ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Transcriere înregistrare:
– Nu vreau să spun nimic despre vaccin. Aș avea foarte multe de spus, dar din cauză că toți prietenii mei care s-au exprimat împotriva vaccinului au fost uciși…

– Pe scurt, în Germania încă nu știe nimeni, în SUA au fost uciși un mare număr de medici alternativi și oameni de știință, pretinzîndu-se că au fost sinucideri.

– Da, acum 3 ani, au trecut aproape 3 ani, am fost în Chicago la o mare conferință legată de autism, și prietenul meu foarte bun și apropiat, Jeff Bradstreet, era cercetătorul principal care studia cum se pot vindeca copiii care suferă de autism și a publicat multe studii despre pagubele pricinuite de vaccinuri și despre adjuvanții conținuți de acestea. El a menționat la această întîlnire din Chicago despre o nouă metodă de a vindeca creierele copiilor autiști și o săptămînă mai tîrziu a fost găsit împușcat, plutind în rîu [Știre din 2015 despre moartea lui Jeff Bradstreet – linc; vezi deasemeni articol în Washington Post: Doctor antivaccinist susținător al unor terapii primejdioase pentru autism găsit mort – linc]. Și știu că Jeff… dacă am cunoscut vreodată pe cineva care nu avea absolut nici o tendință de sinucidere, acela era Jeff. A fost interpretat ca sinucidere, dar știu de la angajați ai serviciilor secrete americane că este demult cunoscut că nu a fost sinucidere, ci o crimă făcută de specialiști. De atunci au fost deja peste 30 de medici și oameni de știință găsiți morți într-un mod asemănător. Unii pur și simplu au dispărut sau prin atac de cord prin inducție, care este o metodă preferată acum. Știu despre asta, am văzut cu ochii mei aceste aparate, seamănă cu un pistol, se trage în inimă cu microunde și provoacă imediat infarct. Prieteni care sînt în CIA mi-au arătat asta prin experimente pe animale, cît de avansate sînt aceste arme acum. Sînt cîțiva prieteni și cunoscuți care sînt în aceste cercuri, iar eu îmi fac gînduri unde se află numele meu pe această listă. Cît de sus sînt pus, dar acum încă trăiesc.

– Să sperăm că va rămîne așa!

– Dar cum am spus, ceea ce au toți în comun cei care au fost găsiți morți este lupta împotriva actualului program de vaccinare, este lupta împotriva unor toxine de mediu și folosirea unor metode foarte eficiente de vindecare nefarmaceutice. Există ceva în comun, sînt unele lucruri pe care nu le spun în amănunt aici în interviu

…

– Odată mi-au poruncit să găsesc o otravă care nu poate fi detectată. Ceva ce ar simula un atac de cord, ceva ce ar ucide și ar face ca victima să pară că a avut un atac de cord. Am găsit așa ceva.

Audiere în Senatul american, 1975:

– Poți trage o săgeată cu acest pistol?

– Da, domnule președinte. Și a fost dezvoltată o săgeată care poate pătrunde ținta fără ca ținta să poată observa.

– Otrava înghețată s-a transformat într-un fel de săgeată și a fost împușcată cu o viteză foarte mare, iar cînd a lovit persoana, otrava se dezgheța în trupul ei. Ar fi doar un mic punct roșu pe trup care ar fi foarte greu de detectat și nu ar fi nici un ac sau altceva de găsit.

– Ați adus vreunul din aceste dispozitive care ar fi permis CIA să folosească această otravă pentru a ucide oameni?

– Partea rotundă din partea de sus funcționează electric. Bateriile sînt în mîner. Se poate folosi o săgeată mică.

– Și săgeata însăși, cînd lovește ținta – victima simte ceva și simte că este pe cale să moară?

– A fost dezvoltată una specială (săgeată) care ar trebui să facă posibilă pătrunderea țintei fără a fi observată.

– Ca o unealtă de crimă, aceasta este maximul de eficiență pe care-l poți avea.

– Este o armă, o armă foarte puternică.

– Și otrava nu s-ar putea depista la autopsie?

– Da. Nu ar exista nici un mod de a depista că ținta a fost lovită. [Despre acest tip de armă dezvoltată de CIA găsim informații și pe saitul Europa Liberă – linc, cu subtitlul „arma infarct”]

(Tainele CIA – film din 1998 – Ralph McGehee, Phil Agee și alți foști ofițeri/agenți CIA)

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne cere să mărturisim pentru El înaintea tuturor necredincioşilor lumii acesteia: ,,Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceeruri’’(Matei 10, 32). Biserica lui Hristos mărturiseşte întotdeauna drept înaintea tuturor oamenilor. În opoziţie, şi sectarii şi cei din bisericile mincinoase, şi ecumeniştii, necredincioşii sau păgânii, precum mahomedanii sau budiştii, pot să-L mărturisească pe Hristos, dar mărturia lor este mincinoasă. Când rostim, la Sfânta Liturghie sau în rugăciunile noastre particulare, Crezul, atunci mărturia noastră este dreaptă. Dacă ne abatem de la această mărturisire, precum ereticii catolici, cu Filioqe şi cu toate rătăcirile lor, mărturisirea noastră devine strâmbă.

Nu se cuvine, aşadar, să-L mărturisim pe Domnul Iisus Hristos ca fiind numai Om, cum făceau ereticii arieni şi cum fac martorii lui Iehova, nici ca având o singură fire, ca monofiziţii, nici ca având o singură voinţă, ca monoteliştii, nici ca fiind un simplu întemeietor de religie, alături de Buda şi Mahomed, cum pretind ecumeniştii de astăzi, ci drept: ,,Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel Ce este deofiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut’’.

În calendarul nostru bisericesc sunt pomeniţi Sfinţi care au mărturisit drept despre Dumnezeu. Aceştia se numesc ,,Mărturisitori’’. Aşa este, de pildă, Sfântul Maxim Mărturisitorul, care a spus: ,,Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtăşească cu patriarhul (rău-credincios, n. a.), eu nu pot să mă împărtăşesc cu dânsul’’.

Presbiter Iovița Vasile

Citesc cu oarecare surprindere pledoaria Preotului Profesor Ene Branişte, privitoare la adaptarea posturilor Sfintei Biserici Ortodoxe la condiţiile vremurilor noi. Scria aceasta înainte de 1985: ,,Totuşi, trebuie să avem în vedere faptul că vechile dispoziţii canonice, enumerate până aici şi privitoare la durata, asprimea şi obligativitatea diferitelor posturi de peste an, au fost formulate pentru credincioşi care trăiau în alte vremuri şi în condiţii de viaţă cu totul deosebite de cele în care trăiesc credincioşii de azi. De aceea, aplicarea lor integrală nu mai este posibilă decât cel mult vieţuitorilor din mănăstiri şi unui număr restrâns de credincioşi laici, cu o conştiinţă religioasă mai riguroasă’’(Liturgica Generală, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1985, p. 326-327). Întrucât nu au caracter de dogmă, continuă Părintele, normele bisericeşti privitoare la post ,,pot fi anulate, modificate sau atenuate de aceeaşi autoritate, la nevoie’’.

Părintele comite o mare eroare, ca să nu spun mai mult, pe care nu ştiu dacă a îndreptat-o, prin Spovedanie, până la sfârşitul vieţii sale. Nu avem voie să ne atingem de rânduielile bisericeşti referitoare la Post, aşa cum au fost ele statornicite de Sfinţii Părinţi, sub cuvântul grijii faţă de credincioşii vremurilor noastre, sau invocând şi altfel de pretexte. Dimpotrivă, avem o datorie sfântă de a păstra neştirbită învăţătura Sfintei Biserici despre Posturi. Cine vrea să culeagă roadele binecuvântate ale postului, ţine cu rigoare posturile, sau măcar după puteri. Nu putem face din condiţiile vremurilor noastre un dreptar după care să ajustăm Posturile bisericeşti, nesocotind Sfintele Canoane. Este ştiut că puţini se străduiesc să postească după rânduială, şi foarte mulţi invocă neputinţa, fără să fi încercat, cât de cât, să-şi depăşească starea de comoditate în care se complac. De dragul acestora, nu ne vom apuca acum să anulăm ceea ce ne-au lăsat Sfinţii Părinţi.

