ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

,,Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul – Născut L-a dat, ca oricine crede în El Să nu piară,ci să aibă viaţă veşnică’’
Prin anul 57 de la Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Sfântul Apostol Pavel scria Bisericii din Corint cea dintâi Epistolă Sobornicească în care, la capitolul 13, are o minunată pledoarie pentru dragostea creştină, ca dat Dumnezeiesc. În finalul capitolului, ca o concluzie, a aşternut aceste cuvinte: ,,Şi acum rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea’’ (I Corinteni 13, 13). În termenii Învăţături Bisericii noastre, cele trei daruri sădite în fiinţele omeneşti se numesc virtuţi teologice, tocmai pentru a releva faptul că Dumnezeu, Pricinuitorul a tot binele, este Cel care ne-a împodobit cu aceste înălţătoare simţăminte. Dar de ce dragostea este mai mare? Iată de ce: Credinţa este darul lui Dumnezeu (Efeseni 2, 8), de la începutul existenţei omului; ea este ,,încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute’’; (Evrei 11, 1). Cei care se vor învrednici de Împărăţia lui Dumnezeu, vor fi primit răsplata pentru credinţa lor, vor vedea ,,faţă către faţă’’, prin urmare, credinţa lor va fi împlinită şi va înceta să existe în forma de acum. Nu înţelegem din aceasta că oamenii nu vor mai fi credincioşi lui Dumnezeu, ci doar că credinţa nu va mai fi dovedirea unor lucruri nevăzute.
În Împărăţia cerurilor, nădejdea nu va mai exista, deoarece ea se va fi împlinit. Nădăjduieşti să primeşti ceva până în momentul când acel ceva ţi se dă; de-acolo, nădejdea încetează, cum şi nădejdea noastră de a ne mântui va înceta, odată ce vom intra în viaţa cea veşnică. Doamne, ajută-ne să fie aşa!
Dragostea noastră pentru Dumnezeu şi pentru semeni nu va înceta niciodată; ea va defini modul nostru de vieţuire în veşnicie, de aceea a scris Sfântul Apostol Pavel: ,,Dragostea nu cade niciodată’’ (I Corinteni 13, 8). Dragostea este veşnică, asemenea lui Dumnezeu. Spunem despre Dumnezeu că nu are început şi sfârşit. Ei bine, energiile Dumnezeieşti, adică lucrările Sale, le numim necreate, fiind şi ele veşnice. Dacă Sfântul Apostol Ioan a scris că ,,Dumnezeu este iubire’’ (I Ioan 4, 8, 6), urmează să înţelegem că şi dragostea este veşnică, asemenea Lui. Aceasta a vrut să spună Sfântul Apostol Pavel când a scris: ,,Mai mare dintre acestea este dragostea’’.
Învăţătura de Credinţă a Bisericii noastre ne spune că Dumnezeu a creat lumea şi pe om din dragoste. Răspunsul omului la dragostea Dumnezeiască se cuvine a fi tot dragostea: ,,Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi’’ (I Ioan 4, 19); ,,în aceasta este dragostea, nu fiincă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiincă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre’’. Dumnezeu numeşte pe om şi lumea ca fiind via Sa, prin scrisul Proorocului Isaiia (5, 1-6), şi tot aici găsim ,,cântecul de dragoste pentru via lui’’: ,,Ce se putea face pentru via Mea şi n-am făcut Eu? Pentru ce atunci când nădăjduiam să-Mi rodească struguri, Mi-a rodit aguridă?” (Isaiia 5, 4). Cu adevărat, creaţia lui Dumnezeu a fost desăvârşită, El a făcut tot ce-a a fost necesar pentru ca omul să-şi împlinească menirea, adică să-L iubească pe Dumnezeu şi de-aici să izvorască tot binele vieţii sale. A venit însă acea vreme a neascultării şi răzvrătirii unei părţi din îngerii cerului, în frunte cu lucifer, răul a intrat în existenţa omenească ca un accident, căci omul şi-a plecat urechea spre îndemnurile rele ale diavolului, locul iubirii l-a luat ura şi neascultarea, roadele n-au mai fost strugurii cei buni, ci agurida cea nedorită.
Cineva l-a înterbat odată pe un preot: Părinte, de ce oamenii aceştia ne-au făcut atâta rău, când noi le-am făcut numai bine? Răspunsul a fost tot o întrebare: De ce urăşte diavolul binele şi săvârşeşte numai răul?
Ne întoarcem la Cuvântul Sfânt al Scripturii, pentru că el arată strădania Apostolului Pavel de a ne face să înţelegem că menirea noastră pe pământ este dragostea, cu binecuvântatele-i roade: ,,De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte, şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte’’ (I Corinteni 13, 1-3). Ceea ce ne spune Dumnezeu prin aceste cuvinte este că lipsa dragostei deturnează sensul existenţei umane. În locul dragostei nu poate exista altceva decât ura sau indiferenţa, amândouă la fel de păgubitoare. Omul este om atâta vreme cât îşi apropriază iubirea Dumnezeiască, adică stă în rosturile sale existenţiale. Acest adevăr a fost exprimat, în chip minunat, de Psalmistul David: ,,Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alătutatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor’’ (Psalmul 48, 12, 21). Cuvintele acestea pot părea aspre, dar sunt cât se poate de adevărate, de aceea spuneau cei din vechime ,,homo homini lupus’’, adică omul devine fiară pentru semeni, atunci când părăseşte Dumnezeiasca dragoste.
Datorăm, cum am spus, dragoste Creatorului nostru Dumnezeu. Este absurd, este împotriva firii ca noi să-I răspundem lui Dumnezeu cu ură sau indiferenţă. ,,Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire’’ (I Ioan 4, 8). Splendidă definire ioaneică a lui Dumnezeu, prin simplitatea şi adevărul ei! Dar dragostea pentru Dumnezeu este inseparabilă de dragostea pentru făpturile Sale, semenii noştri. Jumătăţile de măsură şi ambiguităţile sunt cu desăvârşire excluse: ,,Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel care nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său’’ (Ioan 4, 20-21).
Aceste adevăruri Dumnezeieşti se cuvin a fi afirmate, cu stăruinţă şi tărie, într-o lume care, pe zi ce trece, se înstrăinează de Dumnezeu şi de dragostea Sa. Uitaţi-vă la feţele desfigurate de ură ale politicienilor. Priviţi la apologeţii urii şi ai violenţei, cu acces nelimitat pe posturile de televiziune. Observaţi în jurul dumneavoastră oameni de care trebuie să te fereşti ca de animalele cele mai primejdioase, căci nu ştii niciodată când izbucnesc în violenţă. Constataţi cu amărăciune cu câtă vehemenţă este contestat şi batjocorit Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Înţelegeţi străfundurile iadului din care se revarsă oceane de ură asupra Bisericii Sale, singura oază de bine şi adevăr din societate, singura voce care strigă în deşertul umanităţii, şi veţi avea imaginea unei lumi nebune, care se îndreaptă cu inconştienţă spre pieire. Înţelegem acum cât se poate de bine mustrarea Mântuitorului: ,,O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?’’ Înţelegem că Dumnezeul nostru Cel îndelung răbdător aşteaptă întoarcerea şi pocăinţa noastră.
Glasul Bisericii ne aduce aminte şi în această Duminică dinaintea Înălţării Sfintei Cruci de dragostea nemăsurată a lui Dumnezeu şi caută să trezească în noi simţământul iubirii pentru Creatorul nostru şi pentru toate făpturile Sale. Glasul Sfintei Biserici se aude în mijlocul acestei sălbăticii, mărturisind, iară şi iară, ,,Că Bun şi iubitor de oameni eşti, Dumnezeule, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Presbiter Ioviţa Vasile

