ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Ceea ce era de aşteptat, începe să se contureze. Apar primele semne care ne arată că ierarhii români se poziţionează da partea patriarhului eretic şi schismatic al Constantinopolului. Cine va avea curiozitatea să cerceteze un site care ţine, pare-se, de Mitropolia din Sibiu cu al său titular Streza, va vedea că ecumeniştii români încep să justifice nebunia pseudo-patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului, aceea de a acorda autocefalia unei facţiuni schismatice din Ucraina, la cererea politicului, reprezentat de preşedintele Poroşenko.

Aci se cuvine să definim mecanismele schismei. Aceasta presupune existenţa a două părţi: Biserica lui Hristos şi grupul care se desprinde din ea, şi care devine schismatic. Între acestea se crează un raport nou, în sensul că Sfânta Biserică rămâne statornică misiunii sale, iar grupul schismatic pierde harul Dumnezeiesc şi implicit calitatea de Biserică. Vina şi responsabilitatea o poartă întotdeauna partea schismatică, deoarece Biserica a făcut toate eforturile pentru a nu se ajunge la schismă. Exemplul clasic şi nedorit pentru noi este schisma din 1054, când apusenii s-au desprins de Biserica lui Hristos, petrecând până astăzi în erezie şi schismă. Biserica a resimţit dureros această pierdere care a avut partea ei pozitivă, aceea că erezia a fost extirpată din trupul ei.

Schisma ce se prefigurează între Patriarhia Constantinopolului şi Biserica Rusă, prin ruperea comuniunii euharistice anunţată de partea rusă, va fi ,,desăvârşită’’ în momentul când Bartolomeu va cuteza să emită Tomosul de recunoaştere a ,,autocefaliei’’ acordate aventurierilor ce ţin de schismaticul excomunicat şi nerecunoscut, Filaret. Spunând acestea, e necesar să subliniem faptul că partea vinovată şi schismatică este Bartolomeu cu suita sa. După ce au introdus oficial în Biserică ciuma ereziilor ecumeniste, prin pseudo-sinodul din Creta, aceştia nu ezită să provoace schisma. Gestul Patriarhiei Ruse, de fapt al Sinodului Arhieresc al acesteia, de a rupe comuniunea euharistică cu Bartolomeu, este canonic şi justificat. Este singurul răspuns pe care-l puteau da numeroaselor abateri de la Dreapta Credinţă de care se face vinovat Bartolomeu. Evident, şi Patriarhului Kiril i se pot imputa multe, aici însă vorbim de un răspuns pe care l-a dat Sinodul Arhieresc şi nu o persoană singulară.

Tomosul de recunoaştere a ,,autocefaliei’’ va fi emis în curând. Nu vă aşteptaţi ca ierarhii români să condamne acest act necugetat. Dimpotrivă, aparatul propagandistic se va pune în mişcare ca să ne convingă că aventurierul Filaret e un mare arhiereu al lui Hristos, că necredinciosul Poroşenko e perfect îndreptăţit să se amestece în Biserică cu brutalitate, că ereticul Bartolomeu poate dicta discreţionar, tulburând buna şi canonica aşezare a Bisericii Ortodoxe Ruse. Este evident că aceia care se vor alătura schismaticilor şi ereticilor, susţinându-i în rătăcirea lor, schismstici şi eretici se vor chema. Ierarhiei române i s-a indicat cu precizie calea de urmat. Vom asista atunci la un paradox: cei care i-au caterisit pe nedrept pe preoţii mărturisitori, pe motiv de schismă, vor deveni ei înşişi schismatici învederaţi. Fie sănătoşi. Nu i-am urmat în erezie, nu-i vom urma nici în schismă.

Presbiter Ioviţa Vasile

Sfântul Grigorie a fost supranumit ,,Taumaturgul’’,adică ,,Făcătorul de minuni’’, pentru că multe au fost faptele sale minunate. Când a intrat în cetatea Neocezareea, a găsit o păgânătate înfloritoare, deoarece aproape toţi locuitorii se închinau idolilor şi slujeau cu sârg diavolilor. Totuşi, în mijlocul acelei barbarii a găsit şi şaptesprezece credincioşi ai Bisericii lui Hristos. Mântuitorul a spus că puţin aluat dospeşte toată frământătura (Matei 13, 33), aşa încât şi Sfântul Grigorie a înmulţit numărul celor care l-au părăsit pe diavolul şi au crezut în Domnul Iisus Hristos. Ajungând spre sfârşitul vieţii sale, i-a întrebat pe cei apropiaţi despre necredincioşii care se mai aflau în cetate, şi a aflat că abia şaptesprezece se mai închină idolilor. Atunci a exclamat: ,,Slavă lui Dumnezeu, căci atunci când am venit eu în Neocezareea la episcopie, numai şaptesprezece creştini am aflat, toată cetatea fiind drăcească. Iar acum, mergând către Dumnezeu, rămân atâţia necredincioşi câţi credincioşi s-au aflat întâi; şi toată cetatea este a lui Hristos’’.

          �Evreii din vremea Mântuitorului nostru Iisus Hristos au lăsat urmaşilor o moştenire cumplită: ura faţă de Hristos! Moştenirea aceasta a fost păstrată şi sporită cu o consecvenţă greu de înţeles, încât şi evreii zilelor noastre se arată vrăjmaşi neîmpăcaţi ai Domnului Iisus şi fac tot ce le stă în putinţă pentru a şterge preasfântul Său nume de pe faţa pământului. În locul lui vor să ridice pe blestematul antihrist, ,,mesia”  cel mincinos. Pentru aceasta folosesc sume imense de bani, de care nu duc lipsă, precum şi minciuna, calomnuia, defăimarea, intriga. Aşa se explică numărul imens al cărţilor, publicaţiilor şi posturilor de radio şi televiziune de la noi şi din lumea întreagă care răspândesc învăţătura urât mirositoare a tăgăduirii şi defăimării Mântuitorului nostru.

