ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Fragment dintr-un interviu din anul 1981 cu Jacques Attali, consilier al fostului presedinte al Frantei, Mitterand, aparut in cartea „L’avenir de la Vie”, autor Michael Solomon

,,Viitorul va fi despre găsirea unei modalitaţi de reducere a populaţiei. Începem cu bătrânii, pentru că îndată ce depăşesc 60-65 de ani oamenii trăiesc mai mult decât produc şi asta costă scump societatea. Apoi cei slabi, apoi cei inutili care nu ajută societatea şi, în cele din urmă, proştii. Eutanasierea vizează aceste grupuri; ea va trebui să fie un instrument esenţial în societăţile viitoare. În orice caz. Desigur, nu vom putea executa oameni sau construi lagăre de concentrare, dar îi vom face să creadă că este pentru binele lor.

Suprapopularea este ceva prea costisitor din punct de vedere economic. Şi din punct de vedere social, este mult mai bine atunci când maşina umană se opreşte brusc decât atunci când se deteriorează treptat. Nici nu vom putea testa milioane şi milioane de oameni pentru inteligenţa lor, vă puteţi imagina. Vom găsi sau vom provoca ceva, o pandemie care vizează anumite persoane. O criză economică, reală sau nu, un virus care afectează bătrânii – n-are importanţă ce. Cei slabi şi cei fricoşi vor ceda, iar proştii ne vor crede şi vor cere tratamentul.  Iar noi vom avea grijă să avem pregătit dinainte un tratament care să reprezinte soluţia (depopulării). Selecţia idioţilor se va face de la sine, ei înşişi se vor duce singuri la abator’’.  

Observaţii

1.Idiotul Klaus Werner Iohannis a fost şi el la abator. Fiind un idiot util, a fost injectat cu o substanţă inofensivă.

2.Ţiganii s-au ,,vaccinat’’ într-un procent insignifiant. O explicaţie ar fi aceea că au bulibaşi buni, care au spus clar: canci vaccin. Românii, în schimb, au episcopi şi preoţi care i-au împins de la spate spre centrele de inoculare.

Presbiter Ioviţa Vasile

,,A sluji lui Hristos înseamnă suferinţă” – Preotul Sfintei Tinereţi*

– Încotro mergem?

– De multe ori am scris împotriva ecumenismului. Cred că am spus tot ce puteam eu spune despre această “erezie a secolului nostru”, cum o numesc monahii greci. I-am cunoscut pe mulţi din conducătorii Consiliului Ecumenic şi am văzut compromisul lor sufletesc în faţa politicului şi dorinţa lor nestăvilită de a compromite şi pe alţii, sau alte grupuri ortodoxe care îşi apără puritatea credinţei. Pe unde am fost, monahii se întreabă cu durere şi nelinişte: “Încotro mergem? Şi până unde? Va trebui să căutăm altă jurisdicţie? Va trebui să fugim în munţi şi în păduri, în sihăstrie, spre a ne mântui de ispita satanei? Vom fi oare vânaţi aşa cum îi vânau iconoclaştii pe apărătorii icoanelor?”…

Ceea ce vreau să subliniez aici nu e pericolul ecumenismului în sine – poate că lucrurile nu sunt chiar aşa de grave cum li se par monahilor – ci tulburarea pe care satana, slujindu-se de lupta ecumenică, o pune în sufletele monahilor, şi nu numai în inimile monahilor din România, ci din toată zona ortodoxă. Aşa se nasc neliniştile spaimei, aşa se naşte preocuparea salvării personale de primejdiile lumeşti în detrimentul duhovniciei şi începutul unor compromisuri care, odată pornite, nu se ştie unde se vor opri.

Ceea ce scriu aici, aş fi dorit să scriu direct ierarhilor. Cred însă că o astfel de scrisoare ar fi fost sortită direct uitării şi lipsei de interes şi prilej de mânie. Nu ne rămâne decât rugăciunea pentru paza mănăstirilor, pentru liniştea monahilor şi neprimejduirea vieţii ortodoxe în ţara noastră şi în lume.

Există un duh care colindă Europa şi lumea în general, un duh fariseic care-şi schimbă înfăţişarea şi discursul de fiecare dată şi care atacă din toate părţile lumea creştină. Chipul lui în general este blând, discursul lui este atrăgător, dar intenţia lui este perfidă. Acest duh poate să vorbească despre familie cu cuvinte frumoase, dar intenţia lui este de a distruge familia. Poate să vorbească despre Biserică, plin de dragoste pentru toate “bisericile”, un fel de sincretism religios, dar dorinţa lui este de a spulbera Ortodoxia în primul rând. Poate să vorbească despre ţară şi despre patrie ca despre ceva pe care încearcă să le susţină, dar intenţia lui este de a distruge şi patria şi Biserica. Acest duh se cheamă ecumenism.

Tot acest discurs frumos şi cu feţe multiple nu are decât un singur scop: distrugerea naţiunilor, desfiinţarea Bisericii Ortodoxe în special şi instituirea unui grup de conducători, unşi nu ştiu de cine, care să inducă tuturor naţiunilor ideile lor, să le încorseteze în anumite tipuri sociale, politice şi religioase în care ei să fie mereu în faţă. Să nu ne lăsăm amăgiţi! Trăiesc în mijlocul acestor emiţători ai discursului prolific şi proteic care cutreieră lumea. Ii cunosc pe toţi. Nu au nici o intenţie bună cu Biserica noastră! Sub iubirea hristică, sub pacea lui Hristos, ei ascund intenţii perfide. De aceea am venit aici, să vă spun: Nu vă lăsaţi ademeniţi! Am observat o puternică tendinţă ecumenistă în interiorul Bisericii Ortodoxe, foarte puternică, începând de sus până jos. Aţi auzit cu toţii de Taizé… Acolo a fost centrul acestei mişcări distrugătoare a Ortodoxiei. Acolo a fost centrul New Age-ului. Acolo, într-un cadru aşa, foarte mistic, apărea fratele Roger, îmbrăcat în alb ca un papă, ca Hristos, acolo copiii stăteau cu picioarele sub ei şi se legănau în ritmul unor melodii…Acolo nu mai era nimic sfânt, sau totul era “sfânt”! Iar pe de altă parte, în New Age-ul acesta despre care vă vorbesc nu există nimic care să aibă valoare absolută. Dorinţa lor este să distrugă toate elementele de credinţă, toate elementele morale, toate elementele de sânge pe care ne-am bazat, pentru că – zic ei – nu există nimic adevărat în chip absolut. (…) Jocul acesta de ascundere a adevărului este o perfidă invenţie a satanei.

– Părinte, pot convieţui în pace şi armonie un creştin, un musulman şi un evreu? Care ar fi secretul?

– Respectul reciproc e singura manifestare de bună armonie. în nici un caz rugăciunea împreună sau slujirea împreună. Acestea sunt lucruri care depăşesc acordul dintre religii diferite.

– Se închină toţi oamenii la acelaşi Dumnezeu?

– Nu totdeauna… Noi ştim un singur Dumnezeu care ni se revelează nouă şi numai Lui ne închinăm. Celelalte sunt forme deformate sau greşite.

– Care credeţi că sunt ispitele cele mai mari cu care se confruntă un ortodox astăzi?

– Ecumenismul.

– …Următoarea întrebare era dacă sunteţi de acord cu existenţa dialogului ecumenic, însă…

– Nu. Absolut de loc. Pentru că ecumenismul este o formă mai subtilă a masoneriei. Masoneria încearcă să distrugă Credinţa Ortodoxă, credinţa creştină în general. Ecumenismul încearcă să subjuge prin câteva idei care par foarte generoase: de ce să ne certăm între noi, hai să trăim ca fraţii, să ne iubim unii pe alţii, putem trăi împreună, putem să ne rugăm împreună… ceea ce nu e permis în cazul Ortodoxiei. Toate Sinoadele ecumenice interzic această co-rugăciune cu toţi care sunt aparte de Ortodoxie. Dacă nu respectăm aceste canoane, sub imperiul ecumenismului, al presiunilor şi promisiunilor din Occident, care toate sunt deşarte, înseamnă că noi încălcăm toate Canoanele Bisericii cu adevărat ecumenice.

– În condiţiile actuale în care este mediatizată aşa de mult masoneria, vă rog să punctaţi câteva elemente puternice a ceea ce înseamnă aceasta ca acţiune anti-hristică!