Aflăm, din aceaşi carte a Părintelui, despre ,,comisia interortodoxă pregătitoare a celei de-a doua Conferinţe pan-ortodoxe pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod’’. Aceasta a propus, printre soluţii, reducerea Postului Naşterii Domnului la jumătate, care ar urma să înceapă în 4 decembrie!! Aşadar, aceasta este tendinţa: desfiinţarea Posturilor Sfintei Biserici şi acolo se va ajunge, dacă vom urma modul de gândire a Preotului Branişte şi al altora de acelaşi cuget. Un lucru este cert: Biserica, Poporul lui Dumnezeu, nu se va supune acestor directive, concepute în laboratoarele obscure ale necredinţei.

(Articol scris în 2011)

Presbiter Iovița Vasile

În această Duminică  Sfântă, ne este dat de sus să fim lângă Mântuitorul intrând în cetatea Ierusalimului. Văzând în duh, cu multe secole înainte, acest eveniment, Sfântul Prooroc Zaharia a aşezat în cartea sa acest îndemn: ,,Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, că iată, Împăratul tău vine la tine: drept şi biruitor şi smerit’’. Şi fiicele Sionului şi ale Ierusalimului s-au bucurat văzând pe Cel Drept şi Biruitor şi Smerit. În entuziasmul lor, şi-au aşternut hainele pe pământ, făcând drum Dumnezeului şi Mântutitorului lumii. Ca bucuria să fie deplină, au tăiat ramuri din copaci, semn ale biruinţei, şi le-au înălţat, cinstind pe Biruitorul. Cetatea sfântă  fremăta de strigătele mulţimilor: ,,Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia ce vine a Părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!’’ (Marcu 11 9-10). ,,Osana’’ este o exclamaţie ebraică însemnând ,,mântuieşte’’, oamenii înţelegând prea bine că Iisus este Mântuitorul nostru şi că ,,întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi’’ (Fapte 4,12).

Sfinţii Evanghelişti descriu în cuvinte puţine, dar semnificative, entuziasmul oamenilor în mijlocul cărora Fiul lui Dumnezeu nu se bucura. Nu se bucura pentru că în zare se vedea fatidica Golgotă, iar El ştia că aceleaşi mulţimi, peste numai câteva zile, vor striga cu ură nestăvilită: ,,Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!’’ Nu se bucura pentru că Ierusalimul n-a cunoscut vremea cercetării sale (Luca 19, 44). De aceea, Iisus vedea viitorul sumbru al cetăţii: ,,Căci vor veni zile peste tine când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura şi te vor strâmtora din toate părţile şi te vor face una cu pământul şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră’’ (Luca 19, 43-44).

Aceste profetice cuvinte aveau să-şi găsească împlinirea în anul 70, când armatele romane au distrus Ierusalimul şi au desfiinţat statul Israel. Nu se bucura Iisus pentru că mai-marii poporului fierbeau de ură şi căutau să-L piardă, dar nu puteau, din pricina celor care-L însoţeau şi-L ascultau (Luca 19, 47-48). Era contestat atunci, este batjocorit şi-n vremea noastră, de aceea scria Părintele Stăniloae cu grea amărăciune: ,,Poate astăzi mai mult ca oricând, Hristos este negat. Atunci era ceva negat din El: nestorienii negau unitatea de persoană, monofizuţii au negat umanitatea, arienii au negat egalitatea cu Tatăl, deci fiecare câte ceva. Dar astăzi se neagă peste tot Hristos. Şi asta ne somează să punem în lumină şi mai mult adevărurile Lui’’.

Tristeţea Mântuitorului contrasta vădit cu cu bucuria generală, ceea ce l-a făcut pe Sfântul Luca să scrie că, văzând starea de lucruri din cetate, ,,a plâns pentru ea’’ (Luca 18, 41). Sentimentele noastre, ale fiilor Bisericii, sunt de bucurie şi, deopotrivă, de tristeţe. De bucurie pentru că suntem dintre cei care-L primim cu drag pe Fiul lui Dumnezeu; de tristeţe pentru că Intrării în Ierusalim i-au urmat Patimile cele mântuitoare, când răutatea lumii întregi s-a revărsat peste dealul Golgotei. Astăzi, asemenea mulţimilor ierusalimitene, primim şi noi ramuri de salcie binecuvântate în biserică pe care le vom duce la casele noastre şi le vom aşeza la sfintele icoane. Şi-n acest fel ne arătăm dragostea pentru Mântuitorul şi statornicia până la moarte (Apocalipsa 2,10).

Bucură-te, Sfântă Biserică Ortodoxă, Mireasă a lui Hristos, că Împăratul tău vine la tine! A venit atunci în Ierusalim, va veni iarăşi la sfârşitul veacului acestuia. ,,Da, vin curând. Amin. Vino, Domne Iisuse! Harul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toţi! Amin’’ (Apocalipsa 22, 20-21).

Presbiter Ioviţa Vasile

În plină iarnă demografică a României, Ministrul Sănătății vrea ca statul să faciliteze achiziția de anticoncepționale de către femei.

Ministrul Sănătăţii, Alexandru Rafila, a anunțat joi că are în vedere un proiect care presupune compensarea de către stat a contraceptivelor, dacă o femeie tânără dorește acest lucru.

Rafila a răspuns afirmativ, adăugând că proiectul este similar cu cel care a stat la baza compensării vaccinurilor pentru adulți.

„Da, este similar dacă vreţi cu proiectul care a stat la baza compensării vaccinurilor. Mi se pare mult mai firesc şi mult mai simplu ca o femeie tânără să beneficieze de tratament contraceptiv, dacă doreşte acest lucru, în mod evident, pe bază de prescripţie medicală, pentru că în sistemul care a existat acum mai mulţi ani, care însemna achiziţie centralizată, distribuirea în judeţe şi aşa mai departe – era foarte complicat – ducea la foarte multe pierderi şi la foarte multă birocraţie. O să discutăm în ceea ce priveşte categoriile eligibile, să avem în vedere ca toate persoanele care ar trebui să beneficieze de un astfel de tratament să poată să o facă”, a explicat ministrul Sănătăţii, citat de Agerpres.

De remarcat că ministrul Rafila a folosit expresia „tratament contraceptiv”, ca și cum sarcina ar fi o boală, iar copilul o afecțiune care trebuie tratată.

Rafila a precizat că, în cazul minorelor, va fi necesar acordul părinţilor: „O să vedem la minore, este problema legată şi de discuţia cu părinţii acestor minore, pentru că e bine ca tratamentul contraceptiv să fie făcut şi cu acordul părinţilor.”

Această inițiativă a ministrului sănătății vine pe fondul unei crize demografice fără precedent în România.

(Preluare de pe blogul Ion Coja)

Multe lucruri frumoase s-ar putea spune despre Sfinţii pe care-i pomenim în această zi. Am ales a scrie cuvânt de învăţătură despre Sfântul Ştefan, rânduit de Biserică să fie păstor într-un popor închinător la idoli, care locuia în ţinutul Permului, aflat sub stăpânire rusească. Înainte de toate, a învăţat limba acelui popor, apoi a alcătuit un alfabet pentru a putea traduce Scripturile Sfinte în graiul lor. Împotrivirile erau mari şi numeroase din partea păgânilor din Perm. S-au ridicat cu defăimări asupra lui, unii chiar au vrut să-l ucidă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, a izbutit să aducă, prin Sfântul Botez, la Dreapta Credinţă câteva suflete şi să înalţe o biserică.

În ţinutul Permului era un vrăjitor vestit pe care oamenii îl cinsteau ca pe un tată şi învăţător al lor. Cum vrăjitorii sunt slujitori ai diavolului, şi acesta s-a ridicat cu înverşunare asupra Sfântului. De multe ori a chemat diavolii asupra Cuviosului ca să-l înspăimânte, însă aceştia s-au dovedit fără putere, încât nu se puteau apropia de el. Într-una din înfruntări, vrăjitorul a propus Sfântului două încercări prin care să se arate cine are Credinţa adevărată: trecerea prin foc şi prin apă. Sfântul a răspuns cu smerenie: ,,Pace vouă, fraţilor, mântuiţi-vă, iertaţi-mă şi vă rugaţi pentru mine, căci eu pentru Sfânta Credinţă sunt gata a muri. Deci, mă duc spre încercarea ce-mi stă în faţă, nădăjduind spre Iisus, Începătorul şi Împlinitorul Credinţei’’.

