ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Pe cel care se nevoieşte, Dumnezeu îl umbreşte cu mila Sa; dar cel care iubeşte dobândeşte mângâiere (Stareţul Ambrozie de la Optina)

În vara lui 1929 au venit în Solovki aproximativ treizeci de călugăriţe. Probabil, majoritatea erau de la Mănăstirea Şamordino, care se afla lângă renumita sihăstrie de la Optina. Călugăriţele nu au fost duse la secţiile speciale pentru femei, ci au fost ţinute separat. Când au început să fie interogate şi verificate după listă, ele au refuzat să dea aşa-numitele date de bază despre ele, adică răspunsul la întrebările cu privire la numele lor, anul şi locul naşterii, educaţia şi aşa mai departe. După ţipete, ameninţări şi bătăi, ele au fost puse în celule izolate şi au fost chinuite cu foamea, setea şi cu privarea de somn, adică li s-au aplicat toate metodele coercitive obişnuite. Dar călugăriţele au rămas de neclintit şi chiar au fost destul de curajoase – un fapt foarte rar în lagărul de concentrare – ca să refuze orice fel de muncă forţată.

După câteva zile, eu şi profesorul doctor Zizilenko (care fusese trimis la Solovki deoarece, în timp ce era medic şef de secţie la închisoarea Taganka din Moscova, acceptase în secret tunderea monahală şi devenise episcop cu numele de Maxim) am fost chemaţi la şeful diviziei sanitare. Ni s-a ordonat confidenţial să le facem călugăriţelor o examinare medicală, cu scopul de a confirma că nu sunt apte pentru muncă, pentru a avea astfel o bază oficială pentru a le elibera de munca fizică forţată. Era pentru prima oară în istoria insulei Solovki când administraţia se găsea într-o situaţie atât de complicată. De obicei, în astfel de cazuri ei acţionau foarte aspru şi barbar. După o bătaie serioasă a celor care refuzau să lucreze, erau trimişi pe insula pentru pedepsire Anzersk, de unde nimeni nu s-a întors niciodată viu. De ce aceste călugăriţe rebele nu erau trimise la Anzersk nu puteam înţelege. I-am pus această întrebare şefului diviziei sanitare a întregului lagăr de concentrare. El ne-a explicat că protestul tăcut şi controlat al călugăriţelor nu se asemăna întru nimic cu protestele cu care era obişnuită administraţia să aibă de-a face. Celelalte proteste erau adesea însoţite de scandal, ţipete şi huliganism. Dar aici era linişte, simplitate, umilinţă şi o supunere extraordinară. „Ele sunt muceniţe fanatice, care caută suferinţe”, a explicat şeful diviziei sanitare. „Ele sunt un fel de cazuri psihice, masochiste, dar nouă ne pare nespus de rău pentru ele. Eu nu pot să suport să văd umilinţa şi supunerea cu care îndură presiunea. Şi nu doar eu. Nici Vladimir Yegorovici, şeful lagărului de concentrare, nu a putut să suporte asta. El chiar s-a certat cu şeful diviziei GPU şi vrea oarecum să uşureze şi să rezolve această chestiune. Dacă le găsiţi inapte pentru muncă fizică, vor fi lăsate în pace.”

Când am ajuns la barăcile unde erau ţinute călugăriţele, am văzut nişte femei extraordinar de sobre, paşnice şi cu stăpânire de sine, în veşminte monahale vechi şi peticite, dar curate. Erau vreo treizeci. Li se putea da vârsta unui „etern treizeci” de ani, deşi, fără îndoială, unele erau mai în vârstă şi unele mai tinere. Pe toate feţele se afla ceva din expresia Maicii Domnului „Bucuria tuturor celor necăjiţi”, şi această supărare era atât de evidentă şi de modestă, încât cu totul involuntar mi-am amintit de anumite versuri din Tiucev. Apariţia lor supusă era de o asemenea frumuseţe duhovnicească, încât nu putea decât să evoce un sentiment de regret profund şi de respect. „Ca să nu le supăr, mai bine să ies, doctore”, a spus şeful secţiei care m-a întâmpinat şi care trebuia să fie prezent ca reprezentant al comitetului medical.

Am rămas singur cu ele. „Bună ziua, maicilor”, m-am plecat în faţa lor. În linişte, mi-au răspuns cu o plecăciune adâncă. „Sunt medic. Am fost trimis să vă examinez.” „Suntem bine. Nu este nevoie să ne examinaţi”, m-au întrerupt câteva voci. „Eu sunt un credincios creştin ortodox şi sunt în acest lagăr de concentrare ca deţinut din pricina poziţiei mele bisericeşti.” „Slavă lui Dumnezeu”, câteva voci mi-au răspuns din nou. „Tulburarea voastră este de înţeles pentru mine”, am continuat, „dar nu vă voi examina. Îmi veţi spune doar lucrurile de care vă plângeţi, iar eu vă voi trece la categoria celor incapabili de muncă.” „Dar noi nu ne plângem de nimic. Suntem destul de sănătoase.” „Dar, fără o definiţie a inabilităţii pe care o aveţi pentru lucru, vă vor trimite la o muncă extraordinar de dificilă.” „Este acelaşi lucru: nu vom munci nici dacă este o muncă dificilă, nici dacă este una uşoară.” „De ce?” – am întrebat uimit. „Pentru că nu vrem să muncim pentru regimul lui Antihrist.” „Ce spuneţi?”, am întrebat supărat. „Până la urmă, la Solovki sunt mulţi episcopi şi preoţi care au fost trimişi aici pentru mărturisirea lor. Toţi muncesc, fiecare după cum este în stare. Episcopul de Viatka, de exemplu, lucrează pe post de contabil la fabrica de funii, iar în departamentul de lemnărie muncesc mulţi preoţi. Ei ţes plase. Vinerea muncesc 24 de ore, zi şi noapte, astfel încât să îndeplinească repede cota suplimentară şi astfel să-şi elibereze o parte din timp pentru rugăciune în seara de sâmbătă şi dimineaţa de duminică.” „Dar noi nu vom munci sub constrângerea ordinelor pentru regimul lui Antihrist.” „Ei bine, fără examinare voi da un oarecare diagnostic pentru voi şi voi concluziona că nu sunteţi capabile de muncă fizică grea.” „Nu, nu este nevoie să faceţi astfel. Iertaţi-ne, dar vom fi obligate să spunem că acest lucru nu este adevărat. Suntem bine. Putem munci, dar nu vrem să muncim pentru acest regim al lui Antihrist şi nu vom munci nici chiar de-ar fi să ne omoare pentru asta.” „Nu vă vor ucide, dar vă vor tortura până la moarte”, am spus în şoaptă, riscând să fiu auzit şi de alţii; am spus-o cu durerea inimii. „Dumnezeu ne va ajuta să îndurăm torturile”, a spus una dintre călugăriţe, de asemenea încet. Mi-au venit lacrimi în ochi. M-am plecat înaintea lor în linişte. Aş fi vrut să mă aplec până la pământ şi să le sărut picioarele.

Într-o săptămână, comandantul diviziei sanitare a intrat în biroul medicilor şi, printre alte lucruri, ne-a informat: „Ne-am săturat de călugăriţele astea, dar acum au fost de acord să muncească. Ele cos şi repară îmbrăcămintea de la salonul principal. Doar că au pus condiţia ca să fie toate împreună şi să li se permită să cânte un fel de cântece în timp ce muncesc. Şeful lagărului de concentrare a permis acest lucru. Acolo se găsesc acum, cântând şi muncind.” Călugăriţele erau în aşa măsură izolate, încât chiar şi noi, medicii diviziei sanitare, care ne bucuram de o oarecare libertate de mişcare şi care aveam multe legături şi mulţi prieteni, pentru multă vreme nu am putut primi niciun fel de veşti despre ele. Şi doar o lună mai târziu am aflat cum avusese loc ultimul act al tragediei lor. Într-unul din convoaiele care veniseră la Solovki a fost adus şi un preot, care s-a dovedit a fi părintele duhovnic al câtorva dintre călugăriţe. Şi, chiar dacă legăturile dintre ei păreau, în condiţiile lagărului de concentrare, cu totul imposibile, călugăriţele au reuşit într-un anumit fel să ceară îndrumări din partea povăţuitorului lor. Esenţa întrebărilor lor consta în următoarele: „Noi am venit în lagărul de concentrare pentru suferinţă, dar aici suntem bine. Suntem împreună; cântăm rugăciuni; munca ne este plăcută; am acţionat corect că am fost de acord să muncim sub condiţiile regimului lui Antihrist? Nu ar trebui să renunţăm şi la această muncă?” Părintele duhovnic a răspuns cu o interdicţie a muncii destul de neclară.