– Masoneria e o organizaţie demonică, se închină lui Lucifer, are nişte secrete pe care le păstrează cu tărie, dar se descoperă lumii ca o organizaţie de binefacere, care se ocupă de săraci. Fiecare Lojă Masonică se ocupă de unitarism, de o ordine, dar dincolo de aceste fapte nu există Duhul lui Dumnezeu şi toate faptele sunt puse pentru înşelare. Aşa că nu vă lăsaţi înşelaţi. Nu tot cel ce vorbeşte prompt în numele lui Dumnezeu, Îl şi are în inimă, iar ei cel mai puţin. Pericolul cel mai mare e această globalizare şi ungerea unor persoane care au dreptul să conducă omenirea. Cine i-a uns? Ei sunt unşii Satanei şi nu fiii lui Dumnezeu.Dar noi, aşa mici şi fără puterea de a învăţa, să ne păstrăm Credinţa şi să nu uităm că reprezentăm o linie de adevărată Credinţă mântuitoare şi pe cât ne e cu putinţă, să ne împlinim datoriile faţă de Neam şi de Biserică.

Am să vă spun o întâmplare chiar cu mine. Când eram arestat, a fost un congres ecumenist în România. Şi la congresul acesta, care a durat vreo săptămână, cu plimbări prin diverse locuri, cu cheltuieli enorme, a fost un banchet final la Patriarhie. Ştiu aceasta chiar de la protestanţii din Elveţia, pentru că în momentul acela Lukas era preşedintele Consiliului Ecumenic. Şi elveţienii, care îl cunoşteau pe Lukas, i-au cerut: „Domnule Lukas, când te duci acolo în România şi ajungi la Patriarh [Iustin Moisescu, n.n.], întreabă-l ce este cu părintele Calciu, ce s-a întâmplat cu el? E vinovat, nu e vinovat? Că la noi, în Elveţia, nimeni nu este închis pentru credinţa lui sau pentru propovăduirea lui. De ce e în închisoare? A făcut crime, a omorât pe cineva, a dat foc clădirilor?”… Lukas, când s-a făcut banchetul, s-a gândit să-l întrebe pe Patriarh. Dar n-a avut curajul să-l întrebe de la început, pentru că… era mâncare bună care trebuia mâncată, era vin bun care trebuia băut. Abia la desert s-a gândit să întrebe pe patriarhul Iustin ce se întâmplă cu părintele Calciu.

Probabil Securitatea era de gardă şi atunci reprezentantul Departamentului Cultelor a intrat în vorbă şi a spus: „Vă explic eu, pentru că nu-l puteţi băga pe Prea Fericitul în aşa ceva. Vă explic eu… Părintele Calciu este un neofascist, i-a învăţat pe elevii lui doctrine neofasciste, i-a îndemnat la rebeliune, pentru că în Biserica noastră, ştiţi, este o ordine şi o ascultare. Părintele Calciu a rupt toate aceste îndatoriri ortodoxe, a fost împotriva ierarhiei, a vorbit împotriva Bisericii, a răspândit învăţături neonaziste!”. Cei care aţi citit cuvintele mele, ştiţi cât de neonaziste au fost… Dar asta i-a plăcut foarte mult lui Lukas, care n-a mai întrebat nimic. Şi s-a întors în ţară şi a spus celor din Elveţia: „Părintele Calciu este într-adevăr un răzvrătit. El a stricat relaţia dintre guvern şi Biserică, sau a vrut s-o strice, nu a ascultat de episcopii săi, de legile ţării, a călcat totul în picioare, aşa că dacă stă la închisoare, stă pe drept!”.

Mai târziu, după eliberare, am ajuns în Elveţia. Şi am vorbit acolo, la Zurich, iar între întrebările ce s-au primit era un bilet în care se spunea: „Noi, când a fost Lukas în România, i-am spus să întrebe pe ierarhi de dumneavoastră şi iată care a fost răspunsul lui…”. Le-am răspuns: „Domnilor, eu nu am ştiut de lucrul acesta, dar dacă dumneavoastră vreţi să citiţi cărţile mele, veţi vedea că nu este adevărat. N-am făcut nici un fel de propagandă nazistă pentru că nu mă interesa, n-am făcut nici un fel de răscoală împotriva ierarhiei, pentru că nu acesta era scopul meu. Am cerut ca Biserica să fie respectată, am cerut ca Biserica să nu mai fie subordonată puterii laice, am cerut ca Biserica să aibă dreptul la cuvânt!”.Şi s-a sculat în picioare un cetăţean şi mi-a zis: „Părinte, eu sunt în legătură cu domnul Lukas. Vreţi să vă întâlniţi public cu el, ca să discutaţi problema aceasta?” Şi am răspuns că sigur că da, chiar mi-ar face o mare bucurie să mă întâlnesc cu el. Şi Lukas nu a venit! A refuzat să vină, pentru că ştia că este vinovat. Ziceau că a fost anunţat prea târziu, că ei au fixat întâlnirea fără să-l consulte pe Lukas… Realitatea era că el ştia foarte bine ce făcuse şi că era un eretic. Nu-l interesa nimic, nu-l interesa nici măcar Hristos! Când mergeai într-o adunare de asta ecumenistă nu aveai voie să pronunţi numele lui Iisus Hristos. Nu aveai voie să aduci ştirea, de pildă, că există creştini persecutaţi, în special ortodocşi. Dacă cineva a luptat pentru mine, acestea au fost nişte organizaţii catolice sau protestante care nu erau ecumeniste! De aceea tot ce spun aceşti oameni este o minciună. Ei sunt fiii diavolului şi de la început au fost mincinoşi şi ucigaşi şi fac faptele tatălui lor. A sluji lui Hristos înseamnă suferinţă. Ei erau în petreceri şi plimbări. Vreau să spun că ereticii înşişi, când îi iei direct, cu fapte concrete, se ruşinează sau se sperie. La noi, dacă te atingi de un eretic sau de un corupt, e prăpăd! Toată lumea sare să-l apere”.

(Fragmente din Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos înseamnă suferinţă”, Editura Bonifaciu, 2009)

*Referire la Imnul Sfântă Tinereţe Legionară (Versuri -Sfântul Inchisorilor comuniste-RADU GYR)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Apostazia înseamnă lepădare de Credinţa Ortodoxă, singura mântuitoare (Efeseni 4, 5). Cu acest sens găsim termenul în Epistola către Biserica Tesalonicenilor a Sfântului Apostol Pavel (2, 3). Apostazia este păcat împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie (Matei 12, 31-32).

Am scris de mai multă vreme despre apostazia lui Sofronie Drincek de la Oradea, cel care de Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului şi-a părăsit slujirea arhierească şi s-a înfiinţat într-o capişte papistăşească, unde a participat la un ritual ce voia să imite Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Aici a fost degrabă asimilat de ereticii papistaşi, prin pomenirea numelui său în şirul celorlalţi pretinşi episcopi. A fost un act public de apostazie. Credincioşii bihoreni au formulat, la data aceea, o plângere împotriva lui Drincek, adresată pseudo-mitropolitului Ardealului, Liviu Laurenţiu Streza. Niciun răspuns, nicio reacţie. Nu ne putem aştepta la o incriminare a unui ecumenist, fie el şi apostat, de către un alt ecumenist, după binecunoscuta logică a corbilor. Nota bene, Sofronie Drincek era recidivist, având în vedere fapta gravă comisă înainte, aceea de a participa la un ritual papistaş de ,,sfinţire’’ a apei, împreună cu pretinsul episcop greco-catolic al Oradiei. Aşadar, de ani buni, Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei e ,,păstorită’’ de un apostat, devenit papistaş.

Altfel s-au petrecut lucrurile în Biserica Ortodoxă Română din Italia. Preoţii care s-au dus să întemeieze comunităţi bisericeşti din românii care lucrează acolo, au fost primiţi de papistaşi cu toată ospitalitatea. Li s-au oferit locaşuri de cult părăsite de papistaşi, în care au amenajat spaţii pentru slubele ortodoxe. Au fost ajutaţi şi cu bani şi pe nesimţite s-a produs o ciudată simbioză, o inteferenţă în slujire dintre preoţii ortodocşi şi slujitorii papistaşi, devenită obişnuită. Din păcate. Cert este că s-a ajuns până-ntr-acolo încât românaşii noştri, preoţi şi credincioşi, sunt subordonaţii pseudo-ierarhilor papistaşi. Nu mai e nicio surpriză să vezi cardinal plimbându-se ca vodă prin lobodă în faţa altarelor ortodoxe, împărţind ,,binecuvântări’’ naivilor care stau la rând să-i sărute mâna.