Aşa s-a petrecut în şi vremea Sfântului Grigorie din Neocezareea. Vrând să arate că Sfântul n-ar avea în el Duhul lui Dumnezeu, nişte evrei au ieşit în calea acestuia, având între ei un evreu despuiat de veşminte şi se tânguiau ca şi cum acesta ar fi fost mort. L-au rugat, cu făţărnicie, să le dea haina sa pentru a-l acoperi şi Sfântul Grigorie le-a dat îndată veşmântul de deasupra. Atunci evrei au început să râdă batjocoritor, zicând: ,,De-ar fi avut Duhul lui Dumnezeu întru el, ar fi cunoscut că aici nu zace un om mort, ci unul viu’’. Dumnezeu n-a lăsat de batjocură pe alesul Său, căci evreul a rămas într-adevăr mort, încât râsul lor s-a prefăcut în adevărată tânguire, neavând altceva de făcut decât să-şi îngroape mortul (După Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 330-340).

Presbiter Ioviţa Vasile

Biserica lui Hristos din lumea întreagă îl pomeneşte astăzi pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei. Acesta a fost vameş şi din momentul când s-a întâlnit cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a lăsat toate ale lumii şi L-a urmat, făcându-se unul din cei doisprezece Sfinţi Apostoli. După Pogorârea Sfântului Duh la Ierusalim, Sfântul Matei a plecat să împlinească porunca sfântă a Domnului Iisus, aceea de a propovadui Evanghelia împărăţiei la toată făptura, ajungând în Parţia, Midia şi Etiopia. Din imbold Dumnezeiesc s-a dus şi în ţinutul mâncătorilor de oameni, popor barbar negru la chip şi cu purtări animalice, dintre care a reuşit să aducă la Hristos câteva suflete, cărora le-a zidit biserică şi le-a rânduit episop pe Platon, apoi s-a retras în locuri singuratice şi s-a rugat pentru ca neamul acesta să ajungă al cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu. La anul 44 după Naşterea Mântuitorului, Sfântul Matei a scris Evanghelia întâia, în limba ebraică, destinată, în primul moment, evreilor care L-au primit pe Domnul nostru Iisus Hristos.

,,Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară’’.Aceasta a fost chemarea Domnului adresată lumii întregi,consemnată de Sfântul Matei (11, 28-30). Acestei chemări i-a răspuns Matei vameşul când şi-a părăsit îndeletnicirea şi a luat jugul apostoliei, despre care Domnul a spus că este bun, desigur fiindcă, purtându-l, omul se îndreaptă spre împărăţia lui Dumnezeu. Uşor însă n-a fost.

Fiind prins de ighemonul vremii, Dumnezeu l-a lovit pe acesta cu orbire, încât a ajuns să-l roage pe Sfântul Apostol Matei să-i ierte păcatul. Sfântul a făcut semnul Sfintei Cruci peste ochii lui, şi neputinţa orbirii a fost înlăturată. În loc să fie recunoscător şi să cunoască puterea lui Dumnezeu, ighemonul l-a acuzat pe Apostol de vrăjitorie, căci este propriu diavolului şi slujitorilor săi să atribuie celor drepţi relele pe care ei înşişi le făptuiesc.

În cele din urmă, Sfântul Apostol al lui Hristos, Matei, a fost aruncat în foc, însă focul nu l-a vătămat, ci s-a făcut vâlvătaie mare şi a mistuit pe idolii cei diavoleşti şi pe cei care-i cinsteau. Sfântul Matei a rostit ultima rugăciune către Dumnezeu Atotţiitorul, Care i-a primit sufletul în locaşurile cereşti (După Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 325-330).

Acesta a fost sfârşitul vieţii sale pământeşti. Pentru rugăciunile sale, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii.

Presbiter Ioviţa Vasile

      �

 

În vremurile vechi-testamentare, Dumnezeu a rânduit prin Moise calea de urmat pentru ca poporul Israel să se curăţească de păcatele săvârşite. Trebuia să se aleagă doi ţapi şi, prin tragere la sorţi, se stabilea care este al Domnului şi care este al lui Azazel. ,,Iar ţapul asupra căruia a căzut sorţul pentru Azazel să-l pună viu înaintea Domnului, ca să săvârşească asupra lui curăţirea şi să-i dea drumul în pustie pentru ispăşire, ca să ducă acela cu sine nelegiuirile lor în pământ neumblat’’(Levitic 16, 10). Într-adevăr, după ce se împlinea această rânduială Dumnezeiască, poporul scăpa de povara păcatelor sale.

În Legea Noului Testament, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a adus pentru noul popor al lui Dumnezeu, cuprins în Sfânta Biserică Ortodoxă, o nouă modalitate prin care să se curăţească de murdăria păcatelor: mărturisirea lor în faţa duhovnicului.Astfel, în Taina Sfintei Spovedanii, credinciosul merge la preot, i se citesc Rugăciunile aşezate în cărţile bisericeşti, îşi mărturiseşte cu părere de rău păcatele. Preotul cumpăneşte asupra acestor păcate, dă penitentului sfaturi duhovniceşti folositoare, îi stabileşte un canon de rugăciune şi de fapte bune, îi dă dezlegarea de păcate în numele Domnului şi îl îndreaptă spre Sfânta Împărtăşanie.

După împlinirea acestei Sfinte Rânduieli, credinciosul se simte uşurat de povara păcatelor, este întărit şi ajutat de Dumnezeu pentru o dreaptă vieţuire în Hristos. Sfânta Scriptură ne spune acestea: ,,Cel ce îşi ascunde păcatele lui, nu propăşeşte, iar cel care le mărturiseşte şi se lasă de ele va fi miluit’’(Pilde 28, 13). Sfântul Evanghelist Ioan acelaşi lucru ni-l spune: ,,Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este Credincios şi Drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea’’(I Ioan 1, 8-9).

