ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

La sfârşitul fiecărei ectenii, preotul cheamă poporul să se dea în chip deplin Domnului Hristos, zicând: „Pe noi înşine, şi unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!” La care poporul răspunde: „Ţie, Doamne!”. Acestea sunt nişte cuvinte foarte importante, şi pot fi aplicate în multe împrejurări din viaţa omenească.

Când ai sănătate și spor în treabă, înalță-ți inima și zi: ”Ție, Doamne!”

Când oamenii te cinstesc și te laudă, spune-ți în sinea ta: ”Nu eu merit asta, asta nu se cuvine mie, ci – Ție, Doamne!”

Când îți trimiți copiii la muncă ori la școală, ori în armată, binecuvântează-i din pragul casei tale și zi: ”Îi dau în grijă – Ție, Doamne!”

Când te lovesc invidia omenească și necredința prietenilor, nu cădea cu duhul și nu ține amărăciune în inima ta, ci zi: ”Toate acestea le dau spre judecată și dreptate – Ție, Doamne”

Când mergi în urma sicriului ce poartă tot ce ai mai drag, pășește cu vitejie ca atunci când duci un dar celui mai mare Prieten, și zi: ”Acest suflet drag Ți-l aduc în dar – Ție, Doamne!”

Când se vor aduna asupra ta chipurile întunecate ale ispitelor drăcești, și suferințelor, și bolilor, nu deznădăjdui, ci spune: ”Ajutor și milă cer – Ție, Doamne!”

Când îngerul morții va veni la patul tău, nu te speria – prieten este, ci iartă-te cu această lume și spune: ”Sufletul meu pocăit îl dau în mâini – Ție, Doamne!”

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi- scrisori misionare,traducere Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, Bucureşti, 2002, pp. 99-100)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Cristian înseamnă creștin. Creștin înseamnă ortodox care se străduiește să-L urmeze întocmai pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Înțeleagă această semnificație oricine și oricum dorește. Creștinii adevărați sunt ce credincioși Sfintei Biserici Ortodoxe. Că se consideră creștini martorii lui iehova, care tăgăduiesc Dumnezeirea Mântuitorului, că aceia care vorbesc în Numele Domnului Hristos din condiția lor de sectari – baptiști, penticostali, adventiști, etc.,-  se socotesc a fi creștini e păcatul lor, care nu se va ierta nici în veacul  acesta, nici în cel ce va să fie.

Cristian Tudor Popescu are un nume de Botez, ,,creștin’’, dacă-l are – care nu ilustrează cu nimic apartenența lui la Sfânta Credință Ortodoxă. Dimpotrivă, acest individ grețos, insalubru, care sperie lumea cu figura lui de criminal în serie, se ridică cu putere drăcească împotriva Bisericii noastre, defaimă tot ce este Sfânt și îi socotește pe pelerinii la Sfânta Cuvioasă Prascheva ca pe niște teroriști hamas.

Dobitocule! Scursoare puturoasă! Lichea spurcată!

Niciodată nu vei ieși din hotarele mai sus scrise. Că ești un dobitoc iremediabil, o dovedește faptul că erai un fervent susținător al exterminării celor peste 65 de ani, prin vaccin, tu care tocmai împliniseși această vârstă! Te împiedici în tâmpeniile tale, idiotule!

Presbiter Iovița Vasile

Ați auit de CTP-eu?
Așa-zisul ,,mort” ateu?
Cu o moacă de strigoi
Care-și bate joc de noi?
Că iubim Sfintele Moaște…
S-a gândit să ne împroaște
Cu duhoarea răului
Ce zace-năuntrul lui!
https://www.cotidianul.ro/ctp-a-comis-o-din-nou-i-a-comparat-pe-pelerini-cu-teroristii/

Adaug și eu un catren, o epigramă, dacă vreți:

Popescu Tudor Cristian

Când grăiește-i un mișel.

Să nu-i purtați vreun alean,

Vorbește demonul din el.

Si mai adaug una:

Popescu Todor Cristian

Se va face musulman.

72 de fecioare

Sunt o ispită mare!

Presbiter Iovița Vasile

Sfântul Antonie cel Mare a trăit în secolul al IV-lea, după Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cărţile noastre bisericeşti păstrează o profeţie pe care acesta a făcut-o în acea vreme: ,,Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor’’(Patericul, Alba-Iulia, 1990, p. 12). Vremea proorocită de acest Sfânt al lui Dumnezeu este aceasta pe care o trăim, când cea mai mare parte a lumii a pierdut sensul existenţei fireşti, valorile adevărate sunt răsturnate şi caricaturizate, încât virtutea este socotită ca fiind dăunătoare, ticăloşia e ridicată la rang de virtute, impostorii sunt ridicaţi în locurile de cinste, neruşinarea nu cunoaşte hotare, cei puţini şi nemernici hotărăsc cu puteri discreţionare în numele celor mulţi. Ne este dat să întelegem mai bine ca oricine amărăciunea Sfântului Prooroc Isaia când scria în Cartea sa despre nelegiuirile ce se lucrează în lume: ,,Necredinţa şi tăgăduirea Domnului, căderea de la Credinţa în Dumnezeu, grăirea minciunii şi răzvrătirea, născocirea şi cugetarea la lucruri viclene. Şi lăsată la o parte este judecata, iar dreptatea stă departe; adevărul se poticneşte în pieţe şi fapta cinstită nu mai are loc. Adevărul nu mai este şi cel ce se dă la o parte din calea răutăţii este sfărâmat. Şi Dumnezeul nostru a văzut şi S-a întărâtat, fiindcă nu mai este dreptate’’(Isaia 59, 13-15).