Când a venit vremea primei încercări, Cuviosul a cerut celor de faţă să aprindă o casă pustie din apropiere. Luând de mână pe vrăjitor, a voit să intre cu acesta prin foc. Frică mare a căzut asupra slujitorului diavolesc, încât n-a voit să se supună cu nici un chip încercării pe care el însuşi o propusese. Urmau să intre apoi într-o copcă făcută în gheaţa unui râu. Şi de rândul acesta vrăjitorul s-a arătat înspăimântat, aşa că poporul adunat s-a convins de deşertăciunea şi neputinţa  sa şi a strigat: ,,Este vinovat şi i se cuvine pedeapsa morţii’’. Sfântul le-a răspuns cu multă înţelepciune: ,,Ba nu! Mâna noastră nu va fi asupra vrăjmaşului nostru! Că nu m-a trimis Hristos să ucid, ci să învăţ cu blândeţe şi să sfătuiesc cu linişte; nici nu mi-a poruncit Stăpânul meu să pedepsesc, ci să cert cu milă’’. A certat, aşadar, pe vrăjitor şi l-a alungat din acele locuri, astfel că Biserica sporea, iar capiştile idoleşti erau dărâmate.

După o vreme, fiind la Moscova, Sfântul Ştefan s-a îmbolnăvit şi s-a mutat la Domnul, lăsând în urmă Biserica Permului, pentru mântuirea păcătoşilor (După Vieţile Sfinţilor pe aprilie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.325-337).

Presbiter Iovița Vasile

Cristina Șevcenco, o tânără româncă a povestit pe rețelele de socializare cum a luat decizia de a se întoarce în țară, după mai mulți ani în care a locuit în Danemarca. Tânăra a povestit, pe parcursul mai multor clipuri postate pe tiktok, care este realitatea din țara lui Hamlet, față de ceea ce mass-media prezintă românilor, ca fiind un fel de „paradis” al țărilor nordice.

Antreprenoare de succes, care lucrează cu firme din străinătate, tânăra a spus că în Danemarca, situația este foarte gravă din punct de vedere social: acolo, depresia și consumul de alcool sunt la niveluri uriașe, iar conceptul de familie este țăndări.

„Mass-media ascunde ceea ce se întâmplă de fapt, în Danemarca. Tinerii sunt predispuși să devină alcoolici, pentru că beau de la o vârstă foarte fragedă, nici în România nu se bea atât de devreme.

Ei beau cantități industriale de vodcă, la orice oră, în orice zi, înainte să se ducă la școală, înainte să urce la volan. Danemarca este țara cu cel mai mare consum de antidepresive, în special Xanax. Majoritatea cunoștințelor mele din Danemarca erau pe Xanax. Toată lumea bea și toată lumea fumează.

Relațiile incestuoase sunt foarte, foarte populare. Pe mine m-a oripilat țara.

Acolo nu există conceptul de „întâlnire”: fiecare se întâlnește cu cine vrea. În orașul în care locuiam a izbucnit, la un moment dat, o epidemie de boli cu transmitere sexuală.

În Danemarca se insistă pe partea de explorare sexuală. O profesoară de-a mea m-a întrebat dacă am încercat vreodată cu o femeie”, a spus ea.

Tânăra a menționat că în Danemarca, impozitele sunt uriașe: „În Danemarca faci foarte mulți bani, dar 60% îi împarți cu statul, pentru că plătești 58% taxe și din orice formă de venit ai, trebuie să plătești impozit, peste acești 58%.”

Cristina Șevcenco a mai zis că după ce a trăit în Danemarca, a înțeles valoarea familiei, pe care o lua „de bună”, la plecarea din țara noastră, România. „Eu sunt o persoană care-și dorește o viață de cuplu, liniștită. Acolo, totul este un război. […] Mi-am dorit mult să fiu în România, pentru că luam „for granted”( de bună – n.r.) familia și acum, la 30 de ani, înțeleg altfel.

De când am m-am întors în România, am firma mea, lucrez pe timpul meu, în condițiile mele. România are inima mea, chiar că consider că România este a celor care se întorc, să o ajute să crească, să se dezvolte. România are un potențial pe care mulți nu-l văd. Aș prefera să lucrez în România și să fac mai multe lucruri, decât să lucrez în Danemarca în construcții”, a conchis ea. Postările sale au devenit virale.

(Preluare de pe blogul Ion Coja)

Am citit predica unui părinte, rostită și scrisă în 2009, prin care acesta atrăgea atenția asupra primejdiei de moarte pe care o reprezentau, de-atunci, vaccinurile puse la dispoziția cetățenilor romani. Slujitorii Bisericii s-au pronunțat și asupra Gardasilului, administrat fetițelor de pană la 14 ani. Acum s-a dovedit că acesta are efecte cumplite asupra sănătății, cu toate că era prezentat, în chip mincinos, ca remediu împotriva cancerului de col uterin. Citind cele scrise mai jos, am recunoscut glasul Bisericii, deosebit de maleficul Vasile Bănescu, erijat în purtător de cuvant al ei, în vremea pandemiei. Ne aducem aminte cu cată ardoare îndemna acest personaj funest lumea spre centrele de vaccinare și cați sunt acum în suferință, sau nu mai sunt printre noi, datorită lui.

Presbiter Iovița Vasile

,,Peste toate acestea, vedem cum se încearcă răspândirea gripei porcine şi crearea unei psihoze în rândul oamenilor, încât să primescă vaccinurile, care li se pun cu generozitate la dispoziţie. După cum s-a dovedit, aceste vaccinuri distrug sistemul de apărare a organismului uman, ceea ce constituie un act criminal. Au ieşit la iveală planurile ascunse ale stăpânitorilor lumii de a reduce populaţia globului la o treime, prin înfometare, epidemii şi pandemii provocate, vaccinuri ucigaşe, controlul naşterilor, încurajarea avortului, sărăcie şi, după cum spun unii, un al treielea război mondial. Biserica noastră şi-a făcut datoria nu prin ierarhi, ci prin credincioşii simpli, prin preoţi umili, prin călugări nebăgaţi în seamă, care au prevenit populaţia asupra primejdiilor care o pândesc. Până acum, 17 decembrie 2009, foarte puţini au primit vaccinul, iar autorităţile sunt disperate de insucces şi ameninţă că acei care se vor îmbolnăvi fără a primi vaccinul, vor suporta cheltuielile de spitalizare, după ce aceştia au plătit, ani la rând, importante sume de bani pentru asigurările de sănătate şi pentru medicii de familie. Dictatura este mai mult decât evidentă: ţi se ia cu sila şi ţi se dă ceea ce vor ei, fără a avea putinţa de a te împotrivi în vreun fel sau altul.

Ca tabloul dezastrului să fie complet, au încercat să vaccineze fetiţele de 9 ani împotriva cancerului de col uterin, ca şi cum acest vaccin miraculos ar avea efect până la sfârşitul vieţii. Campania a fost un eşec şi a fost amânată până în toamna acestui an. Când a fost reluată, au schimbat categoria de vârstă la 12-14 ani, pentru a cuprinde cât mai multe fete în acest plan diabolic. Se pare că şi de data aceasta oamenii au sesizat intenţiile ascunse ale autorităţilor şi refuză vaccinul pentru fiicele lor’’.

Ce repede au trecut!

Eram la cateva luni după întreruperea comuniunii cu episcopul ecumenist al Sălajului, Petroniu Florea. Fusesem oprit de la slujire, încat a trebuit să plec de la Mănăstirea Bălan, unde slujeam fără vreo pretenție materială, doar de dragul vieții mănăstirești. Imediat mi-am strămutat slujirea în paraclisul pregătit cu multă vreme înainte și mi-am continuat slujirea, ca și cum nimic nu s-ar fi întamplat.

Atunci am simțit nevoia de a face mai mult, spre slava lui Dumnezeu și binele semenilor. L-am rugat pe Părintele Cantor Mihai, mai tanăr și mai priceput, să-mi deschidă acest blog cu gandul de a publica, din vreme-n vreme, cate o predică, oarece cateheze, o seamă cuvinte duhovnicești pe care le aveam scrise și cam atat. Era 24 aprilie 2017.

