Sfânta Ortodoxie e singura Credinţă mântuitoare

 

Potrivit recensămintelor, 87% din populaţia României s-a declarat a fi ortodoxă. Dacă într-adevăr toţi aceşti oameni ar umple sfintele biserici în Duminici şi sărbători, s-ar spovedi şi s-ar împărtăşi cu regularitate, într-un cuvânt, ar duce o viaţă după poruncile Mântuitorului, faţa acestei ţări ar arăta cu totul altfel. Din păcate, un procent mult mai mic se străduieşte cu adevărat să-şi dobândească mântuirea.

Ortodoxia înseamnă Dreapta Mărire a lui Dumnezeu. Ortodoxia înseamnă trăire în Hristos. Fiul lui Dumnezeu a spus şi Sfântul Evanghelist Matei a lăsat scrise aceste cuvinte: ,,Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află’’ (Matei 7, 14). Sunt puţini cei care o află, nu pentru că ea ar fi cu anevoie de găsit, ci pentru că puţini o caută şi încă şi mai puţini se silesc să trăiască după Sfânta învăţătură. Ortodoxia este tocmai poarta cea strâmtă şi calea cea îngustă. Despre ceea ce este în afara Ortodoxiei, Mântuitorul a afirmat: ,,Largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care apucă pe ea’’(Matei 7, 13). Cunoscând cât de cât alcătuirea religioasă a lumii, ne dăm seama că un număr foarte mic, din totalul populaţiei, se află pe calea cea strâmtă.

Ortodoxia oferă lumii singura învăţătură mântuitoare şi singura stabilitate de care aceasta are nevoie. Sectele, protestanţii, catolicii şi toate bisericile mincinoase au învăţături fluide, schimbătoare de la epocă la epocă, în funcţie de interesele momentului, ceea ce nu poate genera decât confuzie şi dezorientare. Ortodoxia stă ca o stâncă pururi nemişcată în acest vălmăşag al facerii şi prefacerii, deoarece ea păstrează fără umbră de schimbare Sfintele Dogme, învăţăturule celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi tot ceea ce Sfinţii Părinţi au mărturisit de-a lungul secolelor şi adesea au pecetluit cu sângele lor. Văzând această neschimbare Dumnezeiască, vrăjmaşii Ortodoxiei ne acuză de închistare şi înapoiere, de lipsă de adaptare, de conservatorism excesiv. Până la urmă ei nu fac decât să recunoască, involuntar, fidelitatea Ortodoxiei faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Să mulţumim Bunului Dumnezeu, iubite cititorule, că prin grija părinţilor noştri, am fost făcuţi mădulare ale Bisericii Ortodoxe, atunci când am primit Sfântul Botez. Nici nu ne dăm noi seama ce dar incomensurabil ni s-a dat, fiind născuţi din părinţi ortodocşi şi crescuţi în singura Credinţă mântuitoare.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

 

 

Biserica Dumnezeului Celui viu este stâlp şi temelie adevărului

În cea dintâi Epistolă Pastorală trimisă de Sfântul Apostol Pavel episcopului Timotei al Efesului, citim: ,,Îţi scriu aceasta nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere; ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui Viu, stâlp şi temelie adevărului’’(I Timotei 3, 14-15). Din aceste cuvinte înţelegem cu limpezime că Sfânta Biserică Ortodoxă este unica depozitară şi păstrătoare a adevărurilor de Credinţă mântuitoare pentru toţi oamenii, din toate locurile şi din toate timpurile. Dacă cercetăm oricare sectă sau comunitate care se autointitulează fraudulos ,,biserică’’, vom constata că la acestea adevărul subzistă amestecat cu erezia, încât omului de rând îi este greu sau imposibil a le separa. Dacă romano-catolicii, protestanţii, neo-protestanţii ar vrea, ar înţelege că nu se află pe calea mântuirii, unirea lor cu Biserica s-ar înfăptui de la sine. Cum ei cunosc Ortodoxia, dar o refuză şi luptă împotriva ei cu obstinaţie, nu vor avea cuvânt de dezvinovăţire la dreapta judecată.

Se obiectează adesea că şi în Biserica Ortodoxă sunt păcătoşi, şi atunci cum mai pretindem noi că aceasta este ,,stâlp şi temelie adevărului’’? Biserica noastră este alcătuită din păcătoşi, care însă sunt îndrumaţi spre pocăinţă şi spre sfinţenie. Tocmai aceasta este menirea Bisericii, de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu şi a-i călăuzi spre împărăţia Sa. Dar în Biserică există şi Sfinţi, ştiuţi şi neştiuţi, care se roagă pentru mântuirea tuturor oamenilor şi nici nu ne putem da seama cât bine fac ei lumii.

Acelaşi Sfânt Apostol Pavel a scris Bisericii din Efes că ,,Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără prihană’’(Efeseni 5, 25-27). Prin urmare, Biserica Ortodoxă fiind Sfântă, fiecare membru al său are menirea de a tinde spre sfinţenie.

Ortodoxia este acuzată de exclusivism, fără ca acuzatorii să-şi dea seama că, de fapt, ei recunosc că este unica Biserică. Mântuitorul nostru nu a întemeiat mai multe Biserici, nici secte, ci doar pe cea ,,Una, Sfântă Soborniocească şi Apostolească’’.Acuzaţia de fundamentalism adusă ortodocşilor iarăşi este o recunoaştere involuntară, căci fundamentul nu este altceva decât temelie,exact cum  defineşte şi Sfântul Apostol Pavel Sfânta Biserică în textul citat la început.

Ştiind toate acestea, ne vom întări şi mai mult în Sfânta Credinţă Ortodoxă şi, cât stă în puterile noastre, îi vom aduce şi pe alţii la cunoaşterea adevărului.

Presbiter Ioviţa Vasile

Părintele Cosmin Tripon: De ce greco-catolicii nu sunt Biserică, ci pseudobiserică

Presupunând că printre cititorii acestui portal ortodox se află și unii nefamiliarizați cu termenii teologici, ne propunem să explicam mai întâi care este semnificația termenului “eretic”, urmând apoi să facem o scurtă și sintetică incursiune în istoria Bisericii, pentru a înțelege corect care este semnificația constructului greco-catolic și, mai cu seama, de ce învățătura acestei pseudobiserici este una eretică și, în consecință, de ce slujirea ortodocșilor cu aceștia este interzisă.

Erezia

Prin cuvântul “erezie” se înțelege o abatere de la învățătuta de credință a Bisericii, de la dogmele acesteia, o eroare, o rătăcire, o strâmbare a Adevărului revelat, iar după Avva Agathon “este despărțire de Dumnezeu”[1].

 

Întemeierea Sfintei Biserici

Sfânta Biserică, despre care Crezul sau Simbolul de credință afirmă că pe lângă sfințenie mai are însușirea de a fi unică, sobornicească și apostolească, a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos în chip tainic prin Jerfa mântuitoare și răscumpărătoare de pe Sfânta Cruce, iar în chip văzut în ziua Cincizecimii, prin trimiterea Duhului Sfânt asupra Sfinților Apostoli. Domnul Hristos a întemeiat o singură Biserică, o dată și pentru totdeauna. Nu sunt mai multe biserici, ci numai una, a cărei învățătură a fost răspândită în întreaga lume de Sfinții Apostoli și urmașii acestora, episcopii, preoții și diaconii.

Schisma cea mare

După un mileniu de existență, Sfânta Biserică a suferit la 1054 o grea încercare prin ruperea din trupul ei a părții apusene, grupată în jurul episcopului Romei, numit și papă. Prin această rupere, Apusul creștin s-a despărțit pentru totdeauna de Trupul lui Hristos, Sfânta Biserică, nereușind nici până astăzi să revină la locul de unde a plecat.

Din acel moment, 1054, tot tezaurul dogmatic, canonic și liturgic al Bisericii a fost păstrat și transmis mai departe în chip neștirbit, prin succesiune apostolică, de către Răsăritul creștin, numit de acum Biserica Ortodoxă, care învață Dreapta Credință și este continuatoarea de drept și de facto a Sfintei Biserici întemeiate de Hristos la Rusalii în Ierusalim, deoarece a rămas fidelă Domnului Său precum și hotărilor sinoadelor ecumenice și învățăturilor Sfinților Părinți. Apusul s-a numit de atunci înainte “Biserica Romano-Catolică”, uzurpând numele de “romano-catolică”, care în mod firesc ar trebui atribuit doar Bisericii Ortodoxe, deoarece aceasta este romană, adică este de tradiție bizantină (bizantinii se numeau “romei”, adică romani, fiind  romanitatea răsăriteană), și este catolică, adică este universală, având deplinătatea revelației Adevărului mântuitor și a harului lucrător pentru mântuire, pe când constructul rezultat în Apus prin Schisma din 1054 se cuvine să se numească cel mult “adunarea papistașă”, întrucât nu are niciun semn real al bisericității tocmai pentru că este axată în jurul unui om, papa roman, nefiind ancorată în Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos. “Biserica Romano-Catolică” a continuat pe linia ereziilor, suferind, la rândul ei, mari sciziuni ca urmare a Reformei protestante din sec al XVI-lea, din aceasta născându-se așa-zisele “Biserici protestante”, luteranismul, calvinismul și „Biserica” Anglicană.