În mijlocul acestor răutăţi, care se perpetuează cu putere înspăimântătoare, avem deschisă calea de întoarcere la Dumnezeu. Este singura modalitate de a ne recăpăta echilibrul firesc şi de a nu ne face părtaşi fărădelegilor lumii. Chiar dacă sunt puţini aceia care nu vor să trăiască în minciună şi destrăbălare, să nu uităm că şi în vreme lui Noe au fost doar opt suflete în care s-a păstrat dreptatea lui Dumnezeu, şi aceşti opt oameni au biruit în faţa sutelor de mii care petreceau în mocirla păcatului. Să ne aducem aminte că în cetăţile blestemate, Sodoma şi Gomora trăiau mii de perverşi şi numai casa lui Lot petrecea în dreptate. Aceştia au fost scoşi din mijlocul răutăţii, iar ceilalţi au fost arşi cu foc şi cu pucioasă. Disproporţiile sunt mai mult decât evidente, căci în faţa lui Dumnezeu cei puţini şi drepţi sunt de preţ, nu mulțimea de perverși, ticăloși, vânduți, trădători, spurcați, farisei fățarnici, ființe cu chip uman care lucrează cu sârg pentru constituirea ,,religiei,, blestemate a antihristului.

Aş încheia tot cu un cuvânt al Sfântului Prooroc Isaia: ,,Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină’’(Isaia 5, 20).

Presbiter Iovița Vasile

Am primit chiar acum scrisoarea ta și am citit cele ce îmi scrii. Mă bucur de sănătatea ta și mă întristez de necazurile tale. Ceea ce îmi scrii ți se întâmplă, fiul meu, pentru că nu ai răbdare.

Tu, fiul meu, cauți pe Hristos, vrei să intri în cetatea cerească. Se roagă pentru aceasta duhovnicul tău, se roagă părinții toți, mă rog și eu sărmanul aici, între stânci. Domnul ne aude pe toți, dar pentru înfrângerea semeției sufletului tău ca să se smerească acesta, pentru a lupta împotriva mâniei, furiei, fierbințelii patimilor, egoismului, ți-a trimis un ghimpe – această mică ispită – să te înghiontească, să înduri, să te deranjeze continuu, să înveți îndelunga răbdare. Și încet-încet să îmblânzești mânia, furia și tulburarea, înăbușindu-le înlăuntrul tău și neîngăduind să iasă afară vreun cuvânt greu. Atunci, puterea satanei, care este înăbușită o dată, de două ori, de multe ori, pleacă și lasă omul ca eu un miel blând și liniștit.

Ascultă un lucru care mi s-a întâmplat mie. Când eram în lume, cu mulți mă certam. Aveam inimă de leu. Dar iubirea lui Hristos m-a înmuiat. Dacă ar fi să povestesc câte am primit în fiecare zi din cauza acestei patimi, ar trebui să scriu o carte întreagă. Vrând să mă slobozească din legăturile patimii, Dumnezeu a adus asupra mea toate relele: ocări, batjocură, ispitiri, osândiri pe nedrept. Și nu așa, numai de încercare, ci în stare să ucidă. Dar îndurând și înăbușind înlăuntrul meu pe satana cu nemărginită răbdare, am primit eliberarea de rău.

Într-o iarnă grea, m-a păzit ispititorul și a ridicat asupra mea toate năpăstuirile, așa cum știe el să ispitească și cum Domnul îl lasă să încerce. Și dacă a încercat de două-trei ori și atacurile lui au rămas fără rezultat, iată că un vânt puternic a pătuns deodată pe ușă, care a cutremurat acoperișul casei cu toți cei de față, ridicând acoperișul acela de piatră în aer ca și când ar fi fost un avion și făcându-l să se sfărâme de stâncă în fața noastră, în zăpadă. Dacă vei auzi și felurile ispitelor, nu te poți să te ții fără să te vatămi, judecând pe cei vinovați. Cu toate acestea însă, îndurând toate încercările tale, vei primi ca răsplată atâta har pe măsura ispitelor, care sunt fără de măsură. Să nu crezi că dacă fugi de o ispită nu va veni alta. Va veni oricum.

Și dacă te arăți fără de curaj în fața uneia, așa vei fi în fața tuturor ispitelor. Pentru că ispita este înlăuntrul nostru. Nu o vezi, fiul meu? Ia, fii atent!

O aprinde pe aceasta, înfierbântă sângele și urcă spre gât, ajunge la cap, întunecă mintea. Stă ca un nod în gâtul nostru și împiedică chiar și răsuflarea, făcând pe om să se înăbușe. Poate să fie celălalt care ațâță cel mai rău om, sau poate ispita îl pune și pe acela să te tulbure și să te întunece pe tine. Domnul îl lasă însă pentru ca tu să devii, de fiecare dată, mai încercat și să ajungi la nepătimire. Deoarece, atunci când tu ești pregătit și îl aștepți, nu te tulburi, nu te pierzi, nu-ți ieși din fire.

Îmi scrii că, dacă ai fi cunoscut că aveai să primești har, ai fi suferit o mie de astfel de ispite. De unde știi tu că, dacă ai răbdat, n-ai fi primit har? Eu îți spun ție și tuturor fraților că nu cunosc alt drum mai scurt ca acela de a suporta ispitele care-ți vin, oricare ar fi felul în care vin.
Starea duhovnicească a omului și harul pe care îl are din răbdare se văd.

Cum de vă rabdă pe toți duhovnicul? Pentru că are răbdare. Aceasta dovedește că are har. Are virtute. Virtutea nu are clopoțel, ca să o cunoști după sunatul clopoțelului. Clopoțelul virtuții, dacă crezi, este îngăduința, îndelunga răbdare, suferința. Acestea sunt podoabele monahului și ale oricărui creștin. Dacă are în vedere răsplata de sus și harul pe care îl va lua de la Domnul, cel ce se luptă toate le va îndura.

(Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină București – 1995)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Lumea nu cunoaște nimic mai măreț decât chemarea de creștin. Dar cu cât țelul este mai înalt, cu atât mai anevoioasă atingerea lui.

Suntem făuriți după chipul lui Hristos, al Absolutului. Problema, taina vieții noastre este trecerea de la relativ la Absolut. Dacă ființa a fost zidită de Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a făcut viața, nu moartea. Țelul nostru este viața cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea, veșnicia.