Primul an  a mers greu, abia dacă am putut contabiliza vreo 2900 de vizualizări. Apoi audiența a crescut încet, pentru că n-am încetat să public ceea ce-mi propusesem. În anii care au urmat, am reușit să adun peste 200 000 de vizualizări anual, ceea ce pentru mine era mult peste așteptări. Așa am ajuns astăzi la un total de circa 1 155 000 de vizualizări. Pentru unii e o nimica toată, pentru mine reprezintă foarte mult. Am publicat în această. perioadă aproape 3200 de articole, cuvinte ale Sfinților Părinți, extrase din gîndirea Părinților pustiei, din viețile Sfinților, predici, cateheze, cuvinte de învățătură, comentarii, meditații, studii, recenzii, exegeze, polemici, documente de mare interes eclezial.

Cu trecerea vremii, mi s-au alăturat mai mulți părinți, frați și surori îngrădiți de erezie, cu prețioase contribuții personale ori cu texte de interes pentru cei care-L iubesc sincer pe Mantuitorul Hristos. Acest fapt a dat substanță și valoare blogului, meritul meu fiind doar acela de a copia și pregăti textele respective pentru publicare. Cei mai mulți s-au retras din această colaborare, din motive pe care n-am încercat să le deslușesc, așa încat am rămas ca o pasăre singuratică pe acoperiș, cum spune Psalmistul. Oricum, eu le sunt recunoscător pentru osteneala frățiilor lor. Chiar și în aceste condiții, mă străduiesc să mențin ritmul unei postări pe zi și să intru în al optulea an de publicistică bisericească cu destule neîmpliniri, ezitări, căderi și greșeli pe care le-am făcut, și pe care le-am îndreptat doar parțial.

Sunt extrem de mulțumit pentru faptul că am păstrat blogul curat, fără reclame agresive, indecente și supărătoare, pană la urmă. Am refuzat această ofertă și bine am făcut, pentru ca Dumneavoastră, cititorii mei, să puteți lectura textele în liniște și, sper eu, cu foloase duhovnicești.

Despre mișcarea noastră de apărare a Bisericii și Credinței, în fața asaltului ecumenist, sunt multe de spus. Ne-au lovit destule valuri, am trecut prin multe ispite, am starnit animozități și nemulțumiri, am pierdut prieteni. Important e că ne-am păstrat echilibrul și gandurile bune pe care ni le-a dat Dumnezeu, cu care am început drumul acesta anevoios, chiar dacă de multe ori, ne-am confruntat cu situații nemaiîntalnite în Istoria Biserici noastre.

Mulțumesc Atotputernicului Dumnezeu că în vremea cumplitei plandemii m-am situat printre cei care v-au atras atenția asupra primejdiei imense, pe care o reprezenta  zisul vaccin ucigaș. Acum se vede răul pe care-l provoacă oamenilor acea substanță inoculată cu intenția vădită de a ucide și a reduce populația globului de către indivizi satanizați, cățărați pe pozițiile înalte ale puterii.

Internetul, telefonia mobilă și celelate înlesniri inventate de om pot fi de un folos real, dar oferă și o latură absolut malefică, depinde cum ne raportăm la ele. Cată vreme încercăm să stăm de partea adevărului, socotesc că este benefic să ne folosim de ele. Nici nu m-am gandit vreodată că ceea ce public pe acest blog va ajunge pană la marginile lumii: Japonia, Noua Zeelandă, Filipine, Malaiezia, Australia, din nordul pană-n sudul Africii, din Canada pană-n regiunile sudice ale Americii Latine, în țări islamice unde Hristos e interzis, cum interzisă este și Evanghelia Sa.

Ce vom face în viitor? Ce va randui Dumnezeu, Care ne cunoște gandurile, ne pătrunde inimile și rărunchii și le ține toate sub purtarea Sa de grijă. Grijă de căpetenie să ne fie mantuirea sufletelor noastre, fără de care alergarea noastră pe pămant își pierde sensul și rostul. Este posibil ca, la un moment dat, să-mi închidă blogul, poate chiar fără putință de revenire. Facă-se voia lui Dumnezeu.

Presbiter Iovița Vasile

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe era ostaş în armata împăratului păgân Diocleţian. Faptul că era creştin a rămas tăinuit, o vreme. Când s-a aflat că este slujitor al lui Iisus Hristos, a fost dus în păgânească adunare şi acolo a mărturisit cu bărbăţie: ,,Până când, o, împărate, şi voi, domni şi sfetnici, care sunteţi rânduiţi pentru îndreptarea legilor bune şi a judecăţilor celor drepte, porniţi mânia voastră asupra creştinilor şi înmulţiţi nebunia voastră, întărind hotărârile celor fără de lege şi judecăţile cele nedrepte, dându-le asupra oamenilor nevinovaţi, care n-au făcut nimănui strâmbătate? Pentru ce-i prigoniţi şi-i chinuiţi pe creştini, silind spre a voastră păgânătate – întru care petreceţi nebuneşte – pe aceia, care au învăţat a ţine bine Sfânta Credinţă? Pentru că idolii voştri nu sunt dumnezei, deci nu vă amăgiţi cu minciunile, căci Hristos este Unul Dumnezeu şi Acela Unul, întru slava lui Dumnezeu Tatăl; şi toate s-au făcut prin El şi cu Duhul Lui Cel Sfânt toate s-au alcătuit. Deci ori singuri să cunoaşteţi adevărul şi să vă învăţaţi Dreapta Credinţă, ori pe cei ce ţin de adevăr şi de Dreapta Credinţă să nu-i tulburaţi cu nebunia voastră!’’

Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul într-o zi de 23 aprilie.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe nu a încetat a lucra binele nici după moartea lui. Cărţile noastre bisericeşti ne istorisesc multele minuni ce s-au săvârşit prin acest Sfânt bineplăcut lui Dumnezeu. Se spune că un mahomedan a intrat într-o biserică la vremea citirii pravilei. A văzut un preot stând înaintea icoanei Sfântului Mucenic Gheorghe, citind rugăciuni în taină. Atunci a vorbit rău-credinciosul celor de un neam cu el: ,,Vedeţi pe acest nebun ce face? Se roagă la scândură. Aduceţi-mi un arc şi o săgeată, să săgetez scândura aceea’’. Încordând arcul a slobozit săgeata, dar aceasta nu s-a dus spre icoană, ci în înălţime şi căzând, a rănit mâna acelui nesăbuit, încât grea durere îi pricinuia. Preotul i-a vorbit cu înţelepciune, învăţându-l că se închină lui Dumnezeu şi nu scândurii. Ca să cunoască puterea lui Dumnezeu, l-a sfătuit să ia la sine icoana Sfântului Mucenic Gheorghe şi din candela ce va arde în faţa ei să ia ulei şi să-şi ungă mâna. Cu bunăvrerea lui Dumnezeu s-a vindecat şi a cunoscut minunile pe care le săvârşeşte Dumnezeu prin Sfinţii Lui, care sunt pe tot pământul. A cerut să fie botezat, lucru care s-a petrecut în puterea nopţii, de frica mahomedanilor păgâni, care ucid fără cruţare pe cei care părăsesc reaua şi deşarta lor credinţă.

Pentru rugăciunile Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Preabunul Dumnezeu să Se milostivească spre noi, cei păcătoşi (După Vieţile Sfinţilor pe aprilie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 274-300).