În esență, pe lângă cauze de natură politică au fost și două cauze principale religioase care au dus la acestă ruptură sau despărțire, cunoscută cu numele de Schisma cea mare: introducerea în Apus în Simbolul de Credință a adaosului eretic „Filioque” și, mai ales, primatul papal, prin care papa, episcopul Romei, dorea să-și impună dominația și supremația asupra întregii Biserici.

Vița de vie și Copacul Hristos

Sfinții Părinți ai Bisericii, pornind de la Pilda Viței de vie, în care Mântuitorul spune:”Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard”, (Ioan, 15,5-6), au asemănat Biserica și cu un copac, care îl reprezintă pe Hristos. Când din acest copac s-a rupt ramura creștină a Apusului, această ramură a căzut jos și s-a uscat, nemaiviind prin sine îsăși, așa cum se întâmplă cu orice ramură care se rupe dintr-un copac obișnuit. Consecința acestei rupturi fiind aceea că apusenii au pierdut harul și Sfintele Taine, atât din cauza ruperii de Copacul Hristos, cât și pentru faptul că după aceea a generat noi și noi erezii, din aceste motive ei nu numai că nu sunt Biserică, ci se situează chiar în afara Bisericii lui Hristos.

Dezbinarea Bisericii ortodoxe din Transilvania și întemeierea pseudobisericii greco-catolice

În țara noastră, creștinismul a fost adus de Sfântul Apostol Andrei, după unele izvoare chiar și de Sfântul Apostol Filip, deci avem un creștinism de origini apostolice. Biserica românilor și străromânilor nu a acceptat ereziile papale, ci a rămas fidelă Sfintei Tradiții Apostolice, păstrând comuniunea cu Sfânta Biserică Ortodoxă a Răsăritului, adică cu toate Bisericile Ortodoxe Autocefale, “drept învățând cuvântul adevărului”.

La sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, asupra Bisericii ortodoxe românești din Transilvania s-a declanșat o puternică presiune, însoțită de aspre prigoane, prin convertirea forțată la catolicism a românilor ortodocși, acțiune prin care se urmărea deznaționalizarea românilor, maghiarizarea lor și sporirea influenței catolicilor în Principat, influență deținută de aproape un veac și jumătate de calvini, deși românii ortodocși erau majoritari în această provincie, însă aceștia erau tratați doar ca „tolerați”.

După secole de împilare prin măsuri economice și sociale draconice, clerului   român ortodox transilvănean i s-a propus de către noua orânduire habsburgică catolică condiții mai bune de trai, mai exact dobândirea tuturor privilegiilor de care se bucurau clericii catolici, una din cele patru religii recepte recunoscute în Transilvania alături de calvini, luterani și unitarieni,  în schimbul acceptării unirii religioase cu Biserica Romei, căzută în erezie și schismă din 1504.

Pentru a se bucura de acele privilegii, preoții ortodocși trebuia să accepte cele patru puncte “florentine”, formulate la sinodul de la Ferara-Florența din 1439, care nu sunt doar patru puncte deosebitoare între ortodocși și papistași, ci, în fapt, sunt patru mari erezii:

  1. Papa este capul întregii Biserici;
  2. Sfânta Împărtășanie se poate face și cu pâine nedospită (azimă);
  3. Duhul Sfânt purcede și de la Tatăl și de la Fiul (filioque);
  4. În afară de rai și iad mai există un loc curățitor numit purgator[2].

Această unire se va realiza în 1701, în timpul mitropolitului Athanasie Anghel, care se va lepăda de Sfânta Ortodoxie, de arhieria sa primită de la mitropolitul Teodosie al Tării Românești, de protectorul său, Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu, care îi asigura importante venuturi în bani precum și moșia Merișani din Județul Argeș, acceptând să fie “hirotonit” la 24 martie 1701 la Viena ca preot, iar a doua zi ca episcop, semnând și o declarație umilitoare în 16 puncte, considerată de Nicolae Iorga drept “cel mai înjositor act public săvârșit până atunci de vreun vlădică românesc”. Prin instalarea lui în fruntea acestei noi structuri bisericești, vechea Mitropolie ortodoxă românească a Transilvaniei își înceta existența, locul ei fiind luat de o episcopie unită.

Așa a luat ființă  așa-numita Biserică Greco-Catolică sau Biserica Română Unită cu Roma din Transilvania.

Întrucât acestă structură eclesiastică nu a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos, fiind o construcție artificială, creată ca urmare a presiunilor politice și militare exercitate de împăratul Leopold I, a propagandei misionarilor iezuiți trimiși de Vatican, a dezbinării românilor ortodocși și a trădării și lepădării de adevărata Biserică a mitropolitului Athanasie Anghel[3], nu i se poate atribui statutul de Biserică, ci de pseudobiserică. Biserica lui Hristos propovăduiește dreapta credință, pe când această pseudobiserică propovăduiește ereziile papei de la Roma. Or, ereziile nu au fost considerate niciodată de Sfinții Părinți Biserică, ci doar ceea ce sunt: abateri de la dreapta credință, rătăciri.

Cine nu ține cont de aceste adevăruri istorice precum și de jertfa martirilor transilvăneni, care s-au opus uniației, recunoscându-i pe acești eretici ca Biserică și săvârșind slujbe în comun cu aceștiea, încalcă flagrant Sfintele Canoane și batjocorește pe Însuși Hristos, adevăratul cap al Bisericii.

Redăm aici Canoanele 45 și 46 apostolice, cu explicația canonistului român Arhidiacon prof. dr Ioan N. Floca, pentru a înțelege corect gravitatea slujirii împreună cu ereticii.

Canonul 45: “Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârșească ceva ca clerici (să săvârșească cele sfinte), să se caterisească”.

Profesorul sibian Ioan N. Floca arată că deoarece ereticii sunt afurisiți, adică excomunicați din Biserică, se interzice membrilor Bisericii să se roage cu aceștia, și este de-a dreptul o infracțiune de gravitatea crimei slujirea celor sfinte cu clericii eretici, învederând faptul că aceasta este un act de trădare a Bisericii și trebuie sancționat ca atare[4].

Canonul 46: “Poruncim să se caterisească episcopul sau prezbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtășire (înțelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”.

În partea a doua a comentariului la acest canon, canonistul arhid. Ioan N. Floca arată cum că ereticii au pierdut succesiunea apostolică, deci și continuitatea preoției, tainele lor nu sunt valide, ei înșiși nemaifăcând parte din Biserică, iar clerul care le va socoti totuși valide, este supus caterisirii.

Un astfel de caz de încălcare flagrantă a Sfintelor Canoane s-a întâmplat recent, cu ocazia binecuvântării  de către patriarhul Daniel împreună cu clerici greco-catolici a Monumentului ridicat în cinstea eroilor și făuritorilor Marii Unirii de la Alba-Iulia , dar au fost și altele în trecut. Bunăoară, mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului s-a împărtășit la greco-catolici[5], după aceea  declarând public[6] (min. 4.09-4.20) că nu-i pare rău de acest gest, iar episcopul Sofronie Drincec al Oradiei a săvârșit slujba de sfințire a Aghiasmei Mari cu pseudoepiscopul greco-catolic Virgil Bercea[7].

Din presa vremii aflăm că Mitropolitul Bartolomeu al Clujului a afirmat că va cere în sinod caterisirea celor doi, dar mai cu seamă a episcopului Sofronie, care se afla în jurisdicția Înaltpreasfinției Sale. Astfel, unul dintre ziarele centrale au scris la acea vreme: „Mitropolitul Banatului este acuzat de ÎPS Bartolomeu că s-a împărtăşit în timpul unei slujbe greco-catolice, sunt pedepsiţi de noi, ci s-au autopedepsit. Prin ce a făcut Mitropolitul Corneanu s-a exclus singur din comunitatea bisericească, a Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Ortodoxe Universale», a spus ÎPS Bartolomeu”.

Paradoxul acestei situații constă în faptul că Preasfințitul Sofronie, cel care trebuia caterisit în 2008 pentru încălcarea gravă a Sfintelor Canoane, recidivând de mai mult ori de atunci și până astăzi, m-a izgonit pe mine de la parohia și altarul unde slujeam pentru că, în esență, am luptat pentru respectarea Sfintelor Canoane și pentru stoparea și înlăturarea unor astfel de practici necanonice din Biserica Ortodoxă, precum și pentru faptul că nu accept căsătoriile mixte și recunoașterea ereticilor ca Biserică. Cum ar putea fi valide caterisirile unor astfel de ierarhi atâta vreme cât prin aceste măsuri sunt pedepsiți preoții care apără și mărturisesc adevărul de credință, câtă vreme s-au folosit de poziția Preasfințiilor și Înaltpreasfințiilor lor pentru a se răzbuna pe cei ce nu acceptă erezia ecumenismului?

În istoria Bisericii există numeroase cazuri de preoți care au întrerupt pomenirea ierarhilor lor pentru că aceia propovăduiau public o erezie. Este ilustru cazul Sfântului Grigore Palama, care a fost caterisit pentru întreruperea pomenirii, și-a continuat slujirea, ignorând acea caterisire mincinoasă, a fost canonizat Sfânt al Bisericii Ortodoxe și are moaște la care se închină inclusiv persecutorii noștri ecumeniști.