Şi apoi călugăriţele au renunţat la orice fel de muncă. Administraţia a aflat cine era vinovat pentru asta. Preotul a fost împuşcat. Dar, când călugăriţele au fost informate despre aceasta, au spus: „Nimeni nu este în stare să ne dezlege de această interdicţie”. Călugăriţele au fost despărţite curând şi, una câte una, au fost duse în diferite locuri. În ciuda încercărilor noastre, nu am reuşit să mai aflăm alte ştiri despre ele. Au dispărut fără urmă. Câţiva ani mai târziu, din gura unui deţinut american care muncea ca un sclav într-un lagăr de concentrare, vine următoarea informaţie suplimentară, care aruncă lumină peste finalitatea duhovnicească a fermităţii ascetice a unora dintre aceste călugăriţe.

(Ivan Andreev, Sfinții catacombelor Rusiei, București, 2015, p. 61-69)

Sfinţii Evanghelişti Ioan şi Luca au consemnat două momente în care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a plâns. În vreme ce Se îndrepta spre mormântul lui Lazăr, a plâns Fiul lui Dumnezeu pentru că prietenul Său drag stătea de patru zile în mormânt, şi ca Om trăia aceaşi durere pe care o aveau în suflete surorile lui Lazăr, Maria şi Marta. A doua oară a plâns Domnul Hristos în vremea Intrării Sale în Ierusalim, pentru a pătimi de bună voie din partea celor care se socoteau poporul lui Dumnezeu.

A scris Sfântu Luca precum că atunci când Se apropia de Ierusalim, ,,văzând cetatea, a plâns pentru ea’’ (Luca 19, 41). Ştim că în acea zi a fost primit de mulţime cu un entuziasm rar, căci mulţi îşi aşezau hainele pe locul străbătut de Domnul, ţineau în mâini ramuri de finic şi strigau : ,,Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Pace în cer şi slavă întru cei de sus’’ (Luca 19, 38). De ce atunci a plâns Mântuitorul, dacă a fost primit cu acea bucurie nestăvilită? Lămurirea o aflăm în cuvintele Dumnezeului nostru Iisus Hristos: ,,Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum s-au ascuns de ochii tăi. Ci vor veni zile peste tine, când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile, şi te vor face una cu pământul şi pe fiii tăi care sunt în tine şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale’’ (Luca 42-44). Aşadar, o profeţie limpede despre un sfârşit apropiat al unei cetăţi mari, din pricina necredinţei evreilor. Domnul Iisus vedea în zare Golgota Pătimirii Sale şi ştia foarte bine că aceia care Îl primeau cu veselie nestăpânită, peste numai câteva zile vor striga ,,răstigneşte-L, răstigneşte-L!

Proorocia Mântuitorului s-a împlinit fără umbră de abatere, căci în anul 70 după Naşterea Sa, Tit a cucerit cetatea, şi ostaşii i-au trecut pe evrei prin sabie, templul l-au dărâmat, oraşul l-au distrus, jertfele şi slujbele iudeilor au încetat, iar statul Israel s-a desfiinţat. Drama naţională evreilor a survenit datorită necredinţei şi răutăţii faţă de Binefăcătorul lumii. Aproape un milion de evrei au fost ucişi, mulţi alţii luaţi prizonieri şi o seamă s-au împrăştiat în lume.

Abia în anul 1948 statul Israel a fost reînfiinţat, prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Templul nu a fost rezidit încă, pentru că nu este voia lui Dumnezeu. Când va fi zidit, şi pregătirile sunt în toi, acolo va fi întronizat blestematul antihrist, iar Venirea Mântuitorului va fi aproape.

Presbiter Iovița Vasile

Faptul că o familie nu are copii, este deosebit de apăsător. O simt şi o resimt dureros aceia care sunt în această situaţie, socotită la evrei ca un blestem.

Sfânta Scriptură ne relatează la începutul Cărţii a III-a Regilor mâhnirea a doi soţi, Elcana şi Ana, cărora nu li s-a născut nici un copil. Ei mergeau în fiecare an să se închine Domnului, iar Ana se ruga cu lacrimi: ,,Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot, de vei căuta la întristarea roabei Tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi de nu vei uita pe roaba Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi da Ţie, şi nu va bea el nici vin, nici sicheră, nici brici ni se va atinge de capul lui’’ ( I Regi 1, 11). Dumnezeu a primit această rugăciune, Ana a zămislit şi a născut prunc de parte bărbătească, precum ceruse, şi i-au pus numele Samuel.

Când pruncul a ajuns mărişor, părinţii şi-au împlinit făgăduinţa: l-au încredinţat preotul Eli spre creştere şi spre învăţarea sfintelor rânduieli. Samuel era întru toate ascultător şi sporea în faptele bineplăcute lui Dumnezeu, ca un vas ales. Pentru cuminţenia şi credinţa sa, Samuel s-a învrednicit să audă glasul lui Dumnezeu, în vremea nopţii. Nu ştia că Însuşi Domnul îi grăieşte, şi de fiecare dată, în trei rânduri, s-a dus la preotul Eli, încredinţat că acesta îl cheamă. Atunci a înţeles Eli că glasul este al lui Dumnezeu, şi l-a povăţuit ce să facă. Când Dumnezeu i-a vorbit a patra oară, a răspuns precum a fost învăţat: ,,Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!’’ Atunci i-a vestit Domnul că fiii lui Eli vor fi pedepsiţi cu moartea pentru necurmatele fărădelegi săvârşite, deşi slujeau ca preoţi, fiindcă tatăl lor nu i-a înfrânat. Ceea ce i s-a spus lui Samuel, s-a împlinit nu după multă vreme, căci Dumnezeu n-a mai îngăduit faptele urâte ale fiilor lui Eli.

Samuel cel cuminte şi râvnitor pentru Dumnezeu a ajuns Prooroc al Său. În acele vremuri cuvântul Domnului era rar.

Iubite cititorule! Nu este zi lăsată de la Dumnezeu în care El să nu ne vorbească în vreun fel oarecare, fie prin glasul slujitorilor bisericeşti, fie la rugăciune, ori prin cărţile sfinte şi ziditoare de suflet pe care le citim. Să răspundem asemenea lui Samuel: ,,Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă!’’

Presbiter Iovița Vasile

Mărturisesc că am avut serioase rezerve față de ÎPS Bartolomeu al Clujului cînd, la moartea ereticului papă Ioan Paul al II-lea, vorbea despre acesta ca fiind fratele său întru slujire, egalul său în rangul episcopal. Greșeala pe care o comitea în acel moment era că nu făcea distincție între sine, arhiereu ortodox, și ereticul papă, care s-a socotit pe sine infailibilul urmaș al Sfantului Apostol Petru.

Să încercăm să ne limpezim ochii, să vedem cele bune și, spunînd acestea mă gîndesc la Predica ÎPS Sale rostită la Duminica a 8-a după Rusalii. Excepțională! Am ascultat-o, după un an, încă o data, și nu încetez să mă minunez și să extrag din ea profunzimile de interpretare duhovnicească la care a ajuns.

La 73 de ani de viață pămîntească, la șapte ani de ucenicie în Sfanta Teologie, la 46 de ani de preoție, constat cîte mai am de învățat. Ascultîndu-l și pe ÎPS Bartolomeu.