Sfântul Apostol Iacov a scris în Epistola sa (2, 19) că ,,demonii cred şi se cutremură’’. Demonii sunt îngerii cei răi, diavolii, care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi au fost alungaţi din slava cerească. Ei cred că Dumnezeu există cu adevărat pentru că o vreme au stat în faţa tronului ceresc şi au văzut slava Lui. Au cântat, împreună cu îngerii care au rămas buni, cântarea îngerească ,,Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui!’’ (Isaia 6, 3). Se cutremură pentru că îşi dau seama că îi aşteaptă pedeapsa cea veşnică, în întunecimile iadului. Până atunci însă, se străduiesc din răsputeri să tragă după ei cât mai multe suflete robite de păcate.

Cartea Apocalipsei (12, 7-9) ne spune că după ce îngerii răi s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, ,,s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit la război cu balaurul. Iar balaurul şi îngerii lui au stat la luptă. Dar aceştia n-au izbutit, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi aruncat a fost balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşală toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui aruncaţi au fost cu el’’.

De-atunci, Sfântul Arhanghel Mihail este ajutător oamenilor în războiul neîncetat pe care-l duc împotriva diavolului şi a demonilor săi. Astăzi se face pomenirea minunilor pe care Sfântul Arhanghel Mihail le-a săvârşit în cetatea Colose. Aici se găsea un izvor în care Dumnezeu aşezase puteri tămăduitoare. La acest izvor au alergat mulţi oameni şi au fost tămăduiţi, cu harul lui Dumnezeu, iar după aceea au crezut şi s-au botezat în numele Preasfintei Treimi. Văzând aceste slăvite minuni, elinii slujitori ai diavolului, au alergat să astupe izvorul. Foc a ieşit din apele izvorului şi i-a alungat pe necuraţi.

Elinii însă n-au învăţat nimic din acestă întâmplare şi au cugetat că dacă vor îndrepta albia unui râu spre izvorul acela, se vor amesteca apele şi se va pierde apa făcătoare de minuni. Au săpat cu sârg vreme de zece zile, însă s-a arătat slujitorul lui Dumnezeu, Sfântul Arhanghel Mihail, care a lovit cu toiagul şi a făcut semnul Sfintei Cruci pe o piatră mare, aflată lângă altarul sfintei biserici. Aceasta s-a desfăcut şi o prăpastie mare s-a arătat: ,,Aici să se sfărâme toată puterea cea potrivnică şi să fie izbăvire de toate răutăţile tuturor celor ce vor alerga cu Credinţă’’, a poruncit Sfântul Arhanghel Mihail. Şi astfel s-a zădărnicit toată răutatea şi truda necredincioşilor (După Vieţile Sfinţilor pe septembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 93-105).

Presbiter Iovița Vasile

România dă un nou miliard usd – mulțumire pentru prigonirea ortodocșilor români din Ucraina
Se tace la București! Tac toți politicienii în timp ce Ucraina închide bisericile românești și prigonește preoții și enoriașii, spărgând bisericile, punând lacăte noi și informări că activitatea religioasă este interzisă dacă nu se derulează sub canon kievean.
La 23 August 2024, Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” din Cernăuți, aparținând comunității ortodoxe române, a fost spartă, ulterior închisă și sigilată de autoritățile ucrainene, fiind interzis accesul preoților și credincioșilor. Vezi video AICI
La București se tace! Pentru că la București conduc trădătorii și vânzătorii de țară și de neam!
În timp ce Ucraina aflată sub dictatura actorului Zelenskyi, dirijat și protejat de păpușarii euro-atlantici, închide nu doar bisericile românilor, interzice nu doar școlile în limba română, Ministerul român de Externe este lipsit de reacție în fața noii umilințe la care sunt supuși românii. La fel Președinția, Guvernul, Parlamentul, BOR.
Da , chiar si BOR tace.
În tot acest timp al blestemului, Parlamentul de la București, dominat de majoritatea PSD-PNL, face cadou un nou miliard de dolari Ucrainei.
De această dată, sub forma scutului antirachetă Patriot, urmare a ordinului primit de Klaus Iohannis de la Joe Biden. La rândul lui, Iohannis a ordonat Ministerului Apărării și Guvernului, iar PSD și PNL votează în grabă mare, încălcând orice reglementară legală.
Un nou miliard de dolari este aruncat peste granița de Nord din toată sărăcia românilor, doar pentru ca Iohannis, Ciolacu, Ciucă și toți trădătorii de țară să mai câștige puțină liniște din partea înaltei porți.
Ce nu învață vânzătorii de țară din Parlamentul României este că orice trădător are un termen de valabilitate. Mâine o să apară altul, dispus la și mai multe concesii, la și mai multă trădare și vânzare de țară. Prin urmare, vor fi maziliți oricum, iar lecția nu va fi una despre demnitate și reacție fermă în fața abuzatorului.
Românii vor rămâne cu datoriile de zeci de miliarde făcute de acești blestemați care au vândut țara, doar pentru ca ei să ocupe efemer o funcție, un scaun, un privilegiu. Acesta este blestemul pământului nostru pentru pasivitatea Noastra!
Dan Tomozei – preluare de pe blogul Ion Coja

Benjamin H. Freedman, evreul care a spus adevarul, dezvaluind adevaratele intrigi si motive ale celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010
Discurs ţinut de Benjamin H. Freedman, consilierul preşedintelui W. Wilson , în 1961.
Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări. Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în timp ce noi dormeam.
Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar “de iure”, ci chiar “ de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea.
În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-l iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc “status quo ante basis”. Aceasta înseamnă “să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea totală.
În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus: “Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”. La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei: “Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie”.
Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: “Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania , Austro-Ungaria şi Turcia”. Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.
Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-l va distruge pe Ţar. Evreii nu-l iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.
Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: “Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia – nici un cent!” În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania , luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.
După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi “huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i. “Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.
Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război.
După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: “Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război”. Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă “o chitanţă”. Iar “chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour.
Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o.
De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi din Europa, naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: “Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.
Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: “Iată, într-adevăr, trădare!”.
A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că noi învingem. Şi că le spunem ruşilor: “Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză? Probabil niciun chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi.
Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo “un stat evreu”.
Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru.
Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.
Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage storurile şi spune “Shema’Israel” în loc de “Tatăl Nostru”. Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.
Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck , au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune.
Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic.
Să revenim la situaţia de după primul război mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar niciun fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Hull, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.
Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.
Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale.
Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).
Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.
„După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: “Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!” Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii.
Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: “Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”. Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame.
În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: “Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”. Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.
Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria “Hitleriştii!” sau “Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud.
Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.
În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.
Evident, germanii au spus: “Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!” Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp.
Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.
Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul (pe care-l consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.
În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că, “dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”.
Aşa cum azi, în America, spunem “dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.
Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al treilea război mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.
Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.
Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.
În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre Ruga se referă la un acord pe care-l faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-l vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nicio valoare. Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive.
Benjamin H. Freedman
Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes înNew York City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane.
Discursul pe care l-am redat cititorilor noştri a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard dinWashingtonDC, şi publicat la acea vreme de Commori Sense. Despre actualitatea mesajului său nu e cazul să vă convingem. E suficient să parcurgeţi cu atenţie discursul său.
Prelucrare de Karen Miller
Preluare de pe blogul Ion Coja