După cădere, omul s-a făcut un câmp de luptă între Dumnezeu și vrăjmașul. Pentru Biserica Dreptslăvitoare mântuirea omului înseamnă îndumnezeirea lui. Datori suntem să învățăm a trăi viața veșnică a lui Dumnezeu Însuși. Ce este îndumnezeirea omului? Este a trăi așa cum a trăit Domnul, a ne însuși gândurile și simțămintele lui Hristos, mai cu seamă cele din ultimele clipe ale vieții Sale pământești. Un singur lucru trebuiește: a păstra încordarea rugăciunii și a pocăinței. Moartea atunci nu va mai fi o ruptură, ci o trecere către Împărăția pentru care ne vom fi pregătit prin împărtășirea cu trupul și sângele lui Hristos, prin rugăciunea și chemarea Numelui Său: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește pre noi și lumea Ta”. Noi nu putem purta ideea vieții veșnice decât dacă această veșnicie a și pătruns în viața noastră.

(Arhimandritul Sofronie Saharov, Din Viață și din Duh, Ed. Reîntregirea, 2014)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Pincipalul este să păstrezi pacea cu cei din jur, atât cât lucrul acesta ţine de tine. Să te gândeşti că în jurul tău s-au strâns tot felul de bolnavi – chiar aşa şi este.

De aceea, trebuie să te şi porţi cu toţi aşa cum se poartă în spital cu bolnavii. Acolo nu îl ceartă pe om că s-a îmbolnăvit de plămâni, de inimă, de stomac, nu zice nimeni „Ticăloasă oarbă ce eşti, poftim, te-ai îmbolnăvit de ochi!”. Nici voi nu trebuie să vă ocărâţi unii pe alții pentru bolile sufleteşti, ci să vă fie milă unul de celălalt. „Purtaţi-vă poverile unii altora, şi aşa veţi împlini legea lui Hristos”, zice Apostolul.

Străduieşte-te să îndeplineşti sfatul meu, dacă vrei să ai parte de bine, atât sufletesc, cât şi trupesc. Când sufletul va fi în pace, într-o dispoziţie rugătoare, de pocăinţă, atunci şi trupul va fi sănătos, şi supărările vor fi îndurate cu uşurinţă. Dacă vei avea o dispoziţie corectă a duhului, la orice supărare, nedreptate, necaz vei spune din toată inima: „Cele vrednice de faptele mele pătimesc. Slavă Ţie, Doamne, că mă înveţi să rabd şi să împlinesc poruncile Tale!”.

Fii înţeleaptă, ieşi din marea deşertăciunii, la ţărmul rugăciunii, pocăinţei, atotiertării, iar Domnul te va feri de tot răul şi îţi va rândui viaţa așa cum nici n-ai visat.

(Akedia, faţa duhovnicească a deprimării – Cauze şi remedii, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2010, pp. 191-19)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Adevărata față a iudaismului explicată și citată succint de un rabin: „Nu avem milă de copii (n.r. contextual: „copiii palestinieni„). Voi credeți că trebuie să avem milă de un copil. Noi nu avem nicio milă. Ba chiar mai rău: ei trebuie uciși pentru că altfel vom fi în final victimele lor; copiii vor crește și vor ucide. Pentru că acel copil crescut într-o anumită ideologie va fi mai rău decât ideologia predată de tatăl său. „Legea războiului” (n.r. a iudeilor – sau iudelor?) spune (citează versete): „Nu permite nimănui să rămână VIU! Nimic! Fără milă!” Citează apoi versete din „Cartea dușmanilor” capitolul 25 versetul 19 (n.r. habar nu aveam că există și o astfel de carte/cod de conduită!): „Toți trebuie șterși de pe suprafața pământului: bărbați, femei și copii. Ei nu au dreptul să existe, nu au dreptul să trăiască!”

Dr.Eli a învinuit pe Twitter o tânără economistă de „antisemitism” care, în virtutea dreptului la liberă exprimare (și a logicii, evident) și-a permis a scrie pe platformă că abia acum înțelege măsurile luate de Hitler împotriva jidanilor, motivațiile fiindu-i întemeiate. Dr. Eli întreabă „subtil” pe  (probabil un patron jidan, posibil amic) dacă e ok să aibă o angajată fățiș „anti-semită”?

Mesajul lui Eli nu a stârnit deloc compasiunea cititorilor, ba din contra. Unul dintre ei a postat filmulețul de mai sus despre care pot spune că m-a oripilat profund. Am trăit același șoc ca atunci când am citit Talmudul. Ce fel de religie este iudaismul? Atroce, sângeroasă, plină de ură, criminală, satanică, barbară! Nu vi se pare că vremurile noastre seamănă  bine cu scrierile talmudice/ iudaice? Tot ce s-a întâmplat și încă se întâmplă în lume este „fără milă” și în final … „toți trebuie să moară pentru că NU au dreptul să trăiască!”. Cine scapă? Jidanii. Ceilalți nu au voie nici să respire.

Iudaismul (din grecescul Ioudaïsmos, derivat din limba ebraică: יהודה, Yehudah, „Iuda”; în ebraică: יַהֲדוּת, Yahadut, caracterele distinctive a iudaicului eáqnov), cunoscut și sub numele de religie mozaică (după principalul profet evreu, Moise) este religia poporului evreu. Termenul iudaism își are originea în numele regatului Iuda, țara tribului Iuda—descendenții celui de-al patrulea fiu al patriarhului Iacob (secolul XVIII – finele secolului XVII î.Hr.) – cu capitala la Ierusalim, lăcașul Marelui Templu.

Definițiile „iudeului” în dicționare: „membru al tribului lui Iuda”, „israelit”, „membru al unei națiuni care a existat în Palestina din secolul VI î. Cr. până în secolul I d.Cr.”, „persoană care aparține, prin descindere sau prin convertire, de o continuitate a poporului iudeu antic” și „persoană a cărei religie este iudaismul”.

Potrivit iudaismului rabinic, un iudeu este cel care are o mamă iudaică sau care s-a convertit în mod formal la iudaism. 

În anul 135 d.Hr Romanii i-au alungat pe evrei din Palestina. După aceea, iudaismul a supraviețuit în diaspora datorită faptului că în multe țări existau comunități evreiești, fiecare comunitate întreținea cel puțin o sinagogă, iar în fiecare sinagogă preda câte un rabin.

În Biblie („Geneza”) există referiri la faptul că vechii evrei se închinau copacilor, crângurilor, pietrelor, munților, animalelor, venerau luna, făceau sacrificii și vrăji.