Ţi-am scris aceste Sfinte Învăţături, cinstite cititorule, pentru că astăzi începe Postul Naşterii Domnului. Te rog să observi că imediat ce ţi-ai propus să te spovedeşti, apar şi piedicile ridicate de diavolul: îndoiala asupra acestei Taine, ruşinea de a mărturisi un anume păcat, o anumită teamă de a nu fi văzut de ceilalţi, gândul că te poţi spovedi şi altă dată, o oarecare neîncredere în preotul duhovnic şi multe altele. Părintele Cleopa spunea că atunci când ne lăsăm împiedicaţi de asemenea ispite, fără a le birui, dăm satisfacţie diavolului, care nu voieşte să ne spovedim, ca nu cumva să ne mântuim! Să nu dăm satisfacţie diavolului!

Prezbiter Ioviţa Vasile

Scriind Epistola către Evrei, Sfântul Apostol Pavel a dat, între multele învăţături mântuitoare, şi acest îndemn: ,,Ascultaţi pe conducătorii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea seama de ele – ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, lucru care n-ar fi spre folosul vostru’’(Evrei 13, 17).

Cel dintâi lucru care trebuie lămurit este ce a înţeles Sfântul Apostol prin conducători voştri,(în alte versiuni: mai mari voştri). Bine ar fi ca această expresie să facă referire şi la conducătorii politici ai popoarelor, încât aceştia să fie preocupaţi în cel mai înalt grad de sănătatea sufletească a supuşilor lor, cu alte cuvinte, să avem pretutindeni în lume cârmuitori cu frică de Dumnezeu. Realitatea, din păcate, este departe de această dorinţă. Nu ştiu dacă în toată lumea mai există măcar un conducător dreptcredincios.

Prin urmare, este bine să ne îndreptăm spre cei care, realmente, veghează la sufletele oamenilor, la slujitorii Sfintei Biserici, episcopiişi preoţiivrednici. Lor le este dat de la Dumnezeu să călăuzească pe oameni spre o bună şi dreaptă vieţuire pe pământ şi, implicit, spre împărăţia lui Dumnezeu. Pe ei se cuvine să-i ascultăm şi lor să ne supunem. A spus-o Însuşi Mântuitorul: ,,Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine; iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel Care M-a trimis pe Mine’’(Luca 10, 16). Acelaşi îndemn ni-l dă Mântuitorul prin cuvintele: ,,Iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş’’(Matei 18, 17).

Mulţi sunt astăzi care se erijează în conducători spirituali ai oamenilor. Sectele şi bisericile mincinoase au în fruntea lor oameni care nu aduc lumina cunoştinţei lui Dumnezeu, ci întunericul pierzător al ereziei. Sunt aceia despre care ne-a prevenit Fiul lui Dumnezeu când a spus: ,,Vedeţi să nu fiţi amăgiţi; căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt, şi vremea s-a apropiat. Nu mergeţi după ei’’(Luca 21, 8).

Socotesc că acestea scrise mai sus îţi sunt, iubite cititorule, suficiente şi lămuritoare pentru a şti drumul de urmat, în această lume dezorientată de necredinţă şi păcat. Nu te înstrăina de Sfânta Biserică Ortodoxă, singura care călăuzeşte pe oameni pe calea mântuirii. Cinsteşte pe slujitorii ei care se ostenesc pentru binele tău. Să ai permanent în vedere că  cea dintâi şi cea mai mare grijă a omului este mântuirea sufletului său, ,,căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul său? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?(Marcu 8, 36-37).

De mâine începe Postul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Sârguieşte-te, iubite cititorule, spre Sfânta Spovedanie şi spre Sfânta Împărtăşanie. Cel rău va ridica piedici înaintea ta. Biruieşte-le!

Presbiter Ioviţa Vasile

 

Cuvintele de mai sus sunt profetice, extrase dintr-o excepţională proorocie Sfântului Anatolie de la Optina (1855-1922). Recomand tuturor să o citească cu luare aminte, şi vom constata cum proorocia acesta se împlineşte în toate aspectele ei.

Propriu tuturor ereticilor este faptul de a se face stăpâni peste Biserici, împotriva a ceea ce învaţă Sfântul Apostol Petru în întâia sa Epistolă 3, 1-3): ,,Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul care care sunt împreună preot şi martor al Patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei ce va să se descopere: Păstoriţi Turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste. Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pildă făcându-vă Tumei’’.Când ajung la ranguri înalte şi sunt suficient de puternici, ereticii nu ezită să-şi aproprie abuziv sfintele locaşuri şi,-n aceaşi vreme, să-i alunge din ele pe cei care mărturisesc drept. Este tocmai ceea ce se întâmplă în vremea noastră, sub ochii noştri, începând de la ereticul sinod din Creta.

Istoria stă mărturie că acelaşi lucru s-a întâmplat în toate vremurile. Cărţile noastre bisericeşti ne relatează o vedenie pe care a avut-o Sfântul Antonie cel Mare. În vremea vedeniei ,,a suspinat îndelung şi s-a cutremurat, apoi a stat în rugăciune multă vreme şi la urmă a început să plângă. Cei de faţă l-au rugat să le descopere cele ce i s-au arătat în vedenie. Atunci a grăit Sfântul: ,,O, fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta. O urgie are să cuprindă Biserica şi are să fie dată oamenilor celor asemenea cu dobitoacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s-ar fi făcut nişta azvârlituri de picioare ale dobitoacelor ce saltă fără rânduială…’’ Cei care ascultau vedenia au căzut în întristare, de aceea Sfântul i-a mângâiat: ,,Nu vă mâhniţi, fiilor, că precum S-a mâniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgânătatea ducându-se şi ascunzându-se în cuiburile sale; apoi Dreapta Credinţă, biruind, va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniţi cu arienii, că nu este a Apostolilor învăţătura aceasta, ci a diavolilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, dobitocească şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor’’ (După Vieţile Sfinţilor pe ianuarie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 344).
Cele ce Dumnezeu a descoperit Sfântului Antonie prin acea vedenie, s-au întâmplat: au năvălit ereticii arieni şi au răpit bisericile, le-au batjocorit, iar sfintele vase de slujbă au fost pângărite. Episcopii dreptcredincioşi au fost alungaţi din Bisericile lor, şi în locul lor s-au aşezat lupii eretici şi nevrednici’’.