Spunem toate lucrurile acestea nu din vreun sentiment de mândrie personală sau ură față de papistași, greco-catolici, protestanți sau neoprotestanți, ci din dragoste față de ei, dorind să le împărtășim Adevărul ca să se poată mântui și aceștia. Tocmai de aceea le arătăm că singura modalitate prin care îl pot cunoaște pe Hristos și uni cu acesta este baptisteriul ortodox unde se pot învrednici de lumina cea adevărată.

(Text preluat de pe portalul Ortodoxinfo)

A fost odata un schit numit Radeni

Dintr-un excelent documentar al domnului teolog Mihai Silviu Chirilă am aflat lucruri întristătoare despre actuala stare de fapt din schitul nemţean, ctitorit la îndemnul Parintelui Iustin Pârvu. Lucrutile au ajuns în acest stadiu şi, pentru orice cunoscător, ele nu constituie o surpriză. Era de aşteptat să se întâmple aşa. Aş vrea să rememorez câteva fapte care ne vor face sa înţelegem cu mai multă înlesnire de ce Schitul Rădeni a căzut.

  1. Mare parte din noi am fost prezenţi în 2017 la Beiuş. Atunci am fost confruntaţi cu răbufnirea plină de ură a unui personaj malefic care, din poziţia de lider ce şi-o asuma, a tulburat grav acea întâlnire. Am părăsit locul de întâlnire după prima zi cu, dezamăgire şi întristare, socotind că niciunul din cei prezenţi nu va mai avea vreo legătură cu acesta. M-am înşelat. O seamă dintre noi au continuat să-l urmeze, până când în ianuarie anul acesta s-a produs ruptura între nepomenitori, odată cu întâlnirea de la Roman. Printre ei şi egumenul Pamvo Jugănaru cu obştea.
  2. Văzând această abatere gravă a celor din gruparea malefică Sava- Efrem, ierarhul pe care-l iubim l-a sunat în trei rânduri pe egumenul Pamvo. Nu i-a răspuns. Era sub demnitatea lui să primească bune sfătuiri de la un om care-i voia binele şi, dacă l-ar fi ascultat, nu se ajungea la căderea schitului.
  3. A urmat încercarea nereuşită de a se pune sub oblăduirea ierarhului sârb Artemie, căzut în schismă, fapt de care Pamvo Jugănaru s-a disociat. Disensiunile între aceştia erau din ce în ce mei evidente şi, încet-încet, gruparea s-a fărâmiţat, că aşa-i şade bine oricărei schisme.
  4. Cu puţin timp în urmă, mare parte din vieţuitorii Schitului Rădeni au plecat. Schitul a căzut prin nevrednicia vieţuitorilor săi şi aici l-aş aşeza la loc de frunte pe egumenul Pamvo, care a plecat urechea spre cei despre care s-a convins că sunt vrăjmaşi ai Bisericii, infiltraţi în mişcarea nepomenitorilor tocmai pentru a o distruge din interior. Odată convins de această realitate tristă, era de aşteptat ca Pamvo Jugănaru să revină la bunele rânduieli existente, cu care am pornit la drum. Nu se întâmplă asta, Pamvo continuă să se scalde în ape tulburi şi duce cu sine povara nesăbuinţei de care a dat dovadă când la Roman a afirmat public că e de acord cu tot ce s-a hotărât acolo, adică cu schisma. De semnat, n-a semnat, deoarece a plecat înainte de a se încheia întâlnirea.
  5. Îmi îngădui să dau un copy-paste, conţinând două fraze pe care le-am scris într-un articol în 29 ianuarie 2018:,,Pentru Părinţii de la Rădeni am un mesaj scurt: dacă vor continua să meargă pe acest drum, mănăstirea lor va cădea în mâinile ereticilor ecumenişti. Să dea Bunul Dumnezeu să mă înşel’’. Din păcate, nu m-am înşelat. Maleficul, mercenarul Sava şi Efrem jubilează. Şi-au îndeplinit misiunea cu brio şi îşi merită cu prisosinţă recompensele. Ceea ce n-au reuşit jandarmii şi vătafii mitropolitani, au făptuit purtătorii de veşminte monahale Pamvo Jugănaru, Spiridon Roşu, Xenofont Horga, Antim Gâdioi, Elefterie Tărcuţă, Ghervasie şi ceilalţi, câţi or mai fi fost pe-acolo. Propun ca toţi aceştia să fie ridicaţi la rangul de arhimandrit.

Nu pot încheia fără a reproduce câteva fragmente din profeţia Sfântului Anatolie de la Optina (1855-1922): ,, ,,În vremea aceea, monahii vor îndura mari strâmtorări din partea ereticilor, iar viaţa monahală va fi luată în batjocură. Obştile monahale vor fi sărăcite, numărul monahilor se va împuţina. Cei rămaşi vor îndura silnicii… Aceşti urâtori ai vieţii monahale, care au numai înfăţişarea credinţei, se vor nevoi să-i atragă pe monahi de partea lor, făgăduindu-le ocrotire şi înlesniri lumeşti, dar ameninţându-i cu exilul pe cei care nu se supun. Din pricina acestor ameninţări, cei împuţinaţi cu sufletul vor fi foarte umiliţi, chinuiţi de propria neputinţă.

Însă, în acele zile, vai monahilor legaţi de averi şi bogăţii şi care de dragul celor materialnice se învoiesc ca înşişi să se robească ereticilor. Îşi vor adormi conştiinţa spunând: „Vom cruţa mănăstirea, iar Domnul ne va ierta“. Nenorociţi şi orbi, ei nici nu gândesc că prin rătăciri (erezii) şi rătăciţi, diavolul va intra în mănăstire şi că apoi nu va mai fi o sfântă mănăstire, ci ziduri goale din care harul va pleca pe veci’’.

Din Schitul Rădeni ce-a mai rămas? Ce-aţi lăsat în urmă, cinstiţi ieromonahi, care acum v-aţi aciuat care pe unde-aţi putut?

Presbiter Ioviţa Vasile

 

Să ne aducem aminte de arhiereul lui Hristos, Î.P.S Iustinian Chira Maramureşanul

Era prin anii 1974-1977, vreme în care uceniceam într-ale Sfintei Teologii la Seminarul Teologic din Curtea de Argeş. Era obiceiul ca la examenele de sfârşit de an, unul din arhiereii Ardealului să fie desemnnat spre a supraveghea ca acestea să se desfăşoare cu bună rânduială. În două rânduri, misiunea i-a fost încredinţată I.P.S. Iustinian, pe atunci episcop vicar la Cluj. Am trăit în preajma Î.P.S Sale momente unice, irepetabile pe care mi le aduc aminte cu bucurie duhovnicească şi acum, după trecerea a mai bine de patruzeci de ani. Examenele nu erau grele, le susţineam cu plăcere, deoarece părinţii profesori nu se înverşunau împotriva noastră cu gândul de a ne crea dificultăţi inutile.

Î.P.Sfinţitul Iustinian era în toată vremea printre noi. Nu socotea a fi sub demnitatea arhierească faptul de a citi, împreună cu noi, psalmi la strană. Se interesa de fiecare, eram 144, şi tuturor le spunea o vorbă bună, îi strângea la piept şi-l auzeam rostind cu drag ,,ţucu-l tătucu’’. Seara, după servirea mesei şi rugăciune, ne lua cu dânsul la o plimbare prelungită în jurul bisericii şi-atunci aveam posibilitatea să-i adresăm întrebări nenumărate privind comorile veşnice ale Sfintei Ortodoxii. Ne răspundea simplu, pe înţelesul nostru, în frumosul grai maramureşan. După aceste seri peripatetice, ne retrăgeam îndestulaţi, în linişte, spre odihna nopţii.

Mi-aduc aminte de ceea ce ne relata într-una din aceste plimbări. Încerc să o redau cât pot de fidel. ,,Mă aflam în Bucureşti şi având oarecare răgaz, am ieşit şi m-am îndreptat spre o cofetărie. În vreme ce stăteam la masă, văd prin vitrina localului un băieţel care-şi turtea nasul de sticlă şi privea spre noi. Îi fac un semn cu mâna şi în scurt timp s-a aşezat la masa mea. Din vorbă-n vorbă, am aflat că mama lui era spălătoreasă şi traiul lor era cu destule lipsuri. L-am rugat să meargă şi să-şi aleagă toate prăjiturile pe care le doreşte. După ce s-a înfruptat din ele, am cerut să i se pregătească şi un pachet consistent cu toate bunătăţile, spre a-l duce mamei. Aşa m-am despărţit de acel copil.

Au trecut cam doi ani. Eram iarăşi în Bucureşti şi, după obicei, m-am dus la aceaşi cofetărie. N-a trecut mult şi-l văd pe acelaşi copil oprindu-se în dreptul localului. M-a observat imediat şi a venit la mine. ,,Părinte, unde aţi fost până acum? De doi ani vă aştept’’. ,,Apoi, măi Marius, vezi tu că io-s bătrân şi mai uit. Da’ bine că ne-am întâlnit iară’’.