Am vorbit de vinovăţii, lăsând la urmă principalii doi vinovaţi de aservirea BOR din Italia papistaşilor: Agenţii trimişi speciali cu această misiune, minciuno- episcopii Siluan Şpan (prezent şi în Creta) şi Atanasie. Aceştia poartă povara unei vini de care nu vor scăpa nici prin pocăinţă, povară pe care o vor duce înaintea tronului ceresc, la Judecată. S-au închinat căpeteniilor papistaşe şi în vecii vecilor nu vor fi pomeniţi în rândul episcopilor cu adevărat ortodocşi. Faptele lor se întind pe durata mai multor ani, dar sfârşitul a fost acelaşi:apostazia.

Ştiu că am un număr de credincioşi români din Italia care-mi urmăresc blogul. În aceste circumstanţe, îi îndatorez în faţa Preabunului Dumnezeu, să preia misiunea de a-şi informa conaţionalii despre situaţia reală a Bisericii noastre (acum nu e nici Biserică şi nu mai e nici a noastră, aparţine papistaşilor). Au datoria să-i prevină asupra primejdiei de a-şi pierde sufletele, urmându-i pe aceşti indivizi, numiţi şi ,,păstori’’, care L-au trădat pe Hristos şi s-au supus ereticului Francisc şi acoliţilor săi.

Presbiter Ioviţa Vasile

În secolul al XX-lea s-a ivit o mare erezie în Biserică, erezia ecumenismului și aceasta a avut ca rezultat două separări: una numită a vechiului calendar și a doua în Sfântul Munte, săvârșită de monahi între anii 1970-1973. Dacă am dori să cântărim erezia ecumenismului în raport cu ereziile vechi – rămânând sinceri față de noi înșine – ar trebui să mărturisim că aceasta a pricinuit cea mai mare pagubă Ortodoxiei, nu atât pentru că a condus pe membrii Bisericii către alte erezii și către alte tabere, ci mai ales pentru că a schimbat din rădăcină cugetul ortodocșilor, într-atât încât să nu mai știm care sunt hotarele dreptei credințe și alte Bisericii, care este poziția corectă a dreptcredincioșilor față de eretici, care sunt obligațiile lor față de o erezie apărută în Biserică, care sunt limitele ascultării față de păstori în vreme de erezie și – cel mai important – să nu mai cunoaștem răspunderea personală a fiecărui ortodox în ce privește combaterea ereziei, nici prețul pe care este obligat fiecare să-l plătească în vederea stingerii văpăii eretice.

Ca să înțelegem această modificare radicală a cugetării dreptcredincioșilor, petrecută prin intermediul ereziei ecumeniste, vom aminti o pildă din perioada bizantină, cu puțin timp înainte de căderea imperiului.

Mai înainte am prezentat – din memoriile lui Silvestru Syropulos – litania de la înscăunarea patriarhului latino-cugetător Mitrofan, la întoarcerea de la sinodul din Florența (https://ortodoxiajertfitoare.wordpress.com/2022/06/11/1995/). Syropulos descrie cum în ceasul litaniei, poporul din Constantinopol, numai văzând pe cardinalul delegat de papă aproape de patriarh, înțelegea că patriarhul era latino-cugetător și nu voia nici măcar să ia binecuvântare. De asemenea, pomenește de preotul care din curiozitate voise să vadă cum se face întronizarea patriarhului, fără să ia parte la ea și pe care enoriașii săi l-au socotit numaidecât latino-cugetător și vânzător al credinței, delimitându-se de el până când acela a dat în fața lor făgăduință, cu jurământ, că nu se va mai apropia de latino-cugetători. Acesta era cugetul poporului și instinctul Ortodoxiei înainte de căderea Constantinopolului.

În zilele noastre, dimpotrivă, vedem la televizor nu pe un cardinal la o litanie, ci pe însuși papa stând pe tronul catedralei patriarhale din Constantinopol (și din alte patriarhii), rostind Tatăl nostru la Sfânta Liturghie de Sfântul Andrei, dând sărutarea frățească patriarhului la „Să ne iubim unii pe alții”, binecuvântând pe ortodocșii care urmează să se împărtășească, cântându-i-se tropare și imnuri; pe toate acestea poporul ortodox le întâmpină cu asemenea apatiei și indiferență, ca și cum s-ar petrece nu la el acasă, ci pe altă planetă. Iar cel mai dureros este că și călugării aghioriți, aflați sub jurisdicția patriarhiei Constantinopolului, au aceeași atitudine față de acest gregorism eclezial.

Exact aceasta este alterarea cugetării suferită de ortodocși, a cărei cauză este erezia ecumenismului. Fiindcă ecumenism înseamnă – în fapt – schimbarea radicală nu doar a hotarelor credinței pe care le-au stabilit Părinții, nu doar a hotarelor stabilite de Sfânta Scriptură și de Sfintele Canoane, nu doar a Tradiției referitoare la înfruntarea ereticilor, ci și schimbarea radicală a cugetului dreptcredincioșilor, care trebuie să învețe (!) să le trateze pe toate acestea ca pe niște înțepeniri medievale, întuneric învechit, ca lipsă de dragoste și discernământ și ca pe o mentalitate a trecutului, care trebuie depășită, fiindcă nu ține pasul cu evoluția socială și cu cerințele contemporane ale Noii Ere.

Fără îndoială se cade să mărturisim că, prin absenteismul ortodocșilor, ecumenismul și-a ajuns întru totul țelul. Fiindcă lucrarea aceasta de alterare din rădăcină a cugetului ortodocșilor și-au asumat-o păstorii înșiși, chiar episcopii care de acum au rolul pe care îl jucau cândva uniții și misionarii protestanților. De cealaltă parte, norodul trebuie călăuzit să nu mai facă deosebire între cuviincios și necuviincios, ci ca să le socotească pe toate la fel.

Erezia ecumenismului constă în înlăturarea hotarelor Bisericii, în apropierea treptată – la nivel bisericesc – de toți ereticii și în întrepătrunderea ortodocșilor cu aceștia. Adică tocmai ceea ce Părinții au combătut, noi trebuie să iubim, ceea ce ei au ocolit, noi trebuie să îmbrățișăm, ceea ce ei au blestemat, noi trebuie să recunoaștem, ceea ce ei au retezat, noi trebuie să coasem la loc și ceea ce ei au condamnat, noi trebuie să dezvinovățim. De aceea spunem că ecumenismul nu este o erezie care lovește sau alterează o anumită dogmă, ci erezie care calcă totul în picioare, transformând treptat Biserica – prin dezrădăcinare și anulare – din Rai în peisaj lunar.

Faptul că astăzi ecumenismul înaintează către anularea hotarelor Bisericii și ale credinței în mod treptat și metodic este dovedit de lupta organizată împotriva adevărului și a credinței adevărate, precum și de punerea în aplicare a unui plan bine stabilit, așa încât toate să fie înghițite de popor și mai ales de monahi.

Iar faptul că ecumenismul, dimpotrivă, este prezentat ca și cum n-ar înlătura nimic din credință și Tradiție, iar păstorii – mai ales episcopii – se laudă și se înfățișează ca păzitori ai credinței și ocrotitori ai turmei, demonstrează că este cea mai vicleană erezie: erezie care se comportă asemeni sepiei, care cu cerneala ei tulbură apa și ia culoarea mediului înconjurător; erezia vremurilor de pe urmă în care diavolul va încerca să-i înșele și pe cei aleși.

