ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Astăzi se împlinesc șapte ani de când m-am îngrădit oficial de erezie, prin nepomenirea episcopului Vincențiu al Episcopiei Sloboziei și Călărașilor, devenit pseudoepiscop, prin acceptarea de către sinodul BOR a hotărârilor eretice de la Kolimbari, Creta.

Nu scriu aceste rânduri ca urmare a unor fapte de vitejie duhovnicească, ci ca pe un firesc al vieții mele de nevrednic slujitor al lui Hristos, care nu a suferit trădarea Credinței și manipularea mincinoasă de ascundere a adevărului. Am știut ce mă așteaptă dacă întrerup pomenirea și mi-am asumat consecințele acestei alegeri, încredințat că Harul lui Dumnezeu mă va însoți în acest demers, pe care propria-mi conștiință mă atenționa că trebuie să-l realizez, cu orice preț. M-au ajutat în hotărârea luată atât fiii duhovnicești, care erau pregătiți prin cateheze pentru acest drum al îngrădirii, precum și prezbitera care mi-a fost mereu alături în deciziile importante și care, chiar în dimineața Duminicii zilei de 30 octombrie (în 29 octombrie, sinodul BOR a legiferat hotărârile eretice ale sinodului tâlhăresc din Creta), mi-a spus că îmi urmează indiferent de decizia pe care o voi lua. Nu știa Doamna preoteasă că această hotărâre va avea să conducă la pierderea catedrei de religie pe care o avea la una dintre școlile municipiului Urziceni, prin retragerea binecuvântării episcopului locului, odată cu oprirea mea de la slujire, judecarea nedreaptă și caterisirea nevalidă. Am primit, însă, cu multă bucurie toate nedreptățile săvârșite de Episcopia Sloboziei și Călărașilor, precum și presiunile făcute de colegii din protopopiat, care îmi cereau să reiau pomenirea episcopului.

Începutul nepomenirii nu a fost ușor! Slujirea în casele credincioșilor care s-au făcut adevărate biserici, fuga de oamenii sistemului care ne fotografiau, ne filmau și chiar ne urmăreau din umbră, judecățile Consistoriului, pierderea prietenilor și colegilor apropiați au făcut parte din viața noastră de nepomenitori, la începuturile ei. Însă, mângâierile aduse de lucrarea Harului dumnezeiesc și libertatea întru Adevărul lui Hristos au covârșit toate acele neajunsuri.

Încetișor, au început să ni se alăture în mărturisire și alți credincioși, din alte zone ale țării. Îmi amintesc de o respectabilă familie din Oradea care a venit în Urziceni, de la peste 600 km distanță, fără a cunoaște adresă, telefon sau a avea alte date de contact, pentru a ne fi alături în îngrădire, și pentru a participa alături de noi la Sfânta Liturghie. Apoi, am cunoscut alți oameni frumoși, iubitori de Adevăr care au ales să se îngrădească de erezia ecumenismului legiferat la Creta. Cei mai mulți dintre aceștia au rămas pe calea echilibrată a nepomenirii (de fapt, a pomenirii întru Adevăr: episcopii ortodocși, care drept învață cuvântul adevărului!).

Încercările nu au lipsit pe calea îngrădirii. Unii dintre noi au ales să numească eretici pe cei care nu au întrerupt pomenirea sau chiar au negat existența Harului în BOR. Cu această atitudine de zelotism vătămător nu am fost de acord, pentru că rolul nepomenirii a fost și a rămas acela de a ne îngrădi de erezie și de a „protesta lecuitor” împotriva deciziilor sinodalilor. Noi nu ne-am îngrădit de erezie pentru a-i judeca pe frații noștri care nu au întrerupt pomenirea, ci am păstrat comuniunea cu ortodocșii din Biserică printr-o altă formă de mărturisire împotriva ecumenismului, perfect canonică și patristică. Chiar dacă unii dintre aceștia, negând lucrarea Duhului Sfânt prin nepomenire, ne numesc schismatici și ieșiți din Biserică, ne rugăm Domnului să-i lumineze întru Adevărul lui Hristos Iisus, Domnul.

Vreau, în finalul celor spuse cu sinceritate și multă bucurie, să mulțumesc tuturor celor care ne-au fost alături și ne sunt alături în mărturisirea noastră, tuturor celor care ne urmează în mărturisire, dar și celor care ne stau împotrivă și ne socotesc ca măturătură a Bisericii lui Hristos. Poate că cei din urmă ne sunt adevărații noștri binefăcători, fiindcă nu cei care ne laudă pentru nevrednicia noastră ne ajută să câștigăm Harul dumnezeiesc, fără de care nimic nu suntem, ci cei care ne batjocoresc și ne prigonesc ne ajută cu adevărat să rămânem tari și neclintiți în mărturisirea Adevărului.

Vă doresc tuturor, pomenitori și nepomenitori, ca Adevărul Hristos să vă însoțească în toate căile vieții voastre și să luați aminte la vremurile pe care le trăim, fiindcă sunt vremuri de mărturisire, fără de care nimeni nu se mântuiește! Bucurie și binecuvântare!

Presbiter Claudiu Buză

Dușmanul mântuirii noastre urmărește desacralizarea lumii prin orice mijloace, fapt care nu trebuie să ne sperie, ci doar să ne sporească vigilența. În dorința lui de a-i război pe toți creștinii care doresc un crâmpei de Rai, el aduce provocări peste provocări de toate felurile. Când nu reușește nimic prin patimile trupului, caută să ne războiască prin patimile sufletului: ,,neevlavia, credinţa strâmbă sau toată erezia, blasfemia, iuţimea, mânia, amărăciunea, înfurierea năpraznică, ura de oameni, pomenirea răului, vorbirea de rău, osândirea, întristarea fără temei, frica, laşitatea, cearta, rivalitatea, pizma, slava deşartă, mândria, făţărnicia, minciuna, necredinţa, zgârcenia, iubirea de materie, împătimirea, afecţiunea pentru cele pământeşti, trândăvia, micimea de suflet, nemulţumirea, cârtirea, înfumurarea, părerea de sine, trufia, îngâmfarea, iubirea de stăpânire, dorinţa de a plăcea oamenilor, viclenia, neruşinarea, nesimţirea, linguşirea, înşelăciunea, ironia, duplicitatea, învoirea cu păcatele părţii pătimaşe şi gândirea deasă la ele, rătăcirea gândurilor, iubirea de sine, care este maica şi rădăcina tuturor relelor, iubirea de argint, reaua nărăvire şi răutatea”. (https://doxologia.ro/care-sunt-patimile-sufletesti-trupesti-sfantul-ioan-damaschin)