Cazul lui Visarion Alexa este mai mult decît elocvent. Acest ticălos a fost condamnat, zice-se, la doi ani și șase luni pentru că ar fi agresat sexual o femeiușcă, aflată în imposibilitatea de a se apăra. Să fim serioși! Muierea se putea apăra în multe feluri de acest obsedat, numit preot în București pe criterii știute de Daniel și șleahta lui din Patriarhie. Le știm și noi: fidalitatea față de sistemul antihristic și capacitatea de a distruge Biserica din interior. Dacă te conformezi acestor exigențe, ai șanse de a obține o parohie aducătoare de venituri substanțiale în București, sau oriunde.

Visarion Alexa nu va sta nici cinci secunde după gratii. A împlinit comandamentele sistemului, aacesta îl va proteja.

De ce atunci toată aceastî tevatură pe tema unei agresiuni sexuale? Pentru a a trage hule și dispreț asupra Bisericii noastre. Pentru a ne discredita în ochii lumii. Pseudo-ierarhii romani își ascund trădarea lui Hristos în Creta, spunînd că aceia care s-au îngrădit de ei și de ereziile lor sunt schismatici, sunt în afara Bisericii. Este aceasta o stratagemă propagandistică. Terminați, domnilor. Noi, cei îngrădiți de erzie avem statutul și locșorul nostru în Biserică, ce ne este conferit de Sfintele Canoane, de Sfinții Părinți. Locul vostru, ca eretici dovediți, nu poate fi decît în afara Bisericii lui Hristos.

Nu mai încercați să-i prostiți pe oameni

Presbiter Iovița Vasile

3. Odată, cuviosul rugându-se lui Dumnezeu, s-a auzit un glas, care îi zise: „Macarie, încă n-ai venit la măsura celor două femei, care viețuiesc împreună în cetatea cea de aproape”. Deci, auzind de aceasta bătrânul, și-a luat toiagul și a mers la cetatea zisă, și găsind casa lor, a bătut în ușă. Atunci, odată a ieșit una dintre ele și l-a primit cu mare bucurie.

Apoi, bătrânul pe amândouă chemându-le, le-a zis astfel: „Pentru voi am suferit atâta osteneală, venind din pustia cea depărtată, ca să înțeleg lucrurile voastre, pe care să mi le spuneți, netăinuindu-le”. Femeile i-au răspuns bătrânului: „Crede-ne, sfinte părinte, că noi suntem păcătoase și trăim cu bărbații noștri, deci ce fel de lucruri cauți de la noi?” Iar bătrânul stăruia rugându-le, să-i arate rânduiala vieții lor.

Ele fiind silite, au zis: „Noi nici un fel de rudenie nu avem între noi și s-a întâmplat de s-au însoțit cu noi doi frați, și cu dânșii petrecând împreună 15 ani într-o casă, cuvânt rău sau necurat n-am zis una către alta, nici ne-am sfădit cândva; ci în pace până acum viețuim și ne sfătuim cu un gând, ca lăsând pe soții cei trupești, să mergem în ceata sfinților feciori, care slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să înduplecăm pe bărbații noștri să ne lase, deși i-am rugat cu foarte multe lacrimi. Drept aceea, necîștigîndu-ne dorirea, am pus așezământ între Dumnezeu și între noi, ca nici un fel de cuvânt deșert să nu zicem deloc până la moartea noastră”.

Acestea auzind Sfântul Macarie, a zis: „Cu adevărat, nici fecioare, nici femei măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o ca pe însăși fapta și după alegere, trimite fiecăruia pe Sfântul Duh, care lucrează și îndreptează viața tuturor celor ce vor să se mântuiască”.

Concluzie: Relațiile intime în cadrul căsniciei nu reprezintă un impediment pentru sfințirea vieții. Dar lupta cu patimile sufletești trebuie să fie o prioritate.

4. Cuviosul fiind în locașul lui Avva Pamvo, i-au zis bătrânii: „Spune un cuvânt fraților, pentru folos”. Iar el a început a grăi: „Iertați-mă, că nu sunt încă monah, însă am văzut monahi, pentru că stând eu în schit în chilia mea, m-a silit gândul să merg în pustia cea dinăuntru, ca să văd ce este acolo; și m-am luptat cu gândul cinci ani, temându-mă că nu cumva să fie ispitire de la diavol și, nelăsându-mă acel gând, m-am dus în pustia cea depărtată și am aflat o baltă cu apă și un ostrov în mijloc.

Apoi au venit fiarele pustiei să bea apă și am văzut printre ele și doi oameni goi, iar eu m-am înfricoșat, pentru că-mi părea că sunt duhuri. Ei însă, dacă m-au văzut că m-am înfricoșat, mi-au zis: „Nu te teme, că și noi suntem oameni”. Apoi i-am întrebat: „De unde ați venit în pustia aceasta?”. Și ei au zis: „Suntem din viața de obște și, sfătuindu-ne, am venit aici; deci acum sunt 30 de ani de când am ieșit din mănăstire. Unul din noi este egiptean, iar altul libian”. Și m-au întrebat și ei, zicându-mi: „Cum este lumea acum? Râul dă apă la vremea lui? Pământul se îndestulează cu obișnuitele roduri?”. Și le-am zis: „Da”. Apoi i-am întrebat, cum pot să fiu monah? Atunci ei mi-au zis: „De nu se va lepăda omul de toate cele ce sunt pe lume, nu poate să fie monah”. Eu le-am zis: „Neputincios sunt și nu pot să fiu ca voi”. Ei mi-au zis: „De nu poți să fii cum suntem noi, șezi în chilie și plânge-ți păcatele”. Și iarăși i-am întrebat: „Când vine iarna, nu înghețați? Iar vara nu se ard de soare trupurile voastre?”. Ei au răspuns: „Dumnezeu ne-a făcut rânduiala aceasta, ca nici iarnă să nu pătimim de ger, nici vara de arșiță”. Pentru aceasta v-am spus vouă fraților, că încă nu m-am făcut monah, ci am văzut monahi.

Concluzie: Plângerea păcatelor este o nevoință duhovnicească de mare importanță care ajută să ne ferim de înșelare.