Ceea ce ajută mai mult decât ne închipuim la consolidarea ereziei ecumeniste este evoluția științei și tehnologiei, precum și concepțiile contemporane despre lume, împreună cu care nu doar că se întovărășește de minune, dar de cele mai multe ori le folosește ca unelte și arme pentru a se răspândi. Cu alte cuvinte știința și tehnologia ne duc spre o viață lejeră, fără constrângeri și limite, fără nevoință și lipsuri, anulând de fapt viața ascetică a Bisericii: sărăcia, înfrânarea, strâmtorările și lupta împotriva patimilor. În vreme ce viziunile moderne despre lume vorbesc despre comunicare, unitate, înlăturarea barierelor, de pace, dragoste, împrietenire și – în special – de faptul că trebuie eradicate toate concepțiile vechi pentru a intra în spiritul Noii Ere. Toate acestea de bunăseamă că sunt pe placul ecumenismului, al cărui duh este lumesc și secularizat, dar sunt în opoziție cu întreaga Tradiție a Bisericii.

Astfel ecumenismul este prezentat în ochii lumii ca progresist, iar purtătorii săi ca oameni pacificatori și cu viziune largă, care se îngrijesc până și de ecologie și de salvarea planetei, pe când Ortodoxia ar fi statică, înțepenită în cele vechi, nemișcându-se nici măcar un pas din Tradiția ei! Pe deasupra, unificarea politică și guvernarea tuturor oamenilor în scopul pecetluirii lor, după modelul Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul, precum și dominația antihristului, ajută la întărirea ereziei ecumeniste, pentru că prin ea se reușește o unificare bisericească, o guvernare unică a „bisericii” și o interdependență cu evoluțiile politice, așa încât Biserica să nu încerce nicio împotrivire sau ocrotire a membrilor ei față de situația politică sau de apostazia spirituală.

Din cele puține pe care le-am amintit se înțelege că erezia ecumenismului este singura din istoria Bisericii care își dezvăluie treptat chipul, totdeauna în funcție de stadiul asimilării devierilor sale de către popor. Ereziile vechi își dezvăluiau de la bun început învățătura și conducătorii lor se luptau pentru consolidarea ereziei. Ecumenismul – din contră – nu se ocupă cu vânarea adepților, din moment ce predomină în rândurile păstorilor și episcopilor, ci se ocupă de propaganda sistematică în vederea alterării cugetării ortodocșilor, precum și cu apropierea meșteșugită și treptată față de eretici. De aceea [ecumenismul] este ajutat foarte mult de indiferența credincioșilor în probleme de credință și de atribuirea acestor probleme numai episcopilor.

Toate acestea au fost înfățișate în trecere, numai și numai pentru că trăim evoluția ereziei ecumeniste și pentru a conștientiza erezia vremii noastre, modul în care se impune, precum și care sunt purtătorii și uneltele ei.

(Text preluat de pe blogul Ortodoxia Jertfitoare)

Când evreii vor începe să construiască Templul, aceste secte nu vor mai putea de bucurie deoarece, pentru ele, acesta este semnul venirii lui Hristos.
Dimpotrivă, ştim foarte bine că acesta este semnul venirii lui Antihrist, căci Hristos nu va mai veni la Templu. Templul a fost distrus. Hristos va veni la sfârşitul vremurilor doar pentru a deschide veşnica împărăţie a cerurilor.
Singurul care va veni la Templu va fi Antihrist

Venirea lui Antihrist se va datora evreilor necredincioşi. El se va apropia întâi de evrei, apoi de întreaga lume prin evrei; iar rămăşiţa credincioasă a evreilor se va converti la sfârşit la Creştinism numai după ce vor avea loc toate acestea.
Astfel că acest semn al Templului este unul foarte mare. Când vedem că Templul este pe cale de a fi construit, atunci vom şti că timpul este aproape, fiindcă acesta este hotărât a fi chiar unul dintre semnele sfârşitului.

Antihrist trebuie să fie şi conducătorul lumii, iar acest lucru s-a făcut posibil numai în vremurile noastre, acela ca un singur om să poată conduce întreaga lume. Toate imperiile de până acum au putut domni doar asupra unei părţi din lume, iar înaintea dezvoltării mijloacelor de comunicare digitale era cu neputinţă ca un singur om să domnească peste o lume întreagă. De asemenea, faptul că toţi locuitorii lumii se află într-o legătură mai strânsă ca niciodată, înseamnă că în momentul în care într-o ţară va veni o catastrofă de proporţii – o strâmtorare sau ceva de acest gen – atunci tot restul lumii va fi afectat. Am văzut ceva asemănător în anii 1930, când a avut loc Marea Cădere Economică din America, ale cărei urmări s-au resimţit şi în Europa. Este evident că în viitor se va întâmpla ceva mult mai rău. Dacă o ţară va suferi de foame sau dacă în Canada, Australia, America sau Rusia se pierde o recoltă – cele patru ţări care asigură hrana multor populaţii – imaginaţi-vă prin ce suferinţă va trece o lume întreagă.

Selecţie şi editare: Felix

De anul trecut am scris că această tenismenă, cândva excepţională, a intrat într-un  declin ireversibil. Timpul, din păcate, ne arată nu m-am înşelat. În ultima vreme a avut nu mai puţin de patru abandonuri în turnee nu de mare amploare, pe care însă nu a reuşit să le ducă la bun sfârşit. Dacă niciun un turneu de valoarea celui de la Cluj nu i-a fost la îndemână, ce să mai vorbim de celelalte. De fiecare dată a fost invocată ba o accidentare mai veche, ba o stare de epuizare din cauza căldurii, ba s-a zis că are grave probleme psihice. La începutul acestui an, chiar a vrut să se retragă. E tot ce i-a mai rămas de făcut, şi să dea Dumnezeu să n-o ajungă efectele încă şi mai grave ale vaccinului ucigaş.

Cert este că toată lumea se fereşte să pună degetul pe rană, şi-atunci hai spunem lucrurilor pe nume fără ocolişuri, nuanţări ori eufemisme: Simona e grav afectată de cele două sau trei doze de vaccin pe care le-a primit cu surle şi trâmbiţe, în faţa camerelor, asistată de una din mediocrităţile medicinei şi ale armatei româneşti, căprarul Valeriu Gheorghiţă.Ce va fi fost în capul Simonei în acele momente, n-am să înţeleg niciodată. Mai rău e că mulţi admiratori s-au luat după ea, s-au îndreptat spre centrele de vaccinare, iar acum culeg roadele amare ale nesăbuinţei lor.

Lumea tenisului feminin e grav bulversată. Nume célèbre, precum Naomi Osaka, Bianca Andreescu, Garbine Muguruza, Sofia Kenin nu se mai regăsesc. Emma Răducanu nu mai e în stare să lege două victorii. Ashley Barty s-a retras din activitate când se afla în vârful ierarhiei mondiale, tot din pricina vaccinului. Iga Swiatek a avut un parcurs fenomenal de 37 de victorii consecutive. Acum a început să clacheze.

Dincolo, în tenisul masculin, nevaccinatul Djokovic va fi împiedicat să evolueze la US Open, nu de alta, dar s-ar putea să câştige şi să dea o palmă puternică vacciniştilor, cum s-a întâmplat la Wimbledon. Îndrăgostitul de vaccin, Rafael Nadal, e accidentat. Eu cred că e vaccinul îşi face lucrarea şi la el.

Presbiter Ioviţa Vasile

Cu fiecare zi care se scurge, orice minut care trece, anevoios, dureros, nimicitor, uluitor, apocaliptic, pentru unii dintre noi, ne apropiem de final. Finalul lor este aproape și zilele acestor teroriști se numară invers. Nu au de unde să înțeleagă, nu au de unde să priceapă, pentru că înțelepciunea este una dintre cele mai mari virtuți ce te ține aproape de Dumnezeu. Indivizii ăștia, au rupt orice legătura cu Cerul, probabil nici nu au avut-o vreodată. Și dacă au avut-o cândva de mult, patimile și urâciunea în care s-au scăldat ani de zile, din tată în fiu, i-a smintit pe toți! Căci ce om te mai numești tu, când înaintașii tăi, unul, doi sau mai mulți, s-au ocupat cu turnătoriile, cu delațiunile împotriva semenilor lor, în speranța că vor fi importanți într-o zi!

Au ajuns și „importanți”, fiecare la vremea lui, dislocând cu frustrările, iubirea de arginți și trufia, câte o caramidă din România! Numele lor, vor rămâne pe veci blestemate în istoria acestui neam, așa cum blestemate au fost numele celor ce s-au lepădat de Hristos, în faptă și în Cuvânt, aducând pe pământ moarte, răutate, ură, dezbinare și tot ce este mai rău!