Fiecare dintre aceste patimi sufletești poate determina modul în care acționăm în situații concrete de viață cu toții. Omul preocupat de mântuire își caută repere în atât Biblie și în Scrierile Sfinților Părinți, cât și în cultură pentru a se desăvârși. De aceea, necuratul duce o luptă acerbă pentru a ne vicia reperele acolo unde i se permite.

Omul simplu își avea legile sale nescrise după care se conducea, oglindite în proverbe, zicători, snoave și chiar legende și basme în care toate patimile erau puse la colț în vederea eliminării acestora. Fără o luptă cu toate patimile, nu este posibilă mântuirea. Acum necuratul caută să ne vicieze cultura și să-i înșele chiar și pe cei aleși prin bulversarea tuturor valorilor. Dumnezeu, însă, a rămas Același, iar poruncile Lui – de asemenea! Nu există loc pentru modă în relația dintre om și Dumnezeu. Păcatul de orice fel este păcat, indiferent cine îl face. De aceea, cei care își doresc mântuirea au datoria de a face o mare selecție între valorile pe care le acceptă și cele pe care le resping știind că: ,,Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos.” (Pavel , 6, 12)

Oricâtă nedreptate și oricâte păcate am vedea în jurul nostru, noi vom răspunde tot de propriile păcate.  Și chiar și de ale celor pe care i-am smintit prin exemplul personal greșit ori prin ceea ce am scris ori am vorbit. Și chiar și pentru că am tăcut când nu trebuia! O mamă, de exemplu, prin tăcere, poate încuraja un păcat…  

Cuvintele Sfântului Apostol Pavel sunt înfricoșătoare pentru toți păcătoșii:

,,Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (Pavel 6, 9-10)

Toate păcatele atrag mânia lui Dumnezeu, căderea pe toate planurile:

,,Şi un al doilea înger a venit, zicând: ,,A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul furiei desfrânării sale.” (Apocalipsa, 14, 8)

Un alt cuvânt care se cere respectat de către creștini și nu interpretat în mod corect politic este următorul:

,,Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei. Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.” ( Apocalipsa, 13, 15-18)

Nerespectarea acestui cuvânt al Apocalipsei are consecințe foarte grave:

Şi al treilea înger a venit după ei, strigând cu glas puternic: Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea lui, sau pe mâna lui, va bea şi el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat, în potirul mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nu au odihnă nici ziua nici noaptea cei ce se închină fiarei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei. Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus. (Apocalipsa, 14, 9-12)

Se lucrează cu multă viclenie, dar cine este în mod direct interesat de mântuire tot poate găsi informații competente despre modul în care ne putem pierde mântuirea, chiar dacă luptăm cu patimile sufletești și trupești, în cazul în care acceptăm pecetluirea cu semnul fiarei pe mână sau pe frunte pentru avantaje materiale. Un exemplu ar fi cartea:  https://www.slideshare.net/oanciu/mircea-vlad-apocalipsa-13-sfarsitul-libertatii-umane. De aceea vremurile în care oamenii vor fi lipsiți de numerar și cu documente electronice care pot fi citite de la distanță și care nu știm exact ce informații despre noi conțin trebuie privite cu îngrijorare firească. Asocierea oricărui ,,număr de om” cu un cod bazat pe 666 în locul numelui de Botez nu trebuie acceptată nici în documente, nici pe corpurile noastre.

Dumnezeu să ne ajute să facem voia Sa!

Sora Pelaghia

Dacă în rugăciunile de dimineaţă ai rostit o expresie, trebuie să te învredniceşti de ea pentru tot restul zilei. De aceea, în afară de faptul de a învăţa cât mai multe asemenea pasaje semnificative, trebuie să-ţi faci o regulă ca atunci când ai descoperit o expresie care are sens pentru tine – în paginile Vechiului sau Noului Testament, printre rugăciunile Liturghiei – să o aplici fără şovăire, pe cât de mult poţi. Ai putea crede că eşti în stare să faci aceasta la nivelul unei zile întregi, în realitate, este neînchipuit de greu.

Dacă ai putea păzi o singură propoziţie a unei rugăciuni timp de o oră fără a încălca regula, eşti mare, dar fă-o! Spune: „Am citit această rugăciune, inima mea este pregătită, pentru o jumătate de ceas mă voi strădui ca inima mea să fie deschisă către Dumnezeu şi gata să asculte de voia Lui”.

O jumătate de ceas, nu mai mult, apoi îngăduie-ţi un răgaz şi întoarce-te la altceva, fiindcă, dacă încerci să rămâi concentrat asupra unei propoziţii care este totală şi dificilă, în cele din urmă îţi vei spune că „îmi este peste puteri” şi vei sfârşi prin a nu fi realizat nimic. Dar dacă îţi zici că „am trei, sau patru, sau cinci propoziţii ca devize pentru această zi, şi voi încerca să o aplic pe aceasta din momentul în care am citit-o până la ora 10 dimineaţa, iar apoi pe următoarea şi apoi pe cealaltă”, atunci toate gândurile şi simţirile pe care sfinţii le-au exprimat în rugăciunile lor se însufleţesc în tine, încep să sfredelească adânc în voinţa ta şi să-ţi modeleze voinţa şi trupul, căci trupul tău este cel asupra căruia trebuie să aplici poruncile.