Sora Pelaghia

Oricît s-a străduit mintea omenească să găsească modalități pentru a-și păstra în siguranță banii și bunurile materiale agonisite, s-a dovedit că totul este o himeră. Marile bogății se risipesc în cele din urmă, pentru că nu sunt decît nisipuri mișcătoare: Bogații au sărăcit și au flămînzit…

Drumul de urmat ni l-a arătat Mantuitorul nostru Iisus prin cuvintele Sale veșnice, adresate explicit Turmei Sale, adică Sfintei noastre Biserici Ortodoxe: ,,Nu te teme, Turmă Mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția. Vindeți avuțiile voastre și dați milostenii, faceți-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuținată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molia nu o strică,, (Luca 12, 32-33). Acestea sunt adevăratele investiții nepieritoare.
Aceste îndemnuri evanghelice au rămas și vor rămîne, pentru mulți, literă moartă. Cei care le-au iubit și le-au urmat, au ajuns pe treptele sfințeniei și în Împărăția lui Dumnezeu. Să ne oprim la două exemple, precum sunt scrise în Viețile Sfinților.

1.Sfanta Melania Romana, pomenită în ultima zi a anului, a dobîndit în Italia o bogăție imensă. A venit vremea cînd s-a gîndit să-și împartă avuția celor nevoiași. Avea un domeniu pe țărmul mării cu un palat impunător și a socotit ca măcar acela să-l păstreze pentru sine. Imediat a deslușit în acel gînd îndemnul diavolului, așa încît a vîndut toate și le-a dat lui Hristos, adică nevoiașilor care trăiau în sărăcie. N-a trecut multă vreme şi barbarii au năvălit şi au pustiit cumplit Italia, risipind şi moşia Cuvioasei Melania. Atunci a slăvit pe Dumnezeu ,,căci ceea ce era să se piardă în zadar, fără nicio răsplătire de la Dumnezeu, aceea s-a făcut lor spre plată însutită, întru viaţa cea veşnică’’.
Așadar, Sfanta lui Dumnezeu făcuse o investiție după sfatul Mantuitorului, și s-a bucurat că a convertit bogățiile imense în fapte de milostenie.

2.Sfantul Lavrentie a fost arhidiacon la Roma, în vremea Sfantului Sixt, episcopul Romei. A primit misiunea de a chivernisi avuțiile Bisericii și a le împărți săracilor, pentru că știau că stăpînirea lumească le va confisca, fiind vreme de crîncenă prigoană. A luat, deci, Sfântul toate câte i-au fost încredinţate şi i-a căutat pe cei lipsiţi, dându-le cele de trebuinţă până acestea s-au isprăvit.

Stăpânirea păgână a vremii a aflat precum că Sfântului Arhidiacon Lavrentie i s-a încredinţat toată avuţia Bisericii, fără să ştie că fusese dată săracilor, de aceea a fost întemniţat şi i s-a pus în vedere să predea toate bunurile. A cerut un răgaz de vreo trei zile. Eliberat fiind, Sfântul s-a dus şi a adunat pe săraci, văduve, sărmani, orbi, şchiopi şi neputincioşi. Cu aceştia s-a înfăţişat stăpânitorilor, care se aşteptau la bogăţii imense. Pe aceştia i-a arătat păgânului Valerian, spunându-i: ,,Iată, aveţi vistieriile cele veşnice puse în aceste vase pe care le vedeţi şi cine îşi va pune averile sale în aceste vase, le va lua cu dobândă în cereasca împărăţie’’.

Sublimă pildă de ascultare și împlinire a poruncilor Evangheliei! Sublimă investiția făcută de Sfantul arhidiacon Lavrentie!

,,Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului, și El îi va răsplăti fapta lui cea bună’’ (Pilde 19, 17). Dumnezeu poate fi Datornicul nostru? Vă vine să credeți?

Presbiter Iovița Vasile

Prin anul 57 după Naşterea Mântuitorului Hristos, Sfântul Apostol Pavel a scris Bisericii din Corint cea de-a Doua Epistolă prin care, la capitolul 6, îi îndeamnă pe credincioşi şi păstori: ,,Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreotatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Sau ce învoire este între Hristos şi veliar, sau ce parte are un credincios cu un necredincios?’’ Între Hristos şi veliar nu poate fi vorba de nicio învoire, de vreme ce există o prăpastie de netrecut. La fel, credinciosul nu are nicio parte comună cu necredinciosul. Desluşim aici cu limpezime dorinţa Apostolului neamurilor de a-i feri pe oameni de orice înfăţişare a răului (I Tesaloniceni 5, 22) şi a-i păstra între hotarele învăţăturii sănătoase (II Timotei 4, 3).
Cu toate acestea, sunt atâţia şi atâţia oameni care se învoiesc cu diavolul şi, implicit, cu necredincioşii. Unii ajung până-ntr-acolo încât încheie învoială scrisă cu cel rău, un anume pact, prin care se făgăduiesc a fi slujitorii diavolului, primind în schimb slavă deşartă, celebritate, onoruri, ranguri sociale şi foarte mulţi bani, toate fiind efemere, pentru că ceasul morţii fiecăruia nu poate fi împins dincolo de hotarele statornicite de Dumnezeu. Ce dă omul în schimb pentru cele deşarte, enumerate mai sus? Ce are mai de preţ, adică sufletul său, care la moarte va fi luat de draci şi dus în împărăţia diavolului, în iad adică. Din momentul încheierii pactului cu diavolul, acesta are puteri depline asupra omului respectiv. Aşa au încheiat pact cu cel rău Elvis Presley, cei din formaţia Beatles, care spuneau că sunt mai celebri decât Iisus Hristos. Ce s-a ales din celebritatea lor? Praful ce-l spulberă vântul. Aşa au căzut la învoială cu satana cei din formaţia A.C.-D.C. Ştiţi care este semnificaţia acestei abrevieri? Vă cutremuraţi: anti-christ – moarte lui Christ. Adică moarte Mântuitorului nostru Iisus Hristos! Aşa a făcul Phill Collins şi enumerarea poate fi continuată cu multe exemple.
Cine vrea să înţeleagă ce înseamnă, realmente, pactul cu diavolul, să citească în Vieţile Sfinţilor pe luna iunie, ziua a 23-a, unde ne sunt relatate întâmplările din viaţa unui anume Teofil, care şi-a pus semnătura pe o înţelegere scrisă cu satana.
Sfânta Evanghelie a acestei Duminici ni-L înfăţişează pe Mântuitorul Hristos, după ce S-a pogorât de pe Muntele Taborului, unde S-a schimbat la faţă. A venit la el un om îndurerat a căzut le picioarele Sale şi şi-a spus pricina: ,,Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am adus la Ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece’’ (Matei 17, 15-16). Ce l-a adus pe copilul acela în starea aceea teribilă? Un demon care intrase în el şi se manifesta deosebit de violent, mai ales în perioadele cu lună plină, de unde şi numirea de lunatic. Răspunsul Mântuitorului a fost o aspră dar dreaptă mustrare la adresa poporului evreiesc din vremea aceea, dar şi a urmaşii acelora: ,,O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?’’
Înţelegem acum de ce diavolul bântuia în voie în mijlocul poporului evreu, înrobindu-i pe mulţi dintre ei: din pricina necredinţei şi stăruinţei lor în păcate, din pricina refuzului de a-L primi pe Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat. Certarea evreilor necredincioşi a fost urmată imediat de izbăvirea copilului de acel demon cumplit, alungat de Mântuitorul. Nedumeriţi, Sfinţii Apostoli din care pricină n-au putut vindeca acel copil, deşi primiseră puterea alungării duhurilor necurate. ,,Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post’’ (Matei 17, 20-21). Acesta a fost răspunsul Domnului Hristos spre învăţarea Apostolilor şi a noastră.
Pentru că vorbim de îndărătnicia şi necredinţa unui popor, se cuvine a cita cuvintele Sfântului Prooroc Isaiia care arată starea decăzută a contemporanilor săi, dar sunt potrivite şi pentru vremurile noastre: ,,Că păcatele noastre s-au inmulţit înaintea Ta şi nelegiuirile sunt mărturie împotriva noastră; fărădelegile noastre sunt de faţă şi faptele noastre nelegiuite le ştim: Necredinţa şi tăgada Domnului, căderea de la credinţa în Dumnezeu, grăirea minciunii şi răzvrătirea, născocirea şi cugetarea de lucruri viclene’’ (Isaiia 59, 12-13). Necredinţa a fost şi este pricină de ruinare a unui popor, a oricărui popor, după cum ne-a lăsat scris Părintele Stăniloae: ,,Dacă acest popor (român, n.n) va continua să meargă pe panta necredinţei, va ajunge la desfiinţare. Mă tem că nu greșesc’’. Acum, după trecerea mai multor ani, constatăm că aproximativ patru milioane de romani au fost constrânşi să-şi părăsească ţara, datorită unor politici criminale, datorită urâciunii pustiirii, sistemul antihristic care doreşte distrugerea noastră ca Neam Ortodox.
Privind imaginea lumii de azi, ne dăm seama că acele cuvinte de aspră mustrare –neam necredincios şi îndărătnic – ni se potrivesc şi nouă. Dacă la vremea vindecării copilului demonizat, despre care ne relatează Sfânta Evanghelie a acestei Duminici, mustrarea îi viza pe evrei, ea se refera acum la întregul neam omenesc. Şi atunci de ce ne mirăm de pedepsele ce ni le trimite Dumnezeu, de starea noastră de neputinţă? Sfântul Prooroc Ieremia scria şi el cu amărăciune, cu câteva sute de ani înainte de Naşterea Domnului, cuvintele lui Dumnezeu: ,,Lepădarea de Credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra. Înţelege cât e de rău şi de amar a părăsi pe Domnul Dumnezeul tău şi de a nu mai avea nicio teamă de Mine… (Ieremia 2, 19).
Să dea Bunul şi Atotputernicul Dumnezeu ca noi, cei slabi în credinţă să ne întărim, cei necredincioşi să se întoarcă la Dumnezeu, cei aflaţi în întunericul neştiinţei să vină la cunoştinţa Adevărului. Amin.
Presbiter Ioviţa Vasile