„Jupânul” ce se vrea Jupân, dar nu va fi niciodată, căci Jupân te naști, nu te faci, se „spală pe mâini” de distrugerea girată de el, la fel ca Pilat din Pont, când L-a trimis la răstignire pe Mântuitor! În jurul lui, om mic, meschin, josnic, cu interese mari, cu o șleahtă de golani alături, pe care îi împinge în „râpă ca pe porcii în care intrase legiunea de diavoli”, crede că va scăpa de orice răspundere. Că nu-i așa, el doar a zis ce i-au spus alții să facă! „Alții”, când va veni vremea, vor spune ca ei au luat „măsurile” în funcție de ce le-au zis „eroii”, și „eroii” vor da vina pe „protocoalele” imbecile cu ajutorul cărora ne-au trimis la moarte pe cei dragi. Specialiștii, vor încerca să dea vina pe oricine, mai puțin pe ei! „Erau la ordin!”, vor spune ei. Și toți vor avea dreptate. Căci principalii vinovați, nu sunt cei din șleahta de teroriști de la conducere.

Principalii vinovați sunteți voi, care ați tăcut și acceptat transformarea României într-o dictatură nazistă, cu toate instrumentele ei, ca la carte. Ați tăcut cănd liberatea și drepturile v-au fost călcate în picioare, ați tăcut și ați ascultat la ce vă mințeau cei din mass media, deși știați că au fost cumpărați din banii voștri, ați tăcut când sminteala a devenit „stare naturală” și umblați cu măștile lor pe față, deși știți foarte bine că ele nu înseamnă decât mulți bani în buzunarele lor.

Ați tăcut când „măsurile demente” luate de un individ labil psihic si cu trufie personală a umilit bătrânii, copiii și tot ce înseamna normalitate. Ați tăcut, când forțele de ordine, plătite din banii voștri v-au hăituit în loc să vă apere, v-au dat amenzi și s-au simțit și ăștia niște dumnezei mai mici. Ați tăcut și ați acceptat să deveniți paria Europei, „infectații” lumii cu ideologia unui virus, care se transmite doar la voi. Căci ei au imunitate prin lege!

Doar asa puteați înțelege că virusul a devenit paradigmă politică, că are ideologie, că necesită stratificare socială, și că exterminarea în masă a celor fără ajutor, segregarea medicală și socială în sminteala națiunii a devenit politică de stat.

Vă meritați soarta! Liberatatea se dă nu se ia!
Și voi ați oferit-o pe tavă!
Când se va sfarși totul, și acești teroriști vor fi fost căzuți de la falsa lor înalțime, identică cu „testele fals negative” va fi prea tarziu! Căci atunci se presupune că veți fi luptat pentru libertate! Libertatea câștigată cere un preț. Prețul va fi de sânge! Cine-l va plăti? Cei care vor cere libertatea. Abia atunci, când veți fi plătit prețul, cu sângele celor care nu mai sunt și al celor ce nu vor mai fi, de toate vărstele, va veni și ziua în care veți câștiga.

Doar că, înainte de ziua aceea, cu toții suntem în fața unui zid. Zidul pe care țara asta l-a avut capăt de drum în toata istoria sa. Pentru că nu a știut să aibă alternative!

Între Toleranță si Execuție, România nu a știut să aleagă nimic. Doar că înainte să ajungă ei în fața Zidului, neamul ăsta este acolo din martie 2020. Dar nu realizează! Este executat unul câte unul, până în ziua în care locurile se vor schimba. Plata lor, nu va acoperi niciodata prețul plătit de noi! Sângele nevinovat vărsat cu intenție de acești indivizi, pentru mărire, bani și trufie,

Ziarul Lumina şi-a redus, de o vreme, numărul de pagini. Şi nu e rău. Rău este că ne întâlnim cu aceleaşi nume care se exprimă în spaţiul Teologic fără a avea chemarea, competenţa şi îndreptăţirea să o facă. Despre ce este vorba?

În numărul din 29 martie 2012, Elena Dulgheru semnează un articol cu un titlu izbitor: ,,Sfinţii mijlocesc dialogurile teologice’’(!). Aflăm că în perioada 7-15 martie a avut loc la Tesalonic o conferinţă Teologică pusă sub patronajul Sfântului Grigorie Palama şi sub oblăduiurea Preasfinţitului Kallistos Ware, un nume pe care eu l-aş înconjura cu semne de întrebare şi de exclamare, şi să dea Dumnezeu să mă înşel. Precum se vede din fotografia însoţitoare, au participat  tot felul de oameni, de diverse convingeri şi credinţe. Despre ce vor fi vorbit ei acolo, nu ni se spune. Dacă a fost într-adevăr un dialog Teologic, fiecare îşi va fi expus punctul de vedere, dar mă tem că a lipsit tocmai afirmarea Dreptei Credinţe. Şi chiar dacă ar fi fost afirmată, nu cred că ar fi stârnit interesul celor prezenţi. Presupun că fiecare a stat înrădăcinat în credinţa sa, dacă nu în lipsa de oricărei credinţe. Dacă ni s-ar fi spus că măcar un suflet rătăcit a hotărât să vină în Biserică, prin calea Împărătească a Sfântului Botez, aş fi fost cel mai mulţumit dintre cititori. Aşa însă, socotesc că a fost o întâlnire oarecare, în care s-a dialogat inutil, s-au făcut de toate, numai misiune ortodoxă nu.

Am văzut adunări ale sectarilor în care s-au rostit ,,predici’’ patetice, cu tonuri ridicate şi volum pe măsură, în care totul era pus sub vrerea lui Dumnezeu şi inspiraţia Duhului Sfânt, ca şi cum Dumnezeu s-ar fi bucurat de ereziile şi inepţiile expuse. Cam aşa s-a întâmplat şi la Tesalonic: s-a pretins că acea conferinţă a fost opera Sfântului Grigorie Palama, care ar mijloci asemenea întâlniri fără rost.

Nu vreau să închei fără a semnala exprimările ciudate, ca să nu spun agramate, ale Elenei Dulgheru. Aşa bunăoară citim: ,,Biserica aerobă (!!!), ,,Bizanţul a fost cu totul adoptat de Dumnezeu’’. Sau: ,,alocuţiuni ample de 30-40 de minute’’(!) Şi încă una: ,,un bătrân saltimbanc caucazian m-a vindecat definitiv de complexele în faţa Bizanţului’’(!)Să-i fie de bine! Nu toţi putem avea studii Teologice temeinice, dar măcar dicţionarele limbii române le mai putem deschide, din când în când, mai cu seamă când ne punem semnătura pe articole de presă. Elena Dulgheru nu o face, cei care-i dau spaţii generoase în Ziarul Lumina, la fel. Şi atunci să nu ne mai mirăm nici de formulări bizare, precum ,,Anul omagial al Sfântului Maslu’’.

Presbiter Ioviţa Vasile

Pelerinii i-au cerut adesea Sfântului Bătrân Porfirie, să se roage pentru ei și pentru cei dragi, iar Gheronda a promis întotdeauna că va face acest lucru. M-am întrebat: Cum își poate aminti Gheronfa Porfirie sute de nume? Într-o zi, când vorbeam despre rugăciune, el se întoarce brusc catre mine și îmi spune:

– Poate te gandeai cum îmi amintesc atâtea nume în rugăciunea mea. Sunt un om păcătos și slab. Spun, Doamne, miluiește-i pe George, Nikos, Maria, Katerina – câte nume îmi amintesc – și pe toți cei care mi-au poruncit să mă rog pentru ei și le-am uitat numele. Și Dumnezeu, pentru că nu e ca Porfirie, nu este un tată care uită, ci își amintește toate numele, vine imediat și se milostivește de toți. Am admirat luminarea lui divină și am întrebat:

– Și ce zici, Gheronda, despre toți acești oameni în rugăciunea ta?

Iar Gheronda Porfirie, în modul cel mai firesc, mi-a răspuns:

– Unu! Eu zic mai întâi: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă.

– Ai milă de mine, zici? Dar aceia ți-au cerut să te rogi pentru ei, nu pentru tine, l-am contrazis eu, neîncrezător.

