Un păcat împotriva Duhului Sfânt este deznădejdea. Atunci când ești foarte păcătos și te apropii de sfârșitul vieții și spui: „Iată, mi-am petrecut viața numai în păcate, în destrăbălări, n-am crezut, n-am fost la biserică, nu m-am spovedit, nu m-am împărtășit, mor mâine-poimâine, apoi tot aia e, de-acum e târziu să mă mai îndrept. O să mă duc în iad, ei, asta mi-a fost, să merg în iad. Așa a vrut Dumnezeu cu mine.” Este un mare păcat acesta. Nu trebuie să deznădăjduiești până în ultima clipă a vieții tale, când încă mai ești conștient, pentru că Dumnezeu te salvează chiar în ultima clipă dacă îți scuturi conștiința, îți pare rău pentru păcatele tale cu sinceritate și te întorci cu fața către Dumnezeu. Aduceți-vă aminte de tâlharul de pe cruce, care era tâlhar, hoț de drumul mare, criminal, și care pe cruce, înainte de a muri, L-a recunoscut pe Iisus drept Dumnezeu, și-a recunoscut păcatele vieții lui întregi și L-a rugat pe Iisus să-l primească în Împărăția Lui, și Iisus l-a primit. Acolo, înainte ca tâlharul să-și dea duhul odată cu Iisus. Pentru ca să te întorci la Dumnezeu niciodată nu e prea târziu, chiar în ultima secundă a vieții tale.
Dar tot păcat este și reversul: să ai prea multă încredere în bunătatea lui Dumnezeu și să zici: „Fie că păcătuiesc, fie că nu păcătuiesc, Dumnezeu e bun și mă iartă.” Și vei duce-o toată viața în păcat, pentru că vei spune: „Dumnezeu de-aceea este bun, ca să ierte. Eu sunt făptura Lui, creatura Lui, n-o să mă distrugă pe mine, să mă trimită în iad sau să mă nimicească.” Și aceasta este un păcat. Deci, deznădejdea, dar și prea marea încredere în bunătatea lui Dumnezeu (sunt două din cele șase păcate împotriva Duhului Sfânt).