înscriind în Calendarul bisericesc nu mai puțin de 16 dezlegări la pește. Anii trecuți explicau această generozitate prin faptul că Postul Crăciunului e unul a bucuriei și-atunci se cuvine să ne înfruptăm cât putem de mult, până la saturație. Gândul lor ascuns e ca prin aceste dezlegări să erodeze postul, eventual până la dispariția lui.

Datoria noastră este să ne informăm și să păstrm bunele rânduieli statornicite de Părinții Biserici, de-a lungul secolelor. Acum se dovedește utilitatea cărților vechi, pe care eram îndemnați să le păstrăm, știind că impostorii le vor falsifica și schimba, spre a spori confuzia în Poporul lui Dumnezeu. Și iată că așa se întâmplă.

Fără a mai lungi vorba, și pentru a simplifica lucrurile, vă spun că am la îndemână slova Sinaxarului cuprins în Molitfelnicul Părintelui Iusin Pârvu. Potrivit acestuia, acestea sunt dezlegările din perioada Postului Nașterii Domnului:

Dezlegare la pește

-Intrarea în biserică a Maicii Domnului – 21 noiembrie

Dezlegări la vin și untdelemn

-Sfântul Apostol și Evanghelist Matei – 16 noiembrie

-Sfânta Mare Muceniță Ecaterina; Sfântul Mare Mucenic Mercurie – 25 noiembrie

-Sfântul Apostol Andrei – 30 noiembrie

-Sfânta Mare Muceniță Varvara; Sfântul Ioan Damaschin – 4 decembrie

-Părintele nostru Sava cel Sfințit; Sfântul Mucenic Anastasie – 5 decembrie

-Sfântul Ierarh Nicolae – 6 decembrie

-Zămislirea Sfintei Fecioare Maria – 9 decembrie

-Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei; Sfântul Ierarh Alexandru – 12 decembrie

-Sfinții Mucenici Eustratie, Auxentie, Evghenie, Mardarie și Orest; Sfânta Muceniță Lucia; Cuviosul Pavel – 13 decembrie

-Sfântul Prooroc Daniel – 17 decembrie

-Sfântul Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul – 20 decembrie

-Sfânta Cuvioasă Muceniță Eugenia – 24 decembrie

Precum se poate vedea, în Postul Nașterii Domnului avem o singură dezlegare la pește.Dumnealor, ecumeniștii români, vrând să distrugă acest Post, au dat de-a valma alte 15 dezlegări, încât avem nu mai puțin de 28 de dezlegări în 40 de zile! Ce mai rămâne din Sfântul Post al Crăciunului? Dacă am ține seama de dezlegările ecumeniștilor, am avea situația absurdă, când în aceași zi ar fi două dezlegări, una la vin și undelemn, cealaltă la pește!

Așadar, să păstrăm bunele rânduieli ale Bisericii moștenite din vechime, iar pe ecumeniști să-i socotim ca pe niște stricători ai Dreptei Credințe, preocupați de pregătirea venirii lui antihrist, nicidecum de mântuirea Turmei lui Hristos.

Presbiter Iovita Vasile

„Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte”[Luca 11, 23]. Cine nu este cu Biserica, acela este împotriva Bisericii; cine nu este în Biserică, acela este împotriva Bisericii; cine nu crede acela este împotriva credinţei; cine nu face faptele pocăinţei, faptele virtuţii, acela este împotriva virtuţilor.

Puţin lucru este să te numeşti creştin; Trebuie să o dovedeşti prin fapte, să împlineşti poruncile lăsate de Hristos; trebuie să te căieşti neîncetat, să fie neîncetat cu tine luarea-aminte în duhul Credinţei, să te rogi neîncetat, să te îndrepţi neîncetat, să te lupţi neîncetat cu tine însuti şi să te desăvârşeşti, şi ca să ajungi la acest ţel trebuie să te verifici neîncetat pe tine însuţi: sunt oare în Credinţă?
Trăiesc eu oare, după credinţă, sunt oare împreună cu Biserica?
Mă duc oare la Biserică? Iubesc oare Biserica? Împlinesc oare cele prescrise de Biserică sau poruncile lui Hristos propovăduite de Biserică?

Iată cum ne învăţa Hristos Dumnezeu. De aceea, cel ce nu se căieşte, nu merge la biserică, ci la teatru, la felurite spectacole şi adunări lumeşti, în loc de biserică, dispreţuind biserica, acela nu este creştin. Dumnezeu i-a legat cu El pe credincioşii drept-măritori prin Unul Duhul Sfânt şi prin Biserica cea Una, printr-o singură Credinţă, prin unitatea poruncilor, Tainelor, a ierarhiei, spre binele obştesc al făpturii celei cuvântătoare.