Cartea evreiasca „Mizbeach” arată că „nu există nimic superior Talmudului Sfânt”. Talmudul afirmă că doar evreii sunt oameni iar non-evreii sunt „goy/goyim” – ființe pe aceeasi scară valorică cu vitelesau orice alt animal. Versetele din cărțile Talmudului sunt cutremurătoare pentru orice minte umană normală psihic.

(Preluare selectivă de pe Justițíe)

Aflăm asta dintr-un comunicat apărut după vizita acestuia în Ucraina Ortodoxă. Ni se spune că a cerut  moaștele Sfintei Teodora de la Sihla, nota bene, dacă vor fi găsite. Ca și cum jidanul Zelenski n-ar ști unde se găsesc. Știe foarte bine, că doar el a pus stăpânire pe Lavra Pecerska, unde se găseau moaștele Sfintei.

Ciolacu, care rimează cu dracu, vrea să ne arunce un pumn de nisip în ochi și să ne spună cât de preocupat e el de Sfânta Credință Ortodoxă. Câtă evlavie are el față de Cuvioasa Teodora din Carpați!

Nene, nu încerca să ne prostești cu prostiile tale, știm că ești un individ mărginit, precum Câțu sau Ciucă. Dacă erai cinstit, te întorceai în țară, după vizita în Ucraina, purtând racla cu sfintele moaște ale Sfintei Teodora de la Sihla și dădeai, în schimb, osemintele unor hatmani, care au putrezit în solul României. Atunci te admiram ca pe un adevărat credincios ortodox. Dornic de publiciate, ai venit acasă cu acest ,,dacă vor fi găsite’’. Prostește-i pe proștii tăi din PSD.

Noi nu mergem după fentă!

Presbiter Iovița Vasile

1.Americanii sioniști, masonii, ecumeniștii, antihriștii au întreprins acțiuni în locuri și circumstanțe în care au avut implantați oamenii lor, care le-au preluat ordinele și le-au împlinit întocmai și la timp. Afirmăm acest lucru cu certitudine, după ce-am văzut că se întâmplă în Ucraina. Putin și Zelenski sunt oamenii lor. Puteau declanșa acest război împotriva Bisericii Ortodoxe Ucrainene, dacă Putin ar fi spus: Fârtaților, eu nu mă ridic împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Sale, eu nu voi întreprinde nimic împotriva fraților mei ucraineni? Nu!

2.,,Dușmanii de moarte’’ Putin și Biden se pot întâlni oricând la o porție de clătite și ceai. Invitația tocmai a fost lansată de Putin. Scurte sunt picioarele minciunii, aproape că s-au atrofiat.

3.Venim la războiul din Orient, care se poate mondializa, încât să-l avem și pe al treielea. Nu fiți naivi și nu spuneți că americanii n-au oameni infiltrați în Hamas și Hezbolah. Poate chiar capii acestora sunt slujitorii lor devotați, și-atunci de ce vă mirați că Hamas a lansat rachete asupra Israelului, exact în momentul în care americanii aveau nevoie de un nou război? Aveau nevoie, pentru a face uitat războiul din Ucraina pe care, unii zic că l-au pierdut, alții, printre care și eu, spunem că l-au câștigat. Zic că l-au câștigat, deoarece au ucis mulți ortodocși, au distrus destule biserici, au introdus un regim de teroare asupra Bisericii Ortodoxe Canonice a Ucrainei. Biruința lor e efemeră, e iluzorie. Vă dau un titlu:

Raport bombă! Netanyahu știa de planurile HAMAS cu trei zile înainte de atac, dar a ordonat armatei să se retragă. Când japonezii au distrus flota din Pacific a SUA, prin atacul de la Pearl Harbour, la Casa Albă se știa cu mult înainte. Și totuși au lăsat atacul să se desfășoare, pentru ca SUA să aibă pretext pentru intrarea în război.

4.Țările occidentale au aplicat sancțiuni drastice Rusiei. Informație pentru proști. Economia Rusiei funcționează bine, rușii duc războiul împotriva Bisericii Ortodoxe Canonice a Ucrainei, și a celei Ruse, cu mult succes. Germanii îi sancționează pe ruși, importând de la ei imense cantități de petrol. E un război în care câștigă toate trei părțile: SUA, Rusia și Ucraina. Câștigul lor constă în marea pierdere de vieți din Bisericile Ucrainei și Rusiei. Am spus de multă vreme, o spune și Iurie Roșca, războiul e pornit de puterile satanice împotriva Bisericii Ortodoxe.

5.Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele.Așa spune cântarea Bisericii noastre și, Doamne, multă dreptate are!Priviți-l pe Columbeanu, cel cu multe milioane de euro și cu yacht personal, cu femei tinere și desfătări câte a vrut el. A ajuns într-un cămin de bătrâni și nu-și poate plăti taxele, încât trebuie să apeleze la mila altora.

Presbiter Iovița Vasile

Pentru un creştin întristat

Un creştin întristat i-a cerut bătrânului cuvânt de mângâiere, iar el i-a spus: „Ascultă, frate! Fără ispite şi necazuri nu ne putem mântui. Dar să nu ne tulburăm, nici să slăbim în credinţă, că acum diavolul dă mai greu război asupra oamenilor ca altădată, că vede că are timp puţin. Să ne rugăm, să răbdăm şi să ne aducem aminte de cuvintele Domnului care ne-a făgăduit că va rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor. Nici să ne deznădăjduim de viaţă în vremea necazurilor, că Dumnezeu nu ne lasă părăsiţi. Că precum în vremea Sfântului Proroc Ilie Tezviteanul, Dumnezeu mai avea încă 7000 de bărbaţi aleşi care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal, tot aşa şi în zilele noastre are Domnul încă destui bărbaţi şi creştini aleşi, care sunt tari în credinţă şi nu şi-au plecat sufletul în robia patimilor. Are Dumnezeu drepţii Lui prin sate şi oraşe, care Îl slăvesc ziua şi noaptea, care trăiesc în feciorie şi înfrânare şi fac milă cu săracul şi cu văduva. Dar numele şi numărul lor îl ştie numai singur Dumnezeu.