Presbiter Iovița Vasile

,,Iată vin zile, zice Domnul Dumnezeu, în care voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului’’ (Amos 8, 11). Această proorocie a fost rostită şi aşezată în Cartea Sfântului Prooroc al lui Dumnezeu, cu aproximativ 760 de ani înainte de Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
După ce a aflat întristătoarea veste a morţii Sfântului Ioan Botezătorul, Fiul lui Dumnezeu S-a retras în loc singuratic (Matei 14, 13). Singurătatea a fost însă de scurtă durată, deoarece mulţimile au aflat că Iisus este în acel loc şi au venit la El din toate cetăţile învecinate. Ce i-a adus acolo pe aceşti oameni? Tocmai foamea şi setea după nemuritoarele cuvinte ale lui Dumnezeu, precum a scris Proorocul Amos. Sufletele lor tânjeau după această hrana duhovnicească, ilustrând, cum nu se poate mai bine, spusele Mântuitorului când a fost ispitit de diavolul în pustie: ,,Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu’’ (Matei 4, 4).
O zi întreagă a stat Dumnezeu Fiul cu aceşti oameni simpli, sinceri, ascultători dar împovăraţi de multe beteşuguri, ceea ce l-a făcut pe Sfântul Evanghelist Matei să scrie că Mântuitorului ,,I s-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor’’ (14, 14). Seara a venit pe nesimţite, oamenii erau împliniţi sufleteşte. Atunci au venit Ucenicii la Domnul, cerându-I să sloboadă mulţimile pentru a se duce în satele apropiate să-şi cumpere mâncarea a cărei lipsă o simţeau acum. Nu, Mântuitorul S-a împotrivit plecării acestor oameni, tocmai pentru a le înmulţi binele Dumnezeiesc ce li-l făcuse în acea zi şi a le da hrana trupească de care aveau nevoie. Puţinătatea hranei ce-o aveau Ucenicii la îndemână, cinci pâini şi doi peşti, a fost motiv de îngrijorare şi nedumerire, ştiind că în faţa lor stau cinci mii se bărbaţi, la care se adăugau femeile şi copii, în număr neprecizat. ,,Şi altceva învăţăm de aici: aflăm filozofia Ucenicilor faţă de cele de neapărată trebuinţă vieţii: ne face să cunoaştem cât de puţin ţineau ei la hrană. Erau doisprezece oameni şi aveau pentru hrana lor numai cinci pâini şi doi peşti! Atât de puţin preţ puneau ei pe cele trupeşti. Erau lipsiţi numai de cele duhovniceşti! Şi nici pe acestea puţine nu le-au oprit pentru ei, ci le-au dat când li s-a cerut. Dat trebuie să învăţăm că, chiar dacă avem puţin, şi cel puţin al nostru să-l dăm celor săraci’’ – ne spune, peste veacuri, Sfântul Părinte al Bisericii noastre, Ioan Gură de Aur.
La Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Aveau să se convingă de aceasta Sfinţii Apostoli – pentru a câta oară? – la scurtă vreme: aducând hrana lor, insignifiantă faţă de trebuinţe, Mântuitorul Şi-a ridicat ochii la ceruri, a binecuvântat şi a înmulţit pâinile, încât Ucenicii aveau acum în faţă belşug de hrană, din care au împărţit cu îndestulare bieţilor oameni. Aceştia au primit darul lui Dumnezeu cu mulţumire, la urmă rămânând douăsprezece coşuri line cu fărâmituri.
Învăţătura Sfintei noastre Biserici merge încă şi mai departe. Merge la cuvintele Mântuitorului scrise de Sfântul Ioan Evanghelistul: ,,Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat’’ (Ioan 6, 26). Omul nu se poate împlini numai cu biologicul trupesc; strădania lui se îndreaptă spre cele înalte şi veşnice: ,,Eu sunt pâinea vieţii… Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu’’ (Ioan 6, 48, 51). Aceste cuvinte Dumnezeieşti au depăşit puterea de înţelegere a acelor iudei, cum şi noi suntem neputincioşi, uneori, în a înţelege adâncimea şi sublimul Dumnezeieştilor învăţături. Chiar şi Sfinţii Apostoli s-au arătat profund nedumeriţi: ,,Greu este cuvântul acesta. Cine poate să-l asculte?’’ (Ioan 6, 60). Ceea ce atunci părea greu de înţeles, a căpătat înţelesuri limpezi în săptămâna Sfintelor Patimi, la Cina cea de Taină: ,,Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând Ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu’’. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi. Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor’’ (Matei 26, 26-28). La acestea, a adăugat Fiul lui Dumnezeu porunca: ,,Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea’’ (Luca 22, 19).
De-atunci, iubiţi credincioşi, avem noi Dumnezeiasca Liturghie în toate bisericile de pe faţa pâmântului. Cina cea de Taină a fost cea dintâi Liturghie, săvârşită de Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Ce dar nepreţuit, faţă de care suntem nepăsători de atâtea ori, refuzând binele pe care Dumnezeu ni l-a pus în faţă. Peste nepăsarea noastră, vin acum antihriştii cei fără Dumnezeu, care ne închid bisericile, ne împiedică să primim Pâinea Vieţii, adică Sfânta Împărtăşanie. Ştiţi de ce? Pentru că ei vor să aducă pe antihristul, fiul fărădelegii, pe care vor să-l înalţe, uzurpator, drept conducător al lumii întregi. Al lumii lui Dumnezeu! Piedică de netrecut, în faţa nebuniei, lor stă Dumnezeiasca Liturghie, stă Sfânta Împărtăşanie, cea aducătoare de viaţă veşnică. Înţelegeţi acum unde ţintesc antihriştii ,,români’’, în frunte cu jalnicul papistaş protestant, Iohannis. Lupta lor nebunească e împotriva lui Dumnezeu. Datoria noastră este să le stăm împotrivă şi să nu ne lipsim de Sfânta Împărtăşanie, oricât s-ar încrâncena ei să ne oprească.
Presbiter Ioviţa Vasile

Biserica lui Hristos a avut multe de pătimit din partea barbariei şi păgânismului turcilor musulmani. Mulţi credincioşi au mărturisit pe Hristos în faţa lor, apoi s-au încununat ca Sfinţi Mucenici.

În sinaxarele Bisericii Ortodoxe şi în cartea vieţii sunt scrise numele Sfinţilor Brâncoveni: domnitorul Constantin, fiii săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache. Din scaunul domnesc a făcut mult bine Sfintelor Biserici din Ţara Românească, dar şi din Moldova şi Transilvania, apoi din toate Patriarhiile, din Siria, Caucaz şi ţinuturile arabe, din Ierusalum, Sinai şi Sfântul Munte Athos, din Grecia şi din insulele acesteia.

În anul 1714, chiar în Săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului, domnitorul a fost trădat de boierii pământeni, de aceea sultanul a trimis un corp de oaste, care l-au luat împreună cu cei patru fii şi cu sfetnicul său, şi i-au dus la Constantinopol. Când s-a despărţit de cei apropiaţi, le-a spus: ,,Dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei’’. Au urmat chinurile cele grele, căci barbarii voiau să ia întreaga avere a domnului, crezându-l foarte bogat. Au dobândit puţin, deoarece bogăţia lor cea mare era ceruri. Le-au făgăduit că le vor cruţa viaţa dacă se vor lepăda de Hristos şi se vor face mahomedani. Zadarnic. Domnitorul şi cei ai săi au ales moartea în locul lepădării de Sfânta Credinţă Ortodoxă.

În ziua Adormirii Maicii Domnului, Sfinţii au fost scoşi din temniţă şi duşi spre locul muceniciei. Turcii au făcut mare adunare de lume, între care şi ambasadorii puterilor europene, zise creştine, veniţi şi ei ca la un spectacol. Sfântul Constantin i-a îmbărbătat pe toţi, spunându-le: ,,Fiii mei, iată, toate avuţiile le-am pierdut. Să nu ne pierdem şi sufletele! Staţi tari, bărbăteşte, şi nu băgaţi seama la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în Aceasta şi nu vă mişcaţi din Credinţa Ortodoxă’’. Rând pe rând, fiilor li s-au tăiat capetele şi când au ajuns la cel mai mic, Matei, acesta a avut un moment de ezitare. Tatăl său l-a întărit şi astfel toţi au pătimit ca Mucenici, ducându-se spre locaşurile cele cereşti. Pentru sfintele lor rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-ne pe noi (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.237-239).

Presbiter Iovița Vasile

După ce a vieţuit mai mulţi ani în casa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, precum a fost voia Fiului său, Preacuratei Fecioare Maria i s-a făcut cunoscut sfârşitul vieţii sale pământeşti, prin Sfântul Arhanghel Gavriil, care i-a binevestit şi Naşterea Mântuitorului. Era vremea când Sfinţii Apostoli erau răspândiţi în lume pentru a vesti tuturor Evanghelia cea veşnică. Dorinţa Preacuratei era să-i mai vadă o dată pe ei, înainte de a se duce în locaşurile cereşti la Fiul său. Aşa a rânduit Dumnezeu ca Sfinţii Apostoli să se adune din toată lumea, ca să fie de faţă la Adormirea Preacuratei şi să rânduiască cele de trebuinţă îngropării sale. A sosit şi ziua a cincisprezecea a lunii august. Însuşi Mântuitorul S-a arătat la slăvita mutare a Maicii Sale şi văzându-L, s-a bucurat cu duhul, apoi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

La vremea cuvenită, Sfinţii Apostoli au ridicat patul pe care stătea trupul primitor de Dumnezeu a Sfintei Fecioare Maria şi s-au îndreptat cu cântări spre locul de îngropare. Privind icoana Adormirii, vom vedea arătat un fapt care s-a petrecut atunci. Evreii cei răi şi necredincioşi, care L-au răstignit pe Domnul, s-au tulburat de pizmă pentru cinstea ce se făcea Maicii Sfinte. ,,Deci înştiinţându-se de aceasta arhiereii şi cărturarii, s-au umplut de zavistie şi de mânie şi au trimis slujitori şi ostaşi, şi încă au îndemnat pe mulţi din popor ca, alergând cu arme, să izgonească pe cei care petreceau trupul Sfintei Maria, şi pe Ucenicii lui Iisus să-i rănească, iar trupul să-l ardă cu foc’’. Dumnezeu i-a lovit cu orbire şi i-a făcut neputincioşi în răutatea lor.