Să ne ţinem de această legătură printr-o viaţă sfântă şi prin supunere unul faţă de altul.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sophia)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Biserica este nădejdea, scăparea, mângâierea tuturor celor ce cred în Hristos. Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: „Așa cum este portul la mare, așa a pus Dumnezeu bisericile în cetăți, pentru ca, aflând scăpare aici din furtuna lucrurilor vieții, să ne bucurăm de senin. Căci nu este cu putință ca cei care se refugiază aici să aibă nevoie să lupte cu valurile, nici cu asaltul răufăcătorilor, nici cu furia vânturilor, sau atacurile fiarelor, căci este limanul care te slobozește din toate acestea”.

Și iarăși: „Nu te depărta de Biserică. Nimic nu este mai puternic decât Biserica, mai tare decât piatra este, mai înaltă decât cerurile și mai lată decât pământul. Căci ceea ce nu au cuprins cele de sus și cele de jos a încăput fără de strâmtorare pântecele ei. Niciodată nu îmbătrânește, ci pururea înflorește, pentru aceea munte a numit-o Scriptura din pricina neschimbării ei; și stâncă o numește, din pricina nestricăciunii ei”.

„Căci prin ea toate fiarele s-au potolit ca printr-o dumnezeiască vrajă a auzirii Sfintelor Scripturi, prin auzul care intră în suflet și adoarme asemenea patimi dobitocești.”

(Sfântul Nectarie de la Eghina, Studii despre Biserică, despre Tradiție, despre dumnezeieștile Taine și despre slujirea în Duh și adevăr, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 66-67)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Cum să petrecem o zi fără de păcat, adică în sfinţenie? Iată problema noastră de zi cu zi. Cum să preschimbăm întreaga noastră fiinţă, gândurile, simţirile, până şi reacţiile noastre trupeşti, spre a nu greşi împotriva Părintelui nostru ceresc, împotriva lui Hristos, împotriva Sfântului Duh, împotriva persoanei omeneşti, împotriva fratelui şi a tot lucrul din această viată?

«Învredniceşte, Doamne, în ziua aceasta fără de păcat a ne păzi noi». Adeseori v-am repetat această rugăciune a Bisericii. Viaţa fără de păcat pe pământ ne deschide porţile cerului. Nu bogăţia intelectuală mântuieşte persoana. Viaţa fără de păcat este cea care ne pregăteşte pentru viaţa cu Dumnezeu în veacul ce vine. Harul Duhului Sfânt ne învaţă realităţile vecinice în măsura în care trăim după aceste porunci: iubeşte pe Dumnezeu Făcătorul tău din toată fiinţa ta, şi iubeşte pe aproapele ca însuţi pe tine. Da, păziţi întotdeauna aceste porunci!

Stăruiţi în rugăciune, stăruiţi în strădanie, petreceţi o zi fară de păcat. Tot restul vi se va da de Însuşi Dumnezeu. Pentru a păstra harul Duhului Sfânt trebuie să ne înfrânăm de la tot gândul ce nu place lui Dumnezeu, ne spune Stareţul Siluan. Iată lucrarea noastră. Iată cultura noastră. De vreme ce este vorba de vesnica mântuire, aceasta nu se sfârşeşte niciodată. Începem şi reîncepem la nesfârşit.

Nu putem dobândi în noi chipul lui Hristos decât dacă nu suntem cu adevărat uniţi, precum Hristos o cerea ucenicilor Săi: “iubiţi-vă unul pe altul, ca să cunoască lumea că sunteţi ai lui Hristos.”

(“Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), – Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia : Reîntregirea, 2014)

Selectie si editare: Dr. Gabriela Naghi

„Să examinăm, așadar, ce înțeles are ­cuvântul creștinism. Poate că oameni mai înțelepți decât mine vor găsi imagini mai ­înalte și mai nobile, care să se potrivească deplin vredniciei acestui cuvânt. După câte pricep eu, despre acest termen ar trebui spuse următoarele:
În înțelesul cel mai limpede și mai grăitor, cuvântul Hristos – din care provine termenul: creștinism – înseamnă Împărat, căci, printr-o accepțiune deosebită, Sfânta Scriptură tocmai prin această expresie definește vrednicia ­împărătească. Deoarece, potrivit aceleiași Scripturi, Dumnezeirea nu poate fi înțeleasă și exprimată în cuvinte (I Timotei 6, 6), pentru că depășește orice putere de înțelegere, a fost necesar ca prorocii și apostolii să ne îndrume, parcă ducându-ne de mână, în Duhul Sfânt, la înțelegerea ființei nematerialnice a Dumnezeirii tocmai prin mijlocirea acestor nume și noțiuni împărătești, conducându-ne din una în alta spre noțiuni adecvate și potrivite divinității, evidențiind astfel că prin cuvântul împărătesc ne gândim la cea mai înaltă demnitate posibilă.