Cu toate acestea, ai putea spune că „nu simt ceva deosebit în legătură cu aceste cuvinte”. Dacă aceste cuvinte exprimă o convingere esenţială, dar tu nu simţi nimic în legătură cu ele, îndreaptă-te spre Dumnezeu cu pocăinţă şi spune-I: „Aceasta este credinţa mea creştină fundamentală şi, iată, nu simt nimic pentru ea„, şi din momentul acela ai putea descoperi că ai izbucnit dintr-o dată în rugăciunea spontană, Ii poţi vorbi lui Dumnezeu de apăsarea ta, de ticăloşia ta, de sila pe care o simţi pentru tine, ajungând la voinţa hotărâtă de a-I spune lui Dumnezeu care este adevărul în legătură cu tine şi că voinţa ta este unită cu voinţa Lui.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedoroici, Editura Sophia, București, 2006, pp. 76-78)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Iată două citate din Sfânta Biblie care profeţesc drama acestui război israelo-palestinian, la care ar trebui să se gândească responsabilii de întunericul în care care au fost împinşi locuitorii celor două ţări.

„Ascalonul va vedea şi se va înspăimânta, Gaza va fi cuprinsă de dureri năprasnice şi Ecronul la fel, căci nădejdea lui s-a prăbuşit. Şi nu va mai fi rege în Gaza şi Ascalonul pustiu va rămâne nelocuit”(Zaharia 9;5)*

„Umblă după lege şi fii cu rânduială, neam fără ruşine,
Până a nu vă toca mânia mărunt ca paiele, până să nu ajungă la voi aprinderea mâniei Domnului, până să nu vină la voi ziua întărâtării Domnului.
Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care săvârşiţi faptele legii Domnului; căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia; poate veţi fi feriţi de ziua mâniei Domnului.
Căci Gaza va fi părăsită şi Ascalonul dărâmat; în miezul zilei va fi scos poporul din Aşdod şi Ecronul va fi ras de pe pământ” (Sofronie 2; 1-4)

Spunea un mare erou al neamului românesc, „Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi, şi vinovaţi suntem cu toţii: unii pentru că am tăcut, alţii pentru că am greşit, cu toţii pentru că am suportat” – Mareșal Ion Antonescu (2iunie 1882- 1 iunie 1946, împuşcat la penitenciarul Jilava de satrapii bolşevici ai statului satanisto- iudeo-masonic, care au pus mâna prin înşelare şi hoţie pe destinele acestui neam).
Tot el spunea:„ Să se publice structura oraşelor pentru ca să vadă şi ţara cât era de compromisă şi de ameninţată viaţa economică şi dezvoltarea spirituală din cauza ticăloşiei politicianiste iudeo-masonice a căror exponenţi erau partidele naţionaliste din Transilvania şi Regat. Dacă voi lăsa moştenitorilor regimului aceeaşi situaţie, voi face şi regimul meu părtaş la această crimă. Voi trece peste toţi şi peste orice greutate pentru a purifica naţia de această neghină. Voi înfiera la timp pe toţi acei care au venit – ultimul dl. Maniu – şi vor veni să mă împiedice a răspunde dorinţei majorităţii imense a acestei naţii… Să se publice integral această rezoluţie a mea odată cu publicarea statisticei şi memoriului de faţă.”
„Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale.” – Mareșal Ion Antonescu în proces (14 mai 1946)
(Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Ed.Moldova, 1991, p.336.)

Sfântul Cuvios Părinte Sofronie Saharov de la Essex măr­­turisește, adânc îndurerat fiind de suferinţele omenirii din timpul său, martor direct al tragediilor Primului Război Mondial și ale bolșevismului din Rusia, când milioane de oameni au fost omorâți cu sălbăticie inimaginabilă. El dă astfel răspuns gândurilor noastre nerostite:
«Dacă eu, cu toată puterea inimii mele, compătimesc omenirea întreagă, cum să-L înţeleg pe Dumnezeu, Care priveşte cu indiferenţă la suferinţele atâtor milioane de oameni zidiţi de El Însuşi? De ce, oare, îngăduie El atâta violenţă?»
« Şi aşa mă adresam Lui cu întrebarea nebunească: «Unde eşti Tu?» Şi în inimă, am auzit aceste cuvinte: «Oare tu te-ai răstignit pentru ei?» Aceste cuvinte blânde, rostite de Duhul în inima mea, m-au cutremurat: Cel Ce S-a răstignit mi-a dat răspunsul ca un Dumnezeu», spune Părintele Sofronie Saharov (Despre rugăciune, traducere din limba rusă de părintele prof. Teoctist Caia, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001).

«Răspunsul scurt al lui Dumnezeu conţine în sine esenţa lucrului. Cuvântul lui Dumnezeu aduce în suflet un nou şi deosebit sentiment al existenţei: inima simte revărsarea vieţii purtătoare de lumină; mintea dobândeşte înţelesuri până atunci ascunse. ».

Mesajul Părintelui Sofronie este o chemare la trezvie pentru omul contemporan care poartă pe umerii săi responsabilitatea tragediei umanității. Cuvintele sale, deși pline de duhul blândeții, adâncite și analizate, sunt îndemnuri la schimbarea urgentă a vieții , a modului de a gândi şi a faptelor pe care cu ştiinţă, le săvârşim în fiecare clipă:
«Ce gândeam eu după ce am primit răspunsul de la Dumnezeu? Iată ce: dacă Dumnezeu este aşa cum ni L-a revelat Hristos Cel răstignit, atunci noi, toţi, şi numai noi suntem vinovaţi de tot răul care umple istoria omenirii. Dumnezeu S-a arătat pe Sine în trupul nostru, aşa cum este El. Noi nu numai că L-am respins, noi L-am omorât, dându-L la moarte de necinste. Eu am văzut, cu duhul, că pricina chinurilor omeneşti nu este lipsa de compasiune a lui Dumnezeu faţă de noi, ci, în mod exclusiv, reaua întrebuinţare de către oameni a darului libertăţii. În disputa mea cu Dumnezeu – El a învins. La început, m-a cuprins o ruşine amară pentru gândul meu nebun şi mândru: ca şi cum eu aş fi mai compătimitor decât El. Din pricina ruşinii, mi-a venit o autoosândire la pocăinţă. Apoi, totul a fost biruit de bucurie. Domnul nu numai că nu m-a osândit pentru obrăznicie, dar chiar a revărsat peste capul meu o binecuvântare îmbelşugată. Am înţeles mai târziu că şi acea rugăciune de compătimire nu fusese altceva decât acţiunea Lui în mine».