Dintre ei s-a desprins un anume preot Atonie şi a zis : ,,Acesta este trupul care a născut pe înşelătorul acela, care a stricat legea părinţilor noştri!’’. S-a repezit cu sălbăticie spre patul purtat de Sfinţii Apostoli, dar când s-a atins de el, îngerul Domnului i-a retezat amândouă mâinile. Atunci s-a căit de fapta sa şi a mărturisit; ,,Noi şi mai înainte L-am ştiut că este Fiul lui Dumnezeu, dar din zavistie, întunecându-ne de răutate, n-am vrut să mărturisim măririle lui Dumnezeu, şi I-am rânduit ucidere cu nedreptate. Iar El, cu puterea Dumnezeirii înviind a treia zi, ne-a umplut de ruşine pe noi, toţi urâtorii Lui, pentru că ne sârguiam să ascundem Învierea Lui, dând multă plată străjerilor’’ (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăsirea Sihăstria, 2005, p. 206-230).

La acest cinstit praznic, Biserica lui Hristos cântă cu evlavie Sfintei Fecioare Maria: ,,Întru Naştere fecioria ai păzit, întru Adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile tale izbăveşti de moarte sufletele noastre’’.

Presbiter Iovița Vasile

Acest articol l-am scris la cererea doamnei preotese Elena Sevastre din Iași. Curînd se împlinesc șapte ani de la trecerea la cele veșnice a Părintelui Viorel și familia s-a gîndit să tipărească o carte mică, cu amintirile celor care l-au cunoscut. Imediat m-am așternut pe lucru, și în scurt timp am trimis articolul promis. Doamna preoteasă n-a mai dat niciun semn, nu răspunde la telefon. Mă gîndesc că între timp vor fi aflat ce fel de poamă sunt, și au socotit că nu e bine să-și strice blazonul cu semnătura mea de îngrădit de erezie. În amintirea frățietății care ne-a legat în anii-n care am ucenicit în Sfanta Teologie, public articolul pe această cale, pe care-l adaug, cu drag, pomenirilor de la Sfanta Liturghie.

Era anul 1974, spre toamnă. Tocmai am primit de la Episcopii înștiințarea să ne prezentăm la examenul de admitere la Seminarul Teologic din Curtea de Argeș, înființat cu șase ani înainte, în 1968. Înaintea noastră au ieșit două promoții, absolvenți care au fost trimiși în Parohiile din Ardeal, unde se simțea o acută nevoie de preoți. Urmam noi la rînd, ca ultimă promoție, deoarece în 1977 Seminarul a fost desființat din rațiuni pe care nu le cunosc, dar le bănuiesc.

Aci se cuvine să fac o paranteză. Știam în vremea aceea că securitatea statului a aflat de tendința căpeteniilor zise religioase ale ungurilor, care-și îndemnau enoriașele lor sî nască cît mai mulți copiii, spre a se înmulți și a ajunge să domine numeric populația Ardealului, după care doreau să-și instaureze o administrație proprie. Ceaușescu ar fi primit informația și s-a gîndit cum să contracareze acțiunile ungurilor. La scurtă vreme, a împărțit Țara în județe. Județul Sălaj ar fi trebuit inițial să aibă reședința la Jibou, orășel cu o situare geografică bună. Ceaușescu ar fi ordonat ca orașul reședință de județ să fie la Zalău. Aici era o puternică comunitate ungurească dominantă și periculoasă. Prin aceasta, și prin industrializarea forțată, cu aducerea celor din mediul rural în fabricile zălăuane, balanța s-a înclinat în favoarea romanilor. Se spunea atunci că la demolarea unor clădiri din centrul orașului Zalău s-ar fi găsit depozite de arme ungurești, tăinuite pentru vremurile care le-ar fi fost favorabile. Sunt fapte și informații credibile, dar greu de verificat, după trecerea atîtor ani.

Circumstanțele de mai sus au fost abil folosite de Patriahul Iustinian Marina, din acea vreme. El ar fi propus înființarea Seminarului de la Curtea de Argeș, care a dat peste patru sute de absolvenți, care au fost apoi hirotoniți și trimiși în Parohiile modeste, unde se resimțea lipsa lor. Astfel a fost întărit romanismul din Ardeal. Aceasta ar fi, pe scurt, geneza Seminarului despre care vorbim.

A venit vremea admiterii. Am trecut pragul Mănăstirii Curtea de Argeș, în incinta căruia se găsea Seminarul. Eram încîntați de locul mirific, ales pentru preamărirea Marelui nostru Dumnezeu. Doamne, ce bine-ar fi dacă am intra în acest Seminar, ne gîndeam noi. Și Dumnezeu a hotărît să intrăm. Nu toți, e adevărat. L-am cunoscut atunci pe Părintele Viorel Sevastre. Amîndoi am fost repartizați în clasa B. Eram modest îmbrăcați, veniți de la țară, fiecare cu greutățile lui. Părintele Viorel venea de la Timișoara, unde a trudit pe șantierele comunismului biruitor, cum se spunea. Ne spunea adesea cum își stimula tovarășii de muncă, pentru un cîștig suplimentar. După o vreme, Părintele Viorel a băgat mîna mai adînc în punga economiilor. A apărut apoi îmbrăcat într-un costum frumos, cu un palton negru, elegant și o pălărie popească pe măsură. Uite omul care calcă a popă, ne spuneam. Și așa a călcat pînă la sfărșitul slujirii sale preoțești, pe pămîntul acesta.

A venit vremea să împărțim același dormitor. Unul rece, aflat deasupa unui beci, în extremitatea stîngă a clădirii. Acolo prăjeam cartofi pentru a ne îmbogăți tainul sărăcăcios. Ne strîngeam în jurul grămăjoarei și ne înfruptam după cuviință, glumind fiecare. Din cinci, cîți am fost în dormitor, am rămas doi. Eu și Vilciuc Cornel din Bihor. Ceilalți, Sbera Vasile și Prejneanu Doru din Timișoara, Părintele Viorel din Iași s-au mutat la Domnul. Rămînem din ce în ce mai puțini.

Anii au trecut și ne-am pomenit în 1977. Examene de absolvire. Prezent era vrednicul de pomenire, ÎPS Iustinian de la Cluj. A venit vremea să plecăm din Seminar. Țin minte o improvizație melodică a Părintelui Viorel: Du-mă, du-mă, trenule/ C-am scăpat de pacoste/ Și-am lăsat în urma mea/ Pe ni, pa vu, zo și ga/ Care mult mă chinuia/ Care mult mă chinuia… Ni, pa, vu, zo, ga sunt numele notelor muzicii psaltice. Victor Frangulea, preot cu mari probleme, făcuse din muzica psaltică un instrument prin care ne umilea, ne fîcea viața grea și își impunea voința bolnăvicioasă, pretinzîndu-ne lucruri peste puterile noastre. Să meargă la judecată fără acest păcat, fruct al răutății sale.

După absolvire, eram 144 de absolvenți, ne-am răspîndit în Țară, în vreo 25 de județe și am primit, majoritatea, Sfînta Taină a Preoției. Ne întîlneam periodic, la cinci ani. Părintele Viorel venea întotdeauna cu Doamnă Preoteasă Elena. Nu uita să aducă anumite obiecte, pe care le dădea pomană pentru sufletele Părinților trecuți la Domnul, care ne-au fost colegi. Aducea și Bohotina, din care ne înfruptam toți.

Pentru vredniciile sale, a fost chemat să slujească Iași, la biserica Sfinții Voievozi-Roșca, pînă la pensionare, și o vreme după aceea.

Dumnezeu a rînduit ca slujitorul Sau, Preotul Viorel să ajungă la hotarul vieții acesteia trecătoare. Era Praznicul Adormirii Maicii Domnului al anului 2017. Acum, ca și atumci, ne rugăm Părintelui luminilor: Stăpîne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce singur ai nemurire, care locuiești în lumina cea neapropiată, Cel ce omori și iarăși faci viu, Care duci în iad și scoți, Cel ce cu înțelepciune ai făcut pe om din pămînt și ai legiuit să se întoarcă iarăși în pămînt, pentru greșeala lui. Primește sufletul robului Tău, Preotul Viorel, și-l odihnește pe dînsul în sînurile lui Avraam, ale lui Isaac și ale lui Iacov. Și-i dă lui cununa dreptății Tale, parte cu cei mîntuiți, în mărirea aleșilor Tăi, ca să ia multă plată în locașurile Sfinților Tăi pentru cele ce s-a ostenit în lumea aceasta, pentru numele Tău.

