Să nu urăşti pe păcătos; căci toţi purtăm câte o vină; şi dacă pentru Dumnezeu te porneşti împotriva lui, plângi pentru el. Dar pentru ce să-l urăşti? Păcatul din el urăşte-l, iar pentru el roagă-te, ca să te asemeni cu Hristos, care nu se mânie împotriva celor păcătoşi, ci se ruga pentru ei. Nu vezi cum a plâns El pentru Ierusalim? Dar şi noi în multe chipuri suntem batjocoriţi de draci. Şi de ce să urâm pe cel ce s-a batjocorit ca şi noi, de dracul, care şi pe noi ne-a batjocorit?
Şi pentru ce, frate, să urăşti pe păcătos? Oare pentru că, după a ta părere, nu este drept? Dar unde este dreptatea ta, dacă nu ai dragostea? De ce n-ai plâns mai bine pentru el? Ba, tu l-ai şi gonit. Cu neştiinţă se mânie unii, care cred că se poartă raţional cu păcătoşii.
Durerile de naștere ale Învierii
Hristoase, desfătarea neamului nostru omenesc, mângâierea sărăciei noastre, sprijinul firii noastre căzute jos și care se clatină, nădejdea celor fără de nădejde, al Cărui cinstit nume s-a făcut cunoscut între neamuri, fie-ți milă și mă ridică din căderea mea, dă înviere morții mele, trezește în mine simțirea vieții, scoate sufletul meu din temnița neștiinței, ca să se mărturisească numelui Tău, suflă în mădularele mele ceva din aerul vieții celei noi, cercetează ființa mea stricată în mormânt, scoate-mă din locul întunericului, fă ca aurora descoperirii Tale să mă cerceteze în mijlocul iadului (sheolului) neștiinței unde firea mea cuvântătoare a tăcut, stârnește, Doamne, încă o dată puterea ei de viață naturală, că „iadul nu te va mărturisi și cei ce se pogoară în mormânt nu vor lăuda numele Tău”. N-am gură să spun mai multe. Fie ca „viii să Te laude pe Tine” așa cum o fac eu acum. Simțurile mi-au asurzit, mișcările au tăcut, gândurile au secat, toată lucrarea firii mele e lipsită de viață adevărată. Pomenirea Ta nu e întru mine, în iadul în care sunt nimeni nu se mărturisește Ție, iar în sufletul meu pierdut nu mai răsună vuietul vesel al laudelor Tale. Toate mădularele mele moarte așteaptă durerile de naștere ale Învierii.
Să rabzi, având încredere în Dumnezeu
Să fii pregătit să primeşti tot felul de dispreţuiri şi jigniri, osândiri şi ocări din partea tuturor, chiar şi de la cei de la care nu te aştepţi. Să te consideri pe tine însuţi vrednic de ele şi să le primeşti pe toate cu mulţumire şi cu bucurie. Să rabzi orice osteneală şi mâhnire şi primejdie ce vine din partea demonilor, ca unul ce ai împlinit voia lor. Şi să rabzi cu bărbăţie lipsirea celor de trebuinţă, întâmplările neplăcute şi amărăciunile vieţii. Să rabzi, având încredere în Dumnezeu, chiar şi lipsa hranei tale zilnice, care în câteva ceasuri devine gunoi. Iar toate acestea să le rabzi de bunăvoie, punându-ţi nădejdea în Dumnezeu şi neaşteptând de la altcineva izbăvirea sau mângâierea. Căci orice ajutor venit din partea oamenilor se dă în urma luminării şi povăţuirii celei de la Dumnezeu. Lasă, aşadar, toată grija ta la Dumnezeu şi în toate greutăţile tale osândeşte-te pe tine însuţi, spunându-ţi că tu eşti pricina tuturor relelor, ca unul ce ai mâncat din rodul oprit al pomului şi ai căpătat astfel felurite patimi. Primeşte, aşadar, acum cu mulţumire amărăciunile, care te vor scoate din moleşeala ta şi care te vor face să te îndulceşti de harul lui Dumnezeu.
Texte selectate şi editate de Dr. Gabriela Naghi
Hristos a înviat!
Frumoase cuvinte!