În România legile civile şi cele bisericeşti sunt bine sincronizate, au fost gândite de aceleaşi minţi şi au fost pregătite tocmai pentru vremurile pe care le trăim. Asfel, acestea prevăd că bisericile care au fost sfinţite de către episcopi, încetează a mai fi proprietatea comunităţilor care le-au construit cu multă trudă, şi devin proprietatea Episcopiilor. Jaf în toată regula, dar jaf… legalizat!

Preot Ioviţa Vasile

�

 

Adevăraţii fii ai Sfintei Biserici Ortodoxe sunt nişte războinici. Sunt într-o luptă neîntreruptă cu puterile întunericului. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: ,,Luptă-te lupta cea bună a Credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori’’(I Timotei 6, 12). Acelaşi Sfânt Apostol conturează, metaforic, imaginea unui adevărat luptător: ,,Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului’’ ( Efeseni 6, 11). ,,În toate luaţi pavăza Credinţei cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu’’ (Efeseni 6, 11-17). Însuşi Apostolul neamurilor mărturisea spre sfârşitul vieţii sale pământeşti: ,,Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, Credinţa am păzit’’ (II Timotei 4, 7). Sfântul Apostol Iuda ne îndeamnă pe noi toţi: ,,Să luptaţi pentru Credinţa dată Sfinţilor, odată pentru totdeauna’’(Iuda 1, 3).

Sfântul Nicodim Aghioritul a scris o carte, ,,Războiul nevăzut’’ (Ed. Bunavestire, 2000), în care arată cum fiii Bisericii – nu ,,creştinii’’! – trebuie să lupte împotriva diavolului şi a slujitorilor săi, demoni sau oameni.

Cu toţii am simţit, nu de puţine ori, că suntem războiţi de puterile întunericului şi, de multe ori, chiar am fost biruiţi. Să nu deznădăjduim! Putem pierde o bătălie, dar nu lupta. Aşadar, de câte ori suntem îngenunchiaţi, să nu disperăm, ci să ne ridicăm şi să ne îndreptăm rugăciunea şi nădejdea spre Bunul Dumnezeu, Care vede neputinţele şi slăbiciunile noastre şi ceea ce noi nu putem împlini, va împlini El Însuşi, cu iubirea Sa de oameni.

Cinstite cititorule, fii adevărat ostaş al lui Hristos, luptă-te împotriva diavolului, a demonilor şi a slujitorilor săi dintre oameni, cu armele nebiruite pe care ni le-a arătat Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: postulşi rugăciunea. Nu postul făţarnic, înfierat de Fiul lui Dumnezeu, nici rugăciunea sectară, improvizată de eretici, ci Rugăciunea cea sfintă, aşezată în cărţile bisericeşti.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

�

 

Dicţionarul limbii române defineşte însuşirea cuiva de a fi infailibil astfel: ,,care nu poate greşi, care nu se poate înşela; perfect, desăvârşit, fără cusur’’. Potrivit învăţăturii noastre, doar Biserica lui Hristos, în întregul ei, este infailibilă, deoarece Hristos este capul său (Efeseni 5, 23), iar Sfântul Apostol Pavel a definit-o ca fiind ,,stâlp şi temelie adevărului’’(I Timotei 5, 15). Aşadar, infailibilitatea Bisericii este un dat Dumnezeiesc, prin care Revelaţia Dumnezeiască se păstrează curată, fără adaosuri sau omisiuni, fără răstalmăciri.         La Conciliul II Vatican, cei prezenţi, în frunte cu papa, au elaborat o nouă învăţătură, pe care ei o socotesc dogmă. Potrivit acesteia, papa nu poate greşi atunci când se pronunţă ex cathedra, adică atunci când formulează învăţături pentru catolicii din lumea întreagă.

Sfântul Apostol Petru este socotit de catolici ca fiind primul episcop al Romei, adică cel dintâi papă. A fost Sfântul Apostol Petru infailibil? A avut conştiinţa faptului că orice face sau învaţă este în afara oricărei greşeli?

Sfântul Petru a greşit atunci când s-a lepădat de Mântuitorul Iisus Hristos (Matei 26, 69-75; Marcu 14, 66-72; Luca 22, 54-62). Domnul i-a cunoscut slăbiciunile omeneşti şi, fiindcă s-a pocăit şi s-a întors de la păcatul lepădării, l-a iertat.

Sfânta Scriptură ne spune că, în vreme ce se afla în Antiohia, Sfântul Apostol Petru ,,mânca cu cei din păgâni; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împreajur. Şi împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa (Sfântului Petru, n. a.), înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii?’’(Galateni 2, 12-14). Sfântul Apostol Pavel a fost intransigent în faţa acestei greşeli, fapt pentru care a şi scris: ,,Iar când a venit Chefa în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare’’(Galateni 2, 11).  Înţelegem că Sfântul Apostol Petru a greşit iarăşi, dar a părăsit această greşeală şi e numărat printre Sfinţii lui Dumnezeu, fără umbră de îndoială. Nu înţelegem de ce papii, începând cu Conciliul II Vatican, se socotesc infailibili, prin ei înşişi, când istoria aduce atâtea pilde când pontifii romani au greşit grav în cele sfinte. Unii s-au pocăit, alţii nu.

Orice om este infailibil atâta vreme cât învăţătura lui este în deplin acord cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, iubite credinciosule.

Presbiter Ioviţa Vasile

�

Antihristul cel blestemat va fi ridicat ca stăpân al lumii spre sfârşitul acestui veac. El va institui un regim de teroare fără precedent în istorie: ,,Căci va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi’’(Matei 24, 21). Cei care cred în Iisus Hristos sunt însemnaţi cu semnul Sfintei Cruci. Aceia care îl vor primi pe antihrist ca dumnezeu, vor fi însemnaţi cu semnul spurcat al acestuia, care va fi, după toate probabilităţile, un cip implantat pe frunte sau pe mâna dreaptă. Cei care vor refuza să primească semnul antihristic, vor fi excluşi de la drepturile lor fireşti şi de la bunurile elementare necesare traiului de fiecare zi. Aşa ne spune Cartea Apocalipsei (13, 16-17): ,,Şi-i sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei’’.