L-a înconjurat cu aceaşi dragoste părintească şi i-a dat să se bucure de bunătăţile copilăriei, de care avea parte atât de rar. Acesta era şi este arhiereul lui Hristos, Î.P.S Iustinian. Anii s-au scurs pe nesimţite şi Î.P.S. Sa a fost trimis să păstorească Biserica din Maramureşul natal, la Baia Mare. În vremea din urmă, am încercat să iau legătura cu Î.P.S. Sa. N-a fost cu putinţă. Puterile i se împuţinaseră. Episcopia încăpuse, între timp, pe mâini străine. Apoi a venit momentul trecerii la Domnul. Am vizitat Mănăstirea de suflet a Î.P.S Sale. Nu mai era ce-a fost acum patruzeci de ani. Monahii erau în haine de lucru, cu roabe şi lopeţi în mână. Făceau ascultare, iar aceasta însemna muncă inutilă, care nu mai lăsa loc de canon şi rugăciune. Privirile ne-au fost atrase de semnele acelea caudate, care au înlocuit semnul Sfintei Cruci de pe biserici şi de pe celelalte clădiri. Am văzut şi construcţia aceea faraonică, căreia-i ziceau Centrul Cultural Monahal ,,Nicolae Steinhardt’’. Ce cultură? Ce monahism? Puternicii zilei şi-au propus să zidească acolo cu un scop bine ţintit: pentru desfătarea lor şi spre distrugerea vieţii monahale atât de dragă Î.P.S. Iustinian. Au reuşit, în cea mai mare parte. Abia dacă am putut să intrăm în vorbă cu doi monahi, care trebăluiau prin biserică. S-au arătat binevoitori, ştiau ceva despre Creta, dar erau dispuşi să facă ,,ascultare’’.

Am părăsit Mănăstirea Rohia cu un sentiment apăsător şi am zăbovit o vreme la mormântul Î.P.S. Sale. Atunci am înţeles de ce şi-a pregătit locul de îngropăciune în afara mănăstirii în care L-a slujit, ani de-a rândul, pe Marele Arhiereu Hristos.

,,Am să mă lupt pentru voi cu Dumnezeu’’, erau cuvintele pe care le spunea celor care-i treceau pragul. Sunt sigur că asta şi face în aceste vremuri cumplite, pentru ca sufletele noastre să nu se piardă. Faceţi bine, frăţiile voastre, cei care n-aţi făcut până acum, şi scrieţi pe pomelnicele voastre numele Înalt-Preasfinţitului, rugătorul nostru în faţa tronului ceresc.

Presbiter Ioviţa Vasile

Un student al Facultăţii de Teologie din Bucureşti mărturiseşte împotriva ereziilor şi a schismei

Preacucernice Părinte Decan,

Subsemnatul Bucur Valentin, student al Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” a Universității din București, anul 3, promoția 2014 – 2018, programul de studii universitare de licență, secția „Pastorală”, vă rog cu respect să luați la cunoștință următoarele rânduri.

O plângere similară cu cea prezentă, am depus la registratura facultății în data de 06.10.2017 cu numărul de înregistrare 570, adresată Pr. prof. dr. Ștefan Buchiu, decanul instituției în cauză, la acel moment.

Întrucât nu am primit nici un răspuns din partea părintelui decan, actual vicar eparhial onorific, vă adresez respectuos preacucerniciei voastre, părinte decan Vasile Răducă, cele ce urmează:

Ținând cont de faptul că în luna iunie 2016 a avut loc în Creta, așa-numitul ”Sfânt și Mare Sinod Panortodox”, sinod care s-a dovedit a fi, din păcate, dăunător pentru Biserica noastră Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, am hotărât ca începând cu semestrul 2 anul 3, să nu mai particip la programul liturgic organizat în cadrul facultății pe care, actualmente o reprezentați în calitate de părinte decan.

Am hotărât aceasta constatând caracterului tâlhăresc al acestui „Sinod”. Afirm astfel, cu tărie, în urma observării hotărârilor finale neortodoxe ale documentelor de la Kolimbari, că acest „sinod” a oficializat în fapt ecumenismul, compromițând hotărârile din Sfintele Sinoade Ecumenice, dizolvând sinodalitatea ortodoxă, acceptând „căsătoriile mixte”, denumirea ”istorică” de ”biserici”ereziilor, poziția de membru în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor pe mai departe, necondamnând nicio erezie, lăsând să participe ca ”observatori”, eretici condamnați deja de aceleași Sfinte Sinoade Ecumenice etc.

Atâta timp cât și delegația BOR a semnat, din păcate, în unanimitate documentele „sinodului”, eu nu mai pot participa la Sfântă Liturghie unde se pomenește numele Ierarhului semnatar cretan. Și aceasta deoarece preotul care slujește, pomenind ierarhul semnatar, arată că este de același cuget cu ierarhul respectiv, care la Creta a semnat pentru legalizarea pan-ereziei ecumenismului, așa cum este numită această erezie de către Sfântul Justin Popovici.

În calitate de membru al Bisericii Ortodoxe Române și student în cadrul facultății mai sus numite, nu mai pot participa la slujbele unde este pomenit ierarhul ecumenist, pentru că, prin simpla mea prezență, dau mărturie că sunt în același cuget de mărturisire a credinței cu preotul pomenitor în condițiile deja prezentate.

În urmă neparticipării mele la slujbe, am acumulat absențe, așadar apoi nefiindu-mi permis să întru în sesiunea de examene din vara anului 2017, am acumulat pe nedrept și restanțe. Din motive personale nu am putut să mă prezint la multe dintre examenele organizate în sesiunea de restanțe din acea toamnă, ajungând astfel să fiu chiar și exmatriculat.

Prin prezenta plângere vă rog cu deosebit respect, să reanalizați situația mea de studiu în cadrul facultății, și să constatați că s-a produs un abuz, în semestrul 2, anul 3,  în urma căruia am ajuns să acumulez un număr mai mic de credite decât cel stipulat în regulament pentru a putea trece în anul 4 de studiu.

Menționez că am avut onoarea să particip în ziua de duminică, 18 iunie 2017, în Municipiul Botoșani, la Sinaxă națională a clericilor, monahilor și credincioșilor ortodocși care au întrerupt comuniunea cu ierarhii adepți ai pseudo-sinodului din Creta. Sinaxă a avut ca temă de dezbatere Mărturisirea Dreptei Credințe împotriva ereziei ecumenismului promovat de pseudosinodul din Creta. La final s-a adoptat  Rezoluția Sinaxei pe care am semnat-o, arătând astfel că sunt de acord cu textul acesteia.

Sunt convins că prezența mea la acest eveniment ortodox autentic, din iunie 2017 la Botoșani, nu a fost trecută cu vederea de către părintele prodecan al facultății de atunci, întrucât preacucernicia sa a fost informat de către responsabilul din anul meu, după ce, acesta din urmă menționat, s-a angajat să mă “fileze”… printre cei prezenți, în filmarea, disponibilă pe internet, de aproximativ 4 ore a Sinaxei cu pricina.

Începând cu părtășia la erezia ecumenismului, astăzi s-a ajuns la părtășia la schisma creată și susținută de patriarhul ecumenist Bartolomeu I, prin înființarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe ucrainene fără consultarea prealabilă a patriarhiei de la Moscova, sub jurisdicția căreia se află Biserica canonică a Ucrainei din vechime până în prezent. PF Bartolomeu a numit până la întrunirea sinodului Bisericii Unite, precum știm, în fruntea acestei patriarhii unite, pe schismaticul Filaret Denisenko, caterisit și anatematizat de către Patriarhia Rusiei și Moscovei, în trecut fiind acuzat de comuniune cu papistășii.

Ziua de 25 noiembrie 2018, reprezintă îmbrătișarea din partea BOR a părtășiei la această schismă, prin coslujirea patriarhului ecumenist Daniel împreună cu patriarhul ecumenist Bartolomeu I cu ocazia sfințirii catedralei “mântuirii” neamului, redenumită între timp, națională, pesemne imediat după eșecul de la referendum.

Așadar putem spune fără ezitare, că în BOR a pătruns în mod păgubitor, din punct de vedere eclesiologic și soteriologic, duhul ereziei ecumenismului și duhul schismei, garanți pentru aceste neajunsuri fiind patriarhii ecumeniști Bartolomeu I și Daniel.

Însă doresc să precizez privitor la paragraful de mai sus: fără echivoc putem afirma că sufletele oamenilor, membri BOR, vor fi acum încercate și înrobite cu două înșelări la care se expun din diferite motive. Unele suflete sunt deja pervertite și au în consecință un cuget contaminat de erezia pătrunsă în trupul Bisericii, unde putem menționa pe semnatarii direcți și indirecți ai documentelor cretane, cât și clerici și mireni cu cuget ecumenist, printre care aș dori să nu vă numărați și dvs. Însă mai sunt și suflete părtașe la erezie, fără cuget ecumenist, care din diferite motive (frică, ignoranță, neștiință etc), se expun mai nou și la schismă, fără însă a fi numiți eretici și schismatici, până la convocarea unui Sinod Ortodox Ecumenic autentic.

Astfel stând lucrurile, în momentul de față, NU putem vorbi despre lipsa Harului Duhului Sfânt lucrător în BOR! Însă putem vorbi despre Harul Duhului Sfânt lucrător prin iconomie față de cei care NU au cuget ecumenist, însă, din diferite alte motive sunt încă neîngrădiți față de erezie, deși în temeiul canonului 15 al Sinodului I-II din Constantinopol 861 pot face aceasta prin nepomenire oricând.