Mulțumesc!
Penitenciarul Aiud
https://youtu.be/AiOXZGI0Kv4a
PĂRINTELE SERAFIM ROSE – DESPRE FACEREA LUMII
Părintele SERAFIM: Înainte de a începe un nou capitol, poate cineva să facă un rezumat despre felul cum era Raiul pământesc ?
STUDENT: Nu este lumea materială aşa cum o cunoaştem noi, dar nici un tărâm intelectual, ci unul oarecum intermediar. E mai curând un loc fizic rarefiat.
Părintele SERAFIM: Da. Şi era pe pământ sau în cer ?
STUDENT: Niciunde. Cred că era ridicat deasupra pământului.
Părintele SERAFIM: Da, dar de fapt la început era parte a pământului, chiar dacă era probabil pe un loc mai înalt. Iar acum ?
STUDENT: Este un loc care există în mod real, dar nu poţi ajunge acolo într-un mod lumesc, geografic.
Părintele SERAFIM: A mai fost cineva acolo în ultimele mii de ani ?
STUDENT: Tâlharul de pe cruce [cf. Luca 23, 43].
Părintele SERAFIM: Aşa e, dar el nu s-a mai întors să ne povestească. S-a întors oare cineva ?
STUDENT: Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos din Constantinopol.
Părintele SERAFIM: Da. Şi mai cine ?
STUDENT: A mai fost un bucătar dintr-o mănăstire.
Părintele SERAFIM: Corect, Sfântul Eufrosin Bucătarul.
STUDENT: Este vreunul dintre cei pomeniţi în cartea Sufletul după moarte ?
Părintele SERAFIM: Da, sunt unii dintre cei pomeniţi acolo care s-au reîntors ca să ne povestească. Ei spun întotdeauna, precum Sfântul Pavel, că nu pot descrie exact ceea ce au văzut. Ei dau anumite descrieri ale Raiului (de pildă Sfântul Andrei vorbeşte despre plante, o grădină minunată, şi cerul însuşi deasupra ei), dar e ceva aşa de departe de experienţa noastră normală, încât nu pot vorbi prea mult despre el. Ei au văzut starea în care urmează să ajungem în veacul viitor.
Raiul a fost un loc aparte de pe pământ care a fost făcut, după Sfântul Efrem Sirul, împreună cu plantele, în Ziua a Treia. În Ziua Şasea Dumnezeu l-a aşezat în el pe om. La obârşie a fost un loc al pământului, ca spre a arăta că omul era sortit să urce de pe pământ la cer. Nu era în întregime material, ci dintr-o materie rafinată pe care nu o înţelegem. Dar, din pricina căderii omului, acest aspect ceresc al pământului – o parte specială a pământului dintru început – s-a ridicat cumva şi a dispărut din vederea noastră, deşi încă suntem în stare să ne întoarcem în el. În acelaşi timp, după cădere, pământul dintru început a căzut întru stricăciune.
STUDENT: Când a fost făcut iadul după părerea Părinţilor ? A fost făcut odată cu facerea cerurilor sau o dată cu facerea pământului ?
Părintele SERAFIM: Iadul nu a fost făcut în mod concret, tot aşa cum nici răul nu a fost făcut în mod concret. Iadul este doar locul şi starea unde au căzut îngerii căzuţi. Cu alte cuvinte, într-un anumit sens, ei înşişi l-au făcut. Scriptura vorbeşte despre locul „gătit diavolului şi îngerilor lui” [Mat. 25, 41], dar nu pomeneşte cum a luat fiinţă. Nu ni se povesteşte amănunţit nici despre îngeri, nici despre căderea lor; există doar scurte referiri ici-colo. Este vădit că acestea s-au petrecut înainte de apariţia şarpelui din Cartea Facerii.
Mai sunt alte întrebări ? Este greu de înţeles acest concept despre un lucru care nu e nici cu totul material, nici cu totul duhovnicesc ?
STUDENT: Suntem foarte obişnuiţi să gândim dualistic: materialul în opoziţie cu spiritualul.
Părintele SERAFIM: Aşa este. În veacul viitor vom avea trupuri, dar vor fi trupuri duhovniceşti. Va fi un tărâm asemănător cu Raiul de la început, deşi Raiul era mai „grosier”, adică relativ material. Tărâmul viitor va fi un sălaş duhovnicesc, dar în acelaşi timp în el vor exista trupuri. Care a fost primul exemplu de astfel de trup ?
STUDENT: Hristos înviat.
Părintele SERAFIM: Da – Trupul înviat al lui Hristos, care putea trece prin uşi închise şi prin ziduri. Putea arăta că mănâncă, deşi El nu avea nevoie să mănânce; El avea răni ce puteau fi atinse, dar arăta aşa de diferit, încât ucenicii nu L-au recunoscut atunci când L-au văzut. Este o stare foarte tainică, totuşi ţine de trup.
STUDENT: Dacă Adam şi Eva nu ar fi căzut, ar fi putut Adam să înainteze până la starea desăvârşirii fără Hristos ?
Părintele SERAFIM: Teoretic poţi gândi şi aşa. E o altă problemă faptul dacă Hristos ar fi venit oricum. Dumnezeu ştia ce voia să facă de mai înainte şi ştia cum se vor petrece lucrurile. Şi lucrurile erau astfel, încât Hristos a venit. Dar nu ar fi fost nevoie ca El să vină să ne mântuiască dacă Adam nu ar fi păcătuit.
Desigur, sunt lucruri foarte adânci. Mai târziu voi cita câteva dintre slujbele ce vorbesc despre aceste lucruri.
Teologia Bisericii ni se dă necontenit în slujbe, fiindcă ea ne face să ne amintim de unde venim şi încotro mergem.
STUDENT: Când Adam a căzut, şi-a dat seama în acel moment că are voinţă liberă ?
Părintele SERAFIM: De îndată ce nu a ascultat, şi-a dat seama că era gol, a văzut că fugea de Dumnezeu şi a început să caute scuze. Cu alte cuvinte, i s-a deschis întreaga cale care este urmarea păcatului. Deci a văzut acest adânc în el însuşi – că era în stare să aleagă răul, chiar dacă nu ar fi vrut cu adevărat s-o facă.
STUDENT: Deci nu era cu totul conştient de voia sa liberă până în acel moment ?
Părintele SERAFIM: Ei bine, Părinţii spun că, deşi era matur cu trupul şi foarte înalt cu cugetul, totuşi era încă foarte naiv, nefiind încercat. Era în starea bunătăţii fără să fi fost ispitit de către rău.
STUDENT: Deci a ştiut Adam ce anume face atunci când a căzut ?
Părintele SERAFIM: Ştia un lucru: că există o poruncă. Dar nu era încă încercat în ascultarea poruncilor şi, în simplitatea sa, a căzut.
STUDENT: Înainte de a mânca din măr, Adam conştientiza ce este răul ?
Părintele SERAFIM: Cred că începutul conştientizării răului a fost, probabil, atunci când a observat că există ispite. De nu ar fi căzut, conştientizarea în sine i-ar fi putut fi ca şi cum ar fi gustat din pom fără a cădea. Dacă ar fi fost matur şi pregătit, ar fi putut cunoaşte urmările răului fără a cădea el însuşi în rău.
Totuşi, aceasta e doar părerea mea. Părinţii nu vorbesc despre acest aspect aparte, dar spun că pomul cunoaşterii binelui şi răului este numai pentru oameni maturi. (în treacăt fie spus, nici unul dintre Sfinţii Părinţi nu spune că fructul a fost măr. Nu ni se spune nimic anume despre aceasta; era doar un pom cu fructe.)
STUDENT: Dumnezeu a creat doar un bărbat şi o femeie? Sau Adam şi Eva sunt reprezentanţii unui anume fel de persoane sau grup de persoane?
Părintele SERAFIM: El a creat întreaga fire omenească într-un om – întâiul om, Adam – iar din carnea lui a luat-o pe prima femeie. Din ei provine restul omenirii.
STUDENT: Când Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam, a luat însuşirile proprii firii femeieşti din Adam sau a înzestrat-o cu alte însuşiri complementare?
Părintele SERAFIM: Nu ni se spune. I-a dat toate acele însuşiri pe care trebuia să i le dea, pornind de la acea coastă. Coasta unui bărbat nu produce o femeie; deci este o minune. Dumnezeu a luat o parte din Adam spre a arăta că obârşia omenirii este una singură. Întregul omenirii este deja prezent în omul dintru început. Oricine s-a născut după aceea – din acest unic om – are aceeaşi fire, acelaşi chip al lui Dumnezeu, care se vădeşte în suflet.
STUDENT: Trupul şi sufletul omului erau făcute de la început să fie despărţite?
Părintele SERAFIM: Nu. Dacă Adam nu ar fi murit, nu am mai fi avut de ce să vorbim despre trup şi suflet, fiindcă trupul însuşi s-ar fi subţiat şi s-ar fi făcut asemenea sufletului. Până la urmă am fi ajuns în starea de trup duhovnicesc.
STUDENT: Dumnezeu a insuflat un suflet şi în Eva ?
Părintele SERAFIM: Pe calea pe care o ştie El, i-a dat şi ei acelaşi lucru pe care l-a dat lui Adam. Nu ni se dau amănunte de acest fel. Este pur şi simplu o minune dumnezeiască.
În vremea noastră diavolul i-a absorbit pe oameni în materie, în răspândire
SFÂNTUL PAISIE AGHIORITUL
Părinte, grija depărtează totdeauna de Dumnezeu?
– Ascultă de la mine următorul lucru. Când un copil se joacă şi este absorbit de jucării, nu-şi mai dă seama dacă tatăl lui este alături şi-l mângâie. Dar dacă-şi va întrerupe puţin joaca, atunci îşi dă seama. Tot astfel şi atunci când avem vreo grijă, nu putem pricepe dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu dă, iar noi nu simţim.
Ia aminte să nu risipeşti puterile tale preţioase în griji de prisos şi în lucruri deşarte, care într-o bună zi se vor face toate praf. Aşa te oboseşti şi trupeşte, şi mintea ți-o împrăştii fără rost, iar după aceea îi dai lui Dumnezeu oboseala şi căscăturile în vremea rugăciunii, la fel cu jertfa pe care a făcut-o Cain. În mod firesc, şi starea ta lăuntrică va fi la fel ca starea lui Cain, cu nelinişte şi oftaturi pe care ți le va pricinui aghiuţă, ce va fi alături de tine.
Să nu risipim fără rost rodul, miezul puterilor noastre, lăsând după aceea cojile pentru Dumnezeu.
Grija trage toată măduva inimii şi nu lasă nimic pentru Hristos. Dacă vezi că mintea ta fuge mereu şi se duce la treburi etc., trebuie să înţelegi că nu mergi bine şi să te nelinişteşti, căci te-ai îndepărtat de Dumnezeu.
Să înţelegi că eşti mai aproape de lucruri decât de Dumnezeu, de zidire decât de Ziditor.
De multe ori, o satisfacţie lumească înşeală, din păcate, chiar şi pe monah atunci când face o lucrare. Omul este zidit să facă binele în mod firesc, pentru că Ziditorul lui este bun. Dar monahul se nevoieşte ca să se facă din om înger.
De aceea, lucrarea lui în cele materiale trebuie să se limiteze doar la cele absolut necesare, ca să lucreze în cele duhovniceşti. Atunci şi bucuria lui, ce va izvorî din roadele duhovniceşti pe care le va produce, va fi duhovnicească, iar unul ca acesta se va hrăni şi va hrăni cu îmbelşugare.
Cu muncă şi grijă multă se uită de Dumnezeu.
Părintele Tihon spunea: „Faraon dădea muncă multă şi mâncare multă israeliţilor, ca să uite de Dumnezeu”.
În vremea noastră, diavolul i-a absorbit pe oameni în materie, în răspândire. Muncă multă, mâncare multă, ca să uite de Dumnezeu (Ieşire 1,13-14) şi astfel să nu poată – sau mai bine zis să nu vrea – să pună în valoare libertatea ce li se dă ca să-şi sfinţească sufletul.
Însă din fericire de aici iese şi ceva bun, fără ca diavolul să vrea: oamenii nu au prilejul să păcătuiască atâta cât ar voi.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol.1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 203-204