(*Ascalon=Ashkelonul de azi ; Aşdod=Ashdod din ziua de azi, Ecron=Ekronul din ziua de azi)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Cu respirația tăiată urmărim toate tragediile care se petrec în Orientul Mijlociu, populația civilă fiind principalele victime. Islamiști și evrei fanatici, îndoctrinați de ,,valorile’’ religiilor lor, violența și exterminarea inamicului, atacă copiii, femeile, bătrânii, cei neînarmați. În locurile în care omenirea a comis cea mai mare crimă din istorie, condamnând la moarte pe nevinovatul Dumnezeu-Om, istoria se repetă.

Israelul, de fapt, nu a fost mulțumit de exterminarea civililor palestinieni, ci a bombardat Biserica Adevăratului Dumnezeu din Gaza, unde femeile și copiii se refugiaseră pentru protecție, în speranța că azilul religios, înființat universal, stabilit încă din cele mai vechi timpuri, va fi respectat, ucigând 18 civili ortodocși palestinieni pentru a „se răzbuna” asupra Hamasului islamic!

Biserica Sfântul Porfirie din Gaza și Arhiepiscopul Tiberiadei, Alexios, și-au deschis brațele imitând pe Hristos, oferind adăpost celor persecutați. Episcopul și preotul Pr. Sila, au refuzat să-și părăsească turma, în ciuda pericolului evident pentru viața lor, amintindu-ne că încă mai există Preoți care practică „în modull și în locul lui Hristos” cu jertfa de sine și nu cu pretenție de supunere a turmei lor față de ei și duhovnici care sunt gata să moară alături de turma lor.

Acest sacrificiu de sine este o mare lecție pentru noi toți, în epoca individualismului, în care până și creștinii se uită la modul în care ne putem salva de cea mai mică suferință, chiar și în detrimentul fraților noștri.

O mare lecție și pentru cei care sunt purtați de curentul ecumenismului, martiriul Ortodoxiei in mijlocul focului incrucișat al religiilor extremiste ale islamului și iudaismului rabinic (Cabala).

Spre deosebire de religiile Coranului și Talmudului, adepții Evangheliei lui Hristos sunt chemați să ofere oamenilor dragoste. Nedreptății sunt chemați să întoarcă iertarea, celor atacați să ofere îngrijire și iubire. Răzbunarea nu are loc în viața creștinilor și cei care o caută nu aplică Evanghelia, ci Coranul și Talmudul.

Deci unde sunt cei care susțin că și alte religii sunt căi diferite către același Dumnezeu? Ce legătură are ura rabinilor și jihadiștilor cu iertarea și iubirea lui Hristos și a ucenicilor Săi? În afară de Hristos Mântuitorul, toți ceilalți cu religiile lor sunt amăgiri și asigură mizerie în acest secol și în viitor.

Abaterea de la valorile evanghelice a adus pericolul unui conflict global. Nu vom spune că Dumnezeu ne pedepsește. Omenirea se pedepsește pe sine! Și-a folosit libertatea și a ales să fie departe de Hristos. Chiar și așa-zisa lume creștină, înșelată de momelile diavolului, de închinarea la lumesc și la egoism, a ales să-L adapteze pe Hristos la propriile standarde, respingând sau distorsionând cuvântul Evangheliei.

Dacă fiecare dintre noi își va face o autocritică sinceră, își va recunoaște partea de responsabilitate. Pe măsură ce ne culcăm nepăsători, vom dormi conștiința noastră vinovata.

Traducere si adaptare: Dr. Gabriela Naghi

,,Rasa noastră e rasa supremă. Noi suntem dumnezei pe acest pământ. Suntem atât de diferiți față de rasele inferioare, cum sunt ei față de insecte. De fapt, comparați cu rasa noastră, celelalte rase sunt animale, cel mult bovine. Celelalte rase sunt considerate excremente umane. Destinul nostru este de a guverna peste rasele inferioare. Regatul nostru terenal (?) o să fie condus cu pumn de fier. Populația o să ne lingă picioarele și ne va servi ca sclavi’’

(Menahem Beghin, prim-ministru al Israelului, 1977-1983)

Acest text scurt rezumă crezul unui popor, Israel, care a uitat urgiile prin care a trecut, sub teroarea evreului Adolf Hitler. Aceasta e ,,filozofia’’ după care se conduc jidanii, dumnezeii acestei lumi. Când în Gaza sunt ucise sute de palestinieni, printre care femei, copii, bătrâni neajutorați, trebuie să sărim în sus de bucurie. Când e distrusă o veche biserică ortodoxă de rachetele jidanilor, când mor bolnavii palestinieni dintr-un spital distrus de aceași jidani, faptele sunt lăudabile și trebuie apreciate ca atare. E vorba de animale, nu de oameni.

Dacă însă Hamas ucide un număr de evrei, suntem chemați să ne indignăm, să-i condamnăm pe palestinienii criminali, ne-oameni, care n-au voie să ucidă dumnezei. Am văzut ființa aceea jalnică, atunci când stătea pe burtă, ca să ne arate că se ferește de ploaia de rachete, într-o regiune unde viața curgea pașnic. Muierea asta e în stare să se întindă la sol, să ne arate cum e ea violată de un palestinian. Noi avem datoria să revărsăm valuri de ură asupra palestinienilor, să ne manifestăm așa cum o făceau nord-coreenii, la moartea lui Kim Ir Sen. În fond, Menahem Beghin avea dreptate când proorocea că vor fi târâturi care le vor linge picioarele. Uitați-vă la cei de la Antena 3, de celelalte posturi tv nu mai vorbesc, pentru că mi-e silă să le urmăresc.