Împotriva avortului

O femeie care nu voia să aibă copii mulţi i-a cerut bătrânului sfat, ce anume să facă. Iar el i-a răspuns: Dacă fugi de copii, fugi de mântuire. Nici să nu rămâi la un singur copil, ca să nu-l pierzi şi pe acela. Mai sănătoşi sunt copiii mulţi în casă. Iar unde este numai unul sau doi, de obicei şi aceia sunt răi sau bolnăvicioşi. Aici se împlineşte cuvântul Sfântului Pavel care zice: Cine seamănă cu binecuvântare, cu binecuvântare va şi secera, iar cine seamănă cu zgârcenie, cu zgârcenie va şi secera (2 Cor. 9: 6). A venit la mine nu de mult o femeie bătrâna din Grumăzeşti Neamţ, la spovedanie, şi am întrebat-o: „Soră, câţi copii ai”? „Părinte, optsprezece copii am avut! Opt i-a luat Dumnezeu, au murit de mici, şi zece sunt primii gospodari în sat!”. A venit şi o altă femeie, de departe, şi am întrebat-o: „Câţi copii ai, creştină”? „Niciunul, părinte”. „Dar, câte avorturi ai”? „Patruzeci de avorturi!” „Du-te, femeie, la un episcop şi te mărturiseşte şi te pocăieşte cât mai ai vreme, că este înfricoşată judecata lui Dumnezeu!” După lepădarea de credinţă, cel mai mare păcat care se face în lume este uciderea de prunci. Aceste două păcate atrag grabnica mânie şi pedeapsă a lui Dumnezeu peste oameni.

Pentru iubirea aproapelui

Să socoteşti pe aproapele tău mai bun decât tine, să-i ceri sfat, în loc să-i dai tu, iar lipsurile lui să i le completezi cu dragostea ta. Fă aceasta şi te mântuieşti.

Despre erezii şi secte

Sectele se înmulţesc mai întâi din cauza preoţilor care nu au grijă pentru turma lui Hristos. Unde preoţii îşi fac datoria de păstori şi trăiesc precum învață pe oameni, acolo nu pătrund sectele. Mai mult decât cunoaşterea Sfintei Scripturi şi decât teologia şi predica este viaţa preotului. Aceasta este, şi trebuie să fie cea mai puternică predică a preotului de la ţară şi oraş.

Despre smerenie

Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredinţează că suntem mai păcătoşi decât toţi oamenii şi nevrednici de mila lui Dumnezeu. Când ne defăimăm pe noi înşine nu înseamnă că avem smerenie. Ci, atunci când altul ne ocărăște şi ne defaimă, încă în public, iar noi răbdam şi zicem: „Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască pentru păcatele mele”, aceasta este smerenia cea adevărată. Deci, să primim toate ca din mâna şi cu voia lui Dumnezeu. Când te ocărăște cineva, Dumnezeu îi porunceşte să te ocărască. Iar mândria, dimpotrivă, este atunci când te încrezi în tine, în mintea şi puterile tale; când socoteşti că eşti mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune şi mai plăcut lui Dumnezeu decât altul. Atunci eşti stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de care să ne ferească pe toţi Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea noastră. Să ne smerim, fraţilor, că cel mândru nu se poate mântui. Să plângem păcatele noastre aici ca să ne bucurăm dincolo în veci, că după plecarea noastră din trup, toţi ne vor uita. Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul. Că omul se schimbă. Azi îţi dă şi mâine îţi cere; azi te laudă şi mâine te ocărăște. Ci, să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată.

Pentru preoţi

Turma lui Hristos se păstoreşte cu fluieraşul, iar nu băţul. Adică cu blândeţe, iar nu cu asprime. Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu predica de la amvon. Deci mai mult cu faptele, decât cu vorbele, ca oamenii văzând faptele cele bune ale voastre, să slăvească pe Dumnezeu. Apoi să facă slujbe frumoase, cu credinţa şi evlavie; să dea milostenie la cei săraci şi bolnavi din parohie, să înveţe dreapta credinţă pe credincioşi, bătrâni, tineri şi copii; să-i spovedească regulat, să-i îmbărbăteze în necazuri şi să le fie model în toate, hrănindu-i cu cărţi sfinte şi cu tot cuvântul lui Dumnezeu.

Pentru mama credincioasă

O mamă credincioasă care are bărbat şi copii, oricât ar suferi de la soţul ei, trebuie să rabde pentru mila copiilor. Apoi este legată de bărbat prin taina cununiei şi trebuie să asculte pe Sfântul Pavel, care zice că „femeia credincioasă mântuieşte pe bărbatul necredincios” prin rugăciune, post şi răbdare. Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ducă până la capăt crucea căsătoriei.

Soţia bărbatului desfrânat, care are şi copii, să rabde cu nădejdea întoarcerii soţului la pocăinţă şi să nu-l părăsească de mila copiilor. Iar dacă nu are copii să-l părăsească un timp până dă dovada de pocăinţă şi, dacă o cheamă, să se reîntoarcă în familie fără a-i mai aminti de păcatele făcute în trecut.

Despre vremurile de apoi

Spune ucenicul său de chilie, că uneori părintele Paisie începea a plânge cu lacrimi şi când îl întrebă de ce plânge, bătrânul răspundea: „Vin timpuri foarte grele de încercare şi suferinţă şi mulţi vor cădea, fiind biruiţi de ispitele veacului celui de pe urmă!”.

Despre Maica Domnului

Dragii mei, până la uşă este tare greu, răspundea bătrânul, şi începea să plângă … Dacă ajungem noi acolo, strigăm la Maica Domnului: „Ușa milostivirii deschide-o nouă!”şi Măicuţa Domnului, cu rugăciunile ei, ne va deschide uşa să intrăm în Rai, căci ea ne ajută tuturor la mântuire. De aceea în fiecare, zi suntem datori să-i citim, dimineaţa Acatistul Buneivestiri, şi seara, Paraclisul, căci este tuturor Mamă, Acoperământ şi Grabnică ajutătoare…
Să avem parte de sfintele sale rugăciuni!Amin!