Aud că în ultima vreme o femeie a fost hirotonită diacon ortodox! Diacon, nu diaconiță! Ce se va întâmpla dacă această practică se va extinde în numele drepturilor omului? Dar dacă LGBT-iștii vor avea și ei astfel de pretenții?

De asemenea, aud că unii inovatori vorbesc despre o Ortodoxie progresistă!!! La ce fel de progres se referă aceștia? Mai au ei în vedere mântuirea noastră? De ce vor să o subordoneze duhului lumesc? Noi știm că Duhului Sfânt este cel care călăuzește Biserica lui Hristos. A cui va fi o biserică subordonată duhului lumesc? A lui Antihrist, evident… Noi știm că ,, scopul viețuirii creștine este dobândirea Duhului Sfânt” ( Sfântul Serafim de Sari) Ce fel de duh vom dobândi dacă acceptăm astfel de inovații? Și cum ne vom mântui fără Duhul Sfânt? Mai doresc ierarhii noștri să ne mântuim?

Dacă în Ucraina s-a scos în afara legii Biserica Ortodoxă canonică, adică cea legată de Moscova, tuturor le e frică să ia atitudine de frica ,,ștampilei” de ,,putiniști”. Dacă s-a închis efectiv o biserică românească din Ucraina, se tace din același motiv.

Ce se întâmplă de fapt? Avem și noi cumva ,, progresiștii” noștri care așteaptă momentul pentru a ne impune și nouă o agendă ,,progresistă”? Ce se va întâmpla cu cei care nu o vor accepta? Vor fi prigoniți la fel ca ortodocșii canonici din Ucraina? Vor fi numiți putiniști sau pro-ruși? Aceste etichete sunt, de fapt, niște găselnițe menite să descurajeze orice atitudine sănătoasă împotriva inovațiilor care se preconizează a se extinde.

Ce implicații asupra Ortodoxiei vor exista dacă în anul următor se va decide împărtășirea dintr-un potir comun a ortodocșilor cu papistașii? Au voie ierarhii ortodocși să facă astfel de inovații fără să ne întrebe?

Ortodoxia autentică este așa cum ne-a lăsat-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Nimeni nu are voie să introducă în Biserica Lui inovații lumești, străine de Adevărul de credință lăsat în Noul Testament.. Duhul Sfânt este Duhul Adevărului. Duhul minciunii este de la puterile întunericului care vrea să cuprindă această lume.

,, Progresiștii” refuză un dialog sincer cu ereticii, încălcând astfel canoanele apostolice. Ei nu le arată acestora Calea, Adevărul și Viața, ci vor să transforme și Biserica Ortodoxă într-o sinagogă a satanei, așa cum profețea Sfântul Lavrentie de Cernigov. Cum? Prin compromisuri de neacceptat! Nici în legătură cu marșurile LGBT ,, progresiștii” noștri nu au avut o reacție fermă.

Însă noi știm că despre papistași chiar Maica Domnului a spus că sunt ,, dușmanii Fiului ei”. Și atunci ce înseamnă Potirul comun dacă nu o trădare a ortodocșilor? De către cine? De către cei care ar trebui să apere Ortodoxia! De asemenea nimeni nu are voie să dezincrimineze păcatele grave care ne fac incapabili să primim Duhul Sfânt. Nimeni nu are voie să contrazică cele scrise în Biblie. Nimeni nu are voie să ne spună să acceptăm digitalizarea propriilor corpuri în vederea realizării controlului total. Unii ,,progresiști” deja acceptă plata cu cardul la pangare…
Doamne, înțelepțește-i!

Dumnezeu să ne ajute să avem trezvie și neliniștea cea bună în aceste vremuri de cernere!

Sora Pelaghia

Papa Francisc l-a declarat pe Klaus Schwab „episcop universal”, stârnind indignare în interiorul Vaticanului și nu numai. Această trădare șocantă a credinței creștine aliniază Biserica la agenda globalistă a lui Schwab, ridicând întrebări despre viitorul creștinismului în vremurile de la sfârșit. Explorați controversa și implicațiile ei pentru lume.

Papa Francisc îl declară pe Klaus Schwab drept „Episcop universal” – O trădare a lui Hristos și a Bisericii
Cea mai întunecată oră a Vaticanului. Într-o mișcare care poate fi descrisă doar ca o trădare catastrofală a credinței creștine, Papa Francisc a uimit lumea declarând că omenirea a intrat în „timpul de sfârșit” și trebuie acum să se închine în fața lui Klaus Schwab, fondatorul Forumului Economic Mondial ( WEF). În ceea ce este, fără îndoială, cea mai blasfemioasă declarație făcută vreodată de un papă în ședință, Francisc l-a încoronat pe Schwab drept „episcop universal”, afirmând că agenda lui Schwab de a ridica natura deasupra umanității este mai semnificativă decât învățăturile lui Isus Hristos.