Bunul Dumnezeu să ne ferească pe toți goim-ii să nu ajungem la mâna evreilor, dumnezei prin naștere. De fapt, jidanii știu foarte bine că suntem înnobilați de Preasfântul Nume al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și asta nu le dă liniște.

Presbiter Iovița Vasile

Deoarece ctp-ul e foarte caustic când vorbește de cele sfinte, nu pot să nu-i dedic o epigramă, cu scuzele de rigoare pentru cititorii noștri credincioși și cu mult bun simț:

Popescu Cristian cel dur

Nu-i pupător de moaște sfinte.

Preferă să-i sărute-n cur

Pe etnicii cei stau nainte.

Să nu cerem din mândrie roade duhovniceşti înainte de vremea lor. Pentru că nu este firesc să cerem în mijlocul iernii roadele verii, nici la timpul semănatului, roadele secerişului. Unul este timpul în care vom semăna ostenelile, şi altul timpul în care vom secera darurile harului. Altfel, va veni vremea recoltei, şi nu vom avea ce să adunăm.
Demonii se îndepărtează uneori de suflet, pentru ca să ne facă nepăsători, ca după aceea să ne atace brusc şi să stăpânească peste noi. De asemenea, se îndepărtează când sufletul se obişnuieşte atât de mult cu păcatul, încât devine propriul său vrăjmaş.[…]

În trei feluri putem să războim gândurile rele: cu rugăciunea, cu împotrivirea (aducând gânduri potrivnice) şi cu dispreţul.

Orice efort al nostru, când nu este însoţit de smerenie, se arată străin de voinţa dumnezeiască. Acesta să fie criteriul pentru toate faptele noastre şi pentru întreaga noastră viaţă!

Aşa cum văzduhul care s-a curăţit de nori este luminat de soare, la fel şi sufletul care s-a curăţit de păcate este luminat de lumina dumnezeiască.

(Glasul Sfinţilor Părinţi, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 135-136)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Omule, tu încă te temi ca nu cumva să ai de suferit. Încă vrei ca tu şi ai tăi să vă bucuraţi de toate cele ale lumii. Dar viaţa îndestulată nu este măsura dragostei dumnezeieşti!

Tu n-ai ajuns să înțelegi rostul suferinţei şi de aceea eşti nefericit şi trist. Nu pricepi că, fie ea cât de grea, povara acceptată nu mai este atât de chinuitoare. N-ai înțeles că preţul vieţii veşnice este tocmai suferinţa de care te temi din toată fiinţa ta. Pentru ce te tulburi în încercări şi necazuri?

Ştii doar că atunci când toţi te-au părăsit, acolo sus este Cineva care ocroteşte viaţa ta şi te iubeşte aşa cum oamenii nu pot iubi. Când vei înțelege rostul suferinţei, când te vei încredința Domnului cu toate problemele vieţii tale, cărora nu le dai de capăt şi iţi vei pune nădejdea nu în om, ci în Dumnezeu, rugându-te: „Doamne, ajută-mă să fac voia Ta!”, atunci în tine va începe să se lucreze acea schimbare ce-ţi va aduce lumină, pace şi bunătate, atât de necesare sufletului tău şi tuturor.

(Extras din Preotul martir Constantin Sârbu, Lacrimă și Har, Editura Bonifaciu, 2011, p.206)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Ce este întunecimea gândului?

Sfântul Avva Antonie, şezând odată în pustie, a venit în lenevie şi în multă întunecare de gânduri şi zicea către Dumnezeu: „Doamne, voi să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile. Ce voi face în scârba mea? Cum mă voi mântui”? Şi, sculându-se puţin, a ieşit afară şi a văzut odată pe cineva ca pe sine şezând şi împletind o funie, apoi sculându-se de la lucru şi rugându-se şi iarăşi şezând şi împletind funia; apoi iarăşi sculându-se la rugăciune. Acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi întărirea lui Antonie. Şi a auzit pe înger zicând: „Aşa fă şi te mântuieşte”. Iar el, auzind aceasta, a luat multă bucurie şi îndrăzneală şi, făcând aşa, se mântuia.

Întunecarea de gânduri este atunci când ţi se întunecă ţinta la care vrei să ajungi, obiectivul, rostul sau semnul, cum spune Sfântul Apostol Pavel, pe care vrei să-l urmăreşti şi simţi că nu-l mai ai pentru că vine altceva şi-ţi ocupă mintea. Orice gând în legătură cu lucrul, chiar gospodărie, contabilitate, gând de deşteptăciune; orice gând care priveşte materialismul, te abate de la Dumnezeu, de la Doamne Iisuse, adică îţi întrerupe legătura cu Dumnezeu, îţi taie firul dinspre Dumnezeu, îţi fărâmiţează ţinta.

Deci toate acestea se numesc întunecare de gânduri, îţi întunecă rostul, semnul la care vrei să ajungi şi pentru care trăim de când ne-am deschis ochii şi după ce îi închidem. Orice lucru care-l faci, să-l faci cu Doamne Iisuse, fie la gospodărie, fie la plivit sau la contabilitate şi chiar la încărcat de gunoi, iar toate aceste lucruri, faţă de ţinta pe care vrem să o ajungem, să le socotim gunoaie.

Deci întunecarea de gânduri nu este numai când se îmbulzesc în minte alte lucruri, adică când eşti năucit de cap, ci, orice gând care-ţi ocupă mintea, îţi acoperă lumina, ţinta şi simţi că a dispărut ceva din tine; nu mai simţi firul, legătura neîntreruptă cu Dumnezeu.

De acest fel de întunecare de gânduri era cuprins Avva Antonie şi a început să strige la Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a arătat lui că rugăciunea trebuie făcută cu lucrul mâinilor. Sfântul Apostol Pavel zice: „Siliţi-vă să aveţi în voi simţirea care a avut-o Iisus”.

De ce trebuie să primim necazurile?
Când îţi încredinţezi sufletul tău din convingere lui Dumnezeu, are grijă să te prelucreze prin necazuri, ca să-ţi realizezi hotărârea pe care ai luat-o tu cândva cu sinceritate. Dacă trăieşti şi adânceşti această hotărâre, te întâlneşti cu Dumnezeu prin necazuri, prin tânguirea şi strigătul tău, ca în psalmul „Doamne, strigat-am…”.