Presbiter Iovița Vasile

Nota redacției. Miron Cohn-stantinescu a fost mare sculă kominternistă. La școală, figura lui era în fiecare clasă, alturi de Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Kișinevski și alții. Dintre toți acești corifei ai „obsedantului deceniu”, Miron Constantinescu a avut destinul cel mai tragic. Povestea nenorocirilor care l-au lovit te duce cu mintea la un blestem a cărui putere l-a ales „în mod just” pentru răutățile săvârșite. Relatez mai jos fapte știute de mine de la sursă, capabile să „justifice” acțiunea blestemului care a lucrat cu atâta „transparență”, încât orb să fii și tot vezi mâna supra-omenească din culisele scenei, mâna care le-a potrivit pe toate ca-ntr-o tragedie dintre cele mai zguduitoare!
Aceeași mână a croit și destinul lui Lucrețiu Pătrăcanu? Să fie același blestemul sub care a căzut și tovarășul de idei și de rele al lui Miron Constantinescu?!… Mă întreb! Nu dau cu parul!… Textul ce urmează face parte din țesătura romanului ȘEITANII… Partea neinventată de autor! A mai fost publicat acest fragment pe site!
(…) Vrei una mai… Hai, una pe care am tot vrut s-o povestesc pentru cei care nu cred în Dumnezeu… Iată că i-a sunat sorocul! E, într-un fel, legată tot de Mareșal… Ai văzut cum l-a votat Țara?!… Suntem un popor mare…
Da, e vorba de George Alexianu, omul vestit de corect, auzise și Mareșalul de profesorul de drept administrativ de la Cernăuți, și numai pentru faima acestuia, fără să-l cunoască personal, l-a numit guvernator al Transnistriei… În 1941. Post de mare răspundere civică! Era în joc obrazul Țării! Felul cum românii, prin George Alexianu în primul rând, au administrat teritoriul cucerit al Transnistriei, cu capitala la Odessa, știind bine că-l vor da înapoi la sfârșitul războiului, este un capitol glorios din Istoria universală a Omeniei…
Iar sfârșitul războiului a fost cel care a fost… încununat de minciunile cele mai murdare din toată Istoria universală a Nemerniciei… Printre care și minciunile în consecința cărora Mareșalul și principalii săi colaboratori au fost condamnați la moarte și executați…
George Alexianu, om cu familie, soție, trei copii perfect conștienți de ce se întâmpla cu tatăl lor și o locuință, potrivită rangului de bărbat de stat român autentic…
Un mic exercițiu de imaginație, ca să reconstituim atmosfera din acea familie, din casa de pe Moxa, cu decorații exterioare orientale, unde locuiau, și unde, în seara consecutivă execuției Mareșalului și a celor trei colaboratori, se prezintă cu autoritatea funcției de mari bărbați ai statului nou, comunist, trei tovarăși: Miron Constantinescu, Lucrețiu Pătrășcanu și Alexandru Bârlădeanu.
Firește, nu-i poftise nimeni. Ci ei poftiseră. Miron Constantinescu zis-a că poftește el locuința, Lucrețiu Pătrășcanu locuia deja boierește, așa că a poftit numai la biblioteca răposatului prin împușcare ordonată de la Moscova, iar lui Alexandru Bârlădeanu nu i-a mai rămas să poftească decât la șoferul familiei, cu mașina aferentă funcției cu tot…
Doamna Alexianu, de numai câteva ore văduvă cu trei copii orfani și ei de câteva ceasuri, a priceput cu greu că din clipa aceea, din dispoziția acestui necunoscut Miron Constantinescu, mai avea o jumătate de ceas în care ea și cei trei copilași să-și facă bagajele și să părăsească locuința cu doar ce putea duce fiecare. Restul, tot ce mai era prin casă, rămânea în proprietatea fostului Cohn.
Vigilent cu ce îi aparține, acest Cohnstantinescu a privit-o atent pe femeia cu trei copii atârnați de poală care se pregătea de ducă-se unde va vedea cu ochii.
Ceva i s-a părut în neregulă tovarășului ministru, așa că i-a cerut dușmanului de clasă să nu plece încălțată cu pantofii ăia strident de noi. Mai avea atâtea perechi de pantofi purtați deja. Să-i poarte sănătoasă mai departe! Hai, rapid! Descălțarea!…
Și el însuși a scotocit în debara să-i găsească niște pantofi mai scâlciați, mai potriviți cu noul raport de forțe. Celelalte perechi, mai acătării, a acceptat să-i rămână Rifcăi conjugale! Tovarășei sale!…
…Cam așa a debutat viața nouă a lui Miron Cohnstantinescu în fosta locuință a familiei Alexianu… Pe scurt, a urmat cariera politică a marelui activist PCR, o vreme am avut în clasă și tabloul lui pe perete, ca să inspire procesul de călire a omului nou, a umanismului socialist etc., etc. Se găsește pe Google biografia scârbei, probabil…
Ce nu se găsește acolo este următoarea poveste: în noua locuință s-a simțit foarte bine Cohnu Miron, așa că curând și-a mărit familia, de tip nou, desigur, cu vreo trei sau patru, chiar cinci copii. Să-i numărăm puțin:
unul, primul dintre ei care a murit, a făcut-o chiar în curte, sub ochii tătâne-su și ai mumă-sii, dându-se în leagănul rămas de la copiii Alexianu. S-a încurcat în sforile de care atârna leagănul și s-a ștrangulat, fără voia sa, desigur.
Dar cu voia cui? Corect scris: cu voia Cui?…
Al doilea, băiat de viitor, intră la facultate după un concurs de admitere sever și, de bucurie, pleacă pe munte cu toată gașca din Primăverii, probabil. Dintre toți, numai unul, fiul Constantinescului, comite un pas greșit și nu se mai oprește decât pe fundul prăpastiei din vecinătatea cea mai proximă…
Al treilea, probabil sfătuit de cineva că Țara asta e cu ghinion, pleacă în Israelul paternal, se repatriază, cum ar veni. Unii zic că s-a dus numai în misiune… Ce fel de misiune?! Că a murit în două săptămâni, izbit de un camion militar… Ca Mihail Sebastian? Maybe!
Au mai rămas doi, o fată și un flăcău. Asta până când coana Cohn nu are de lucru și o găsește pe domnișoară coborîndu-se, proletară, până la nivelul șoferului de pe Volga tovarășului tată. Asta chiar în casa foștilor boieri. Într-un acces de boierie, ce mai plutea imponderabil între zidurile fostei reședințe nobiliare, tovarășa Miron o ceartă rău pe fiica tovarășului ministru a vreo trei sau patru ministere, o ceartă pentru relații sexuale neprincipiale, o ceartă de se ajunge unde știe toată lumea că s-a ajuns: biata fată pune mâna pe satîrul din bucătărie și…
Tot ce a mai putut face tovarășul tată, rămas văduv, a fost să-i aranjeze fiicei mamicide un certificat medical prin care să fie internată la Predeal, iar nu la Jilava… De unde iese imediat după 1990 și primul drum pe care îl face, în deplină libertate, a fost la gară, dinaintea primului tren care nu oprea în gara Predeal…
Și bietul Miron?… A avut noroc și a murit înainte de 1990… Infarct! Cauzat de o alarmă falsă în care a intrat atunci când a fost întors de la aeroport. I s-a părut că i-a sunat ceasul, că s-a descoperit vreuna din mârșăviile lui neștiute decât sau știute doar de câțiva tovarăși de încredere care, iată, nu i-au meritat încrederea.
Și stop coraçonul!, în mașina care îl întorcea din drum, ca să primească niște documente cu care să se prezinte la Praga, unde era așteptat ca reprezentant al PCR la al nu știu câtelea congres al bla-bla, bla-bla… A murit nevinovat, vreau să zic nepedepsit de vreunul dintre noi, persoană sau instituție, din lumea cea văzută și pipăibilă… Dar de pedeapsă a fost vorba!… Nu crezi?
Văleu, văleu… Ce mai poveste!…
Eh, când biata femeie a fost pusă să se descalțe de pantofii cei buni și să ia alții, gata scâlciați, nu crezi că s-a revărsat paharul răbdării creștinești?!
Vă gândiți că a plecat din casa aceea blestemându-i pe cei ce o dădeau afară?…
(Preluare selectivă de pe blogul Ion Coja)

Conform Wikipedia, ,,Un apel la autoritate este un tip de argument în logică ce constă în susținerea valorii de adevăr a unei propoziții declarative pe baza autorității, cunoștințelor și poziției persoanei care face aserțiunea.” Argumentul de autoritate este cunoscut și ca ,,argument din respect”, deci poate fi și viciat în funcție de valorile respectate de către anumite persoane.