Iar Gheronda Porfirie, încă o dată, m-a prins nepregătit, și a spus:

– Păi, nu știi că dacă Dumnezeu nu se va milostivi de mine, nici de tine nu va avea milă? Nu știi că tu și cu mine una suntem ? Cuvinte simple, dar foarte, foarte profunde. Atât de profunde, încât Starețul a spus într-o altă discuție, că secretul vieții duhovnicești în Hristos este ascuns în acest sentiment al unității noastre cu celălalt.

Mai târziu, citind cărțile Sfinților Părinți, am văzut acolo, că nu există o binefacere mai mare față de ceilalți decât sfințirea noastră personală. Mi-am adus aminte de vorbele Părintelui Porfirie, când citeam biografia Sfântului Serafim de Sarov, care spunea: „Dobândeşte pacea lui Dumnezeu în tine și mii de oameni se vor mântui în jurul tău”. Și nu a fost acesta cazul Sfântului Bătrân Porfirie? Cât despre acel uluitor „Eu și cu tine una suntem”, cred că se aplică, în forţă și tărie, Sfântului Bătrân Porfirie, care cu viața a împlinit rugăciunea mare preotească a Domnului „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una”.

(Sfântul Bătrân Porfirie Kavsokalivitul)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

,,Schimbatu-Te-ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând Ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea; strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururrea fiitoare, pentru rugiunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie’’. Cu această cântare bisericească cinstim pe Mântuitorul lumii azi, în zi de praznic împărătesc.      

Cu puţină vreme înainte de Sfintele Sale Patimi, Domnul Iisus Hristos S-a urcat pe Muntele Taborului. Avea Fiul lui Dumnezeu obiceiul sfânt de a se ruga în singurătate, cum s-a întâmplat în alte dăţi, dar acum a luat cu Sine pe Sfinţii Apostoli Petru, Ioan şi Iacov. Acolo S-a depărtat puţin şi a început a se ruga. Sfinţii Apostoli, obosiţi de greutatea urcuşului, au adormit. Mântuitorul S-a schimbat la faţă, aceasta făcându-I-se luminoasă, veşmintele-I erau asemenea zăpezii. Atunci s-au arătat cei doi Sfinţi Prooroci, Moise şi Ilie. Slava lui Dumnezeu s-a arătat aici atât cât îi era ochiului şi minţii omeneşti cu putinţă a cuprinde.

Despre Moise ne spun Sfintele Scripturi că a murit şi a fost îngropat într-un loc necunoscut, până în ziua de astăzi. Şi totuşi Dumnezeu l-a adus la vederea ochiului omenesc, arătându-ne adevărul cuvintelor Mântuitorului: ,,Dumnezeu, deci, nu este al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El’’(Luca 20, 37) şi alt cuvânt: ,,cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi’’(Ioan 11, 25). Sfântul Prooroc Ilie nu a cunoscut moartea, deoarece Dumnezeu a trimis un car de foc, care l-a ridicat cu trupul la cer. Cartea bisericească ne spune că el a venit pe munte din rai, acolo unde se veseleşte până când Dumnezeu îl va trimite iarăşi în lume, la sfârşitul veacului acestuia, ca să întărească pe credincioşi în zilele de prigoană ale lui antihrist (Apocalipsa 11, 3-12). Aşadar, sufletele credincioase se întâlnesc întotdeauna în slujirea lui Dumnezeu, aşa cum Sfinţii Apostoli s-au întâlnit cu Sfinţii Prooroci din vechime, pe Muntele Taborului.

,,Dumnezeu este lumină’’,ne spune Sfântul Apostol Ioan în Întâia sa Epistolă (1, 5); ,,Eu sunt lumina lumii’’, a spus Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin Evanghelia aceluiaşi Sfânt Apostol (8, 12). Această lumină Dumnezeiască au văzut-o Sfinţii lui Dumnezeu, care s-au învrednicit a fi pe Muntele Taborului la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului. ,,Lumina lui Hristos luminează tuturor’’,citim întextul liturgic. De aceea datoria noastră sfântă este de a ne deschide inimile şi a primi lumina învăţăturilor lui Hristos Domnul, căci cine stă închistat în sine, nevrând să se lase luminat de lumina veşnicelor adevăruri, petrece în întunericul păcatului şi al neştiinţei.

Iubite cititorule! Astăzi am fost împreună în sfânta biserică şi am participat la Sfintele Slujbe. Este ca şi cum am fi fost prezenţi pe Muntele Taborului, învăluiţi de Dumnezeiasca lumină, laolaltă cu Sfinţii Prooroci şi Sfinţii Apostoli. Laolaltă cu toate sufletele credincioase de pe faţa pământului.

Presbiter Ioviţa Vasile

Încercările care ne vin sunt uneori antidotul pe care Dumnezeu îl dă pentru bolile sufletului nostru și ne ajută mult duhovnicește. …Dumnezeu știe bineînțeles în ce stare se află fiecare dintre noi, dar pentru că noi nu ne cunoaștem, El ne lasă să fim încercați, să ne cunoaștem, să găsim patimile care sunt ascunse în noi și să nu avem cerințe nerezonabile în ziua Judecății. . Pentru că, chiar dacă ar trece cu vederea patimile noastre și ne-ar lua așa cum suntem în Rai, tot am crea probleme acolo. De aceea Dumnezeu îngăduie diavolului să ne ispitească aici, să ne facă praf, pentru ca sufletul nostru să fie smerit și curățit prin dureri, așa că atunci El ne face bine. Bucuria adevărată se naște din amărăciunea pe care o gustăm cu bucurie pentru Hristos care s-a amărât pentru a ne mântui. Creștinul ar trebui să se bucure mai ales atunci când are vreo încercare, fără să fi dat el însuși ocazia.
Îi spunem uneori lui Dumnezeu: „Doamne, nu știu ce vei face, mă predau Ție așa cum sunt, ca să mă faci om”.Așa că Dumnezeu mă face nu numai om, ci chiar supraom și lasă diavolul să vină să mă necăjească și să mă chinuie. Acum, cu cancerul ăsta, îi văd provocările și râd. Găsiți diavolul!
Știți cu ce săpun spală diavolul pe om, când Dumnezeu îi îngăduie să fie ispitit, să fie încercat? Cu spumele răutăţii lui. Are bun… săpun! Așa cum o vrăjitoare face spume când este supărată, tot așa face și diavolul în astfel de cazuri. Și apoi îl freacă pe om, nu ca să-i îndepărteze petele și să se curețe, ci din răutate. Dar Dumnezeu îngăduie diavolului să frece omul, doar până când petele dispar și el este curat. Caci dacă l-ar lăsa să-l frece așa cum se freacă hainele, l-ar sfâșia.

-Gheronda, putem spune despre diferitele ispite care se întâmplă în viața noastră că aceasta a fost voia lui Dumnezeu?
– Nu, să nu confundăm voia lui Dumnezeu cu ispita și cu ce aduce ispita. Dumnezeu îl lasă liber pe diavol până la un punct pentru a-l ispiti pe om și îl lasă pe om liber să facă binele sau răul. Dar Dumnezeu nu este de vină pentru răul pe care îl va face omul. Iuda a fost un ucenic al lui Hristos. Putem spune că a fost voia lui Dumnezeu ca el să devină trădător? Nu, dar Iuda însuși a permis diavolului să intre în el. Cineva i-a spus unui preot: „Părinte, te rog să faci un trident pentru Iuda”. Adică parcă ar fi spus: „Tu, Hristoase, ești nedrept; a fost voia Ta ca Iuda să Te trădeze; de ​​aceea acum ajută-l”.

Nenumărate sunt cazurile în care Dumnezeu îngăduie ca unii credincioși să fie încercați, pentru ca cineva care are o viață mediocră să-și vină în fire și să se pocăiască. Acești oameni au o dublă recomensă. Cu alte cuvinte, Dumnezeu le dă posibilitatea unora care, cu încercările prin care trec, plătesc pentru păcate în această viață și se plâng fără sens, să fie ajutați de răbdarea celor care, cu toate că nu au păcătuit, suferă, dar nu cârtesc. . Să presupunem că un om de familie foarte bun, foarte evlavios, este în casa lui cu familia lui și dintr-o dată are loc un cutremur și casa cade, peste toată familia și după suferințe îngrozitoare, toți mor. De ce a permis Dumnezeu asta?
Pentru ca alții care sunt vinovați și pedepsiți să nu cârtească. Prin urmare, cei care se gândesc la marile cruci ale celor drepți, nu se întristează niciodată pentru propriile lor încercări mici. Ei văd că, în timp ce au greșit în viața lor, totuși suferă mai puțin decât cei drepți, așa că spun ca un tâlharul cel bun: „N-au făcut nimic și au pătimit atât de mult; oare cât va trebui să suferim și noi?”. Din păcate unii seamănă cu hoțul care a fost răstignit în stânga lui Hristos și spun: „Au mers cu crucea în mână și uite ce li s-a întâmplat!”.