Presbiter Iovița Vasile

De mai multe ori am scris cu bucurie că pe scaunul Bisericii din Roma au stat Papi adevăraţi, cu dragoste pentru Hristos şi aproapele, care nu s-au socotit a fi mai presus de ceilalţi episcopi şi stăpâni peste Biserică, ci au slujit tuturor, după cuvântul Mântuitorului: ,,Ştiţi că ocârmuitorii nemurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care dintre voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul, să vă fie vouă slugă, după cum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi’’ (Matei 20, 25-28)

Am pomenit, între Sfinţii lui Dumnezeu, pe Fericitul Atanasie Sinaitul, Patriarhul Antiohiei. Acesta a trăit în vremea Sfântului Grigorie Dialogul, Papă al Bisericii Romei (590-604). Cei doi Sfinţi erau despărţiţi de o depărtare cu anevoie de străbătut, dar uniţi întru slujirea Mântuitorului. Câtă dragoste frăţească era între cei doi arhierei ai lui Hristos, mărturiseşte o scrisoare trimisă de Sfântul Papă Grigorie fratelui său, Sfântul Atanasie Sinaitul.. ,,Mă înştiinţezi, Preasfinţia ta, preaiubitule, că de ar fi fost cu putinţă, ai fi voit fără hârtie şi fără trestie să vorbeşti cu mine, şi pătimeşti de durere că depărtarea cea mare a Răsăritului de Apus ne opreşte pe noi. Însă adevărat zic, că şi în hârtie îmi vorbeşte gândul vostru, că în cuvintele Preasfinţiei tale este arătată dragostea voastră către noi şi nu suntem despărţiţi cu locurile, noi cei ce cu darul Atotputernicului Dumnezeu suntem uniţi prin legătura dragostei… Ci vă rog pe voi, rugaţi-vă pentru mine, neputinciosul, ca Domnul, scoţându-mă dintr-atâtea de multe învăluiri şi primejdii de la longobarzii cei ce au năvălit asupra Romei, mai degrabă să mă treacă la limanul odihnei celei veşnice. Cu mulţumire am luat binecuvântările voastre cele îndurate, pe care mie, omule al lui Dumnezeu, fiind sărac cu duhul, mi le-ai trimis, zicând:  Ce să dea săracul, decât numai cele ce sunt ale săracului? Dar de  nu v-aţi fi făcut săraci cu duhul pe voi singuri, binecuvântările voastre n-ar fi fost atât de îndurate’’.(După Vieţile Sfinţilor pe aprilie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 228-231).

Înţelegem de-aicicum cugetau adevăraţii arhierei ai Bisericii Romei şi  constatăm câtă diferenţă este între aceştia şi papii cei semeţi, care se socotesc stăpâni peste Biserică, locţiitorii lui Hristos, şi în numele Lui răspândesc o mulţime de erezii, încât catolicii nu mai sunt o Biserică, ci o adunare de eretici.

Presbiter Iovița Vasile

Fii naționalist în limitele adevărului. Nu ne temem de adevăr! Dimpotrivă, ca popor, noi suntem interesați de căutarea, aflarea și rostirea adevărului.

A fi naţionalist înseamnă să pui deasupra oricărei idei politice imperativul supraviețuirii ca neam, ca națiune, ca stat! O supraviețuire în demnitate și prosperitate. Salus Patriae suprema lex! Acest imperativ – Salvarea Patriei este legea supremă!, considerăm că este firesc și justificat să guverneze viața politică în toate comunitățile naționale de pe fața pământului. Supraviețuirea și creșterea demografică de calitate este ținta naturală, firească, de la Dumnezeu lăsată pentru fiecare soi de ființe! Deci și pentru om!

Naționalismul nu are nimic de ascuns. Este singura ideologie care poate fi promovată în respectul deplin al adevărului. Ca naționaliști, nu ne temem de adevăr! Dimpotrivă, fiind preocupați de edificarea și creșterea noastră ca națiune, suntem interesați de aflarea și rostirea adevărului. Numai pe adevăr se poate întemeia ceva durabil.

Politica interesului comunitar, național, pune deseori în adversitate persoane și popoare. În asemenea cazuri, cel puțin una din părți, dacă nu cumva amândouă, se fac vinovate de păcatul de a concepe politica interesului național în afara respectului pentru adevăr, pentru dreptate. Fac, din această perspectivă, afirmația cea mai importantă pentru liniștea și elanul sufletesc al politicianului român tînăr și idealist, pornit să se pună în slujba Neamului, dar și a lui Dumnezeu: între interesele Neamului Românesc și respectul adevărului nu există nicio contradicție, nicio incompatibilitate. Atâta vreme cât ne vom ține aproape de obiectivele social-politice formulate de ideologii naționalismului românesc, în frunte cu Mihai Eminescu și Corneliu Zelea Codreanu, vom avea de partea noastră deopotrivă argumentul adevărului istoric și argumentul legitimității.

În rezumatul cel mai succint, obiectivele noastre pot fi cuprinse prin formula eminesciană:

„Chestiunea de căpetenie pentru istoria și continuitatea de dezvoltare a acestei țări este ca elementul românesc să rămână cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste și generoase, bunul lui simț, c-un cuvînt geniul lui să rămâie și pe viitor norma de dezvoltare a țării și să pătrundă pururea această dezvoltare.”

Așa cum au fost ele formulate până acum de gânditorii și luptătorii pentru ideea națională, obiectivele autentic românești nu lezează drepturile legitime ale altor comunități sau popoare, nu contrazic morala creștină, nu se abat de la principiile justiției. Preluarea și promovarea acestor obiective nu riscă să pună pe cineva, cu atât mai mult pe un tînăr, în situația de a se dezice de ceea ce Dumnezeu a sădit mai bun în el.

Ca români, nu vă temeți de aflarea și rostirea adevărului! Așa cum se tem alții! Nu puțini! În fața lui Dumnezeu, a celorlalte seminții și a propriei noastre conștiințe, nu avem nimic de ascuns! Dimpotrivă, în numele adevărului avem de corectat sau infirmat, prin dovezile cuvenite, o sumedenie de calomnii și neadevăruri puse în circulație pe seama noastră, a românilor. De asemenea, importante fapte și evenimente istorice așteaptă să ne facem datoria față de ele și să fie scoase din întunericul uitării ori al ocultării, pentru a fi puse în circuitul valorilor publice, universale.

Sunt, din păcate, multe popoarele a căror istorie consemnează evenimente pentru care urmașii de azi au toate motivele să se rușineze, să-și pună cenușă în cap și să prezinte scuze altor popoare. Recunoașterea publică a acestor vinovății este un pas pentru care omenirea trebuie să se pregătească sufletește și mental. Procesul globalizării, acceptabil și benefic chiar în anumite limite, impune cu necesitate instaurarea unui climat inter-națiuni de încredere, de armonie și colaborare, de concordie. Recunoașterea cu seninătate a greșelilor trecutului face parte din preliminariile unei globalizări în armonie și bună înțelegere. Un examen lucid al trecutului istoric românesc ne pune pe noi, naționaliștii români, în situația reconfortantă de a nu înregistra abuzuri sau daune majore aduse de înaintașii noștri altor popoare, unor comunități umane. Nu a fost lipsită de greșeli și păcate istoria noastră, dar aceste greșeli sunt mai ales față de noi înșine, față de politica autentică a interesului național, pe care deseori am abandonat-o ori am conceput-o greșit. Sau am trădat-o…

Pe parcursul unei istorii milenare, românii nu au practicat niciodată adversitatea sistematică (și tâmpă!) față de un popor sau altul, față de vreo țară. Iar când neprevăzutul istoriei i-a pus pe români în situația de ocupant al unui teritoriu străin, românii s-au comportat remarcabil de demni, de reținuți în a produce suferinţe Celuilalt. La fel, față de prizonieri. În general, față de adversarul învins, aflat oareșicum la discreția învingătorului, românii s-au purtat cu un fair play pe care istoriografii români nu s-au învrednicit să-l evidențeze cum se cuvine, iar istoricii străini l-au ascuns metodic.

Noi, românii, avem o poziție privilegiată față de adevăr. O datorăm părinților și înaintașilor noștri. Ea trebuie să inspire politicianului român deopotrivă încrederea în sine, în cei pe care îi reprezintă, ca și obligația de a trata de la egal la egal cu oricine! Nu avem niciun motiv real pentru a ne fi rușine de noi, ca români!

Avem toate motivele ca să ne vindecăm de complexul de inferioritate de care suferă mulți politicieni și intelectuali de-ai noștri, mai sărăcuți cu duhul, în relațiile lor cu alte culturi, cu alți politicieni sau intelectuali, străini. Consemnăm și subliniem obligația de a combate cu seninătate și fermitate mulțimea de interpretări și comentarii asupra istoriei noastre, asupra firii poporului român, concepute cu rea credință, cu rea voință, nu din ignoranță, ci, de cele mai multe ori, cu program de denaturare a adevărului istoric. Elaborarea și propagarea unor interpretări voit false, defăimătoare, neconforme cu realitatea, cu adevărul, este expresia și efectul unui anti-românism tot mai vizibil, mai bine organizat, mai profesionalizat…

De aceea, din decalogul nostru nu poate lipsi conștientizarea, demascarea și combaterea anti-românismului! Un imperativ de maximă actualitate și urgență.