Vedem că în zilele noastre se încearcă învestirea minciunii pe scaunul Adevărului în mai multe domenii, falsele valori beneficiind de promovare în detrimentul adevăratelor valori care sunt supuse marginalizării sau chiar mai rău…

Astfel vedem că putem vorbi despre o falsă știință în cazul în care adevărul științific a fost falsificat în favoarea impunerii unor ideologii de către cei interesați să lupte împotriva lui Dumnezeu. Teoriile lui Darwin și cele ale lui Newton sunt doar câteva moduri de a știrbi autoritatea lui Dumnezeu și a încrederii omului în învățăturile evanghelice. Victimele sunt o mulțime de oameni incapabili de a mântuire și incapabili de a-și educa creștinește copiii. Putem vorbi și despre o falsă politică în momentul în care politicienii nu apără interesul țărilor pe care le conduc, ci luptă chiar împotriva acestora. Mai nou, prin digitalizare, le periclitează și mântuirea celor conduși.

Iar dacă vorbim despre ecumenism, atunci avem în față o falsă religie. De mai bine de o sută de ani se chinuie unii să ne impună ecumenismul. În locul ascultării de Dumnezeu, adepții ecumenismului ascultă de vrăjmașul Lui și al mântuirii noastre. Câte cheltuieli cu clerici școliți în Apus! Cât efort pentru a investi cu autoritate pe slujitorii minciunii! Câtă doză de ridicol este să-și câștige cineva salariul slujind minciuna și știind că greșesc!

Fariseii din vremea Mântuitorului au văzut cu ochi lor vindecarea unor orbi, învieri din morți și izgonirea demonilor, dar au preferat să servească minciuna oficială, chiar cu riscul de a comite erori de logică. Astfel, afirmația ,,Cu domnul demonilor scoate pe demoni.” exprimă lașitatea, împietrirea și ticăloșia fariseilor care nu au tăgăduit minunea, ci au atribuit-o demonilor! (Iar în zilele noastre, despre cei mai înduhovniciți clerici ortodocși se spune cam la fel de către cei care sunt incapabili de a recunoaște o lucrare de Duh Sfânt.) Prin această afirmație, ei au demonstrat că nu cred în atotputernicia lui Dumnezeu, deși aveau menirea de a lumina poporul în calitate de slujitori ai Săi!

Fariseii din zilele noastre, îi prigonesc pe cei încărcați de roade duhovnicești și îi învestesc cu autoritate pe slujitorii falsei religii, adică pe slujitorii ecumenismului. Cu ce scop? Pentru ca, la adăpostul acestei false autorități, să ne poată impune minciuna!

Hristos, însă, ne-a spus: ,,Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” ( Ioan, 14,6)
De recunoașterea autorității lui Hristos depinde binele întregii omeniri. Dumnezeu este Creatorul cerului și al pământului, exact așa cum scrie în capitolul ,,Facerea” ( Geneza) din Biblie.

Contestarea autorității lui Hristos este izvorul tuturor relelor. Oameni cuprinși de patimi demonice precum mândria, trufia și slava deșartă, lenea, iubirea de arginți etc. se zbat adesea să obțină o autoritate, chiar și falsă, pentru a deveni apoi unelte ale necuratului și pentru a promova minciuna. Unii știu că slujesc minciuna, alții chiar cred că slujesc Adevărul…

Islamiștii, bazându-se pe încrederea în inepțiile lui Mahomed, chiar cred orbește că slujesc Adevărul, sectanții cred în ereziile create de întemeietorii sectelor respective, iar papistașii îl idolatrizează pe Papa! Cu toate acestea, la Sinodul din Creta, au fost declarate ,,biserici” și adunăturile eretice! Iar capiștea de la Creta a fost declarată ,,sinod mare și sfânt”! Mai nou, se pune problema potirului comun și la renunțarea la cuvântul ,,păcat”!

Argumentul de autoritate funcționează în mod normal prin descoperirile Duhului Sfânt, Care este Duhul Adevărului. Știința adevărată nu intră în contradicție cu Duhul Sfânt.

Un mod de funcționare anormală a argumentului de autoritate îl constituie infailibilitatea papală. Un alt mod de funcționare anormală a argumentului de autoritate este cea a Sinodului din Creta. Acesta este un fals sinod care încearcă, de fapt, o infailibilitate după model papal.

Contestarea autorității Duhului Sfânt, Care i-a călăuzit de veacuri pe sfinți, este o treabă drăcească, indiferent cine ce ar spune. În plus, este un păcat de neiertat.

Îndreptățirea în păcat este tot un păcat. De aceea, cunoașterea adevărului de credință, raportarea permanentă la poruncile divine și pocăința ne sunt de mare ajutor în aceste vremuri în care în aproape fiecare profesie există curse demonice, iar Adevărul este relativizat în funcție de capriciile autorităților aflate la conducere care, pentru avantaje vremelnice, contestă autoritatea lui Dumnezeu.

Doamne, Iisuse Hristoase, arată-ne mereu Calea, Adevărul și Viața pentru a ne putea mântui în aceste vremuri de încercare a credinței! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotește-ne și acoperă-ne de toate uneltirile vrăjmașilor văzuți și nevăzuți! Tuturor Sfinților, rugați-vă lui Dumnezeu pentru noi! Amin.

Sora Pelaghia

Domnule Sofronie Drincec,

Sunt preotul pensionar Iovița Vasile din Sanmihaiu Almașului, județul Sălaj. În temeiul datoriei pe care Dumnezeu a pus-o asupra noastră, aceea de a ne apăra Credința Ortodoxă și Biserica, vă rog să vă depuneți demisia și să părăsiți urgent sediul Episcopiei, pentru ca Poporul Ortodox din Bihor să-și aleagă un ierarh vrednic. Motivez cererea mea imperativă:

1.Ați fost ales și impus ca episcop de puterea lumească, nu de Biserică, ceea ce vă atrage caterisirea imediată (Canonul 3 al Sinodului VII Ecumenic)

2.Ați săvîrșit un simulacru de sfințire a apei împreună cu căpetenia papistașilor.

3.Ați partcipat la sinodul tîlhăresc din Creta, semnînd actele acestuia, prin care L-ați trădat pe Mantuitorul și Biserica Sa. Ați fost de acord să desființați Dogma unicității Bisericii, cuprinsă în Crez, ați introdus oficial cancerul ecumenismului în Biserică și ați încălcat o mulțime de Sfinte Canoane, care fac parte din Sfanta Tradiție și implicit din Revelația Dumnezeiască.

4. De Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, în loc să vă împliniți misiunea de ierarh, ați participat la un ritual greco-catolic unde ați fost pomenit în rîndul pseudo-episcopilor papistași. Ca atare, v-ați lepădat de Credința Ortodoxă și ați fost primit și asimilat de eretici, faptă numită apostazie.

5.V-ați înconjurat de o șleahtă de sodomiți, atrăgînd hule inimaginabile asupra Bisericii noastre.

6.Ați îngăduit ca în biserica din Velența să intre un grup de tineri nesăbuiți, care au practicat arte marțiale chiar în fața ușilor împărătești. Amintesc că zisele arte marțiale sunt practici demonice, condamnate ca atare de Biserică. În loc să le atrageți atenția asupra pericolului acestor practici, îi încurajați, cu complicitatea nevrednicilor preoți de la Velența, să se manifeste chiar în sfantul locaș.

Ajunge! Vă aduc aminte că nu sunteți ierarh ortodox, cu atat mai mult se impune plecarea dumneavoastră. În vremuri normale ați fi fost judecat, caterisit, excomunicat și anatemizat. Oricum, ați fost anatemizat la Duminica Ortodoxiei pentru ereziile din Creta, și vă veți convinge că anatema nu e un cuvînt fără noimă, ci o realitate înfricoșătoare pentru cei asupra cărora se pronunță cu dreptate. Dacă vreți să puneți la încercare îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, puteți să rămîneți, în continuare, pe scaunul episcopal. Eu vă spun că sfîrșitul va veni, și va fi pe măsura monstruozităților pe care le-ați comis.

Presbiter Iovița Vasile 11 august 2024

În secolul al III-lea după Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos a trăit în Biserica noastră un creştin, anume Origen, împodobit cu multe şi alese daruri de către Bunul Dumnezeu. Darul scrisului era unul dintre ele, de aceea el a scris mii de lucrări teologice din care, cele mai multe, s-au pierdut. Cele care ni se păstrează ne arată ce capacitate extraordinară avea acest om şi ce lucrări frumoase a scris despre adevărurile de credinţă. Biserica îi traduce şi îi tipăreşte operele rămase dar nu-l socoteşte în rândul Sfinţilor Părinţi, ci doar printre scriitorii bisericeşti, din motive pe care le vom vedea în cele ce urmează.