Sunt și cazuri – acestea sunt foarte rare – în care Dumnezeu din dragoste îngăduie unor luptători foarte aleși să treacă prin mari încercări, pentru a-i încununa. Aceștia sunt imitatori ai lui Hristos. Vedeți, Sfânta Adunare, pentru că ea ajuta duhovnicește multe suflete prin îndemnurile ei, diavolul s-a dus să o împiedice de la această lucrare. A rămas fără cuvinte timp de trei ani și jumătate din cauza bolii sale. Uneori, un adevărat imitator al lui Hristos îi cere lui Dumnezeu ca o favoare, să ierte greșelile semenilor săi, să-i elibereze de mânia Sa dreaptă și să fie pedepsit el în locul lor, cu toate că el însuși nu are vină. El este foarte aproape de Dumnezeu și Dumnezeu este foarte mișcat de această mare dragoste nobilă a copilului Său. Pe lângă harul pe care i-l dăruiește și iartă greșelile altora, îi îngăduie și să aibă un sfârșit de martir, conform cererii sale insistente.
În același timp, însă, îi pregătește și cel mai bun locaș al Împărăției Cerești cu și mai mare slavă, pentru că mulți oameni îi greșiseră cu judecata lor falsă, care credeau că Dumnezeu îl pedepsește pentru propriile sale păcate.

traducere din limba greacă
(CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL, VIAȚA DE FAMILIE)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Să nu-L constrângem pe Dumnezeu cu rugăciunile noastre. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne slobozească de ceva, boală etc. sau să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem putere și întărire de la El, ca să putem suferi. Așa cum bate El cu noblețe la ușa inimii noastre, tot astfel și noi să cerem cu noblețe ceea ce dorim, iar dacă Domnul nu răspunde, să încetăm a o mai cere. Când Dumnezeu nu ne dă ceea ce cerem cu insistență, înseamnă că are motivele Sale s-o facă.

Are și Dumnezeu „tainele” Sale. De vreme ce credem în buna Sa purtare de grijă, de vreme ce credem că El cunoaște toate cele ale vieții noastre și că totdeauna ne vrea binele, de ce să nu-I acordăm încredere? Să ne rugăm simplu și liniștit, fără stres și constrângere. Știm că trecutul, prezentul și viitorul, toate sunt cunoscute, goale și descoperite înaintea lui Dumnezeu, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „…nu este nicio făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală” (Evrei 4, 13). Noi să nu insistăm, căci insistența peste măsură face rău în loc de bine. Să nu stăruim să dobândim ceea ce vrem, ci s-o lăsăm la voia lui Dumnezeu. Căci cu cât stăruim, cu atât aceea pe care o cerem se depărtează. Așadar, răbdare, credință și pace. Și dacă vom uita noi, Dumnezeu nu uită niciodată și, dacă este spre binele nostru, ne va da ceea ce ne trebuie și când trebuie.

Să cerem în rugăciune numai mântuirea sufletului nostru. Nu a spus Domnul: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu… și toate acestea se vor adăuga vouă”(Matei 6, 33)? Ușor, chiar foarte ușor ne poate Hristos ceea ce dorim. Dar iată care este taina. Taina este să nu aveți în mintea voastră deloc intenția de a cere un lucru concret. Taina este să cereți unirea voastră cu Hristos dezinteresat, fără să spuneți: „Dă-mi aceasta, dă-mi aceea…”. Este destul să spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.

Nu este nevoie ca să-L înștiințăm pe Dumnezeu despre anumite nevoi ale noastre. El le cunoaște pe toate cu neasemănare mai bine decât noi și ne dăruiește dragostea Sa. Problema este să comunicăm cu această dragoste prin rugăciunea și prin respectarea poruncilor Lui. Să cerem să se facă voia lui Dumnezeu. Aceasta este cel mai folositor, cel mai sigur pentru noi și pentru cei pentru care ne rugăm. Hristos ne va pe toate din belșug. Dar dacă există chiar și puțin egoism, nu se poate face nimic.

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.
Sursa: marturieathonita.ro/sfaturi-pentru-rugaciune-ale-staretului-porfirie

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Preotul trebuie să se roage pentru toți. Rugăciunea mea este de mijlocire. De aceea îmi dați pomelnice și eu mă rog pentru dumneavoastră. Dar să știți că dacă nu vă rugați cu mine, degeaba! Pentru că preotul nu este „mama Omida”, care spune nu știu ce chestii acolo, în timp ce tu poți să o iei razna! Rugăciunea mea să fie împreună cu a voastră și atunci Dumnezeu face minunea.

De multe ori când cineva venea la mine pentru rugăciune, îi spuneam: „Roagă-te cu mine!”. Erau lucruri foarte grele în familie, fie boli grele, fie tulburări în casă, și se întâmpla minunea, lucrurile se schimbau. Uneori vin oameni și spun: „Părinte, să știți că rugăciunea Sfinției voastre a avut putere și m-a scos dintr-o împrejurare: soțul meu s-a schimbat, sau copilul meu, care făcea rău, s-a întors acum la credință și este bun”. Și eu le zic: „Nu rugăciunea mea, ci rugăciunea noastră. Că dacă mă rugam numai eu singur, nu știu dacă Dumnezeu mă asculta, că și eu sunt om păcătos, nu?”.

Dar dacă mă rog pentru alții, mă rog cu dragoste, pentru că iubesc pe fiecare și înțeleg suferința umană mai bine decât înțelege unul care n-a trecut prin ea. Prin această rugăciune, Dumnezeu face minunea și vindecă: pe cel bolnav îl ridică din patul durerii, pe cel orb îl luminează, celui bolnav la minte îi luminează mintea și-l întoarce la credință.

Sursa: Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, 2009, Mănăstirea Diaconesti

Selectie si editare: Dr. Gabriela Naghi

,,Cine este dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni’’(Psalmul 76, 13).Mare minune a făcut Dumnezeu în zilele împăratului păgân Deciu, cel care s-a pornit cu sălbăticie împotriva Bisericii lui Hristos. Erau atunci în Efes şapte tineri, rânduiţi cu oarecari demnităţi în oastea imperială. Numele lor le avem scrise în sinaxarul acestei zile. Aceştia erau binecredincioşi şi petreceau în posturi şi rugăciuni. Nebunul împărat a venit în Efes şi a poruncit să se facă mare sărbătoare păgânească şi să silească pe toţi să aducă jertfe spurcate zeilor, adică diavolilor. Cei slabi în credinţă s-au învoit şi astfel au scăpat de mânia imperială. Au fost însă credincioşi care, chiar puşi în faţa morţii, refuzau să jertfească, ştiind că acest fapt înseamnă lepădare de Hristos. Deoarece şi atunci delaţiunea era în floare, cei şapte tineri au fost pârâţi că se închină lui Hristos şi nu vor să jertfească zeilor. S-a dat poruncă să fie aduşi în faţa împăratului şi, fiindcă erau în dregătorii ostăşeşti, acesta s-a arătat îngăduitor cu ei şi i-a lăsat în libertate. Ştiind ce avea să urmeze, tinerii s-au sfătuit: ,,Să plecăm din cetate până ce împăratul se va întoarce, şi să intrăm în peştera cea mare din munte, care este  partea răsăritului. Acolo, în linişte, să ne rugăm lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să ne întărească în mărturisirea preasfântului Său nume, ca să putem sta fără temere înaintea tiranului’’.