Problema națională trebuie aprofundată cu prioritate, deoarece lumea de azi și de mâine pune fiecare popor și fiecare țară în conflict de supraviețuire cu alte popoare și mai ales în adversitate cu politica de globalizare. Dacă această adversitate se va tranșa în favoarea mondializării, a globalizării, asta va însemna dispariția statelor naționale, a raselor și națiunilor, în favoarea unui model uman așa zis multi-rasial și multi-cultural. Acest model promovează amalgamul cultural și al raselor, dispariția identității naționale.

În mod paradoxal, față de lumea animală atitudinea considerată a fi cea mai corectă este atitudinea ecologică, de protejare și prezervare a raselor, a speciilor, de salvare a acestora cu eforturi oricât de mari dacă este cazul. O grijă specială este acordată identificării și înmulțirii exemplarelor care ilustrează cel mai bine atributele rasei, ale speciei sau clasei respective de ființe.

Pe plan uman însă, ideea de a păstra puritatea și identitatea rasială este considerată o idee retrogradă, chiar criminală. Și asta pentru că se consideră, în mod fundamental greșit, că preocuparea pentru ideea și idealul de puritate etnică sau rasială ar fi de sorginte nazistă! Ba unii afirmă chiar că este ideea responsabilă de hecatomba umană din cel de al Doilea Război Mondial!

Nimic mai fals decât această abuzivă reductio ad Hitlerum, în care avem motive să vedem o diversiune grosolană, orientată împotriva progresului uman autentic. Teoriile așa zis rasiste sunt mult mai vechi şi au autori diverși, englezi, fracezi, americani, evrei, germani, unii dintre ei deosebit de serioși ca metodă științifică. Inclusiv autori asiatici. Nazismul este un accident istoric, nu poate fi luat în serios pentru a discredita o teorie care are justificarea ei în absolut! Nazismul nu a inventat rasismul, ci l-a compromis sau, mai probabil, nazismul a fost invocat pentru compromiterea cercetării ştiinţifice a raselor umane. A fi împotriva conservării raselor și etniilor, în forma în care rasele au ajuns în epoca modernă, înseamnă a fi împotriva naturii și a lui Dumnezeu.

Prin epoca modernă înțeleg epoca în care popoarele și statele ajung să conștientizeze și să practice planificarea istoriei, încercând să reducă rolul hazardului, al întâmplării în Istorie! Planificarea istoriei nu se poate face fără transparență și consens. Ideea de protecție și consolidare etnică, rasială, trebuie să fie unul dintre consensurile majore și definitorii ale lumii moderne.

Firește, ca orice lucru omenesc, naționalismul (inclusiv rasismul „pozitiv”) a cunoscut și el forme denaturate, aberante chiar, în numele său au fost săvârșite abuzuri și excese care au sfârșit prin a compromite ideea. Ea trebuie reluată cu seninătate și luciditate. Iar primul gest va fi unul reparatoriu față de victimele falsului naționalism. Așadar, afirmarea ideii naționale trebuie să includă condamnarea exceselor șovine, a falsului naționalism, a naționalismului agresiv, de paradă etc. Sunt multe formele sub care naționalismul a degenerat, de cele mai multe ori cu intenția de a compromite ideea națională. În acest scop, ca prim pas, va fi să ne folosim corect de cuvinte re-punând în circulație cuvîntul șovin, respectiv șovinism. Cuvîntul șovin, șovinism a dispărut din vocabularul mass mediei în ultimii douăzeci de ani, fiind folosit cu acest sens peiorativ cuvîntul naționalism, ca sinonim al lui șovinism! Vedem în acest fapt aparent mărunt o dovadă în plus a conspirației împotriva ideii naționale, a strădaniei nelegiuite de a compromite naționalismul… De amploarea și eficiența acestei diversiuni ne dăm seama din faptul că nu s-a dat în acest sens niciun ordin expres, vizibil, transparent, ci au fost folosite căi de comunicare oculte, ascunse de opinia publică, ordine la care s-a supus întreaga massmedia, cu o unanimitate îngrijorătoare.

Suntem patrioți, aceasta fiind chiar o obligație constituțională, iar cei mai norocoși dintre noi sunt naționaliști. Dar nu suntem șovini! Dimpotrivă, vedem în șovinism atitudinea cea mai păguboasă pentru idealul naționalist, iar în plan strict uman șovinismul este o dovadă de precaritate intelectuală, de stupiditate.

Ar trebui să distingem net între rasism și șovinism. Din păcate cuvîntul rasism a fost încărcat pe nedrept cu un noian de conotații negative. Din această pricină folosirea cuvîntului rasist cu sens neutru, chiar pozitiv, ridică unele dificultăți. Poate că ar fi cazul să apelăm, pentru o vreme, și la câteva sinonime posibile, precum etnicism, etnocentrism sau chiar rasialism… Înțelesul acestor cuvinte: concepția potrivit căreia diversitatea rasială este o podoabă și o binefacere pentru omenire, este expresia ideii de bine și de frumos care a guvernat Creația. Rasele trebuie prezervate și ocrotite, iar programele și politica de metisare a raselor trebuie declarate crime împotriva umanității. Nota bene: pare de domeniul evidenței faptul că există asemenea politici și programe de metisare a raselor, de corcire a umanității. Mai greu de identificat sunt autorii acestor programe. Printre promotorii de serviciu, scenariștii filmelor de la Hollywood, din ultimii 40-50 de ani, care lucrează cu metode și șabloane evidente pentru specialiști, dar pentru publicul larg deosebit de eficiente…

În mod apăsat subliniem că la nivelul individului atribuim și recunoaștem ființei umane dreptul și totala libertate de a se însoți cu persoane de altă rasă, de altă etnie, dreptul firesc de a da astfel naștere unor urmași a căror demnitate de ființe umane nu poate fi nicicum pusă la îndoială sau diminuată. Nu descurajăm asemenea relații, dar nu admitem politica de încurajare, promovare sau provocare a metisajului etnic sau rasial.

Societatea așa zis multi-culturală și multi-rasială spre care vor unii să ne îndreptăm va fi o abdicare de la demnitatea și frumusețea ființei umane! Politica așa zis anti-rasistă este fals umanitaristă, ea a fost lansată și promovată de cercuri și structuri oculte, obsedate în fapt de un exclusivim rasial, violent șovin, vecin cu demența, cu paranoia!

Promotorii anti-rasismului de după al II-lea Război Mondial se dovedesc a fi în fapt activiștii unui șovinism dezgustător, ai unui exclusivism etnic și religios criminal, împins până la genocid. Un genocid deseori subtil, insesizabil, așa cum s-a desfășurat până acum genocidul complex, pe multe căi practicat, împotriva rasei albe, a indo-europenilor, a creștinilor. Afirm cu toată seriozitatea că problemele grave pe care le are demografia popoarelor europene, ale așa zisei rase albe, nu sunt întâmplătoare, nu sunt datorate unor cauze scăpate de sub control, ci sunt provocate, sunt planificate la nivelul unor structuri de putere planetare și oculte, criminale.

Rasele și etniile, „neamurile” cu care Dumnezeu a binecuvîntat omenirea, sunt egal îndreptățite la existență și prosperitate în demnitate. Deplângem și respingem orice iluzie și amăgire de sine a celor care ar putea considera că rasa ori neamul de care aparțin ar avea un statut de excepție, de superioritate și exclusivitate față de celelalte popoare și rase. Omenirea a suferit destul din pricina acestor rătăciri, a acestor rătăciți printre noi…

A fi patriot este o stare naturală, de normalitate. Prin natura sa individul este programat genetic să fie capabil de sacrificiul suprem pentru salvarea speciei, a neamului său, a Patriei. A fi naționalist înseamnă însă mai mult decât a-ți da viața pentru binele comunitar, al Celorlalți! A fi naționalist înseamnă să-ți dedici viața Celorlalți, Neamului. A fi naționalist este un har de care au parte cei mai aleși dintre noi. Este un noroc sau un blestem, căci mulți naționaliști au plătit cu viața crezul lor! Nimănui nu i se poate reproșa neputința de a fi naționalist.