Din păcate, Origen a propovăduit o erezie pe care Biserica nu i-a putut-o trece cu vederea, deoarece ea lezează adevărul şi priveşte Dreapta noastră Credinţă: bizuindu-se pe logica omenească, el a scris într-o vreme, că Dumnezeu fiind iubitor de oameni, fiind negrăit de bun, îi va ierta, în cele din urmă, pe toţi oamenii, oricât de păcătoşi ar fi, şi-i va duce pe toţi în Împărăţia Sa cea veşnică. Afirmaţia poate părea frumoasă, atrăgătoare şi vrednică de crezare, căci şi Dumnezeu ,,voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” ( I Tim. 2, 4 ). Ceea ce a ignorat Origen este faptul că prea mulţi oameni nu doresc ei înşişi mântuirea, trăind în păcate necurmate şi urându-L cu toată fiinţa lor pe Bunul Dumnezeu. Ar fi drept ca aceştia să fie mântuiţi împotriva voinţei lor? Desigur, nu! Pe de altă parte, dacă am da crezare spuselor lui Origen, ar trebui, pe cale de consecinţă, să admitem – Doamne, fereşte! – ca neadevărate cuvintele Domnului Iisus Hristos: ,,Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică” (Matei 25, 46).

Trebuie, însă, să recunoaştem că învăţătura lui Origen poate părea multora atrăgătoare şi frumoasă – şi noi dorim mântuirea tuturor oamenilor! – dar, din păcate, ea nu este şi adevărată. Iar pe noi ne interesează, înainte de toate, Adevărul sau, dacă vreţi, comoara de adevăruri mântuitoare propovăduite de Sfânta noastră Biserică Ortodoxă.

Am ţinut să spun acester lucruri din istoria Bisericii noastre deoarece, în anii din urmă, această erezie a reapărut într-o formă oarecum disimulată şi de ea sunt tentaţi foarte mulţi oameni, chiar membri ai Bisericii noastre, fără să-şi dea seama de capcanele diavolului, fie din neştiinţă, fie din nescultare. Despre ce este vorba?

Urmând această ,,logică” strâmbă, vom ajunge la o concluzie strâmbă şi ea. Prin urmare, dacă toţi se roagă lui Dumnezeu, toţi vor fi mântuţi, indiferent câtă otravă este conţinută în ereziile lor, indiferent cât de mult au hulit Sfânta Biserică, pe slujitorii ei, Sfintele Taine, pe Maica Domnului, icoanele şi toate cele sfinte. Crezând această concluzie, ne situăm într-o teribilă eroare, căci nu putem da dreptate unuia sau altuia în detrimental Scripturilor Sfinte care spun: ,,Este un Domn, o Credinţă, un Botez” (Efes. 4, 5). Vă puteţi dumneavoastră imagina că scriind acestea Bisericii din Efes, Sfântul Apostol Pavel a minţit? Doamne, fereşte! Ei, dacă credem cu adevărat în Sfintele Scripturi, atunci trebuie neapărat să renunţăm la acel păgubitor ,,şi ei se roagă lui Dumnezeu” şi să ne disociem de mulţimea sectelor şi credinţelor pierzatoare de suflete. Că acei oameni se roagă lui Dumnezeu e un fapt evident numai că o fac în afara Adevărului, ceea ce înseamnă, de fapt, rugăciune zadarnică. Dacă se vorbeşte uneori de periculoasa şi teribila sectă Martorii lui Iehova, auzi pe câte unul spunând: ,,Şi ei se roagă lui Dumnezeu”; dacă e în discuţie secta penticostală cu toată colecţia lor de erezii pierzătoare de suflete, se va găsi cineva să spună: ,,Şi ei se roagă lui Dumnezeu, şi ei se vor mântui”; dacă pomenim de secta baptistă care mai nou se autointitulează ,,biserică”, cu botezul ei mincinos, nu-i exclus să auzim: ,,Şi ei sunt ai lui Dumnezeu, şi la ei este posibilă mântuirea”. Şi exemplele ar putea continua pentru oricare din multele secte, religii demonice, biserici mincinoase existente astăzi în lume. Pentru fiecare se va spune: ,,Şi ei se roagă lui Dumnezeu, şi ei sunt fiii Săi”.

Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos scrise de Sfântul Matei ne arată desluşit: ,,Nu oricine îmi zice : Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea’’ (Matei 7, 21-23). Iată, aşadar: a prooroci, a te ruga Lui Hristos, a face chiar minuni în numele Lui, înseamnă fărădelege dacă nu te afli în Adevăr, în Credinţa cea adevărată.
Ştiţi cum se roagă fecioarele cele nebune lui Hristos? ,,Doamne, Doamne, deschide-ne nouă’’. Şi ştiţi cum va răspunde Dreptul Judecător acestei rugăciuni? ,,Nu vă cunosc pe voi’’ (Matei 25, 11-12). Nu vă cunosc pe voi pentru că nu aţi stat în Credinţa cea adevărată, singura mântuitoare, deci v-aţi purtat ca nişte nebune.

Să lăsăm dar acel insinuant şi mincinos slogan: ,,Şi ei se roagă lui Dumnezeu’’.Se cuvine să vedem care este mărturia Scripturilor Sfinte privitoare la singura credinţă mântuitoare. Aşa a scris Sfântul Apostol Iuda: ,,Iubiţilor, punând toată râvna, vă scriu despre mântuirea cea de obşte, simţit-am nevoia să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru Credinţa dată Sfinţilor, odată pentru totdeauna. Căci s-au strecurat printre voi oameni nelegiuiţi” (Iuda 3 şi 4). Lămurit spune dumnezeiescul Apostol: credinţa adevărată este cea a Sfinţilor! Şi acum spuneţi-mi dumneavoastră unde găsiţi Credinţa Sfinţilor? La iehoviştii hulitori ai Maicii Domnului? La adventiştii sau baptiştii sau penticostalii sau mileniştii care-şi bat joc de Sfinţi şi nu-i recunosc? Ce legătură au ei cu Credinţa Sfinţilor? Niciuna, pentru că ei îi urăsc pe sfinţi şi implicit Credinţa lor. Câte sărbători au ei pentru a-i cinsti pe sfinţii lui Dumnezeu? Niciuna, ba încă îşi mai bat joc de noi când îi sărbătorim pe prietenii lui Dumnezeu. Întrebarea firească ce ne-o punem: cine are Credinţa Sfinţilor? Numai noi, iubiţi credincioşi, cei care alcătuim Biserica lui Hristos. Doar noi avem îndreptăţirea să cântăm: ,,Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat Credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi’’. Sfinţii au trăit şi trăiesc şi astăzi numai în Biserică. Între Credinţa lor şi cea a noastră nu-i nici cea mai mică deosebire, deoarece e aceaşi Credinţă.

Spunându-vă cuvintele scrise de Sfântul Apostol Iuda să nu le trecem cu vederea pe cele care ne îndeamnă: ,,să luptaţi pentru credinţa cea dată Sfinţilor’’. Îndemnul odată primit, nu mai este facultativ, devine poruncă sfântă! Porunca trebuie împlinită, nu ignorată. În faţa lui Dumnezeu nu vom putea spune că nu am ştiut. Ştim şi avem datoria să ne luptăm pentru ea, atunci când e ponegrită, hulită şi lepădată. Fireşte, nu cu mijloace violente sau nepotrivite, ci cu calm, convingere şi hotărâre. Părintele Cleopa spunea aşa: ,,Nu cumva, socotind că noi iubim pe aproapele să ne lăsăm călcaţi de cei străini în dreapta credinţă în Hristos, care voiesc a ne depărta pe noi de la Ortodoxie şi a ne impune credinţa lor cea strâmbă şi ereticească. Se cade, aşadar, oricărui preot ortodox şi oricărui creştin al Bisericii noastre dreptmăritoare, să fie un bun ostaş al lui Hristos cu toată evlavia şi cu mânie bărbătească şi tare să apere, prin cuvânt (vorbit) şi scris, adevărul dreptei noastre credinţe. Nu se cade a fi blând acolo unde nu trebuie a te purta cu blândeţe’’.Pe de altă parte, Sfântul Apostol Pavel spune că credinţa este darul lui Dumnezeu (Efes. 2,8). Cum am putea îngădui să fie batjocorit darul lui Dumnezeu de oameni nelegiuiţi?

Vedeţi că a spus Mântuitorul: ,,mulţi îmi vor zice în ziua aceea…’’ Cine sunt acei mulţi? Să ne uităm numai câteva versete mai sus: ,,Largă este poarta şi largă este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care apucă pe ea’’ (Matei 7, 13). Altădată Fiul lui Dumnezeu ne-a prevenit: ,,Vedeţi să nu fiţi amăgiţi; căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt, şi vremea s-a apropiat. Să nu vă duceţi după ei’’ (Luca 21, 8). Sfântul Apostol ne face să fim cu luare-aminte: ,,Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar şi pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vort adduce lor o grabnică pieire. Mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, Calea adevărului (adică Biserica) va fi hulită ‘’(II Petru 2, 1-2)

Aceştia sunt cei mulţi! Să nu fim printre ei! Să fim între cei puţini care merg prin poarta cea strâmtă şi pe calea cea îngustă care duce în împărăţia lui Dumnezeu. Să fim adică în Credinţa Sfinţilor, singura mântuitoare.