Această declarație scandaloasă a declanșat o furtună de furie în interiorul Vaticanului, mulți arhiepiscopi cerând înlăturarea imediată a Papei. Dar ar trebui să fim surprinși? Având în vedere istoria Papei Francisc de promovare a ideologiilor globaliste, acest act de trădare spirituală a fost doar o chestiune de timp.

Trădarea Papei Francisc: un păcat împotriva lui Dumnezeu și a omului
Afirmația Papei Francisc că trăim în „timpul de sfârșit” nu este doar o afirmație teologică, ci este o alianță nesfântă între Vatican și forțele întunecate ale globalismului. Îndemnând lumea să se supună lui Klaus Schwab, un om care nu este altceva decât un păpușar al elitei globale, Francisc a renunțat efectiv la învățăturile lui Hristos.
Aceasta nu este doar o schimbare în doctrina religioasă; este un atac la scară largă asupra principiilor de bază ale creștinismului. Cum îndrăznește Papa să sugereze că un om a cărui agendă include depopularea, înrobirea digitală și distrugerea libertăților personale ar trebui să fie văzut ca mai relevant decât salvatorul omenirii?

Aceasta este o trădare a tot ceea ce reprezintă Biserica.

Agenda lui Klaus Schwab, acoperită sub masca ecologistă și justiție socială, este nimic mai puțin decât un plan pentru un coșmar distopic. Și acum, cu aprobarea Papei Francisc, viziunea lui Schwab despre o lume în care umanitatea este subjugată capriciei unei elite tehnocrate este mai aproape de a deveni realitate. Aceasta nu este doar o trădare a lui Hristos – este o trădare a întregii omeniri.

Klaus Schwab: Păpușarul trăgând sforile Papei

Klaus Schwab, fondatorul Forumului Economic Mondial, a fost mult timp criticat pentru viziunea sa autoritara asupra viitorului. Agenda lui Great Reset este un plan înfiorător de remodelare a lumii după imaginea unei tehnocrații globale, în care libertățile individuale sunt sacrificate pe altarul așa-numitei „sustenabilități”. Acum, cu sprijinul Papei, Schwab este ridicat la o poziție de autoritate spirituală, un act care sfidează orice logică și decență.

Să fim clari: Klaus Schwab nu este un salvator. Este un tiran în așteptare. Ideile sale, care includ implementarea unei monede digitale globale, eradicarea proprietății private și reducerea populației umane la niveluri „sustenabile”, sunt nimic mai puțin decât o declarație de război la adresa spiritului uman. Și Papa Francisc, în nebunia sa infinită, a ales să se alăture acestei viziuni monstruoase, mai degrabă decât să apere sfințenia vieții umane și învățăturile lui Hristos.

Revolta Vaticanului: Apel pentru Capul Papei

Reacția din interiorul Vaticanului a fost acerbă și imediată. Oficiali de rang înalt, indignați de susținerea lui Schwab de către Papă, îi cer demisia. Însăși ideea că o figură seculară precum Schwab ar putea fi ridicată deasupra lui Hristos nu este doar eretică, ci este un păcat de neiertat. Acești arhiepiscopi, adevărați apărători ai credinței, nu doar pun sub semnul întrebării judecata Papei, ci pun sub semnul întrebării însăși legitimitatea lui ca lider al Bisericii Catolice.
Aceasta este o rebeliune care se desfășoară între zidurile Vaticanului. Și este o rebeliune care este de mult așteptată. Prea mult timp, Papa Francisc a cochetat cu ideologiile periculoase ale globalismului, extremismului ecologic și justiției sociale în detrimentul Evangheliei. Acest ultim act de apostazie este paharul final. Credincioșii se ridică, cerând Bisericii să revină la adevărata sa misiune: mântuirea sufletelor, nu promovarea unei agende globaliste.

Agenda lui Schwab: O nouă ordine mondială a tiraniei
Ce înseamnă să-l încoronezi pe Klaus Schwab drept „episcopul universal”? Înseamnă supunerea Bisericii – și a întregii omeniri – unei Noi Ordini Mondiale acolo unde este eliberată.

Traducere: Google translate

,,Știu necazul tău și sărăcia ta (tu însă ești bogat) și hula din partea celor ce se zic pe sine iudei, și nu sunt, ci sinagogă a satanei. Nu te teme de cele ce ai să pătimești. Că iată, diavvolul va să arunce dintre voi în temniță, ca să fiți ispitiți și veți avea necaz zece zile. Fii credincios pînă la moarte și îți voi da cununa vieții’’
(Cuvantul Domnului Iisus Hristos către Biserica din Smirna, Apocalipsa 2, 9-10)
Potrivit proiectului de lege, ar fi ilegal să se producă și să se distribuie online videoclipuri care explică Biblia evreilor sau musulmanilor din Israel. Israelul a elaborat un proiect de lege care interzice menționarea numelui lui Iisus Hristos. Parlamentarii israelieni au prezentat un proiect de lege care interzice să se vorbească despre Iisus Hristos, fie în persoană, fie pe internet sau prin alte mijloace de comunicare, potrivit jordannews.jo. Doi membri ai Knesset-ului israelian au introdus un proiect de lege care interzice orice efort de răspândire a creștinismului în țara în care s-a născut Iisus Hristos.
Proiectul de lege ar amenința contravenienții cu închisoarea și ar interzice „toate încercările persoanelor de o credință care doresc să discute în orice fel sau să încerce să convingă adepții altor credințe să ia în considerare schimbarea convingerilor lor religioase actuale”. Potrivit proiectului de lege, conversațiile spirituale cu israelieni (evrei sau musulmani) ar fi pedepsite cu închisoarea timp de un an, sau doi ani dacă conversația are loc cu un minor.
Proiectul de lege a fost introdus săptămâna trecută de deputații Moshe Gafni și Yaakov Asher, evrei ultraortodocși și membri ai partidului United Torah Judaism, care deține șapte din cele 120 de locuri din actualul Knesset. Ambii deputați fac parte din coaliția de guvernare a premierului israelian Benjamin Netanyahu, formată din 64 de parlamentari. În explicația oficială a proiectului de lege, cei doi parlamentari au subliniat avertismentul, în special împotriva creștinilor. Astfel, potrivit proiectului de lege, ar fi ilegal să se producă și să se distribuie online videoclipuri care explică Biblia evreilor sau musulmanilor din Israel.
Proiectul de lege face ilegale „cărțile, alte literaturi tipărite, articole online, podcast-uri sau alte forme de media care explică viața și slujba lui Iisus și mesajul său conținut în Noul Testament”. Jurnaliștii sunt de părere că actuala coaliție guvernamentală din Knesset este formată dintr-un număr mare de evrei ortodocși și ultraortodocși, care sunt „mult mai agresivi în această sesiune legislativă decât oricând înainte, făcând presiuni pentru o legislație menită să le dezvolte viziunea lor teologică asupra lumii”.
De asemenea, potrivit jurnaliștilor, proiectul de lege ar putea declanșa o amplă condamnare internațională a guvernului de extremă dreapta al lui Netanyahu, precum și o „ciocnire serioasă” cu creștinii evanghelici din SUA și din întreaga lume, care sunt unii dintre cei mai mari susținători ai Israelului. De asemenea, proiectul de lege ar putea atrage critici ascuțite atât din partea republicanilor, cât și a democraților din Congresul SUA, considerând că este o încercare de a-i reduce la tăcere pe adepții lui Iisus Hristos din Țara Sfântă.
Fostul ambasador al SUA pentru libertatea religioasă internațională Sam Brownback a declarat deja că noul proiect de lege reprezintă „o amenințare serioasă la adresa libertății de exprimare, a drepturilor omului și a libertății religioase”. „Țările libere și democratice pur și simplu nu interzic schimbul liber de idei, inclusiv credințele și convingerile religioase”, a declarat Brownback. Anterior mass-media a scris că extremiștii din Ierusalim au profanat o capelă de pe Muntele Sfântului Sion.
Preluare adaptată de pe blogul Ion Coja