Naționalitii autentici sunt solidari între ei. Rasiștii autentici la fel ar trebui să fie și ei! La fel cum solidare sunt și persoanele autentic religioase, indiferent de religia lor.

Într-o discuție pe Calea Victoriei cu Petre Țuțea, văzându-l cât de înfocat este ca naționalist, Nae Ionescu i-a cerut învăţăcelului său să propună un portret al „bunului român”. Nea Petrache a răspuns prompt și memorabil prin ceea ce Marcel Petrișor a numit pentalogul lui Petre Țuțea:

Să fie creștin, pătruns de taina Mântuirii noastre prin Iisus
Să fie oricând gata să dea totul pentru Neam și Țară
Să respecte femeia, chip al Maicii Domnului pe Pământ
Să fie onest și sincer cu sine însuși și semenii săi
Să fie un bun profesionist, în stare să se bucure când întâlnește un român mai capabil, mai performant.
Nota bene: am redat cu cuvintele mele acest pentalog, pe care l-am ținut minte ca inventar de idei.

Cred că din cele cinci „porunci” ale lui Petre Ţuţea cea mai potrivită, mai „imperativă” pentru noi, românii, este capacitatea de a ne bucura atunci când în preajma noastră se iveşte un ins, un român, un om mai deştept, mai puternic, mai performant decât noi. Se pare că ne lipseşte în mod specific şi va trebui să o educăm la fiecare român, capacitatea de a veni cu inima deschisă în sprijinul vecinului sau colegului mai norocos, mai performant, mai talentat, ajutându-l să-şi pună în valoare întreg potenţialul cu care Dumnezeu l-a înzestrat, spre binele Neamului şi al Omului. Prea sunt mulţi românii care nu ştiu să se bucure de norocul de a avea de-a face cu unul mai deştept, mai inspirat, mai creativ decât ceilalţi. Şi nu sunt puţini românii şi, oamenii în general, roşi de invidie când cel de alături, frate, vecin sau coleg, se dovedeşte a fi mai bun.

Ca naționalist, ca om normal adică, bucură-te de norocul altuia! Iar dacă nu-ți poți reprima invidia, fii măcar atât de inteligent și dă-ți seama că face parte din norocul vieții tale să ai de-a face cu oameni mai deștepți, mai puternici și mai talentați decât tine, pe care să-i sprijini cu inima deschisă în a-și afirma talentul și celelalte daruri cu care l-a binecuvîntat Dumnezeu. Va fi și spre binele celorlalți, deci și spre binele tău! Iar capacitatea ta de a recunoaște și respecta meritele și munca altuia este un dar tot de la Dumnezeu! Nu-l refuza!

A te bucura de succesele altuia este forma cea mai potrivită de a arăta că am înţeles şi am preţuit cum se cuvinte principiul suprem al Creaţiei: infinita diversitate, faptul că nu există doi, ci numai unu, adică numai unicate, fiecare cu particularitatea sa născătoare de fapte ne-mai-săvârşite vreodată. Străduiește-te să te cunoști și să te înțelegi pe tine însuți, pentru a descoperi fărîma de unicitate cu care te-a dăruit Dumnezeu. Ești dator să-ți pui în valoare unicitatea! Unicitatea cu care te naști nu-ți aparține, la fel cum nici șansa de a te naște, viața ta însăși nu-ți aparține, nu ai dreptul să faci ce vrei cu ea, să dispui după bunul plac! Așa cum nu poți spune „acesta este copilul meu și fac ce vreau cu el!”, la fel cu viața ta trebuie să te străduiești să faci ce trebuie, să vrei să faci ce trebuie! Și să te străduiești să pricepi ce trebuie să faci! Să vrei să faci!

Voința de a făptui în folosul Neamului este definitorie pentru naționaliști.

(Preluare de pe blogul Ion Coja)

Prin anul 57 de la Naşterea Mântuitorului Hristos, Sfântul Apostol Pavel a scris Bisericii din Corint şi de fapt, Bisericii de pe toată faţa pământului întâia Epistolă, pe care o avem şi noi cuprinsă în Sfânta Scriptură. Între multele folositoare şi ziditoare de suflet  învăţături o aflăm şi pe aceasta care, în cuvinte puţine, ne vorbeşte de împărăţia lui Dumnezeu: ,,Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El’’ (I Corinteni 2, 9). Vedem, din aceste cuvinte, cât de mărginiţi suntem noi oamenii atunci când suntem puşi în faţa  realităţilor Dumnezeieşti şi cât de puţin înţelegem şi cuprindem cu slabele noastre puteri adevărurile ce ne sunt date a le şti prin Credinţă. Orice stare, ori situaţie o înţelegi mai bine atunci când o trăieşti. Aşa şi noi, nu vom înţelege Împărăţia lui Dumnezeu decât în vremea când, nădăjduim că vom trăi în ea. Să dea Atotputernicul să fie aşa. Până atunci să ne străduim cât putem să fim găsiţi vrednici de ea. Şi pentru aceasta se pune o singură şi necesară condiţie: să iubim pe Dumnezeu. În iubire sunt cuprinse şi credinţa şi faptele bune şi dragostea pentru aproapele şi harul lui Dumnezeu.

Din păcate, nu întotdeauna ne străduim cât se cuvine să străbatem calea spre Împărăţia Cerurilor fără abateri şi poticneli. Socotim prea adesea că acolo se ajunge lesnicios şi facem atât de puţin pentru a o dobândi. Cu alte cuvinte, dorim să dobândim o răsplată incomensurabilă, plătind un preţ cât mai mic cu putinţă. Socoteli negustoreşti, căci adevărul este altul. Este cel pe care ni-l arată Sfântul Evanghelist Luca în Cartea Faptele Apostolilor: ,,prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu’’ (14, 22).

În Evanghelia acestei Sfinte Duminici îi vedem pe cei doi Sfinţi Apostoli fraţi, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, cerând de la Mântuitorul să fie învredniciţi de şederea de-a dreapta şi de-a stânga în împărăţia Sa. Cei mai mulţi comentatori, ca şi ceilalţi Sfinţi Apostoli, au o luare de poziţie critică faţă de cererea celor doi. Chiar s-au mâniat pe ei. Să dea Dumnezeu ca greşeala noastră cea mai mare să fie cea  făcută de cei doi Apostoli şi să dorim şi noi cu aceaşi sinceritate, dusă până la nevinovată naivitate, a intra în Împărăţia cea veşnică. Cine nu-şi doreşte să fie părtaş al Împărăţiei? Cine n-ar vrea să stea aproape de Mântuitorul în veşnicie? Numai că, aşa cum spune Cartea Sfântă, nu putem ocoli suferinţele în călătoria noastră, ori mai bine zis, nu ne ocolesc ele pe noi. Este ceea ce n-au înţeles dintru început cei doi Sfinţi Apostoli: în împărăţia veşnică nu se intră printr-o simplă cerere adresată Mântuitorului. De aceea li s-a răspuns: nu ştiţi ce cereţi. N-au înţeles atunci, dar au înţeles când au trecut prin toate vitregiile ce le implica misiunea Dumnezeiască la care-au fost chemaţi: ,,În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea’’ (Ioan 16, 33).

Care au fost necazurile şi suferinţele prin care au trecut Apostolii Domnului? Ni le enumeră Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Poporul lui Dumnezeu din Corint: ,,În osteneli mai mult, în închisori mai mult, în bătăi peste măsură, la moarte adeseori. De la iudei, de cinci ori am luat patruzeci de lovituri de bici fără una. De trei ori am fost bătut cu vergi; o dată am fost bătut cu pietre; de trei ori s-a sfâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am petrecut în largul mării. În călătorii adeseori, în primejdii de râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la neamul meu, în primejdii de la păgâni; în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi; în osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine’’ (II Corinteni 11, 23-27).  Sfinţii Apostoli au înţeles când a trebuit să-şi pună viaţa pentru Evanghelie şi s-au dus bucuroşi la moarte, cu nădejdea îndreptată spre răsplata Împărăţiei Cerurilor.