(Material preluat din Revista Atitudini Nr 15)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Nici măcar rugăciunea nu poate salva persoana care trăiește nepăsător. Roagă-te ca Dumnezeu să te ajute să fii mântuit, dar tu însuți trebuie să lucrezi, să faci fapte bune cât poți de mult. Acesta este motivul pentru care Domnul, după ce a spus, cereți, căutați și bateți, acum ne dă o regulă generală cu privire la modul în care trebuie să trăiască un creștin – o regulă pe care exegeții Cuvântului lui Dumnezeu o numesc cu dreptate regula de aur: Cum ai vrea ca oamenii sa-ti faca, ce ar trebui să -ti facă — desigur, vrei ca oamenii să te iubească, si toți să-ți facă bine — atunci fă-le și tu la fel; de asemenea, ar trebui să faceți numai bine fiecăruia și tuturor. Vrei ca ceilalți să fie milostivi cu tine, să te binecuvânteze, să se roage pentru tine și să-ți ierte toate greșelile — pe toți, chiar și pe dușmanii tăi? Atunci faci la fel. În general, orice îți dorești de la alții, fă tu singur. Asta înseamnă să-ți iubești dușmanii ca pe tine însuți. Și dacă oamenii ar îndeplini această regulă a lui Hristos, atunci nu ar exista nicio ofensă, niciun proces, nici furt, nici crimă, nici discordie, nici războaie, nici sărăcie. Acesta este adevărul lui Hristos, care este de înțeles și este benefic pentru toată lumea!…

„În aceste cuvinte scurte”, spune Sfântul Gură de Aur, „Mântuitorul a arătat că virtutea este scurtă, convenabilă și cunoscută tuturor. El nu a spus: „Orice vrei de la Dumnezeu, fă la fel aproapelui tău”, ca să nu protestezi și să spui: „Cum este posibil asta? El este Dumnezeu, dar eu sunt om.” Dar El a pronunțat: „Ce vrei de la egalul tău, fă-o tu însuți aproapelui tău.” Ce poate fi mai simplu decât asta? Ce poate fi mai drept?” Căci în aceasta se află atât legea, cât și Profeții — aceasta nu este o regulă în esență nouă. Acest lucru a fost predat în Legea Vechiului Testament, în Profeți și chiar legea naturii umane. Virtutea este inerentă omului; știm din conștiință ce trebuie să facem, așa că nu ne putem justifica prin invocarea ignoranței. Chiar și înțelepții păgâni, care nu l-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, au spus: „Nu face altora ceea ce tu însuți nu ți-ai dori”. Această lege este înscrisă de degetul lui Dumnezeu pe inimile tuturor oamenilor. „Sufletul uman este creștin prin fire”, spune Tertulian. Sfinții părinți care au înțeles toată puterea plină de har a acestei reguli prin experiență, au spus: „Viața și moartea depind de aproapele tău”. Dar chiar dacă virtutea este atât de firească și de aproape de inima omului, ea nu poate fi obținută fără dureri și ispite, care par insuportabile firii noastre păcătoase. De aceea zice Domnul: intră pe poarta cea strâmtă!

Sursa: Pliante Trinity, nr. 801–1050

https://orthochristian.com/156629.html

Traducere și adaptare: Dr. Gabriela Naghi

Oamenii se plâng azi că le merge greu. Unii ar vrea să se apropie de Dumnezeu și să ceară ajutor, dar motivează că nu au timp. Marii duhovnici ne spun însă că ne putem ruga oriunde și-L putem găsi pe Dumnezeu „la orice oră”, pentru că El este foarte aproape de noi.

Noi suntem cei care nu conștientizăm atotprezența Lui și cât de mare este binecuvântarea de a fi tot timpul în comuniune cu El, cu Maica Domnului, cu Îngerul păzitor și cu Sfinții. Trebuie doar să ne deschidem inima și să vorbim cu Dumnezeu ca și cu o persoană reală, spunându-I toatre grijile, necazurile și problemele noastre. Iată ce frumos spune Părintele Iulian Prodromitul: „Îl găsești, omule, pe Dumnezeu, Îl găsești. De ai necazuri, la orice oră trebuie să strigi: “Doamne, ajută-mă!” Și așa, oriunde te-ai afla, Îl ai pe Dumnezeu cu tine.”

Sfinții Părinți ne îndeamnă următoarele: “Să ai prezența lui Dumnezeu și frica Lui”. Adică oriunde te-ai afla, să fii, să te porți, să gândești cu conștiința că ești în fața lui Dumnezeu, ca așa și este, noi suntem în fața lui Dumnezeu. Dumnezeu este nevăzut, necuprins de mintea omeneasca, și noi trăim, ne mișcăm, suntem și viem în El, dupa cum spune la Faptele Apostolilor. Dumnezeu este viu, lucrător, tot timpul aproape și gata să ne ajute. În mâna Lui stau toate, și viața și moartea. Întotdeauna noi suntem în fața lui Dumnezeu, orice facem, orice gândim. Și Dumnezeu toate le vede și toate le aude, trebuie să ne gândim la lucrul ăsta tot timpul, mare este lucrul acesta…

Spunem că nu știm să ne rugăm. Dumnezeu nu vrea de la noi să citim zeci de acatiste și toată psaltirea de câteva ori pe zi, dacă mintea noastră zboară la alte lucruri. El vrea inima noastră, adică să-i vorbim direct și cu simplitate, să fim sinceri, fără să căutăm formule de adresare.

Este o rugăciune foarte frumoasă, pe care poate să o facă omul când se duce şi începe să vorbească cu Dumnezeu, când se duce în odaia lui să se roage, şi zice aşa: „Doamne, mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că-mi îngădui să vorbesc cu Tine”. Vorbeşti cu Dumnezeu atunci! Omul vorbeşte cu Dumnezeu! Ca să te gândeşti că vorbeşti cu Dumnezeu, e mare lucru. Dar vorbeşti cu Dumnezeu! Şi El vrea aceasta, El ne cheamă să vorbim cu Dânsul, că scris este: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt”. Aşa ne vrea Dumnezeu, să fim sfinţi; să ţinem aproape de El. Aşadar, te duci în odaia ta şi-ncepi: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că-mi permiţi să vorbesc cu Tine, Dumnezeu”.