Luând atitudine împotriva ecumenismului în calitate de membru al Bisericii Ortodoxe Române și student în cadrul facultății mai sus numite din București, declar că din anul 3 de facultate am ales ca preot duhovnic unul dintre preoții nepomenitori din țară, participând la slujbele oficiate de el în casele oamenilor care au același cuget de îngrădire față de erezia ecumenismului, neseparându-se de BOR, ci doar delimitându-se de erezia propovăduită de către ierarhii semnatari ai documentelor de la Kolimbari.

Cu inima deschisă și cu toată considerația ce v-o port, pentru că în primul rând sunteți om și apoi preot ortodox cât și profesor universitar doctor în teologie ortodoxă, vă asigur că dacă veți analiza cu scrupulozitate hotărârile finale ale documentelor de la Kolimbari, cât și urmările ce s-au succedat mai apoi, și veți ajunge să vă îngrădiți de această erezie și schismă prin întreruperea publică a pomenirii ierarhului ecumenist semnatar din Creta, voi veni să particip la slujbele oficiate de către dvs fără rezerve, susținându-vă.

Dacă veți ajunge la înțelegerea pericolului apărut odată cu pătrunderea ereziei ecumeniste în cadrul Bisericii Ortodoxe, nădăjduiesc că veți înțelege și abuzul menționat mai sus, la care am fost supus.

Aștept din partea dvs, cu deosebit interes, o atitudine ortodoxă compatibilă cu linia echilibrată a Sfinților Părinți în materie de mărturisire a Dreptei Credințe Creștin Ortodoxe în condițiile apariției unei erezii de factura celei prezente, cu dimensiuni și repercursiuni fără precedent în Biserica Ortodoxă.

Ținând cont de experiența teologică ortodoxă incontestabilă, care vă investește și astăzi în poziția pe care o ocupați în instituția mai sus menționată, aștept din partea dvs începerea aplicării canonului 15 al Sinodului I-II din Constantinopol din 861, în calitatea dvs de preot ortodox, prin nepomenirea ierarhului locului semnatar cretan, conștientizarea studenților FTOUB, privind pericolul existenței ereziei deja pătrunse și derivatele din aceasta, la care sunt supuși, și explicarea privind lipsa Harului lucrător în Apus de mai bine de nouă secole, în calitatea dvs și de profesor universitar de teologie ortodoxă.

Atașate acestei plângeri vor fi textul Rezoluției de la Botoșani 2017, cât și prima plângere adresată fostului Pr. prof. dr.  Decan al FTOUB.

07.12.2018                                                                                                                                              Semnătura

Preacucernicului Părinte Decan al Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” a Universității din București.

(Text preluat de pe blogul Ortodoxia Marturisitoare)

NOTA

Rugăm pe ierarhii vizaţi în aceasta scrisoare, ca şi pe diriguitorii Facultăţii de Teologie, să nu întreprindă acţiuni represive împotriva acestui mărturisitor. Mai mult, le cerem să înlăture nedreptăţile deja comise împotriva lui. ,,Ajunge zilei răutatea ei’’. Gândiţi-vă că veţi da greu răspuns în faţa Dreptului Judecător pentru ereziile din Creta, ca şi pentru schisma aceasta pe care o susţineţi cu asiduitate.

Presbiter Ioviţa Vasile

Sfinţenie şi Adevăr în Tradiţia Sfintei Ortodoxii

Cine strică Biserica lui Dumnezeu ,acela nu se află în Sfânta Tradiţie.
Sfântul Irineu de Lyon, ne învaţă cu înţelepciune:

„Prin credinţă ne aflăm în împărtăşire cu Hristos prin Duhul Sfânt care este chezăşia nestricăciunii, sprijinul credintei noastre, scara prin care urcăm la Dumnezu. În Biserică a rânduit Dumnezeu, după cum ne învaţă Scriptura, pe apostoli, pe profeţi şi pe dascăli; în Biserica se desăvârşeşte lucrarea Sfantului Duh de la care sunt îndepărtaţi toţi aceia care nu cred în Biserică şi se lipsesc astfel ei înşişi de viaţă, prin greşelile învăţăturii şi prin purtare. Unde este Biserica, acolo este Duhul lui Dumnezeu si acolo unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica şi cu ea tot harul, iar Duhul este adevărul. Aceia ce nu se împărtăşesc la viaţa Duhului din Biserică, nu se adapă la izvorul cel prea curat al lui Hristos, ci îşi construiesc ei înşişi fântâni sărate şi gropi mocirloase de unde se adapă cu apă stricată, izvorită din necurăţenie, întrucât refuză să fie învăţaţi de Biserică şi luminaţi de Duhul.”  (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col.).

Ereticii, nefiind în Tradiţie nu sunt nici în Biserică, şi, dimpotrivă, nefiind în Biserică, nu sunt nici in Tradiţie; ei nu trăiesc în comuniunea de viaţă a Duhului lui Dumnezeu şi nu sunt în Hristos.

Dr. Gabriela Naghi

 

Sfânta Scriptură şi Sfanta Tradiţie a Bisericii

Deoarece zilnic suntem asaltaţi de avalanşe de minciuni, propagate prin toate mijloacele de zeloşii slujitori ai diavolului, astăzi vom învăţa, iubite cititorule, despre un adevăr de credinţă nepieritor, propovăduit credincioşilor de Biserica noastră Ortodoxă: Sfânta Tradiţie.

Sfânta Tradiţie cuprinde adevărurile veşnice descoperite de Dumnezeu oamenilor pentru ca aceştia, cunoscându-le, să devină fiii Săi ascultători şi, prin aceasta, să-şi mântuiască sufletele. Sfânta Scriptură a Noului Testament este parte a Sfintei Tradiţii. Întâi a existat Tradiţia, apoi s-a scris Sfânta Scriptură. Astfel, Biserica s-a întemeiat prin anul 33 după Naşterea Mântuitorului, prima scriere nou-testamentară, Sfânta Evanghelie după Matei, datează din anul 44. Aşadar, Biserica n-a avut nicio scriere din Noul Testament vreme de 11 ani, dar a avut Sfânta Tradiţie, care cuprinde ceea ce ne este necesar  pentru mântuire. Începând cu prima scriere nou-testamentară şi terminând cu Cartea Apocalipsei, Biserica a fixat în scris o parte a Sfintei Tradiţii. Este Biblia o carte incompletă? Nu. Ea cuprinde atât cât a fost voia lui Dumnezeu. De aceea a greşit grav Luther când a formulat acel sola Scriptura, potrivit căruia Biblia este suficientă pentru mântuire. Nu credem aberaţia lutherană, deoarece, în acest caz, am poseda parţial adevărurile descoperite de Dumnezeu.

Două exemple sunt elocvente în acest sens. Bunăoară, Sfânta Scriptură ne vorbeşte de Taina Sfântului Botez ca fiind absolut necesară pentru mântuire. Dar Sfânta Scriptură nu dă detalii asupra săvârşirii acestei Taine, încât limitându-ne la ea, ne-ar fi cu neputinţă să oficiem un Botez. Dacă însă recurgem la Sfânta Tradiţie, cuprinsă în cartea Bisericii, Molitfelnicul, aflăm tot ce este necesar pentru a săvârşi Botezul cum se cuvine.

Cuvintele Mântuitorului cuprinse în Sfintele Evanghelii ne îndeamnă, referitor la Sfânta Împărtăşanie: ,,Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea’’ (Luca 22, 19; II Corinteni 11, 24), fără a descrie în amănunt învăţăturile despre această Sfântă Taină. Sfânta Tradiţie ne dă toate lămuririle necesare pentru împlinirea acestei porunci Dumnezeieşti. Dacă urmăm învăţăturile cuprinse în Liturghier, vom şti cu exactitate modul de săvârşire a acestei Sfinte Taine.

De altfel, chiar Sfânta Scriptură ne vorbeşte despre necesitatea Tradiţiei Sfinte. ,,Ci sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris’’(Ioan 21, 25); ,,De aceea, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin Epistola noastră’’(II Tesaloniceni 2, 15).

Presbiter Ioviţa Vasile

Pledoarie pentru înţelepciune

Doamna Dr. Gabriela Naghi ne-a trimis textele de mai jos, alese cu grijă din operele iubitorilor de Hristos, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Părintele Alexandru Schmemann. Sunt atât de pătrunzătoare, pline de substanţă şi de adevăr, încât am socotit de cuviinţă să le reproduc, spre ştiinţa şi învăţarea noastră, şi poate a unora, nu puţini, care considera ca intelepciunea este apanjul si meritul lor, nicidecum un dar Dumnezeiesc.