De-acum putem constata că alimentele şi celelalte produse sunt marcate cu codul diavolesc de bare, pentru ca în viitor să fie puse sub un control strict, încât credincioşii Bisericii să nu aibă acces la ele. Banii vor fi retraşi din circulaţie şi înlocuiţi cu carduri, care vor putea fi blocate oricând, pentru a-i lipsi pe oamenii cu frică de Dumnezeu de posibilitatea de a cumpăra. Aceste constrângeri vor fi exercitate tocmai cu scopul de a-i determina pe toţi să se supună antihristului pierzător de suflete.

Credincioşii Sfintei Biserici Ortodoxe, de-acum şi de-atunci, nu trebuie să se înspăimânteze. Biserica, simbolizată de femeia înveşmântată cu soarele (Apocalipsa 12, 1), se va retrage în pustie, ,,unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea acolo, o mie două sute şaizeci de zile’’(Apocalipsa 12, 6), adică pe toată durata domniei antihristice.

Împăratul David a aşternut în Psalmii săi cuvinte de încurajare pentru cei ce vor fi lipsţi atunci de pâinea cea de toate zilele: ,,Iată, ochii Domnului spre cei ce se tem de Dânsul, spre cei ce nădăjduiesc în mila Lui. Ca să izbăvească de moarte sufletele lor, ca să-i hrănească pe ei în foamete’’(Psalmul 32, 18); ,,Cunoaşte Domnul căile celor fără prihană, şi moştenirea lor în veac va fi. Nu se vor ruşina în vremea cea rea, şi în zilele de foamete se vor sătura’’(Psalmul 36, 18-19). Nimic nu poate fi mai dătător de nădejde şi întărire în vremea strâmtorării, decât acest cuvinte de făgăduinţă ale lui Dumnezeu.

Preot Ioviţa Vasile

 

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a afirmat, cu bun temei, că fiecare părinte ştie să dea dar potrivit fiilor săi: ,,Sau cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, el îi va da piatră? Sau de-i va cere peşte, el îi va da şarpe?’’(Matei 7, 9-10). Peştele, (în greceşte IHTIS), este un simbol al Domnului Hristos, după cum şarpele-l simbolizează pe diavolul (,,şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana’’, Apocalipsa 20, 2).

Părinţii din Biserica Greacă relatează un fapt cutremurător al unui grec care trăia în Suedia. Acesta a luat pe fiul său de numai trei ani, l-a dus în Tibet şi l-a încredinţat unor vrăjitori, spre a fi iniţiat în acest meşteşug diavolesc. Fiul lor, Giorgakis, s-a dovedit un ucenic silitor, căci până la şaisprezece ani a urcat treptele vrăjitoriei până la gradul penultim, al unsprezecelea. Deprinsese şi practica satanică numită yoga, iar în artele marţiale, la fel de diabolice, avea centura neagră, încât ajunsese să spargă cu uşurinţă pietre mari, lovindu-le cu mâna. Avea putere să aducă orice demon ar fi vrut şi era capabil să citească în cărţi închise. Acestea au fost ,,darurile’’ unui părinte pentru fiul său.

Dumnezeu însă a rânduit ca acest vrăjitor să se întâlnească cu un preot al lui Hristos. În faţa acestuia a chemat o căpetenie demonică, numită Mina, şi i-a poruncit să-i aducă un pahar cu apă. Preotul a văzut paharul  mergând spre robinet, care s-a deschis şi a curs apă, apoi a făcut drumul întors, până în mâna lui Giorgakis. I-a cerut apoi preotului să-şi arate şi el puterea, şi acesta a răspuns liniştit: ,,Dumnezeul meu este smerit’’. Totuşi a dat vrăjitorului o cruce, şi din acel moment nici un demon nu mai îndrăznea să se apropie. Văzând puterea crucii asupra demonilor, Giorgakis l-a înfruntat pe diavolul: ,,Marea ta putere este o mare neputinţă!’’Din acel moment, preotul cel bun l-a catehizat, învăţându-l adevărurile de Credinţă şi îndreptându-l spre Locurile Sfinte. Cu trecerea timpului, s-a apropiat de Dumnezeu şi de Biserică, însă demonii îl războiau cumplit pentru că s-a lăsat biruit de adevărurile mântuitoare. Odată l-au târât lângă o groapă şi l-au bătut cu atâta sălbăticie, încât l-au umplut de răni. Dumnezeu însă nu l-a lăsat sub stăpânirea diavolească, căci nu el era vinovat pentru că a ajuns vrăjitor, ci părintele său, care ar fi trebuit să ştie să dea fiului său peşte, nu şarpe (După ,,Demonii şi lucrările lor’’, Ed. Egumeniţa, 2007, p. 346-348).

        �Cinstite cititorule, vrăjitorii fiind slujitori satanici, partea lor şi a celor care apelează la serviciile lor va fi în împărăţia diavolului, în iad. Sfânta Scriptură ne spune fără echivoc: ,,Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii la idoli şi toţi cei care lucrează şi iubesc minciuna!’’(Apocalipsa 22, 15). Aşadar, fereşte-te de ei!

Preot Ioviţa Vasile

Prin anul 65 după Naşterea Mântuitorului, Sfântul Apostol Pavel a scris Epistola întâia către episcopul Timotei al Efesului. Grija de căpetenie a fost să ne prevină asupra unor fapte viitoare, care ne pot primejdui mântuirea. Aşa citim în capitolul 4, versetele 1-2: ,,Dar Duhul grăieşte lămurit că în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la Credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetele lor’’.