După ce a vindecat pe cei zece leproşi, Mântuitorul a fost întrebat de fariseii vremii: ,,Când va veni Împărăţia lui Dumnezeu?’’ Acestora le-a răspuns: ,,Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru’’ (Luca 17, 20-21). Viaţa de-acum ne este dată spre a o dobândi pe cea veşnică. Încă din vremea vieţii pământeşti avem posibilitatea de a trăi realităţile vieţii viitoare, din Împărăţia Cerurilor, iubindu-L pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea şi din tot cugetul, iar pe aproapele nostru ca pe noi înşine (Luca 10, 27). Sfântul Apostol Pavel, scriind credincioşilor din Roma, i-a îndemnat să fie cu luare aminte că ,,Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt’’ (Romani 14, 17).

Tăgăduitorii învierii morţilor, saducheii cei împuţinaţi la minte, vrând să-L ispitească pe Mântuitorul, au primit răspuns Dumnezeiesc privitor la Împărăţia veşnică: ,,Fii veacului acestuia se însoară şi se mărită, iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi învierea cea din morţi, nici nu se însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii’’ (Luca 20, 34-36).

Cartea bisericească numită Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, în ziua a cincisprezecea, relatează un fapt petrecut în secolul al XIX-lea: ,,Un monah, anume Arsenie, cu metania la Mănăstirea Neamţ, care fusese ucenicul stareţului Silvestru, având mare dorinţă să meargă la Sfântul Munte, a luat blagoslovenie şi s-a dus acolo în anul 1817. Apoi, netrecând multă vreme de la ducerea lui, a murit stareţul lui. Şi el, aflându-se acolo în Sfântul Munte, s-a îmbolnăvit odată foarte cumplit, încât din multă slăbiciune a leşinat. Şi li se părea la toţi cei ce stăteau de faţă că a murit şi îi pregăteau cele de înmormântare. Dar el, întru acea vreme a fost răpit de un tânăr foarte luminat şi a fost dus în locurile cele din înălţime, unde petrec plăcuţii lui Dumnezeu. Şi acolo ajungând, a văzut un bătrân foarte încuviinţat, şezând pe un scaun împărătesc şi raze ca de soare slobozind de la sine, şi la faţă plin de mare dar. Pe care, când l-a văzut monahul, a socotit, din bucuria ce l-a cuprins, că acela este Dumnezeu.. Şi a zis către tânărul care îl purta: ,,Oare acel bătrân este Dumnezeu?’’ Iar el i-a răspuns, zicând: ,,Nu este Dumnezeu acela, ci plăcutul lui Dumnezeu, Stareţul Paisie de la Mănăstirea Neamţului, de unde eşti şi tu’’. Şi vorbind aşa, numai iată că a văzut şi pe stareţul său, adică Silvestru, aproape de Părintele Paisie, şi îndată căzând, i s-a închinat până la pământ. Iar Stareţul Silvestru i-a zis lui: ,,Frate, ce cauţi mai înainte de vreme aici?’’ Şi el a răspuns: ,,Părinte, mă rog, nu mă lăsa să mă duc de aicea! Pentru că nu au văzut ochii mei niciodată acest fel de frumuseţe’’. Iar stareţul i-a zis: ,,Frate, ţie ţi se cuvine încă multă nevoinţă să arăţi şi multe ispite pentru fapta bună să pătimeşti, până vei veni aici. Tu aici eşti adus numai ca să vezi şi să te întorci înapoi şi la mulţi să le spui că prin multe necazuri poate cineva a se învrednici locului acestuia’’. Şi aşa vorbind, a fost răpit fără de veste de tânărul acela ce îl dusese şi s-a trezit iarăşi în trupul său, întru mare mirare celor ce stăteau acolo de faţă’’.

Ştiind aceste lucruri, bine ne este nouă să intrăm în lupta cea bună şi grea, cu nădejdea biruinţei şi a încununării. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile

Cuvintele și învățăturile Sfinților Părinți, care ne-au rămas pentru aceste vremuri, sunt, precum razele soarelui (Luminătorul cel mare, lăsat nouă de Dumnezeu), care se arată printre dârele de otrăvuri care acoperă cerul, încontinuu.

Este exact cum spuneți sfinția voastră; vizibil și palpabil s-au pogorât peste noi vremurile din urmă, dar Dumnezeu nu ne va părăsi nici o secundă, dacă, nici noi nu-L vom trece la locul doi, pe lista sufletului.

Papistașii, care s-au rupt de Biserica Lui Hristos, în urmă cu secole, au trecut oceane, spunând că se duc să-L mărturisească locuitorilor de acolo….în fapt, i-au exterminat și le-au luat pământurile, clădind Babiloane, Sodome și Gomore, iar, mai nou, dorind să fie stăpânii întregii lumi – fără omenire, asupra căreia au demarat exterminarea prin orice mijloc.

Tristețea cea mare a adevăraților creștini ortodocși, este legată de marea lepădare a fraților noștri de Dreapta Credință, motivul pentru a-i ține încontinuu în rugăciunile noastre, pentru luminarea minții lor și întoarcerea la Hristos.

Un neam care trăiește de mii de ani pe pământul dăruit de Dumnezeu, care n-a atacat, n-a exterminat, n-a capturat pământuri străine, cum ar fi dacă s-ar întoarce la Dreapta Credință?

Cu noi este Dumnezeu! Mulțumim, binecuvântați, părinte Vasile!

Ana H.

Domnul și Maica Domnului.

,,Să nu ucizi’’(Ieşire 20, 13). Este a şasea din cele zece Porunci date de Dumnezeu, prin Moise, poporului Israel şi lumii întregi. Călcarea acestei porunci este de o gravitate deosebită şi se numeşte păcat strigător la cer, după cum spune Dumnezeu Însuşi lui Cain, ucigaşul fratelui său, Abel: ,,Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ’’ (Facere 4, 10).

Viaţa este darul lui Dumnezeu, unic şi nerepetabil. Datori suntem să punem preţ pe acest dar, deoarece viaţa aceasta pământească este timpul în care suntem chemaţi să ne lucrăm mântuirea. Nu ne este îngăduit să ridicăm viaţa aproapelui, dar nici propria noastră viaţă, prin sinucidere. Această poruncă se încalcă şi atunci când unei femei însărcinate i se provoacă avortul, adică se curmă viaţa unei fiinţe nevinovate, lipsită de apărare, care nici măcar nu ajunge să vadă lumina zilei. În anii care au urmat după revoluţia din 1989, societatea românească a evoluat spre mai rău şi prin numărul mare de avorturi. A fost an în care au fost suprimate vieţile a peste un milion de prunci nevinovaţi, ceea ce este o grozăvie fără seamăn! Sa ne imaginăm că aceşti prunci ar fi fost lăsaţi să se nască şi ei ar fi înfrumuseţat românimea, prin curăția și nevinovăţia lor. Vinovaţi de acest păcat sunt femeile care solicită avortul, soţii lor, care le îndeamnă sau consimt la acest act criminal, mijlocitorii şi medicii care provoacă avorturile. Biserica a rămas singura care apără, cât îi este cu putinţă, viaţa pruncilor care urmează să se nască. De aceea este privită cu ură de slujitorii satanei, care încurajează avortul prin legi permisive. Greu răspuns vor da toţi aceştia la Judecata lui Dumnezeu!

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: ,,Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă’’(Matei 10, 28). Vorbim totuşi de o ucidere sufletească nu în sensul propriu, al nimicirii acestuia, ci în sensul afundării acestuia în păcate necurmate, neurmate de pocăinţă. Ucigaşi sufleteşti sunt ereticii de toate felurile, care răspândesc învăţătura lor pierzătoare ca pe o otravă, şi care duc multe suflete în rătăcire şi implicit în pedeapsa veşnică a iadului. Ucigaşi sunt socotiţi şi cei care îndeamnă pe aproapele la păcat, sau îi favorizează înfăptuirea păcatului, sau sunt ei înşişi sminteală altora. ,,Cel care urăşte pe fratele său, ucigaş de oameni este’’(I Ioan 3, 15).

Războaiele, revoluţiile, pogromurile, genocidurile au fost şi sunt încălcări organizate ale acestei Porunci Dumnezeieşti.

Presbiter Iovița Vasile