,,Mândria nu e altceva decât pervertirea sufletului şi boală grea, care se naşte din prostie. Da, cel mai lipsit de minte om din lume este cel mândru.”(Sfantul Ioan Gura de Aur -Problemele vieții, Editura Egumenița, Galați, p. 34)
Unul dintre cei mai cunoscuţi teologi ortodocşi ai veacului trecut, Părintele Alexandru Schmemann, afirma : „Se spune despre diavol că este inteligent. Nu, adevărul este că diavolul e foarte prost, iar nerozia lui este tocmai sursa puterii sale. Dacă ar fi fost inteligent, n-ar mai fi fost diavol; s-ar fi căit de mult timp şi «s-ar fi acoperit cu cenuşă». Să te ridici împotriva lui Dumnezeu este, înainte de toate, o mare prostie. Esenţa răului: mândrie, invidie, ură, goana după libertate («a fi precum zeii») stă în prostie. Stalin era prost, la fel ca şi Lenin şi Mao. Doar un prost metafizic poate fi stăpânit total de o idee, de o pasiune. Însă prostia, fiind o simplificare, este foarte puternică. Întreaga lume căzută este nerozie, expertă în inventivitate. Prostia este o fraudă, o amăgire de sine. Diavolul este un mincinos din timpuri imemoriabile. Se minte pe sine şi pe ceilalţi dintotdeauna. Iar minciunile sale ameţitoare par inteligente, mai ales pentru că oferă o satisfacţie rapidă. Prostia este satisfăcută întotdeauna, iar satisfacţia este impresionantă. (…) Putem spune că, în lumea căzută, prostia are succes pentru că s-a declarat pe sine inteligentă, o dată pentru totdeauna, înveşmântându-se în inteligenţă. Iată de ce creştinismul şi Evanghelia încep cu metanoia – cu prefacerea, cu transpunerea inteligenţei, pur şi simplu, cu trezirea omului” („Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann. 1973-1983”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 225-226).

Magia rimează cu prostia

Etimologic vorbind,  magia vine din grecescul ,,magheia’’, însemnând vrăjitorie. Vrăjitoria este o îndeletnicire cu multe faţete, eminamente drăcească, iar vrăjitorii slujitori devotaţi ai diavolului. Magia este incompatibilă cu calitatea de fiu al lui Dumnezeu si al Bisericii. Cei care o practică sau o promovează nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu. De unde ştim? Chiar din paginile Sfintei Scripturi: ,,Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii la idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!’’ (Apocalipsa 22, 15). Afară din raiul lui Dumnezeu, se înţelege. Nu vă lăsaţi înşelaţi de aserţiunea mincinoasă care ne spune că ar exista şi o magie bună, cea albă. În întregul ei, magia are o singură culoare întunecată şi este pierzătoare de suflete.

De mai mulţi ani, televiziunile se întrec în a ne inocula conceptul de magie. Astfel, borşul e magic, jucăriile copiilor sunt magice, priveliştile patriei sunt magice. Cu alte cuvinte, se face reclamă celui rău, pe faţă. Se apropie Sfintele Sărbători închinate Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Isteţii vremurilor sunt atenţi şi imediat ne bombardează cu… magia sărbătorilor. O alăturare de termeni imposibilă pentru mintea sănătoasă, nu şi pentru cei porniţi să întineze tot ce este sfânt Ce legătură poare exista între Sfintele Sărbători şi spurcata magie? Niciuna. ,,Ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi veliar? (II Corinteni 6, 14-15)

Sunt termeni care nu pot fi alăturaţi decât poate pentru a crea non-sensuri. Astfel avem: Biserică – erezie, mântuire – secte, adevăr – ecumenism, har – păgânism, păstor – minciuno-episcop etc. În schimb, magia se potriveşte şi rezonează foarte bine cu prostia.

Presbiter Ioviţa Vasile

Numărul fatidic 666

 

Il găsim în Sfânta Scriptură în Cartea II Paralipomena (9, 15), unde ni se spune: ,,Greutatea aurului care i se aduse lui Solomon într-un an era de şase sute şaizeci şi şase de talanţi de aur’’. În aceste caz, semnificaţia materialist-economică este evidentă.

Sfântul Ioan Evanghelistul a văzut, în vremea Dumnezeieştii descoperiri, fiara antihrist cu numărul care o reprezintă: ,,Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei, căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase’’ (Apocalipsa 13, 18). Citind întregul context, cu uşurinţă observăm că fiara-om, numită antihrist, foloseşte numărul fatidic şi pierzător 666, ca un factor de presiune prin care să-i determine pe oameni să se lepede de Mântuitorul Iisus Hristos şi să primească semnul său, aducător de pedeapsă veşnică. Este uimitor cu câtă exactitate se împlineşte această proorocie în vremea noastră, căci vedem numărul acesta promovat de satanişti, politicieni, necredincioşi şi, nota bene, de cei ce se pretind a fi păstori ai Bisericii şi stau pe scaunele episcopale!

Diavolul nu poate crea nimic. El doar întinează, perverteşte, deturnează şi confiscă elemente din creaţia lui Dumnezeu. Numărul 666 este unul din lungul şir de numere aduse la existenţă de Atotputernicul, prin creaţie. Numărul în sine nu are o semnificaţie deosebită decât din momentul când este apropriat fraudulos de către diavolul, care-i conferă semnificaţii malefice. Stând în spatele acestui număr, diavolul face din el un simbol al său, de unde decurg toate relele pe care acesta le lucrează în lume. Semnul Crucii exista şi înainte de Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca obiect de tortură al fenicienilor. Acesta capătă putere şi devine sfânt din momentul în care este asumat de Fiul lui Dumnezeu ca altar de jertfă, fiind stropit şi sfinţit prin Preasfântul Său Sânge (Evrei 9, 12-14). Când am spus că satana confiscă şi întinează elemente din creaţia lui Dumnezeu, am avut în vedere şi semnul Sfintei Cruci, pe care sataniştii îl răstoarnă cu susul în jos, voind să sugereze nimicirea Credinţei în Mântuitorul lumii şi ca dovadă a voinţei lor de a botjocori cele sfinte.

În ordinea creaţiei Dumnezeieşti, cifra şapte este sfântă. Şapte sunt zilele creaţiei (incluzând-o şi pe cea de odihnă); şapte sunt laudele bisericeşti aduse lui Dumnezeu, după cuvântul Scripturii ,,de şapte ori pe zi Te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale’’ (Psalmul 118, 164); la Sfânta Taină a Maslului se citesc şapte Sfinte Evanghelii, şapte pericope apostolice, urmate fiecare şapte rugăciuni, şapte ectenii de cerere; rugăciunea de sfinţire a untdelemnului se citeşte de şapte ori, acesta fiind şi numărul ungerilor. Numărul şapte întreit (777) arată perfecţiunile Dumnezeieşti, imposibil de cuprins de mintea mărginită a omului.

Diavolul nu poate suferi sfinţenia, de aceea contrapune numărului sfânt şapte, numărul său căruia-i atribuie valenţe malefice. El ,,ştirbeşte’ numărul sfânt şapte (7-1=6). Şase devine astfel simbol al nedeplinătăţii, imperfecţiunii, nedesăvârşirii. Şase întreit, 666, simbolizează marea răutate a diavolului, în întregul ei. Este număr asumat (prin uzurpare) de diavolul şi slujitorii săi dintre oameni. Este imprimat pe toate produsele necesare traiului, pe acte şi documente, este folosit în operaţiunile bancare, etc., încât putem spune că ne inundă pur şi simplu vieţile. Se găseşte imprimat pe cipurile cu care slujitorii diavoleşti vor pecetlui popoarele pentru a le scoate de sub stăpânirea binefăcătoare a lui Hristos Domnul şi a le face să se închine fiarei antihristice – omul pierzării.

Când un copil este botezat prin întreita afundare, în numele Preasfintei Treimi, este apoi uns în semnul Sfintei Cruci întâi cu untdelemn sfinţit, apoi cu Sfântul Mir pe tot trupul. Această pecetluire arată că din momentul acela pruncul aparţine lui Hristos, este chemat să trăiască după poruncile Evangheliei Sale şi, drept urmare, să fie moştenitor al veşnicelor bunătăţi. Cei botezaţi cu unicul Botez valid, cel al Bisericii Ortodoxe, ne sunt înfăţişaţi astfel: ,,Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sionului şi cu El, o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor’’ (Apocalipsa 14, 1).

Aceste lucrări sfinte vrea diavolul să le substituie cu propria pecetluire, înrobindu-i pe oameni şi împingându-i spre împărăţia sa – iadul. Dacă aş avea posibilitatea, m-aş adresa celor care au fost luminaţi de Biserica Ortodoxă prin Sfântul Botez, apoi s-au lepădat de Hristos prin aderarea la ereziile sectare, ori prin faptul că s-au pus pe faţă, deplin conştienţi, în slujba diavolului, pentru blidul de linte. Aş spune un cuvânt şi celor care afirmă, cu suficienţă, că semnul diavolului nu-i poate vătăma: ,,Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea sau pe mâna lui, va bea şi el  vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat în potirul mâniei sale, şi se va chinui în foc şi pucioasă, înainte Sfinţilor Îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor’’ (Apocalipsa 14, 9-11). Înţelegeţi, stimaţi inconştienţi? În vecii vecilor!Să nu fie! Bunul Dumnezeu să ne ferească.

Presbiter Ioviţa Vasile

Sfintele Sărbători şi sărbătorile laice

Astăzi este ziua naţională a României. Până acum am mai avut şi alte zile zise naţionale, 10 mai şi 23 august, care, fiind circumstanţiale, n-au rezistat.