Budismul şi celelalte plăsmuiri diavoleşti asemănătoare sunt socotite, absolut impropriu, religii. ,,Religie’’ însemnând, în înţeles primar, legătura omului cu Dumnezeu, înţelegem de ce budismul nu merită a fi numit astfel. Cum uzanţele au atribuit acest nume fără discernământ, nu rămâne altceva de făcut decât să atragem atenţia asupra acestei mari erori.

Între învăţăturile demonice ale budismului este şi aceea despre reîncarnare. După susţinerile lor mincinoase, sufletul omului după moarte se reîncarnează în trup de om sau de animal, şi trece printr-un lung şir de reîncarnări, până ajunge la purificare şi intră în nirvana, unde se depersonalizează şi se pierde. Această învăţătură demonică este cu totul opusă Adevărului revelat de Dumnezeu, potrivit căreia morţii trupeşti îi urmează învierea, când sufletul nemuritor al omului se uneşte iarăşi cu trupul. Pentru a-şi face mai credibilă înşelarea, budiştii recurg la Sfânta Scriptură, şi-i răstălmăcesc cuvintele. Aşa bunăoară, Îl citează pe Mântuitorul, spunând despre Sfântul Ioan Botezătorul: ,,Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină’’ (Matei 11, 14). Iată, spun rătăciţii, chiar Hristos a spus că Ilie s-a reîncarnat în trupul lui Ioan Botezătorul! Dintru început spunem că Mântuitorul nu a afirmat ceva potrivnic învăţăturii Sale despre înviere. Ziditorul tuturor n-a comis erori, cum pretind cei nebuni. Înţelesul corect al cuvintelor Mântuitorului îl avem într-un mod simplu, dacă intercalăm în spusele Sale o mică particulă ca, şi spunem: ,,Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este ca (asemenea lui) Ilie, cel ce va să vină’’. Într-adevăr, Sfântul Ioan Botezătorul este, în multe privinţe, asemenea Proorocului Ilie. Amândoi sunt Sfinţi, amândoi au avut darul proorociei, amândoi au avut râvnă pentru legea lui Dumnezeu, amândoi au avut misiuni Dumnezeieşti în planul de mântuire. De altfel, cuvintele preasfinte ale Mântuitorului, consemnate de Sfântul Evanghelist Marcu (9, 11-13) sunt pe deplin lămuritoare: ,,Dar vă spun vouă că Ilie a şi venit şi i-au făcut toate câte au voit, precum s-a scris despre el’’(în Vechiul Testament, n. n.) ,,Ilie venind, întâi va aşeza toate’’.Este vorba de venirea pe pământ a Sfântului Ilie spre sfârşitul veacului acestuia, (Maleahi 3, 23; Apocalipsa 11, 3-12). Povestea despre reîncarnare este o capcană întinsă de diavolul, în care cad multe suflete. Fereşte-te de ea!

Preot Ioviţa Vasile

,,Teoria�dârelor chimice (după en. chemtrail, chemical trail) sau a dârelor morții susține că unele dare ce par a fi�dâre de condens lăsate de aeronave militare si civile, dar mult mai persistente decât în mod normal, conțin agenți chimici sau biologici pulverizați în mod deliberat la altitudini mari, în scopuri care nu trebuiesc divulgate publicului larg, în cadrul unor programe clandestine conduse de către oficiali guvernamentali.^[1] O versiune populară a acestei teorii susține că unele avioane militare si civile pulverizează elemente chimice, în special aluminiu si bariu, ca o metodă a�geoingineriei, în scopuri precum întârzierea�încălzirii globale. Această teorie nu este acceptată de către comunitatea științifică, care susține că acestea sunt doar dâre normale de condens lăsate de motoarele aeronavelor și că nu există dovezi științifice care să susțină această teorie’’ (Wilkipedia).�

De mai multă vreme observăm pe cerul patriei avioane cu reacţie care lasă în urma lor dâre de fum, despre care nu ni se spune nimic. Fenomenul ne provoacă îngrijorare, deoarece primele efecte încep să se arate, cum vom vedea în continuare. Avioanele respective zboară, uneori singuratice, alteori simultan, în toate direcţiile, grija piloţilor pentru o acoperire cât mai bună fiind evidentă. Fumul respectiv, cu substanţele nocive pe care le conţine se disipează, formând un fel de nori, apoi inevitabil ajunge pe pământ, otrăvindu-l. Cei mai mulţi dintre noi nu-i dau nicio importanţă, dar sunt destui oameni preocupaţi să desluşească scopul şi efectele acestui fenomen. Autorităţile tac. Fiţi siguri că dacă ar ieşi cu o explicaţie, ar fi una mincinoasă. Se pare că lucrarea aceasta secretă e extinsă la scara întregii ţări. A fost observată în Baia Mare, am constatat-o personal în localitatea natală şi în Cluj-Napoca.

Am spus că au apărut primele efecte şi asta de câţiva ani. Astfel roşiile din grădinile oamenilor nu mai ajung la maturitate, deoarece se înnegresc înainte de a căpăta culoarea specifică. În vara ce a trecut, boschetele de buxus din curtea proprie s-au uscat. Acelaşi lucru l-am remarcat în curtea Spitalului de Recuperare din Cluj-Napoca:  toate cele nouă boschete de buxus arătau ca pârjolite. În România, fărădelegea e la ea acasă. Stat de drept, ţară europeană, membră a u.e., sunt cuvinte sforăitoare care nu mai pot acoperi realitatea dramatică pe care o trăim.

Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează lumea aceasta pe care-a zidit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea.

Preot Ioviţa Vasile

 

Zilele trecute am primit prin e-mail un film cu informaţii pertinente despre cartea de identitate şi alte consideraţii privind perseverenţa cu care puternicii zilei – unii nu vor ajunge ziua de mâine! –  ne înscriu în acte însemnele lor satanice. Recunosc ca sunt un atent observator  al evenimentelor care se petrec în vremea noastră, şi totuşi nu mi-am dat seama până unde merge demenţiala cutezanţă de a ne însemna cu simbolurile lor satanice, spre a ne robi antihristului ce va să vină. Fără o introducere prea lungă, trec la subiectul în discuţie, stăruind asupra a patru aspecte, deosebit de relevante.