În Evanghelia acestei Duminici Domnul Iisus Hristos întâlnşte doi oameni orbi care au început să strige cu stăruintă în urma Lui: ,,Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David’’. După ce a intrt în casă, i-a întrebat: ,,Credeţi că pot să fac Eu aceasta?’’ ,,Da, Doamne!’’, au răspuns ei. Ce ne spun nouă aceste două cuvinte? Că acei doi oameni aveau o Credinţă nestrămutată, puternică, izbăvitoare. Mântuitorul le-a atins ochii spunându-le: ,,După credinţa voastră, fie vouă’’ (Matei 9, 29). Ochii lor s-au luminat, Domnul Iisus le-a dat vederea! Credinţa lor i-a tămăduit.

Ce v-aş putea eu spune, în încheierea acestui cuvânt, dumneavoastră, celor dreptcredincioşi? După Sfanta Credinţa Ortodoxă să vă răsplătească Atotputernicul Dumnezeu. Amin.

Presbiter Iovița Vasile

,,Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le strică. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură’’ (Matei 8, 19-20).

Sfântul Arhidiacon Lavrentie a trăit în vremea tiranului împărat Deciu, care a dus o luptă sălbatică împotriva Bisericii lui Hristos. În această prigoană a pătimit şi Sfântul Sixt, Episcopul Romei. Spun cărţile noastre bisericeşti că în acei ani, cel care era ridicat în scaunul episcopal la Roma, era hotărât pentru o moarte sigură, de aceea Episcopii Romei de-atunci au pătimit ca Mucenici.

Sfântul Lavrentie primise poruncă de la Sfântul Sixt să ia toate avuţiile Bisericii şi să le împartă săracilor şi celor care aveau trebuinţă. A luat, deci, Sfântul toate câte i-au fost încredinţate şi i-a căutat pe cei lipsiţi, dându-le cele de trebuinţă până acestea s-au isprăvit. Stăpânirea păgână a vremii a aflat precum că Sfântului Arhidiacon Lavrentie i s-a încredinţat toată avuţia Bisericii, fără să ştie că fusese dată săracilor, de aceea a fost întemniţat şi i s-a pus în vedere: ,,Lasă-ţi împotrivirea şi ne arată avuţiile, care se zice că sunt la tine’’. Sfântul a răspuns: ,,Dă-mi vreme două sau trei zile şi ţi le voi arăta’’. Eliberat fiind, Sfântul s-a dus şi a adunat pe săraci, văduve, sărmani, orbi, şchiopi şi neputincioşi. Cu aceştia s-a înfăţişat stăpânitorilor, care se aşteptau la bogăţii imense. Pe aceştia i-a arătat păgânului Valerian, spunându-i: ,,Iată, aveţi vistieriile cele veşnice puse în aceste vase pe care le vedeţi şi cine îşi va pune averile sale în aceste vase, le va lua cu dobândă în cereasca împărăţie’’.

Văzându-se înşelaţi în aşteptările lor, mai-marii vremii au poruncit cumplite chinuri asupra Sfântului. Acesta s-a întărit cu putere de la Mântuitorul Iisus Hristos şi a răbdat cu bărbăţie, nevrând măcar să audă de zeii cei spurcaţi. Au adus un pat de fier şi l-au întins pe slujitorul Domnului pe el, apoi au făcut foc dedesupt. În aceste chinuri greu de imaginat a petrecut Sfântul Arhidiacon Lavrentie, având grijă să spună necuratului Deciu: ,,Vezi, ticălosule, că aceşti cărbuni de foc mie îmi pregătesc răcorire, iar ţie munci veşnice! Căci Domnul meu ştie, că pentru Sfânt Numele Lui fiind pârât, nu m-am lepădat şi, fiind întrebat, L-am mărturisit pe El; iar acum, fiind ars, Îi mulţumesc Lui’’. Şi-a dat sufletul său cel curat în mâinile lui Dumnezeu Celui Atotputernic, într-o zi de 10 august, zi în care Biserica face pomenirea sa (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 111-119).

Pentru rugăciunile Sfântului Lavrentie, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte Sfânta Biserică Ortodoxă.

Presbiter Iovița Vasile

Blestematul Memorandum e în plină lucrare. Printre cei care pun vîrtos umărul pentru înfăptuirea lui, sunt purtătorii de căpestre, pseudo-ierarhii romani, conștiincioși executanți ai ordinelor venite de la antihriști. Recent, trompeta lor vestitoare, Basilica, a publicat o listă cu sărbători păgîne, care n-au nimic de-a face cu Sfintele Sărbători ale Bisericii noastre. Dimpotrivă, acestea au fost clocite în mințile întunecate ale globaliștilor spre a înlocui treptat Sărbătorile noastre. În acest fel trebuie să arate calendarul zis religios al antihristului. Penibili și ridicoli cum nu s-a mai văzut, dar ce mai contează. Simandicoasele fețe bisericeșri de la noi s-au aliniat conștiincios, ca deobicei, comandamantelor satanice. Acești oameni nu-i pregătesc pe credincioși pentru Venirea Mantuitorului, ci pentru întronizarea blestematului antihrist.

-26 ianuarie – ziua internațională a educației pentru mediu
-3martie – ziua mondială a faunei sălbatice
-18 martie – ziua globală a reciclării
-22 martie – ziua mondială a apei
-23 martie – ora pămîntului
-21 aprilie – ziua internațională a pădurilor
-22 aprilie – ziua pămîntului
-20 mai – ziua mondială a albinelor
-17 mai – ziua mersului la serviciu cu bicicleta
-24 mai – ziua europeană a parcurilor naționale
-3 iunie – ziua mondială a bicicletei
-5 iunie – ziua mediului
-8 iunie – ziua oceanului planetar

Și lista continuă.

Presbiter Iovița Vasile

Cine dintre oameni nu-şi doreşte să fie sănătos cu trupul? Toţi alergăm după sănătatea trupului, foarte puţini ne îngrijim de cea a sufletului.

Biserica pomenește între Sfinţii lui Dumnezeu pe Cuviosul Pimen, cel cu multe dureri. Acesta s-a născut bolnav trupeşte şi aşa a trăit. Părinţii lui l-au dus la Sfânta Mănăstire Pecersca, cerându-le monahilor să se roage pentru fiul lor. ,,Iar Cuvioşii Părinţi, ostenindu-se mult întru rugăciuni, nimic nu au folosit bolnavului, căci rugăciunea lui biruia pe toţi, fiindcă el singur nu-şi cerea sănătate de la Domnul, ci mai ales cerea adăugare de boală, ca nu cumva, însănătoşindu-se, să-l ia părinţii săi de la mănăstire şi să nu-şi mai câştige dorinţa’’. Cu multă osârdie se ruga şi pentru ca Dumnezeu să-l învrednicească de viaţa călugărească. Şi cum Dumnezeu are nebănuite căi, într-o noapte au venit Îngeri luminaţi, ca nişte tineri frumoşi, alţii în chip de egumeni şi au calugărit pe Pimen, după toată rânduiala Sfintei Biserici. Mirarea obştii a fost mare şi a trebuit oarecare timp pentru a se dumiri că Îngerii lui Dumnezeu au împlinit dorinţa cea de multă vreme a Cuviosului Pimen.

A fost încredinţat celor care se îngrijeau de bolnavi, dar aceştia îl lăsau în părăsire chiar câte trei zile, încât Cuviosul suferea de foame şi sete, şi o făcea cu bucurie, răbdând toate pentru Domnul. A fost adus lângă el un frate bolnav, pe care l-a tămăduit prin rugăciune, pentru ca el să se facă slujitor al celor bolnavi. Fratele a uitat degrabă de făgăduinţă şi l-a lăsat în părăsire pe Cuvios. Atunci Dumnezeu a adus iarăşi boală fratelui, şi iarăşi Cuviosul l-a tămăduit. Ar fi putut Sfântul Pimen să se roage şi pentru sine, ca Dumnezeu să-i dea sănătate, însă spunea: ,,Mai de folos îmi este să putrezesc cu totul în această viaţă, pentru ca în cealaltă, trupul meu să fie fără de stricăciune. Aici să sufăr urâta putoare, ca acolo să mă umplu de buna mireasmă. Bună este, frate, bisericeasca stare înainte, întru luminatul, curatul şi preasfântul loc, unde poţi, cu îngereştile puteri nevăzute, a înălţa cântare lui Dumnezeu’’.

Douăzeci şi opt de ani a răbdat Cuviosul povara bolii. Preabunul Dumnezeu a adus vremea mutării sale şi, înştiinţat de aceasta, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, apoi tot Sfinţii Îngeri au venit şi i-au luat curatul suflet, spre a-l duce în faţa tronului ceresc, la judecata particulară (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 82-87).

Presbiter Iovița Vasile