Necazurile ustură, calcă mândria, iubirea de sine, dar să ai atâta minte să nu te împotriveşti lor. Să ai puterea să te pogori la nivelul conştiinţei şi să găseşti răspunsuri de la Dumnezeu, prin conştiinţă, pentru necazurile care ţi-au venit şi aşa te mântuieşti. Aceasta este realizarea hotărârii tale sincere de cândva.

(Fragment din Revista Atitudini Nr. 5)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Una dintre multele minuni ale Sfântul Mare Mucenic Dimitrie este faptul că a fost general al Salonicului, nu numai în timpul vieții, ci și după moarte.

Mulți oameni au simțit – și o fac și astăzi! – prezența lui la Salonic, mai ales în vremuri de mari încercări și calamități. Sfântul protejează vizibil orașul, previne dezastrele, respinge potențialii invadatori și îi întâlnește pe toți cei care îi invocă numele.

Iată un exemplu minunat al intervenției sale extraordinare cu oamenii aflați în nevoie:
Odată barbarii au atacat orașul, dar nu au reușit să-l supună. Înfuriați, au izbucnit apoi și au jefuit așezările de la țară și, printre altele, au capturat două fiice frumoase pe care le-au oferit drept pradă conducătorului lor.

Aceste fete s-au întâmplat să fie adevărate artiste în arta broderiei.

Văzându-le broderiile, căpetenia a spus:
„Am aflat că este un zeu mare în regiunea voastră, Dimitrie; ei spun că face minuni mari. Brodează-i fața pe această pânză!”. Fetele i-au spus că Sfântul Dimitrie nu este Dumnezeu, ci slujitorul lui Dumnezeu și apărătorul creștinilor.

La început au refuzat să brodeze chipul Sfântului, dar când conducătorul le-a amenințat cu moartea, i-au îndeplinit porunca, și chiar și-au desăvârșit lucrarea de mână în ziua pomenirii Sfântului Dimitrie.

În ajunul sărbătorii priveau cu durere broderia. Au plâns pentru că au trebuit să petreacă această zi măreață în sclavie și pentru că au fost nevoite să predea imaginea brodată a Sfântului lor iubit unui barbar nelegiuit. S-au rugat cu ardoare Sfântului Dimitrie să le ierte.

Atunci Sfântul însuși li s-a arătat călare și le-a luat cu el, așa cum a venit odată un înger și l-a prins pe Proorocul Habacuc. Le-a adus la Salonic și le-a așezat în biserica lui. În acel moment se încheia o priveghere magnifică de toată noaptea și mulțimi de tesaloniceni se adunaseră acolo.

Când au aflat de izbăvirea miraculoasă a fetelor credincioase, toți au slăvit pe Dumnezeu și pe Sfântul Dimitrie, slăvitul general și slujitorul Celui Prea Înalt.

(Din cartea lui Sfântul Nicolae Velimirovici „Proloagele de la Ohrida” – octombrie al publicațiilor Athos)

Traducere și adaptare: Dr Gabriela Naghi

Martori oculari, laici și Sfinţi, oameni din vechime care l-au lăudat pe Sfântul Dimitrie, cum ar fi Ioan Kameniatis, Nichifor Grigoras, Constantin Akropolitul, Ioan Stavrakios și arhiepiscopii Tesalonicului Isidor, Ioan, Gavriil, Sfinţii Grigorie Palama, Evstatie, Simeon și mulţi alţii amintesc în scrierile lor despre mirul Sfântului Dimitrie. Ei l-au văzut cum izvora din puţul unde a fost aruncat trupul mucenicesc, din mormânt, din baldachin și din alte locuri ale Bisericii sale, ca „o curgere ce adapă tot pământul”, ca „un ocean mare”, ca „un râu ce umple toată lumea”, ca „un izvor ce nu seacă niciodată, ci potoleşte setea celor însetaţi”, ca „o altă Scăldătoare a Oilor ce tămăduieşte bolile”.

Monahul rus Isaia de la Mănăstirea Hilandar din Sfântul Munte, care a vizitat Tesalonicul în 1489 și a văzut Biserica Sfântului Dimitrie „în ziua prăznuirii Sfântului”, a dat ultima mărturie despre mirul „care curgea atât de mult, încât nu dovedeau să‑l adune”. Curgerea mirului a încetat atunci când Biserica a fost transformată în geamie.

Într-adevăr, minunată este îmbelșugata revărsare a neîmpuţinatelor daruri, mulţimea tămăduirilor, râurile de mir ale lui Dimitrie, care curg, potrivit celor spuse de Sfântul Evstatie, din mormântul său, și chiar și din Icoane.

„Dar cum se justifică o astfel de minune?” se întreabă Sfântul Evstatie. Pentru că și Sfântul Nicolae a făcut ocean cu mirul său și Sfânta Ecaterina, Sfânta Eufimia, Sfânta Teodora și mulţi alţii, însă Ocrotitorul nostru pe toţi i-a întrecut prin îmbelșugarea revărsării de mir.

Nu ar trebui să cercetăm care este pricina minunii, spune Sfântul în continuare, ci trebuie să socotim că a fost dată spre folosul și spre întărirea poporului în credinţă și ca să ne încredinţăm că mare este plata „celor ce‑L iubesc pe Dumnezeu”.

Şi într-adevăr: așa cum un împărat slăvit împarte daruri preţioase vitejilor lui ofiţeri și-i răsplătește cu generoase danii după biruinţă, tot astfel și Dumnezeu, Dăruitorul de îmbelșugate daruri, împarte celor vrednici de El harisme minunate împreună cu veșnicia.

Ce a oferit eparhul Dimitrie Împăratului Dumnezeu de a primit niște daruri atât de bogate? Mai întâi, frica de Dumnezeu. Frica, adică respectul faţă de Dumnezeu zămislește și face să crească în om minunea. Şi cu cât dumnezeiasca frică este mai mare, cu atât și minunea devine mai mare. Pentru că, atunci când avem puţină frică de Dumnezeu înlăuntrul nostru, ni se pare că Acesta doarme nepăsător, nu ia aminte la noi, și de aceea păcătuim ușor. Şi dimpotrivă, cu cât Îl cinstim mai mult pe Dumnezeu, cu atât ţinem cont de mânia Lui și de consecinţele ei, și astfel Îl cunoaștem mai bine și ne păzim să nu-L mai întărâtăm păcătuind. Așadar, trebuie să socotim că belșugul de mir pe care îl izvorăște Marele Mucenic este pe măsura fricii pe care a avut-o el faţă de Dumnezeu.

Dar minunea deosebită cu mirul, potrivit spuselor aceluiași Părinte Evstatie, are și o altă tâlcuire. Ea se leagă de faptul că pătimirile Mucenicului se aseamănă cu Patima Stăpânului Hristos. Au străpuns coasta lui Hristos și a izvorât sânge și apă. Au străpuns coasta Sfântului și a ieșit sânge și mir, care continuă să curgă până astăzi din Moaștele lui. Desigur, Patima dumnezeiască și mai presus de fire a lui Hristos nu se poate compara cu nicio altă pătimire, dar asemănarea rănilor și a minunii îi uimește pe toţi.

Referitor la aceasta Sfântul Grigorie Palama scrie: „Sfântul se predă, este închis şi suferă de la răufăcători, urmându‑L pe Hristos Cel ce a pătimit pentru noi. Şi cu braţele deschise primeşte ultima rană din care curgea sânge şi mir, iar când s‑a oprit sângele, a continuat să curgă mirul pentru totdeauna”. Deci, potrivit învăţăturii patristice, asemănarea patimii sale cu cea a lui Hristos l-a învrednicit pe Sfântul Dimitrie să izvorască atâta îmbelșugare de mir.

Sfântul Evstatie mai face o comparaţie. El numește trupul lui Dimitrie „Rai frumos”, în care au fost sădite ca niște pomi puși de Dumnezeu suliţele vrăjmașului și de atunci curg cu îmbelșugare din Raiul lui Dimitrie mirul și sângele, ca niște izvoare ce adapă toată lumea. Dacă ne-am întoarce în trecut și am vedea izvoarele de mir care izvorau din Biserica Marelui Mucenic, am socoti îndreptăţită întru totul asemănarea Bisericii sale cu Raiul desfătării. Şi dumnezeiescul Părinte trage următoarea concluzie: izvorul îmbelșugat și nesecat al mirului constituie o dovadă clară a vieţii veșnice, dar și a prezenţei lui Dumnezeu. Pentru nevoinţele, sudorile, curăţia, fecioria, precum și pentru sângele vărsat și pentru viaţa pe care Marele Mucenic I le-a închinat, Dumnezeu i-a dăruit, pe lângă viaţa veșnică, din belșug mirul, drept răsplată.

Mirul simţit al Izvorâtorului de Mir, care poate fi pipăit și care curge de veacuri întregi ca o minune vădită a lui Dumnezeu și ca o dovadă a răsplătirii Lui, a fost armă preaputernică împotriva patimilor, săgeată necruţătoare împotriva nevăzuţilor vrăjmași, alungător al întristărilor, leac al bolilor și scut nebiruit împotriva dușmanilor, care de multe ori au încercuit cetatea, voind să o cucerească.

Dar atunci când văzuţii și nevăzuţii vrăjmași simţeau mirosul plăcut al mirului sau vedeau armele de aramă ale lui Dimitrie, sângele și mirul, o luau la fugă și nu se mai întorceau rupând astfel strânsoarea pricinuită de asediu. Așa a supravieţuit Tesalonicul și va trăi în veci, în ciuda multor „admiratori” ai lui.

Deși, pentru mai multă vreme, mirul Sfântului Dimitrie a încetat să mai curgă, în ultimul timp, după ce au fost aduse Sfintele lui Moaște din pământ străin, mai precis în 1987, el a început să-și facă simţită prezenţa. Cei care slujeam în Biserică simţeam uneori bună mireasmă care ieșea din racla cu Sfintele Moaște, dar cea mai mișcătoare experienţă a prezenţei harului Sfântului Dimitrie am trăit-o în după-amiaza zilei de 26 octombrie 1987. Ne întorsesem cu Înalt Preasfinţitul Panteleimon de la o manifestaţie sărbătorească ce avusese loc la Universitatea din Tesalonic cu prilejul prăznuirii Sfântului Dimitrie și al eliberării Tesalonicului. În timpul manifestaţiei vorbitorul nu a amintit nimic despre persoana Sfântului Dimitrie, căruia Tesalonicul îi datorează și eliberarea sa de sub turci, fapt pe care mitropolitul l-a considerat drept o dovadă de lipsă de evlavie faţă de ocrotitorul și izbăvitorul Tesalonicului. Din această pricină mitropolitul a protestat public.

După câteva ore am primit de la Biserica Sfântului Dimitrie un telefon, prin care eram anunţat:

– Veniţi repede, Sfântul izvorăște mir! Toată Biserica este plină de bună mireasmă.

Am plecat cât am putut de repede împreună cu părintele Atenagora și cu monahul Gherasim, care pe atunci erau mireni, și ajungând în Biserică, am simţit într-adevăr o mireasmă cerească. Dar nu era numai mireasma. Ne-am apropiat de raclă, am atins-o și am văzut că era umedă de mir. Şi nu numai racla era umedă, ci și Icoanele, iconostasele și întreaga Biserică, așa cum spune Evstatie, Arhiepiscopul Tesalonicului, că se săvârșea în vremea sa. Nu a fost doar impresia mea, ci o realitate pe care am trăit-o toţi cei ce eram de faţă în acea seară a zilei de praznic a Sfântului Dimitrie. A fost o cutremurătoare experienţă pe care am trăit-o în acea seară, o experienţă cerească care va rămâne neștearsă în sufletele și în amintirea noastră a tuturor. A fost încă o binecuvântare a Sfântului care, prin acest chip minunat, a vrut să-și facă simţită prezenţa sa și să dea răspuns celui care a vrut sau va vrea să treacă cu vederea sau să tăgăduiască prezenţa și sfinţenia sa.