1. Codul numeric personal. Este format din treisprezece cifre, amintindu-ne de capitolul 13 al Apocalipsei, în care ni se relatează despre triada funestă diavol – antihrist – prooroc mincinos. Aceasta spurcăciune greţoasă este o bătaie de joc la adresa Preasfintei Treimi. Codul numeric personal este o bătaie de joc la adresa noastră, nevrednici slujitori ai lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Pe mai-marii lumii nu-i interesează numele nostru primit la Sfântul Botez! Nu-i interesează nici numele de familie, nici numelor celor doi părinţi prin care Dumnezeu ne-a adus la existenţă. Îi interesează c.n.p.-ul, adică pentru ei nu suntem decât un număr, nu o persoană, precum deţinuţii din lagărele naziste! Cutremurător! Iată cât preţ pun pe noi puternicii zilei.
2. Vă rog să vă verificaţi fiecare cărţile de identitate şi veţi vedea ceva stupefiant! Uitaţi-vă la fotografia din colţul din dreapta, sus. Veţi citi ,,identity card’’. Aceste două cuvinte apar pe fruntea din fotografia fiecăruia dintre noi. ,,Card’’ citit de la dreapta la stânga, ca în scrierea ebraică, ne dă spurcatul cuvânt ,,drac’’. Cum îndrăzniţi, stimabililor, să-mi puneţi pe frunte acest cuvânt pierzător? Purtaţi-l voi, sataniştilor, care v-aţi vândut sufletele diavolului pe care-l slujiţi. Lăsaţi-mă pe mine, însemnat cu semnul Sfintei Cruci, să-mi port semnul meu mântuitor!
3. Vă rog să priviţi cuvintele scrise sub fotografia din dreapta sus. Ele sunt sex/sexe/sex. De ce ere necesar ca acest cuvânt să fie scris de trei ori? Ne spun fraţii cei atenţi la mârşăviile lumii. ,,Sex’’ în limba latină înseamnă ,,şase’’. Scris de trei ori, ne dă numărul fatidic şi pierzător 666! Este numărul satanei, al lui antihrist şi al proorocului mincinos, papa.
4. Vedeţi că în cărţile de identitate numele părinţilor sunt excluse. De ce oare? Zice-se, ca să nu-i discriminăm pe homosexuali, care nu pot fi părinţi! Până unde merge nebunia? Atenţie, oameni inteligenţi! N-aveţi voie să vă folosiţi de inteligenţa primită de la Dumnezeu, ca să nu-i discriminaţi pe proşti!

Vedeţi, dar, ce ne pun staniştii pe actele de identitate pe care le avem asupra noastră. Cu ce drept? Cu niciunul, dar cu un imens abuz! Asta ne face pe noi, ortodocşii nevrednici de numele lui Hristos, să cerem autorităţilor să ne dea acte de identitate fără simboluri satanice. Nu o vor face. Îi invităm să-şi poarte ei simbolurile satanice până la intrarea în iad, ori să se pocăiască, până nu este prea târziu. Nu încercaţi să vă căutaţi drepturile fireşti în justiţie. Veţi fi purtaţi şi amânaţi ani de zile, până când veţi trece pragul morţii şi nimeni nu vă va recunoaşte un drept înscris în Constituţie. Asta nu înseamnă că nu-l aveţi. Îl aveţi, ca dar primit de la Dumnezeu. Ce a dat Dumnezeu, nimeni nu poate să vă ia.

Preot Ioviţa Vasile

 

Comunicatul patriarhal de după întrunirea Sinodului Sfintei Biserici Ortodoxe Române din 25 octombrie s-a vrut a fi unul echilibrat, neutru, de neangajare. În fapt, a fost un exerciţiu de echilibristică păgubitoare, de stare căldicea, cum spune Sfântul Ioan în Cartea Apocalipsei (3, 16). Invitaţia la rugăciune şi la dialog nu e rea, în sine. Dacă Patriarhul Kiril al Rusiei şi Bartolomeu al Constantinopolului s-ar aşeza la aceaşi masă, în ce-ar consta dialogul dintre ei? Ce-ar putea să-şi spună doi eretici (unul e şi schismatic!), în condiţiile-n care hotărârea lui Bartolomeu e de multă vreme luată şi pusă-n practică?

Din păcate, asistăm la acţiunile necugetate ale lui Bartolomeu şi bine spunea cineva că dacă acesta poate face un rău Bisericii, negreşit îl va face. Drumul lui pare că nu mai are întoarcere, şi să dea Bunul Dumnezeu să mă înşel. După ce a introdus oficial erezia ecumenistă în Biserică la pseudo-sinodul cretan, patriarhul din Fanar a păşit cu sârg spre schismă. Aceasta e abia la începutul ei. Ruperea comuniunii cu Bartolomeu, anunţată de Sinodul Arhieresc al Bisericii Ruse e fapt împlinit. Reacţiile ulterioare venite de la Constantinopol arată că acesta nu e dispus să cedeze, deşi asta ar fi singura soluţie de intrare într-o relativă normalitate. Temerea şi scepticismul meu vin dintr-o constatare mai veche, care-i arată pe protagonişti buni executanţi ai unor ordine venite de la vrăjmaşii Bisericii. Aceştia jubilează, deoarece planul lor se desfăşoară fără abatere. În atari condiţii, să nu ne facem iluzii că cei doi patriarhi se vor înţelepţi peste noapte şi schisma va fi înlăturată. Trecutul lor e prea împovărat de fapte şi declaraţii reprobabile, ca să mai lase loc de optimism. Omeneşte privind lucrurile, nu întrevăd ieşirea din schismă în viitorul apropiat. Să nu uităm însă că Mântuitorul Se află, în continuare, la cârma Bisericii Sale şi ceea ce ne este nouă cu neputinţă, poate împlini voia Sa cea sfântă.