Şi atunci îi spui toate lucrurile astea: „Iartă-mă, Doamne, că am greşit, şi eu am crezut că sunt singur, dar în faţa Ta le-am făcut, Doamne. Orice am gândit, orice am făcut, în faţa Ta s-a petrecut. Iar eu nesimţitor eram, şi la Tine nu mă gândeam”. Începe cu asta, acum. Şi-ajunge omul la frângerea inimii, la lacrimi şi parcă nu s-ar mai despărţi de Dumnezeu. Că vine harul lui Dumnezeu atunci, că vine darul lacrimilor, şi se gândeşte omul la viaţa lui şi zice: „Doamne, în faţa Ta s-a petrecut! Şi mă sfiesc de viaţa mea, mă sfiesc în faţa Ta când gândesc la viaţa mea. Orice am gândit, orice am făcut, în faţa Ta s-a petrecut”.

Şi-aşa este, în faţa lui Dumnezeu se petrec toate. De Dumnezeu nu ne ascundem niciodată. Nu suntem, n-am fost singuri. Orice am făcut păcat, orice bine, orice – în faţa lui Dumnezeu s-a petrecut. Şi tare frumoasă e rugăciunea asta, o rugăciune prin care ajunge omul la frângerea inimii şi la pocăinţă. Că ce vrea Dumnezeu de la noi? Să scoatem tot păcatul – asta e pocăinţa, să scoatem toate, toate păcatele pe care le-am făcut.

(Pr. Iulian Lazăr, Rugăciunea de toată vremea, Editura Agaton, Făgăraș 2015, p.278-279)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Sinodul acela de la Florenţa nu-l recunosc, după cum nu-l recunoaşte nici Dumnezeu şi toţi creştinii şi fiii adevăraţi ai Bisericii Răsăritene. Ca să fiu mai clar, după părerea Sfinţilor Părinţi şi după umila mea părere, consider că acel sinod a fost în mod mincinos denumit sobornicesc, ca cel al lui Constantin. Părerea mea este următoarea: pe cel care-l va pomeni pe papă sau va avea părtăşie cu cei care-l pomenesc sau va sfătui sau va încuraja pe cineva să-l pomenească, îl voi socoti tocmai ca şi sfântul sinod de la Constantinopol, care a cercetat dogma latină şi i-a osândit pe cei care credeau în ea, adică pe Vekkos şi pe cei asemenea lui.
Pomenirea papei sau a oricărui episcop nu este un lucru mic. De altfel, obştea duhovnicească a celor de aceeaşi credinţă şi ascultarea desăvârşită faţă de păstorii autentici se exprimă prin pomenire. Sinoadele şi ceilalţi Părinţi spun: „să nu facem nici măcar tovărăşie cu cei care au schimbat cugetul dreptei credinţe”. Insă mai presus de toate Domnul ne spune: „Iar după un străin ele nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor” (Ioan 10, 5).

N-am să fac eretică Biserica mea, sfânta maică a ortodocşilor, primind să-l pomenesc pe papa, de vreme ce papa mărturiseşte şi crede în cele pe care Biserica noastră nu le primeşte. Cel ce mărturiseşte că papa rosteşte cuvântul adevărului, mărturiseşte că înaintaşii noştri au fost eretici. Aceasta este părerea mea. Şi voi fi negreşit întotdeauna fără părtăşie cu papa şi cu cei care au legătură cu acesta. Fiindcă trebuie să urmăm evlavia Părinţilor noştri, de vreme ce nu avem sfinţenia şi înţelepciunea lor.
Aud că părinţii filo-catolici şuşotesc pe ascuns că unirea se va face cu nişte condiţii şi pentru o perioadă limitată de timp, amăgind astfel poporul. Consider acest lucru străin faţă de morala bisericească şi creştină şi contrar lui Dumnezeu şi a dreptei credinţe.
Unde s-a mai auzit de unire bisericească şi de unirea credinţelor cu nişte condiţii? Dacă această unire este bună, de ce să fie pentru o perioadă limitată de timp şi nu permanentă? Iar dacă este rea, de ce să se facă, fie şi măcar pentru o singura zi? Care alta ar putea fi condiţia pentru cei cu dreaptă credinţă decât ca cei care se unesc cu ei să mărturisească la fel ca ei?
Dacă, dimpotrivă, mai întâi veţi înfăptui în chip ruşinos catolicizarea pe care o vreţi şi pentru a-i amăgi pe oamenii simpli veţi impune aşa zise perioade de timp şi veţi purta discuţii nădăjduitoare, concluzia acestui demers rău va fi cea pe care am spus-o în repetate rânduri. Eu atunci, chiar dacă întregul Răsărit va merge spre Apus, nu voi merge cu ei. Şi chiar dacă întregul Apus va merge spre Răsărit, eu voi tăcea. Deja de acum tac. Căci, dacă voi toţi şi aşa-zisa voastră adunare veţi deveni latini, cu cine şi despre cine şi ce să mai vorbesc eu, smeritul Ghenadie, în apărarea dogmei patristice?
Aşadar, cuvioşi părinţi, n-am nesocotit nici interesul cetăţii. Desigur, n-am nesocotit deloc Credinţa şi interesul cetăţii, care îndeosebi depind de Dumnezeu şi de dreapta noastră credinţă către El. Fie ca Domnul să deschidă ochii tuturor. Măcar voi şi cei mai aleşi dintre voi să păzească statornică Credinţa Părinţilor, încât din pricina voastră să existe o oarecare nădejde de la Dumnezeu. Cu rugăciunile voastre să mă miluiască şi pe mine păcătosul. Oricum îmi pare tare rău.
Pun metanie. Epistola aceasta să fie citită public, încât să poată fi auzită de toţi.

(Din revista „Sfântul Grigorie”, a Sfintei Mănăstiri Grigoriou, Sfântul Munte, nr. 21/1996)

O, Părinţi sinodali, în zadar ați înălțat de dragul nostru acei stâlpi ocrotitori. In zadar ne-aţi păzit prin ameninţări. Unde este acum frica de afurisiri, unde s-a ascuns? Unde este cuvântul aspru al anatemelor? O, scrieri ale Părinţilor, care aţi fost alcătuite cu puterea înţelepciunii şi cu îndrumarea povăţuitoare a Sfântului Duh, iar acum aţi ajuns să fiţi călcate în picioare! O, ziduri care aţi înconjurat mântuirea noastră veşnică, iar acum sunteți dărâmate!