Adevăratele sărbători ale românilor sunt, prin excelenţă, cele sfinte. De două mii de ani Biserica sărbătoreşte Naşterea şi Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, precum şi alte evenimente sfinte cuprinse în istoria de mântuire a omenirii. Vrăjmaşii Bisericii şi a tot binele ar fi vrut să desfiinţeze Sfintele Sărbători. În vremea comunismului, s-a mers până-ntr-acolo încât o zeloasă activistă, ajunsă ministru al învăţământului, a vrut ca vacanţa de iarnă a elevilor să înceapă pe 28 decembrie! N-a reuşit, Dumnezeu a împiedicat-o. Directivele partidului comunist erau că Sărbătorile să fie ţinute, dar să li se deturneze sensul profund religios şi să li se imprime o tentă laică. S-au izbit de un nou eşec. Încearcă şi acum să impună tot felul de sărbători care să vină la concurenţă cu Sfintele Sărbători. Toate acestea ne aduc aminte de ceea ce Dumnezeu a descoperit prin Proorocul Daniel despre antihrist şi înaintemergătorii lui din vremurile prezente şi din cele care vor urma: ,,Fiara a patra înseamnă că un al patrulea rege va fi pe pământ, care se va deosebi de toate celelalte regate, care va mânca tot pământul, îl va călca în picioare şi îl va zdrobi… Şi va grăi cuvinte de defăimare împotriva Celui Preaînalt, şi îşi va pune în gând să schimbe sărbătorile şi legea, şi el vor fi daţi în mâna lui o vreme, vremuri şi jumătate de vreme’’(Daniel 7, 23-25

În aceste vremuri, când se pregăteşte în mare secret întronizarea lui antihrist, cel înţelept se va apropia şi mai mult de Dumnezeu şi va sta sub ascultarea Sfintei Biserici, care îl va călăuzi spre tot lucrul bun şi spre dobândirea mântuirii sufletului său. Sărbătorile laice şi păgâneşti ţin o vreme, vin şi trec. Sfintele Sărbători ale Bisericii, care nu pot fi desfiinţate, sunt aducătoare de bucurii duhovniceşti şi îl duc pe om spre împărăţia lui Dumnezeu.

Suntem acum în Sfântul Post al Naşterii Mântuitorului, în care ne pregătim să cinstim după cuviinţă pe Pruncul din ieslea Betleemului, pe ,,Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor’’ (Apocalipsa 17, 14).

Presbiter Ioviţa Vasile

Scurtarea timpului şi mântuirea noastră

 

În două din Epistolele sale nou-testamentare, Sfântul Apostol Pavel ne atrage tututor atenţia asupra valorii timpului, în iconomia mântuirii: ,,Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca aceia înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele sunt rele’’(Efeseni 5, 15-16 şi Coloseni 4, 5). A răscumpăra vremea înseamnă a o preţui cum se cuvine, ştiind că ne este dată de Dumnezeu pentru a ne lucra mântuirea. Biserica lui Hristos priveşte vremea în perspectivă eshatologică, în perspectiva mântuirii tuturor oamenilor, încât putem spune că timpul este mântuire. Din păcate, acest concept a fost înlocuit cu acel păgubitor ,,time is money’’, timpul este bani, ceea ce ne duce la gândul că timpul poate însemna, pentru mulţi, şi pierderea mântuirii.

De mai multă vreme oamenii vorbesc despre curgerea timpului care, în percepţia tuturor, s-a accelerat, adică s-a scurtat, şi se apreciază că valoarea unei zile astronomice n-ar mai decât de 16 ore. Fiecare simte criza timpului când constată că reuşeşte să făptuiască mult mai puţin decât înainte. Asistăm, aşadar, la o comprimare a timpului greu sau imposibil de explicat în termenii ştiinţei laice. Privind lucrurile prin prisma Credinţei, ele ne apar accesibile puterii noastre de înţelegere. Iată ce a spus Mântuitorul nostru Iisus Hristos atunci când S-a referit la vremurile din urmă: ,,Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile. Atunci de vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo, să nu-l credeţi. Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi’’(Matei 24, 21-24). Strâmtorarea cea mare va fi, fără îndoială, în regimul de teroare al antihristului, mesia cel mincinos care se va substitui lui Dumnezeu şi va domni trei ani şi jumătate, apoi îl va ucide Mântuitorul ,,cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea Venirii Sale’’ (II Tesaloniceni 2, 8).

Faptul că deja vremea s-a scurtat este un semn evident al apropierii Venirii Domnului Iisus Hristos, e împlinirea preasfintelor Sale cuvinte. Aşteptăm ca vremea să se scurteze încă şi mai mult, ceea ce trăim noi astăzi este numai începutul, de aceea să ne gândim la îndemnul Mântuitorului: ,,Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie’’(Luca 21, 28).

Presbiter Ioviţa Vasile

 

Veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel Proorocul

Festivismele bucureştene s-au încheiat. Au fost câteva incidente, nu chiar minore, şi-apoi oamenii s-au răspândit pe cuprinsul ţării, fiecare la locul său de baştină, de unde-au fost aduşi printr-o mobilizare generală. Comentariile exprimă păreri împărţite şi se vor stinge încet-încet, la fel şi ecourile generate de eveniment. Ierarhii români au reuşit, pentru moment, să inducă impresia că mulţimile de credincioşi îi urmează, că în Biserică toate sunt bune şi frumoase şi că legitimitatea lor e puternică, cum n-a fost niciodată. Ziua s-a încheiat cu un concert folcloric, sub înaltul patronaj al domnului Daniel, că doar suntem în Postul Naşterii Domnului şi nu ne strică câte un pic de cântec, joc şi voie bună.

Din păcate, evenimentul bucureştean n-a soluţionat gravele probleme care tulbură viaţa bisericească, de la noi şi din lumea întreagă. Dimpotrivă, am putea spune că le-a agravat, şi aici vorbim despre o certitudine, aceea că ierarhii români şi-au definit unanim poziţia, susţinându-l necondiţionat pe numitul Bartolomeu în pornirile sale nebuneşti, eretice şi schismatice. Cred au ajuns în punctul din care nu se vor mai întoarce. Nici măcar unul. Cum au fost la sinodul tâlhăresc, adică solidari, aşa vor fi şi în schisma care se va consfinţi odată cu emiterea Tomosului de recunoaştere a autocefaliei preşedintelui ucrainean Poroşenko, urmat de aventurierii lui Filaret şi de alţii asemenea. Cu acel Tomos, Poroşenko va deveni şeful ,,bisericii’’ ucrainene, asemenea reginei Angliei, diriguitoarea ereticilor anglicani.

Criza de legitimitate a ierarhilor români n-a dispărut peste noapte. S-a accentuat, a devenit şi mai manifestă. Festivismele au acoperit-o în parte şi atât. Scriam nu de multă vreme că acelaşi tip de manifestări erau organizate şi pentru Ceauşescu, iar deznodământul îl ştim.

Am avut parte de un discurs al numitului Bartolomeu, în care elogia în termeni grandilocvenţi înţelepciunea domnului Daniel Ciobotea. Nici nu ne aşteptam la altceva, având în vedere servilismul dâmboviţean. Ce ne-a mai spus Bartolomeu e faptul că prin acordarea autocefaliei preşedintelui Poroşenko, va înlătura schisma din Ucraina! Absurdul ridicat la cote inimaginabile! Ce vreau să spun? Omul acesta crează cu bună ştiinţă o schismă de o gravitate extremă în Biserică. Sinodul Arhieresc Rus a hotărât ruperea comuniunii euharistice cu Constantinopolul din vina exclusivă a lui Bartolomeu, şi acum acesta vine şi ne spune că va soluţiona schisma ucraineană, acordând autocefalie politicienilor de la Kiev, în spatele cărora stau nişte aventurieri purtători de veşminte arhiereşti. Nu e greu să desluşim că planul iniţial a fost tocmai provocarea acestei grave schisme, între Biserica Ortodoxă Rusă şi Constantinopol, şi acest plan se pune neabătut în practică. Schisma ucraineană a lui Filaret a fost pretextul şi e cu totul subsidiară scopului urmărit de vrăjmaşii Bisericii lui Hristos. Tulburările în trupul tainic al Bisericii vor continua. Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus că porţile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16, 18), a avut în vedere şi această luptă dezlănţuită în vremea noastră de puterile întunericului.

Schisma provocată de Bartolomeu şi adepţii săi va fi mai mare decât cea din 1054. Când spun aceasta, mă gândesc că în vremea noastră numărul sufletelor ortodoxe e cel puţin dublu faţă de cel din 1054, aşa încât, numericeşte vorbind, credincioşii care vor fi angrenaţi în schismă, fără voia lor, vor fi mult mai numeroşi.

Soluţia pentru multele şi gravele primejdii ce izbesc Biserica Ortodoxă din toate părţile e cea sinodală. Dacă zece arhierei se vor reuni într-un Sinod, cu dorinţa sinceră de a apăra Sfânta Credinţă Ortodoxă, Adevărul va fi de partea lor, ei vor exprima cugetul Bisericii şi pe ei îi vom urma. Omeneşte privind lucrurile, faptul e cu neputinţă în circumstanţele actuale. Să ne gândim însă la ceea ce ne-a lăsat scris Sfântul Apostol Pavel: ,,Hristos este Capul Bisericii, Trupul Său, al cărui Mântuitor şi este’’ (Efeseni 5, 23). Şi-atunci: ,,Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră?’’ (Romani 8, 31)

N-aş vrea să închei fără a-mi exprima o nedumerire. Privind imagini filmate ale edificiului inaugurat Duminică, am constatat că, în părţile laterale ale acestuia, ferestrele sunt dispuse câte şase, în trei rânduri, la trei niveluri. Nu cumva ni se sugerează numărul diavolesc-antihristic, 666? Întreb şi eu. Nu de alta, dar Părintele Serafim Rose spunea, încă în deceniile trecute, că antihristul deja îşi pune peste tot pecetea.