Întrebarea pe care ne-o punem fiecare este firească: cum se va poziţiona ierarhia română faţă de această schismă, când va fi silită să părăsească starea de neutralitate? Fi-va de partea Patriarhiei Ruse? Îl va susţine pe Bartolomeu în demersul lui nebunesc?  Cum am spus şi altădată, convingerea mea este că se va alinia Constantinopolului, aparatul propagandistic se va pune în mişcare şi va încerca să ne ameţească cu vorbe meşteşugite. Ni se va spune să stăm liniştiţi, să nu judecăm şi să ascultăm, să nu exprimăm puncte de vedere divergente, pentru că ştiu domniile lor ce fac. Linguşitorii se vor activa ca la un semn, pentru că în felul acesta li se deschide drumul spre trepte ierarhice, spre onoruri şi putere.

Înainte de a întrerupe pomenirea ierarhilor, am avut multe ezitări şi îndoieli. N-am făcut-o cu inimă uşoară şi am nutrit speranţa că aceştia îşi vor veni în fire şi se vor dezice de pseudo-sinodul cretan. N-a fost aşa şi, din păcate constatăm, iară şi iară, că n-am greşit urmând calea Sfinţilor Părinţi şi a Canoanelor Bisericii, delimitându-ne de erezie.

Pr. Ioviţa Vasile

 

 

Schisme trecute, schisme prezente

Schisma este definită ca fiind ,,separarea formală a unui grup de credincioşi de comunitatea religioasă căreia îi aparţine; sciziune’’. Biserica cea sfântă a lui Hristos s-a confruntat în numeroase rânduri cu acest fenomen. Cea mai mare şi mai dureroasă schismă s-a produs în anul 1054, când apusenii, contaminaţi de erezia numită Filioque, dar şi de alte rătăciri şi abateri de la Dreapta Credinţă, s-au separat de Biserică. La 16 iulie a acelui an, trufaşul cardinal Humbert, venit de la Roma, a intrat în biserica Sfânta Sofia din Constantinopol şi a depus actul de anatemizare şi excomunicare a Răsăritului Ortodox, apoi a părăsit în grabă oraşul. La 24 iulie, Patriarhul ecumenic Mihail Celularie a întrunit un Sinod în biserica Sfânta Sofia şi a rostit anatema asupra cardinalului Humbert şi a întregului Apus. Prin cele două acte, s-a produs ruptura între Biserica lui Hristos şi apusenii eretici, numită marea schismă, care durează până în zilele noastre. Analizând acest eveniment dureros, putem formula învăţămintele de rigoare:

1.Erezia precede schisma. De prin anul 589, papistaşii au introdus în Simbolul de Credinţă niceo-constantinopolitan adaosul eretic Filioque, afirmând că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul, contrar învăţăturii  dată nouă de Însuşi Mântuitorul Hristos (Ioan 15, 26). Între momentul introducerii ecestei erezii în Crez şi marea schismă din 1054, s-au scurs 465 de ani. Nerenunţând la erezie în niciun chip, apusenii au făcut schisma inevitabilă.

2.Odată separaţi de Biserica lui Hristos, papistaşii au încetat să mai fie Biserică, deoarece există o incompatibilitate de neînlăturat între Biserică de o parte, erezie şi schismă de cealaltă parte.

3.În pofida acestei grele pierderi, Sfânta Biserică şi-a continuat existenţa şi opera de propovăduire a Evangheliei lui Hristos la toate neamurile. ,,Despărţirea n-a atins unitatea Bisericii, pentru că această unitate nu se poate destrăma niciodată, oricare ar fi numărul şi calitatea ereticilor care se zmulg de la sânul Bisericii. Ereziile şi schismele, oricât de multe şi de mari, nu pot împărţi Biserica, pentru că ea stă strâns unită cu Capul ei, care este Iisus Hristos. Unitatea Bisericii este mai presus de fire şi ea nu poate fi zdruncinată de nimeni’’ ( Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 165).

4.Ereticii schismatici apuseni şi-au continuat existenţa istorică având pretenţia absurdă că ei ar fi Biserica, avându-l cap pe papa, nu pe Hristos. De-a lungul timpului ereziile lor s-au înmulţit, zădărnicind mântuirea tuturor celor ce stau sub ascultarea necondiţionată a papilor. Zadarnic şi nejustificat au ridicat anatemele patriarhul Atenagora şi papa Paul al VI-lea în 1965, schisma persistă şi nu există altă cale de unire decât revenirea ereticilor schismatici de toate felurile la Dreapta Credinţă.

5.Anatema rostită cu dreptate de Sinod în 1054, deşi dureroasă, şi-a arătat roadele prin aceea că boala ereziei a fost îndepărtată din trupul tainic al Bisericii.

6.Anatema nedreaptă pronunţată de cardinalul Humbert s-a întors împotriva lor, căci până astăzi Apusul petrece în rătăcire.

7. Schisma naşte schismă. Comunitatea eretică papistaşă a fost sfâşiată de numeroase sciziuni, provocate în cea, mai mare parte, de reformatori. Din comunităţile protestante rezultate din reformă s-au desprins numeroase grupuri, sectele de azi, care nici ele nu încetează a se diviza.

8. Creştinismul autentic se află exclusiv între hotarele Bisercii Ortodoxe. Impropriu se spune că sectele şi denominaţiunile celelalte sunt creştine. În fapt, sunt necreştine şi anticreştine. Faptul că adepţii lor cred în Iisus Hristos, nu este determinant în a se defini creştini. Determinant este a crede drept.Dreapta Credinţă în Mântuitorul lumii, trăită în Ortodoxie, deschide omenirii calea spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Concluzii

Cele relatate mai sus ne sunt necesare pentru a desluşi şi a înţelege vremurile grele pe care le străbate Biserica lui Hristos. Mă refer aici la introducerea ereziilor ecumeniste în Biserică prin sinodul tâlhăresc din Creta, urmată de schisma ce se prefigurează după actul nesăbuit al pseudo-patriarhului Bartolomeu de a acorda autocefalia unor facţiuni schismatice din Ucraina. De va fi voia lui Dumnezeu, voi scrie şi despre acestea.

Preot Ioviţa Vasile