Iubite cititorule! Astăzi este zi de sărbătoare, dar această sărbătoare este una a tristeţii, în care ţinem post, pentru că pomenim moartea Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, chipul smereniei şi al bunei cuviinţe, care vorbea despre Mântuitorul cu o evlavie rămasă ca pildă în Scripturile Sfinte şi în istorie: ,,Vine în urma mea Cel Care este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămintelor’’ (Marcu 1, 7-8). Dacă un Sfânt vorbea în acest fel, cum trebuie să vorbim noi, cei împovăraţi de păcate?

Ne aducem aminte de ticăloşia lui Irod cel Mare, care a vrut să-l ucidă pe Fiul lui Dumnezeu, apoi a poruncit uciderea a paisprezece mii de prunci nevinovaţi. Din această rădăcină rea a răsărit blestematul Irod Agripa, cel care a cutezat să-şi lase femeia cea dintâi şi să se însoţească, în chip nelegiuit, cu femeia fratelui său, Filip, chiar când acesta trăia, spun unii din vechime. În faţa acestui păcat, Sfântul Ioan Botezătorul n-a putut să tacă. A vorbit cu nemernicul Irod Antipa şi i-a spus fără ocolişuri: ,,Nu ţi se cuvine s-o ai de soţie’’ (Matei 14, 4). În loc să curme păcatul greu în care se complăcea, Irod a prins mare ură asupra Sfântului. Înainte îl asculta cu plăcere, acum s-a umplut de mânie şi nu numai el, ci şi desfrânata care s-a însoţit cu el. Gândul lor cel dintâi a fost să ucidă pe Sfântul Ioan, dar se temeau de popor, pentru că-l ştiau pe el Prooroc (Matei 14, 5). Ca să se răzbune, Irod l-a întemniţat pe Sfânt.

A venit şi ziua de naştere a lui Irod, cel fără frică de Dumnezeu, şi acesta a făcut ospăţ mare dregătorilor săi. În mijlocul petrecerii, fiica Irodiadei, ticăloasă şi ea, a jucat în chip desfrânat în faţa invitaţilor, iar Irod i-a făcut o făgăduinţă necugetată privind răsplătirea ei. Fata s-a sfătuit cu mama sa şi aceasta a îndemnat-o să ceară pe tipsie capul Sfântului Ioan Botezătorul. Irod s-a întristat la început, apoi s-a învoit şi a trimis slujbaşii să taie capul Sfântului, într-o zi de 29 august, crezând că va scăpa de mustrarea lui. Chiar şi pe tipsie, cu şiroaie de sânge, capul Sfântului a grăit aceeaşi mustrare împotriva tiranului.

Uciderea este păcat strigător la cer, după cum ne învaţă Sfintele Scripturi: ,,Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ’’ (Facere 4, 10). Aşa a spus Dumnezeu lui Cain, cel care tocmai ucisese pe fratele său, Abel. Şi glasul sângelui Sfântului Ioan s-a auzit la Dumnezeu în ceruri şi El a pedepsit-o pe fiica cea rea a Irodiadei. În vreme ce se afla în surghiun, trecând o apă îngheţată, gheaţa s-a rupt şi trupul ei spurcat s-a afundat în apă, iar capul îi era afară, până ce i-a fost tăiat de bucăţile de gheaţă. Irod şi Irodiada au fost înghiţiţi de pământ (După Vieţile Sfinţilor, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 397-400).

Presbiter Iovița Vasile

Observ cu tristețe cum credința ortodoxă îi arde pe cei care nu se mai pot uita în oglinda sufletului lor de frica monștrilor pe care i-ar putea vedea acolo. Iar lupta împotriva lui Dumnezeu și a Ortodoxiei îmbracă adesea o haină oficială…

Dacă privesc spre Ucraina, văd cum ortodocșii de acolo sunt greu încercați. De parcă ar fi pe vremea lui Nero! Și numai Dumnezeu îi ocrotește pe cei care își păstrează credința ortodoxă și refuză orice pact cu necuratul. Prin lege, Biserica Ortodoxă canonică, adică cea legată de Moscova este interzisă acum pur și simplu! Cum îi afectează pe frații noștri ortodocși acest lucru? Dar pe românii de acolo? Sunt întrebări pe care trebuie să ni le punem și noi, creștinii de rând, și cred că aceste întrebări trebuie puse și la nivel oficial. Aud că, în unele locuri, românii sunt obligați să se roage în limba… ucraineană! Și asta în timp ce autoritățile de la Kiev ne cer nouă, românilor, să intrăm în război alături de ei! Împotriva cui? Împotriva ortodocșilor, firește! Atunci când e vorba de drepturi, românilor li se taie cu nemiluita, iar când e vorba de reducerea populației prin război, românii sunt chemați cu insistență!!!

Privind în trecut, recunosc că am avut multă admirație pentru Școala Ardeleană. Dar când am aflat că fondatorii acesteia au subminat, de fapt, demnitatea locuitorilor acestor meleaguri, mi-am schimbat atitudinea față de ei. De ce au acceptat să ne falsifice istoria? De ce au ascultat orbește de oficialii vremii? Cine erau aceștia, de au reușit să impună atâtea falsuri în istoria noastră?

Prin ideologia lor prezentată a fi cultură, adepții iluminismului au adus multă sminteală. Astfel mulți au înghițit pe nemestecate minciuna cum că dacii ar fi fost exterminați, iar coloniștii romani au adus pe aceste meleaguri cea mai frumoasa limbă de pe pământ, deci lor trebuie să le fim recunoscători!!!
Însă trădătorii nu se vor bucura veșnic de isprăvile lor, căci scris este:
,,Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala.” ( Matei, 18, 6,7) De aici reiese că aceia care își smintesc aproapele vor fi pedepsiți veșnic mai mult decât sinucigașii.

Beneficiind de susținere politică, minciuna s-a impus încet și sigur. Dar noi știm cine e tatăl minciunii… Dar, cum spunea cineva, când minciuna urcă cu liftul, adevărul urcă pe scări, dar tot ajunge la destinație… Și așa din ce în ce mai multe voci din străinătate și de la noi deconspiră minciuna oficială strecurată în istoria noastră de către cei care vor să ne fie stăpâni.

https://saccsiv.wordpress.com/2024/08/21/scoala-ardeleana-a-impus-ideea-originii-pur-latine-a-poporului-roman-si-a-limbii-romane-vehiculand-teoria-exterminarii-dacilor-scoala-ardeleana-a-pornit-din-sanul-bisericii-romane-unite-cu-roma/

Mai nou, festivalurile muzicale și chiar olimpiadele sportive sunt puse în slujba unor ideologii străine de ortodoxie. Tot cu susținere politică! Noblețea obligă, așa că toți participanții ar trebui să-și selecteze evenimentele la care participă. Iar dacă li se cere să-și pună talanții lăsați de Dumnezeu în slujba necuratului, să renunțe pur și simplu.

Pe măsură ce oamenii sunt înlănțuiți de patimi, ei nu mai pot vedea clar vicleșugurile necuratului, care vrea să le facă imposibilă pocăința. Hristos S-a lăsat răstignit pentru a ne face posibilă pocăința, indiferent cât am greșit. Prin digitalizarea corpului uman, pocăința vă deveni imposibilă, deoarece legătură cu Dumnezeu se întrerupe, iar omul va deveni supus Fiarei care îl va controla total. De aceea în capitolele 13 și 14 din Apocalipsă ni se spune să nu acceptăm un număr al cărui semn este 666 pe mâna dreaptă sau pe frunte.

Cu noi, românii, este Dumnezeu, dacă înțelegem să fim și noi cu El.
Atunci când, pentru avantaje materiale, Îl trădăm într-un fel sau altul, ajungem în brațele ereziei și în ale minciunii. Și de acolo în chinurile veșnice ale iadului!

Dumnezeu să ne ajute să avem discernământ duhovnicesc în aceste vremuri pentru a putea fi pe placul Lui!

Sora Pelaghia

Cinstite cititorule! Am socotit ca în această zi să preamărim pe Dumnezeu Cel Preaînalt prin cugetarea la una din nenumăratele Sale minuni, săvârşite pe pământ românesc. Este vorba de Sfinţii Epictet şi Astion, de neam străin, dar proslăviţi în Biserica românilor. Sunt cei mai vechi Sfinţi Mucenici cunoscuţi la noi.

Sfântul Epictet era preot şi Dumnezeu l-a înzestrat cu darul facerii de minuni, mulţi dobândindu-şi sănătatea prin sfintele sale rugăciuni. El a învăţat adevărurile veşnice şi mântuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos şi împreună cu Sfântul Astion, s-au aşezat în cetatea Halmyris din Dobrogea, unde au trăit viaţă de călugări, spre câştigarea de suflete pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Au pătimit în ziua de 25 iulie, probabil în anul 290, tăindu-li-se capetele.

Despre cei doi Sfinţi ni s-a păstrat o copie a Actului Martiric, aflat la Utrecht. De asemenea, numele lor sunt menţionate în Martirologiul Fericitului Ieronim din secolul IV.

Dumnezeu a rânduit ca sfintele lor moaşte să fie găsite, după circa 1710 ani! O echipă de arheologi români şi americani a efectuat săpături la locul presupus a adăposti sfintele moaşte. În ziua Adormirii Maicii Domnului, 15 august 2001, au descoperit sfintele moaşte, pe care le-au identificat datorită unei inscripţii incomplete, dar suficient de relevantă: ,,Martirii lui Hristos’’, scrisă în limba greacă şi numele Astion, păstrat cu o mică lacună. Nu mai rămânea nicio îndoială: Dumnezeu ne-a făcut această descoperire excepţională după atâta amar de vreme!

Oamenii de ştiinţă antropologi, iscoditori cum sunt, au examinat cinstitele moaşte şi au constatat, în cazul Sfântului Astion, că prima vertrebră cervicală, atlasul arată, fără urmă de îndoială, că a fost ucis prin decapitare, cum menţionează izvoarele istorice citate. Deoarece la Sfântul Epictet lipsesc cele două vertebre cervicale, nu s-a putut pune aceaşi concluzie, dar prin analogie, ţinând seama de menţiunile din Actul martiric, a avut parte de aceeaşi moarte prin decapitare. Sfintele sale moaşte păstrează urme de violenţă fizică, deoarece pătimirea a fost de mai lungă durată.

Suntem uimiţi în faţa acestei descoperiri Dumnezeieşti, care este un semn extraordinar pentru lumea întreagă şi mulţi necredincioşi, văzându-l, ar trebui să iasă din întunericul ateismului şi, spre binele lor şi bucuria noastră, să intre în turma Împăratului Hristos, care este Sfânta Biserică Ortodoxă (După Vieţile Sfinţilor pe iulie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 132-144).

Presbiter Iovița Vasile

Notă: Se omite a doua virgulă din titlu

Cînd vorbesc sau scriu oamenilor despre Sfînta Credință Ortodoxă, obișnuiesc să mă adresez de la nivelul cel mai de jos al înțelegerii. Acela al copiilor de la grădiniță. Așadar:

1.Este un Domn, o Credință, un Botez (Efseni 4, 3).

2.Luptați pentru Credința dată Sfinților, odată pentru totdeauna (Iuda 1, 20).

Înțelegi, fîrtate, care ai trecut prin grădiniță, ai ajuns om matur, ai intrat într-o sectă și de aici lupți cu ardoare împotriva Credinței Sfinților? Dacă ai fi înțeles, ai fi luptat pentru Credința Sfinților, nu împotriva ei.

Care sunt sfinții tăi, papistașule. Voi n-aveți niciunul pentru că sfințenia e incompatibilă cu ereziile. Voi sunteți eretici. Concluzia: voi nu aveți Sfinți.

Care sunt sfinții voștri, anglicani, protestanți, baptiști, penticostali, adventiști, martori ai lui iehova, mileniști, mormoni, creștini după evanghelie? Și nu vreau să mai lungesc enumerarea voastră, n-aș face decît să mă întristez. N-aveți niciun Sfînt, luptați împotriva lor, îi urîți, și-atunci cum cutezați să spuneți, unelte ale satanei, că aveți credința cea adevărată?

Pentru dragii creștini ortodocși, iubitori de Hristos, aduc cuvintele lui Dumnezeu, transmise nouă prin Sfantul Apostol și Evanghelist Ioan, în Cartea Apocalipsei:
,,Și a venit un înger Și a stat la altar, avînd cădelnițî de aur, și i s-a dat lui tămîie multă, ca să o aducă împreună cu RUGĂCIUNILE TUTUROR SFINȚILOR, pe jertfelnicul de aur dinaintea tronului. Și fumul tămîiei s-a ridicat, din mîna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile TUTUTOR SFINȚILOR (Apocalipsa 8, 3-4).

Care rugăciuni se ridică la Dumnezeu? Cele ale TUTUROR SFINȚILOR. Și-atunci, voi sectari, rătăciți de ce îndrugați atîtea vorbe absurde, pe care le numiți ,,rugăciuni,,?

Paranteză: cu mulți ani în urmă, un baptist a cutezat să spună în plenul adunării lor din Santă-Mărie, județul Sălaj: Știți voi pînă unde merg rugăciunile noastre? Pînă în tavan. Numai rugăciunile Bisericii ajung la Dumnezeu.

Presbiter Iovița Vasile