Presbiter Ioviţa Vasile

Autodenunt complet

În baza decretului imperial de a mărturisi în orice vreme, de a da socoteală de nădejdea care este în noi, și de a nu ne rușina de Fiul lui Dumnezeu, eu, roaba lui Dumnezeu declar sub semnătură următoarele:

Sunt creștin-ortodox, conservatoare, tradiționalistă, incorectă politic și de un obscurantism religios din Evul Mediu ceva de speriat, întrucât, cred că Biblia (pe care știu bine că mulți din inteligenții lumii o consideră doar o carte plină de basme evreiești + măsluită) și Sfinții Părinți ce au trăit cu sute de ani înainte mă pot ghida mai bine în viața de zi cu zi decât o face televizorul, internetul și geniile zilei. Am cultură și intuiție economică și financiară ZERO, crezând că unul care trăiește în peșteră sau în creierul munților, stând la lumina lumânării și citind Acatiste, e mai bogat și mai fericit decât cei din vile și palate. Totul e răsturnat în capul meu sec și gol de știința secolului XXI. Cred că rugăciunea unui credincios e mai rapidă spre ceruri decât un call de pe cel mai performant telefon mobil. Cred că îngerii zboară mai repede și mai sus decât supersonicele, și,în loc să-mi parfumez camerele cu odorizante de camera profesionale de firmă, încă mai ard tămâie și mai stropesc cu buchetul de busuioc. Nu am nici un idol din industria muzicii sau filmului, dar mi-am umplut camerele cu icoane.

Cât despre simț politic, ce să mai zic? Cred că Dumnezeu poate schimba omul, lumea, că lumea politica poate schimba și ea lumea și societatea în care trăim dacă se apucă serios de rugăciuni, post și mătănii și dacă ascultă sfaturile duhovnicilor, și nu cele ale analiștilor politici.

Mai am o meteahnă gravă, poate cea mai gravă dintre toate, pentru care mulți mă vor trimite să mă consult la “mansardă”, căci e nebunie curată pentru ei: cred în învierea morților și în viața veacului care va să vie. Cred că Duhul Sfânt poate crea omul nou și nu genetica și clonarea.

Mai mult sunt o troglodită, înapoiată și o anacronică care a fost la biserici și mănăstiri,unde am pupat icoane și moaștele sfinților fără a ține cont de microbii sau saliva cu care erau eventual acoperite.

Am stima de sine redusă, crezând că sunt cea mai păcătoasă dintre voi toți, și am și oarecare înclinații masochiste pentru că, atunci când greșesc, în loc să mă duc la psiholog să îmi spună ce frumoasă și deșteaptă sunt, prefer să merg la duhovnic să mă pedepsească cu câteva canoane. Nu sunt în căutarea Sinelui, ci a lui Dumnezeu. Am idei năstrușnice despre matematică și geomerie și știința unităților de măsură: Cred că, coborându-te în genunchi poți ajunge SUS și înalțându-te te cobori în iad. Dumnezeul meu e UNUL: TATĂL, FIUL și DUHUL SFÂNT.

Nu fac gimnastică de întreținere, nici jogging, nici yoga, dar fac mătănii cu placere, fără a aștepta să-mi scadă stomacul. Nici la dietetician nu merg, dar postesc Miercurea și Vinerea și în posturile de peste an. Pentru asta nu am ceas la mână conectat la telefonul mobil să văd câte calorii ard.

Sufăr și de dedublare de personalitate, crezând că în mine sunt doi oameni: unul vechi, firesc ce-i în afară și unul nou, duhovnicesc, ce-i înlăuntru. Am și înclinații ucigașe, dorind să omor omul vechi, să îl răstignesc.

Refuz hotărât, dar fără resentimente, să lupt pentru drepturile omului, cetățeanului, homosexualului, lesbienei, căsătoriilor gay, transsexualului, schimbătorului de sex, pedofilului, musulmanului immigrant, celui ce vrea libertate religioasă sau constrângere religioasă, pedepsei cu moartea, eutanasiei și avortului. Mă simt mulțumită în starea mea de roabă a lui Hristos, îmi place dictatura lui Dumnezeu și constrângerile Lui. Părerea mea nu contează deloc, mă bazez pe părerea Lui că știe tot și mă consult cu Sfinții Părinți, cu preoții care pot să vină și în Mercedes la Biserică, important pentru mine e să vină și să îmbrace haina de preot și să slujească, și cu duhovnicul care poate să îmi spună să fac și o suta de mătănii, că nu mă supăr. Renunț la voința proprie și vreau ca voia mea să nu se facă, ci voia Lui Dumnezeu că e sfântă și dreaptă și duce la viață.

Cred că ambasadorul SUA pentru extratereștri e cu totul inutil, căci nu cred în existența extratereștrilor și nici nu am fost răpită de vreunul. Dar cred că există draci și chiar am avut de a face cu ei de câteva ori și nu a fost nici illuminator și nici cool. Nu cred că ar trebui create arme laser, biologice sau nucleare împotriva dracilor. Crucea și moliftele sunt de cele mai multe ori de ajuns. În cazuri extreme se poate ataca și cu post. Iar ca Ambasador Îl chem doar pe Iisus Hristos de care ei se tem și se înfioară și fug.

Cred că mirungerea e mai folositoare decât vaccinarea. Botezul copiilor trebuie să fie obligatoriu. Cred că Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie pot trata cu succes depresia, anxietatea, melancolia și majoritatea bolilor minții și sufletului. Chiar cred că la Sfânta Liturghie pâinea se poate transforma în Trupul lui Hristos, vinul în Sângele Sfânt care curățește păcatele noastre. Din acest punct de vedere sunt de acord cu canibalismul. Cred că, copii trebuiesc îndoctrinați de mici cu învățăturile creștine, trebuie spălați pe creier ori de câte ori vreo idee progresistă le atacă creierul. Refuz să adopt credința feministă, pur și simplu pentru că urmând învățăturile Bibliei cred că devin mult mai frumoasă. Tratamentul biblic al așezării femeii la locul ei sub ascultare de Hristos, de Biserică și de bărbat te înfrumusețează garantat.

În caz de al treilea război mondial nu intenționez să achiziționez nici un buncăr subteran. Mi-oi face o cruce cu un Doamne ajută! și Domnul mă va păzi mai bine decât buncărul. Cred că plătim politicienii prea mult și preoții prea puțin.

Sunt de o intoleranță religioasă oribilă: nu cred că toate religiile te duc în același loc. Exclusivist, cred că una singură te duce în Rai și restul în Iad.

Deși profesor de geografie, nu am nicio idee științifică asupra Universului: cred că totul a fost creat de Dumnezeu în 6 zile, că există un loc numit Rai și un altul numit Iad. Aaa…și nu cred că americanii au fost pe Lună (ăsta e un comentariu răutăcios care nu are legătură cu subiectul, dar așa le răspund celor care mă întreabă de ce Neil Armstrong nu l-a întâlnit pe Dumnezeu….,și tot ca o paranteză, cred că mister Neil Îl va întâlni negreșit pe Dumnezeu, doar că sper că nu va fi prea târziu pentru el….,și apropos, cred că cel mai mare pas al omenirii nu a fost cel de pe Luna, ci al credinciosului care s-a aruncat în brațele lui Dumnezeu sărind peste prăpastia necredinței.)

Feriți-vă de mine că sunt contagioasă. Vă pot contamina și de la mii de kilometri distanță printr-o simplă rugăciune prin care port numele vostru înaintea Tronului Harului lui Dumnezeu.

Îmi cer iertare dacă postarea mea v-a jignit, enervat, necăjit sau mâniat, dar am de gând să continui tot așa, sperând și rugându-mă ca Domnul să mă mântuie și să mă ducă în Ceruri unde are multe locașuri.

Dacă vă este milă de starea mea total nemodernizată, chiar vă rog să vă rugați pentru mine, iar cei mai cu dare de mână puteți să puneți și un acatist. Vă mulțumesc anticipat!

Dacă v-am enervat și v-am scos din răbdări cu declarația mea, vă rog să mă denigrați, criticați, vorbiți de rău, înjurați și tot ce puteți da mai rău din voi. Cred că se pune ca o mică suferință pentru numele lui Hristos și ca o mică prigoană (exact, caut și eu să adun puncte). Vă ameninț că vă iert din start și vă iubesc. Dacă mă înjurați așa, mai mult de 10 cuvinte pe text și cu talent românesc, vă promit că scriu și un acatist pentru voi și mă rog măcar o dată pentru ca Dumnezeu să vă miluiască.

P.S. Vă rog din inimă să îl distribuiți în pagina celor care au avut de comentat despre multe lucruri, dar mai ales despre preoți, sfinți și moaște. Domnul să vă răsplătească efortul.

Laura Mihaela Ștefănescu

(Text preluat de pe blogul Ortodoxia Marturisitoare. Multumesc Parintelui Claudiu si distinsei autoare)