În același timp, ceea ce-i liber de orice patimi și nu-i atins de nici o răutate se definește prin cuvântul virtuți, fiecare din ele părându-ne una mai înaltă decât cealaltă. În fond, ori că o numim dreptate, ori în­țelepciune (Evrei 7, 2), putere ori adevăr, ­bunătate ori viață, mântuire ori nemurire, neschimbare ori nemutare, prin toate aceste cuvinte ne gândim la aceeași ființă sublimă, care este și se numește Hristos.

Dacă, deci, noțiunea a tot ceea ce poate fi mai sublim se cuprinde în cuvântul Hristos (căci într-o noțiune mai înaltă se cuprind toate celelalte, după cum și în noțiunea de împărat se subînțelege și aceea a supușilor lui), atunci urmează în chip firesc ca tot așa să ajungem să înțelegem și ce înseamnă cuvintele creștin și creștinism. Căci dacă cei legați de El (I Corinteni 1, 24) prin credința în El purtăm același nume ca Cel ce depășește orice stricăciune a firii, atunci trebuie ca și tot atâtea însușiri câte le denotă firea cea nestricăcioasă a lui Hristos să ni le apropriem și noi cei ce ne numim cu numele Lui. Dacă avem părtășie cu numele lui Hristos numindu-ne creștini, urmează în chip firesc să ne facem părtași de asemenea la toate acele însușiri ale Lui.Căci ca și la un lanț, unde veriga din cap leagă după ea toate celelalte formând la un loc o unitate, tot așa trebuie să fim și noi strâns uniți prin numele lui Hristos, ca unii care ne împărtășim și de multe feluri și ­suntem chemați să conlucrăm spre același scop și ne lăsăm toți trași, laolaltă.

Dacă, așadar, va purta cineva numele ­de creștin, dar nu va traduce în viață toate cele legate de acest nume, unul ca acela își ­va ­renega numele după exemplul amintit, schimbând caracterul uman cu o mască neînsuflețită.”

(Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea a doua, Despre înțelesul numelui de creștin, către Armoniu, în Părinți și Scriitori Bisericești (1998), vol. 30, pp. 438-439)

Selecție și editare – Sora Gabriela Naghi

Sfânta Scriptură spune să fim totdeauna pregătiţi, fiindcă nu ştii când mori. Nu te uita că eşti tânăr… Trebuie să fii aproape de Dumnezeu, să nu faci păcate, să nu fii nepăsător şi să nu zici „nu-i nimica”.

Nu, Doamne păzeşte! Orice păcat, fie el mare, fie mic, degrabă să te duci să te spovedeşti ca să scapi de el. Asta e cea mai mare iconomie a lui Dumnezeu, fiindcă n-o să-l pedepsească Dumnezeu pe om pentru că a greşit, ci o să-l pedepsească pentru că nu a cerut iertare.

„– Ai făcut păcate?

– Am făcut.

– Eh!… Du-te şi te spovedeşte, ca să scapi de ele, că altfel nu scapi.”

Spovedania e un har dumnezeiesc, fiindcă ne iubeşte Dumnezeu, ca să ne ducă în Rai. Dacă ai făcut păcate, treci degrabă în faţa preotului şi spune: „Am greşit, Doamne, mă rog, iartă-mă că am greşit”. Şi după ce-ţi citeşte preotul rugăciunea eşti curat, rămâi curat. Dar nepăsarea e o greutate mare pentru noi.

(Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 50-51)

Selecție și editare – Dr. Gabriela Naghi

Dumnezeu este bun din fire și întotdeauna se îngrijește pentru binele nostru, iar atunci când Îi cerem ceva, ne va da, dacă este spre binele nostru. Tot ceea ce este absolut necesar pentru mântuirea sufletului nostru și pentru întreținerea noastră tru­pească, Dumnezeu ne va da cu îmbelșugare și vom avea binecuvântarea Lui.

Orice întâmplare prin care Dumnezeu ne lipsește de ceva, fie pentru a ne încerca, fie pentru a ne păzi, trebuie să o primim cu bucurie, dar să o și cercetăm ca să ne folosim. El știe când și cum să iconomisească făptura Sa și ajută în felul Său în clipa când este nevoie. Însă, de multe ori făptura Sa cea neputincioasă este nerăbdătoare, pentru că vrea ceva chiar în clipa aceea în care o cere, ca și copilul cel mic care cere de la mama lui covrigul necopt, neavând răbdare ca să se coacă.

Noi vom cere, vom avea răbdare, iar buna noastră Maică a Domnului ne va da ceea ce cerem atunci când va fi gata.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.2: Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, p. 312-313)

Selecție și editare – Sora Gabriela Naghi