 Stând în peşteră, tinerii au rânduit pe unul dintre ei, Iamvlih, să le aducă mâncare şi cele de trebuinţă din cetate. Tiranul a auzit de retragerea lor în peşteră şi a poruncit ca intrarea peşterii să fie astupată şi pecetluită, pentru ca tinerii să moară în întunericul acela, fără apă şi hrană. Preabunul Dumnezeu a adus asupra Sfinţilor Săi somn ca de moarte, sufletele lor au fost luate în mâinile Lui, iar trupurile au fost ţinute în nestricăciune. Mulţi ani au trecut de la adormirea tinerilor. Stăpânul muntelui a vrut să zidească un staul şi a luat pietrele cu care s-a închis gura peşterii. În aceaşi vreme, Dumnezeu a înviat pe Sfinţii tineri şi ei s-au sculat, ca şi cum s-ar fi trezit din somnul de noapte. Au trimis pe Iamvlih să le aducă pâine din cetate. Era vremea binecredinciosului împărat Teodosie. Tânărul a văzut semnul Sfânt al Crucii pe zidurile cetăţii şi s-a mirat nespus că Hristos se proslăvea, căci înainte nu cuteza nimeni să facă aceasta la vedere. N-a găsit nici un cunoscut, deoarece aceştia trecuseră de multă vreme din viaţă, iar cetatea era cu totul altfel. După multă cercetare, a înţeles că petrecuseră în peşteră 372 de ani şi Preamilostivul Dumnezeu i-a adus în viaţă, spre ruşinarea celor ce învăţau atunci că, la moarte, trupul şi sufletul se nimicesc  (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănastirea Sihăstria, 2005, p.40-51). �

Presbiter Ioviţa Vasile

Satanicul papă Francisc  se pregăteşte să părăsească scena istoriei. I s-a pus în vedere sa întreprindă anumite acţiuni, numirea unor noi cardinali, de pildă, necesare purcederii antihriştilor cu noul papă. Francisc a ajuns în scaun cu rotile, nu mai poate continua şirul fărădelegilor cu aceaşi vigoare, şi-atunci trebuie înlocuit, cum şi el l-a înlocuit pe papa Ratzinger, în 2013. S-ar putea să avem trei papi în viaţă, cum s-a întâmplat o singură dată în istoria Vaticanului.

Nimeni nu-l va regreta pe Francisc, poate nişte papistaşi într-o ureche. Omul şi-a făcut datoria cu vârf şi îndesat. Nu ştiu alt papă care să fi decretat atâtea erezii şi rătăciri, cum a făcut Francisc. Tot ce i-a pus diavolul în minte, a preluat şi apoi a propovăduit ex cathedra lumii papistaşe, lumii întregi, ca fiind ,,adevăruri’’ şi căi vrednice de urmat. Nu le-am contabilizat pe toate, nu voi stărui asupra lor acum, decât că la finalul acestui articol voi face un copy-paste, ca să ne amintim monstruozităţile propovăduite de acest individ care mie îmi inspiră milă. De ce? Pentru că vă spun de pe acum că va părăsi viaţa aceasta pământească nepocăit, şi-atunci ce nădejde de mântuire ar mai exista pentru el? Niciuna.

Am scris un articol prin care mi-am exprimat mirarea şi nedumerirea cum poate omul acesta să fie urmat de 1,2 miliarde de papistaşi. Nu voi înţelege niciodată. Nu voi pricepe cum cardinalul Vigano, un critic acerb al papei Francisc şi un fin observator al problemelor cu care se confruntă lumea de azi, rămâne totuşi încarcerat în ereziile şi rătăcirile papistaşe, fără a îndrăzni să facă măcar un pas timid spre Ortodoxie şi Adevăr. Sfântul Lavrentie de Cernigov a spus că în vremurile pe care le trăim vor fi mulţi surzi şi orbi. Şi extrem de mulţi muţi, aş adăuga eu.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan a văzut şi a scris ceea ce noi citim la Apocalipsă 13, 11: ,,Am văzut apoi altă fiară, ridicându-se din pământ, şi avea două coarne asemenea Mielului, dar grăia ca un balaur’’.

-coarnele fiarei: cele două triunghiuri ascuţite ale acoperământului capilar al papilor, unul în faţă, celălat în spate

-asemănarea cu Mielul Hristos e aparentă şi înşelătoare. Papa se socoteşte vicarius Filii Dei, locţiitor al Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Cel vădeşte ca fiară pierzătoare de suflete este faptul că grăieşte ca un balaur, ca diavolul (Apocalipsa 20, 2). Şi ca să vă covingeţi, citiţi acest copy-paste:

1.Iadul nu există! Mântuitorul Hristos ,,a minţit’’, Francisc cel nebun are dreptate. Doamne, iartă-ne! ,,Cu umilință, căutare interioara și meditare a rugăciunii, am câştigat o nouă înțelegere a anumitor dogme. Biserica nu mai crede în iad, unde oamenii suferă. Această doctrină este incompatibilă cu iubirea infinită a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este un judecător, ci un prieten și un iubitor al umanității. Dumnezeu nu caută să condamne, ci numai să îmbrățișeze’’.

2.Toate religiile sunt adevărate. Într-un discurs socant care rezoneaza in jurul lumii, Papa Francis a declarat: “Toate religiile sunt adevărate, pentru că ele sunt adevărate în inimile tuturor celor care cred în ele. Ce alt tip de adevăr este acolo? În trecut, biserica a fost dura cu ceea ce considera greșit din punct de vedere moral sau păcătos.

3.Homosexualii, partizanii uciderii prin avort şi comuniştii necredincioşi fac parte din ,,biserică’’. Astăzi, nu suntem judecători. Ca un tată iubitor, noi nu condamnăm copiii noștri. Biserica noastra este suficient de mare pentru heterosexuali și homosexuali, pentru cei pro sau contra avortului! Pentru conservatori și liberali, comuniștii sunt bineveniti și chiar sunt uniti cu noi. Noi toti iubim si adoram acelasi Dumnezeu!

4.Adevărul lui Dumnezeu evoluează, e în continuă schimbare. Catolicismul este acum o “religie modernă și rezonabila”, care a suferit schimbări evolutive. Este timpul să renuntam la intoleranta. Trebuie să recunoaștem că adevărul religios evoluează și este in continua schimbare. Adevărul nu este absolut sau sculptat în piatră.

5.Ateii se vor mântui.,,Chiar și ateii recunosc divinitatea. Cu acte de dragoste și caritate chiar si ateul il recunoaște pe Dumnezeu și isi salveaza sufletul, devenind un participant activ în răscumpărarea omenirii

6.Dumnezeu este schimbător. O declarație din discursul Papei a dus tradiționaliștii într-un acces de confuzie și isterie: “Dumnezeu se schimbă și evoluează ca si noi înșine; Dumnezeu trăiește în noi și în inimile noastre. Când raspandim dragoste și bunătate în lume, atingem divinitatea noastra si o recunoastem.

7.Biblia este depăşită de vreme şi trebuie rescrisă. ,,Biblia este o carte sfanta foarte frumoasa, dar, ca toate lucrările mari antice, unele pasaje sunt invechite.Unii le arata ca intolerante si critice. Este timpul sa vedem aceste versete ca ulterioare interpolari, spre deosebire de mesajul de iubire și de adevăr care este expus diferit in Scriptură.

8.Hirotonirea femeilor, care pot deveni papese. ,,În conformitate cu noua noastra interpretare, vom începe să hirotonim femei Cardinali, episcopi și preoți. În viitor, sper că vom avea un papă de sex feminin. Ca niciunei femei sa nu i se inchida usile, ele sunt deschise pentru toti oamneni! ” Unii cardinali ai Bisericii catolice s-au aratat contrariati recentelor declaratii ale Papei.

9.Eşecul lui Dumnezeu. Ţinând o cruce în mână, Francisc a întrebat retoric: Ce este aceasta? Este eşecul lui Dumnezeu.

10.Vaccinul este un dar al lui Dumnezeu

11.Învierea Domnului nu e un fapt real, e o iluzie.Ne este greu să credem că Iisus a înviat cu adevărat, că a cucerit cu adevărat moartea. Este o iluzie? Un rod al imaginației noastre?”, a spus șeful lumii catolice, după cum scrie și cotidianul italian Libero, care subliniază: „Un mesaj tulburător: să punem la îndoială învierea lui Hristos în ziua de Paști.”

12.Când un cardinal papistaş a oprit o muiere, vajnică militantă pentru avort, de la zisa lor împărtăşanie, Francisc a primit-o şi a ,,împărtăşit’’-o, arătând că este un adept al uciderii pruncilor nevinovaţi, lipsiţi de apărare. Piei, satano!

Presbiter Ioviţa Vasile