(Ghenadie Scholarul, Patriarhia Constantinopolului, Răspunsuri, voi. 3, p. 180) Evghenie Vulgaris, dascălul neamului (1716-1806).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Minciuna şi vicleşugul sunt patimi ce vin de la diavolul, care este tatăl minciunii şi al oricărui vicleşug. Vai locului aceluia în care patimile acestea s-au înmulţit, căci nici un bine nu poate exista acolo. La ce bine să ne aşteptăm acolo unde oamenii se înşeală unii pe alţii? Căci acolo nu poate exista încrederea, fără de care unitatea societăţii nu poate rezista.

Aceleaşi patimi, precum se vede, au adus jurămintele cele potrivnice lui Dumnezeu şi asupra celor mai josnice lucruri prin invocările deşarte ale înfricoşătorului nume al lui Dumnezeu, cum ar fi: „pe numele lui Dumnezeu”, „vede Dumnezeu”, „martor este Dumnezeu” şi altele. Căci mulţi, fiind înşelaţi de oamenii mincinoşi şi vicleni, nu mai au încredere nici în cei ce spun adevărul. Şi, de aceea, oamenii sunt nevoiţi să-şi întărească dreptatea cuvintelor lor prin invocarea numelui lui Dumnezeu. Şi, astfel, neavând încredere unul în celălalt, depun jurământ, ceea ce a şi intrat în obicei; iar copiii de la părinţi, tinerii de la bătrâni, cei mai mici de la cei mai mari învaţă acelaşi lucru şi nu socotesc un păcat să invoce înfricoşătorul nume al lui Dumnezeu nici în privinţa celor mai josnice lucruri.

Cei mincinoşi şi vicleni, cu cât sunt mai ascunşi, cu atât sunt mai primejdioşi. Ei ştiu cum să-şi ascundă minciuna; cu limba vorbesc frumos, dar cu inima gândesc altfel; pe limbă au miere, iar în inimă au fiere; cu limba laudă, iar cu inima întind curse; cu buzele sărută, iar cu inima te vând.

Tocmai de la aceşti oameni rabdă mult cei sinceri, care nu pot şi nici nu vor în inimă să aibă una, iar pe limbă alta. Nu există rană mai vătămătoare ca aceasta pentru societate; dar, oricât de vicleni ar fi ei, viclenia lor tot va ieşi la iveală şi atunci oricine se va dezgusta de ei, ca de nişte leproşi. Să-şi aducă aminte cele scrise: Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna; pe ucigaş şi pe viclean îl urăşte Domnul (Ps. 5, 6).

(Sfântul Tihon din Zadonsk, Lupta intre carne si duh, Editura Egumeniţa)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Când Domnul S-a botezat la Iordan, Duhul Sfânt S-a arătat în chip de porumbel. S-a arătat nu ca să-I dea ceva, ci ca să arate în chip simbolic ceea ce este în Hristos, adică nerăutatea, curăția și blândețea. Asta și înseamnă porumbelul. Iar atunci când Apostolii erau adunați într-a cincizecea zi după Înviere, Duhul S-a arătat în chipul limbilor de foc.

S-a arătat în chip de foc ca să le ia și să le dea ceva – și anume să ia de la ei tot păcatul, toată neputința și teama și necurăția sufletească, și să le dăruiască putere, lumină și căldură. Focul simbolizează aceste trei lucruri: puterea, lumina și căldura. Știi cât este focul de puternic, știi cât este de luminos și cum încălzește. Când vorbești despre Duhul Sfânt însă, ia seama să nu cugeți trupește, ci duhovnicește. E vorba, așadar, despre puterea duhovnicească, despre lumina duhovnicească și despre căldura duhovnicească – iar acestea sunt tăria voinței, luminarea înțelegerii și căldura dragostei. Cu aceste trei arme duhovnicești i-a înarmat Duhul Sfânt împotriva lumii pe ostașii lui Hristos, pe care învățătorul îi oprise de la a purta, dintre toate armele fizice, chiar și toiag.

De ce s-a arătat focul în chip de limbi asupra capetelor Apostolilor? Fiindcă trebuia ca Apostolii prin limbă să vestească popoarele Vestea de Bucurie, Evanghelia adevărului și vieții, învățătura pocăinței și a iertării. Prin cuvânt trebuiau să învețe, prin cuvânt să tămăduiască, prin cuvânt să mângâie, prin cuvânt să sfătuiască și să călăuzească, prin cuvânt să rânduiască Biserica. În cele din urmă, prin cuvânt să se și apere – fiindcă Dumnezeu le zisese și prezisese să nu se teamă de prigonitori și să nu se îngrijească în ce chip le vor răspunde când vor fi trași la judecată – ei, oameni simpli. Nu voi veți vorbi, spune, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi din voi. Oare se putea vorbi cu obișnuita limbă omenească despre cea mai mare și mai veselitoare noutate ce a ajuns vreodată la urechile omenești: că Dumnezeu S-a arătat pe pământ și le-a deschis oamenilor poarta vieții celei fără de moarte? Oare se putea vărsa de la om și de la obișnuita fire muritoare acest balsam de viață făcător pe hoitul imperiului roman și până la marginile lumii? Nicicum și niciodată – ci numai de la Duhul Cel de foc al lui Dumnezeu, Care prin gurile Sfinților Apostoli a împrăștiat scântei cerești în întunericul pământului.

Dar, fiu al omului, oare nu ai simțit nici măcar o dată Duhul lui Dumnezeu în tine?

Iată, și tu ai fost botezat cu Duhul, cu apă și cu Duhul. Oare nici măcar o dată n-a strălucit fără de veste în tine un gând mare și luminos, cuvânt tăcut al Duhului Celui Sfânt? Oare nici măcar o dată nu s-a stârnit, precum un vânt iscat pe neașteptate, dragostea către Făcătorul, și din aceasta, lacrimi în ochii tăi?

Încredințează-te voii lui Dumnezeu și străjuiește asupra a ceea ce se întâmplă în sufletul tău, și vei cunoaște minunea Cincizecimii care s-a săvârșit asupra Apostolilor.

Pace ție și mângâiere de la Duhul Sfânt!

(Extras din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi- scrisori misionare – Sfântul Nicolae Velimirovici, traducere Adrian Tănăsescu-Vlas)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi