Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.
Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! (Matei 6, 22, 23)
Când ochiul este rău, trupul devine întunecat, nu din vina Creatorului, pentru că tot ceea ce creează Dumnezeu este bun (Geneza 1, 31), ci după dispoziţia coruptă şi răuvoitoare a celui căruia îi aparţine ochiul. Iar tu, înțelept cititor, când auzi de ochiul rău, să nu înțelegi că este ochiul din cap, ci gândul rău din inima neluminată. Și dacă se întâmplă ca ochiul corporal să fie întunecat de supurație severă și dureri de cap, atunci orbirea corporală nu înstrăinează încă o persoană de beneficiile viitorului și ale veșniciei.
-Sf. Atanasie cel Mare. Convorbiri despre Evanghelia după Matei
Lampa trupului este ochiul. Deci, dacă ochiul tău este pur, atunci întregul tău trup va fi luminos. Examinarea de sine și prudența sunt un ochi și o lampă pentru suflet, așa cum ochiul este o lampă pentru trup. Iar dacă ochiul este strălucitor, atunci tot trupul va străluci, dar dacă ochiul este întunecat, atunci tot trupul va fi întunecat, precum însuși Domnul a spus în Evanghelie. Adică, prin examinarea conștiinței, o persoană examinează și discerne toate dorințele, cuvintele și acțiunile sale și evită tot ceea ce ne poate îndepărta de Dumnezeu. Cu ajutorul acestui discernământ atent, omul respinge complet și șterge toate trucurile vrăjmașului și distinge clar între bine și rău.
Adevărul acestui lucru este evident în Sfintele Scripturi.
Pentru că Saul, regele lui Israel, nu avea această lampă, mintea i s-a întunecat atât de mult încât nici nu a înțeles cum să împlinească ceea ce i-a poruncit Dumnezeu prin profetul Samuel și că împlinirea acestei porunci ar fi mai bună decât jertfa, sacrificiul. Acesta este motivul pentru care l-a provocat pe Dumnezeu chiar în ceea ce credea că îi va plăcea și pentru care a fost lipsit de împărăție (cf. 1 Regi 13, 7-15).
Apostolul numește acest discernământ, examinare (cf. 1 Cor. 11, 28), și este venerat ca suveran și izvor al vieții noastre, conform acestui proverb al Scripturii: „Cei care nu sunt călăuziți cad ca frunzele: Unde lipseşte cârmuirea, poporul cade; izbăvirea stă în mulţimea sfetnicilor.” (Proverbe 11:14). Adică, scripturile numesc examinarea conștiinței sfat și ne cer să nu facem nimic fără sfat; nici măcar nu ne îngăduie să bem fără sfat vin duhovnicesc, care bucură inima omului, pentru că spune: nu faceți nimic fără sfat (Sir. 32, 19), faceți toate lucrurile cu sfat: beți vin cu înțelepciune (Proverbe 31, 3). Aceeași Scriptură ne inspiră: așa cum o cetate fără ziduri este distrusă și în care poate intra oricine vrea și poate jefui comorile ei, tot așa și omul care face asta fără sfat (Prov. 25, 28).
-Sf. Antonie cel Mare. Răspunsuri la întrebările puse de frați.
Lumina trupului este ochiul: de aceea, dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină. Dar dacă ochiul tău este rău, tot corpul tău va fi plin de întuneric. Atunci, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare este întunericul acesta!
Cum ochii sunt lumina trupului, atunci când ochii sunt sănătoși, atunci întregul trup este luminat; dar când ceva cade în ochi și ei se întunecă, atunci tot trupul rămâne în întuneric – astfel apostolii au fost așezați ca ochi și lumină pentru întreaga lume. De aceea Domnul le poruncește: „Dacă voi, care sunteți lumina lumii, veți rămâne tari și nu vă stricați, atunci tot trupul lumii va fi luminat. Dar dacă tu, lumina lumii, te întuneci, atunci cât de mare va fi acel întuneric, adică lumea? Astfel Apostolii, care s-au făcut lumină, au slujit ca lumină celor ce credeau, luminându-le inimile cu acea lumină cerească a Duhului prin care ei înșiși au fost luminați.
-Sf. Macarie cel Mare. Manuscrise adunate, 2, 1.
Se spune: Lumina trupului este ochiul (Matei 6, 22). Căci mintea superioară este ochiului sufletului și vederea ei își împrăștie foarte mult lumina asupra tuturor lucrurilor. Dar dacă el este cufundat în griji inutile care îl trag în abisul distrugerii, dacă îți cobori mintea la ceea ce este grosolan și jalnic, atunci va putea mintea să-și imagineze ceva bun sau să sugereze ceva profitabil propriilor gânduri? Prin urmare, toate obiceiurile proaste se vor sfârși în întuneric și dezordine care aduce, ca și noaptea, confuzie și luptă obositoare.
Sfântul Nilus din Sinai. Scrisori pe diverse subiecte, la prezbiteriul Sérapion
Sursa: https://orthodoxologie.blogspot.com/2023/06/la-lumiere-du-corps-est-lil-commentaire.html
Traducere: Dr. Gabeiela Naghi
Fă metanie de îndată ce greşeşti, nu pierde timpul!
Sfântul Cuvios iosif Isihastul
“Am primit, fiul meu, scrisoarea ta şi am văzut în ea neliniştea ta.
Nu te întrista, fiule. Nu te nelinişti atâta! Dacă ai căzut iarăşi, iarăşi ridică-te! Ai fost chemat pe drumul ce duce la cer. Nu este bine să se împiedice cei care aleargă, dar dacă se împiedică să se ridice şi să continue alergarea. Este nevoie de multă răbdare şi de pocăinţă în fiecare clipă.
Aşadar, fă metanie de îndată ce greşeşti, nu pierde timpul! Deoarece cu cât întârzii să ceri iertare, cu atât mai mult dai timp celui rău să-şi întindă rădăcinile înlăuntrul tău. Nu-l lăsa să prindă rădăcini!
Nu deznădajdui dacă ai căzut, ci ridicându-te degrabă, fă metanie şi spune: “Iartă-mă, Doamne Hristoase, sunt om şi sunt slab”. Faptul că ai căzut nu înseamnă că te-a părăsit Dumnezeu. Ci, pentru că ai multă mândrie lumească, multă slavă deşartă, te lasă Mântuitorul Hristos ca să greşeşti şi să cazi. Să înveţi din toate slăbiciunile tale, să le simţi pe propria-ţi piele şi să ai apoi îngăduinţă şi răbdare cu cei care cad. Să nu mai judeci pe fraţi atunci când cad, ci să le sări în ajutor. Deci ori de câte ori cazi, ridică-te şi îndată cere iertare!
Nu ascunde întristarea în inima ta, deoarece bucuria celui rău este întristarea, deznădejdea, din care se nasc multe şi din care se umple de amărăciune sufletul. Cel care are puterea căinţei imediat spune: “Am păcătuit, Părinte, iartă-mă!” Şi astfel alungă întristarea. “Sunt om slab – spune – ce să fac?” Într-adevăr, aşa este, fiul meu. Curaj!
Numai atunci când vine harul lui Dumnezeu poate omul să stea pe picioarele sale. Altfel, fără har, mereu se clătină şi cade. Curaj şi nu te teme deloc!
Ai văzut cât a răbdat în ispită fratele despre care îmi scrii? La fel să faci şi tu. Ridică cuget curajos în faţa ispitelor ce vin spre tine. Ele oricum vin. Ai nevoie de ele. Altfel nu te poţi curăţi. Lăsă deoparte sfaturile nepurtării de grijă şi ale lenevirii tale. Nu te teme de ele. Cum au trecut cele de până acum, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, aşa vor trece şi acestea, după ce îşi împlinesc misiunea. Ispitele sunt medicamente şi plante tămăduitoare, care vindeca patimile cele văzute şi rănile noastre cele nevăzute.
Rabdă pentru a putea să câştigi cu fiecare dintre ispite, să dobândeşti plată, odihnă şi bucurie în Împărăţia cea cerească. Vine noaptea, noaptea morţii, când nimeni nu mai poate lucra. De aceea, grăbeşte-te. Timpul este puţin.
Să mai ştii şi aceasta: mai bine o zi în care viaţa a ieşit biruitoare şi încununată cu premii, decât ani mulţi trăiţi în nepurtare de grijă. Lupta unei singure zile, în deplină cunoştinţă şi în simţirea sufletului, valorează mai mult decât cincizeci de ani fără cunoştinţă şi în nepurtare de grijă. Fără luptă şi fără vărsare de sânge nu aştepta să ajungi la eliberarea de patimi.
Pământul sufletului nostru face să crească mărăcini şi buruieni după cădere. Avem nevoie de curăţire. Acestea nu se smulg decât cu durere multă, cu mâini bătătorite şi sângerânde şi cu mult oftat. Plângi deci, varsă râuri de lacrimi pentru ca să se înmoaie pământul inimii tale. Şi când pământul se va înmuia, mărăcinii se vor smulge mai uşor”.
Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Editura Bizantină
Dragostea mea priveghează şi prin priveghere ea nu se plictiseşte niciodată
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici
Cel pe Care Îl iubesc şi Îl aştept vine spre mine înconjurat de o suită cerească. Cum aş putea dormi şi cum m-ar plictisi vreodată privegherea? Priveghez asupra istorisirilor oamenilor şi ale lucrurilor, spre a putea afla vreun mesaj tainic al Iubirii mele.
Nici o poveste nu mă interesează datorită ei sau povestitorului, ci numai datorită Ţie. Procedez astfel în felul în care un cântăreţ care-şi pierde propria partitură începe să asculte atent la partitura altcuiva şi încearcă să şi-o recunoască pe a sa. Şi pretutindeni află câte o notă asemănătoare partiturii sale, dar nicăieri partitura sa completă.
Eu procedez în felul în care un om care sparge oglinda purcede să-și vadă propriul său chip în chipurile oamenilor, în ale animalelor şi în ale tuturor lucrurilor. Şi pretutindeni el află vreo trăsătură asemănătoare propriului său chip, dar nicăieri chipul său în totalitatea sa.
Astfel, eu priveghez la nenumăratele glasuri ale întregului univers, precum şi asupra nenumăratelor chipuri din univers, de la chipul înstelat al Carului Mare şi al Celui Mic, la chipul pietricelelor albe de lângă lac, să văd dacă pot recunoaşte chipul Iubirii mele. Şi nimeni nu mă înşeală, ci mai degrabă fiecare îmi spune cât de puţin o poate face despre tot ceea ce ştie despre Tine. Când le pun întrebări oamenilor, aştept răspunsuri de la Tine. Când lucrurile grăiesc, eu Te ascult pe Tine. Când mă uit la natură, Te caut pe Tine.
Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 86-87