(Extras din Viaţa Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir și aflarea Sfintelor sale Moaște – Mitropolitul Panteleimon al Veriei, Editura Evanghelismos)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Am rămas siderată de dubla măsură cu care ne raportăm la cei care au spus că au avut descoperiri de la Dumnezeu.  Dacă sunt români și vorbesc despre pocăință și despre îndumnezeire în vederea atragerii ajutorului divin pentru neamul românesc, se găsesc voci corecte politic care să-i declare înșelați.

E de așteptat. În Supermemorandum-ul, ticluit în 2014, există niște direcții clare privind distrugerea posibilității de îndumnezeire a omului în vederea controlului total de către atei. O minte îndumnezeită nu se lasă controlată, ci aduce lumea la Dumnezeu arătând mereu pericolele care îi pasc pe creștini. 

Câțiva bătrânii duhovnici ai noștri neșantajabili au plecat la Domnul sau au fost ajutați să plece. Cei care au rămas mărturisesc adevărul așa cum pot sau tac pur și simplu, chiar dacă văd trădări ale lui Hristos din interior și din exterior!

Credincioșii necatehizați sunt ușor de influențat și în cele duhovnicești ca și în privința măștii. Dacă li se spune că un părinte e sfânt, apoi sfânt rămâne! Că așa le-a spus  ,,X”, în care au încredere…

Când a venit părintele Elpidie Vaianakis din Grecia în țara noastră, mulți organizatori de pelerinaje și-au convins clienții să meargă să vadă să vadă cu ochii lor un părinte care ,,vorbește cu Dumnezeu”. Detaliile științifice pe care le oferea păreau de altă natură, totuși. Și apoi povestea cu al șaptelea vaccin care ar trebui evitat… era spălare de creier de-adevăratelea! Despre întreruperea pomenirii pe motiv de erezie, dumnezeul părintelui Elpidie s-a cam bâlbâit!!! Mai întâi a spus că e în regulă, apoi a spus că ,,e despărțire de Biserică”, taică! Așa ca să mai fie chemat și cu altă ocazie! În Grecia, el nu ia nicio atitudine împotriva ecumenismului, deci nu beneficiază de atenția care i se dă la noi. 

Și ce ,,învățături” ne mai aduce părintele Elpidie? Ne mai învață să spunem în mod repetat ,,Iisuse, te iubesc!” Păi, dacă eu am douăzeci de avorturi și spun ,, Iisuse, te iubesc!”, râd dracii de mine, de se prăpădesc! Eu am nevoie atunci de rugăciuni de pocăință, de mila lui Dumnezeu pentru a fi iertată. Ce fel de iubire am eu din moment ce încalc Poruncile Lui? Mă îmbăt cu apă rece că L-am fentat și pe Dumnezeu! Cum să nu fie atașați de părintele Elpidie astfel de ,, credincioși” care ocolesc pocăința și își înalță mintea cu mândrie spunând că-L iubesc pe Dumnezeu?

Iubirea sinceră a lui Dumnezeu presupune desăvârșire și lupta cu patimile sufletești și trupești pentru a o atinge. Iubirea lui Dumnezeu presupune pocăință continuă pentru a nu cădea în înșelare, după cum Însuși Hristos i-a spus Sfântului Siluan Athonitul: ,,Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!” Iată aici un model de comunicare a lui Hristos cu omul. Îi dă un sfat scurt, în urma unor nevoințe, nu vine cu detalii științifice ori teologice amănunțite. Îi dă aceste descoperiri în taină, iar Sfântul Siluan Athonitul nu urcă pe scenă pentru a le face publice… De aceea am îndoieli mari că ceea ce spune părintele Elpidie sunt descoperiri dumnezeiești, mai ales că a inventat și a zecea ceată îngerească, sfidând Sfânta Tradiție a Bisericii noastre. Ce cutezanță drăcească! Ecumeniștii români îl invită și-l plimbă ca pe urs, ca să facă audiență și să răspândească aberațiile lor. Din Biserica Ortodoxă a Greciei are referințe proaste, fiind în anturajul lui Bartolomeu din Constantinopol.

Cei care se bazează pe faptul că părintele Elpidie a fost primit la Sihăstria Rarăului, la Paltin și la Petru-Vodă nu fac decât să distrugă și aceste repere ale românilor. Cum să creadă ucenicii părintelui Iustin că Dumnezeu îi spune părintelui Elpidie să sfideze Poruncile evanghelice și canoanele? Cum? Nu pot înțelege în ruptul capului. Canonul 15 este clar pentru oricine vrea să mărturisească Adevărul. Dacă părintele Elpidie este invitat pentru a ne ascunde Adevărul, atunci să nu se mai deranjeze să vină la noi! 

Sora Pelaghia

Pruncul Dimitrie a fost rodul rugăciunilor binecredincioşilor săi părinţi, care l-au învăţat de mic frica de Dumnezeu şi l-au luminat în Taina Sfântului Botez. Tatăl său era mare slujbaş în Tesalonic, în vremea de prigoană a împăratului păgân Maximian, şi din această pricină se temea să-şi mărturisească Credinţa în Hristos. După o vreme, acesta a murit, iar Dimitrie a fost chemat de împărat să-i ia locul cu un mandat imperativ: ,,Păzeşte patria ta şi s-o cureţi de necuraţii creştini, ucigându-i pe toţi cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit’’.

Ajuns înalt demnitar împărătesc, tânarul Dimitrie s-a dus în Tesalonic şi a început să-L propovăduiască cu mult curaj pe Mântuitorul lumii şi să deschidă ochii oamenilor, arătându-le deşertăciunea credinţei lor în idolii cei diavoleşti. Ştiind că va fi întemniţat, Dimitrie a încredinţat toată averea slujitorului său Lup, cu porunca de a o împărţi celor nevoiaşi. Apoi a ajuns să dea seamă în faţa împăratului, când iarăşi a mărturisit pe Domnul Iisus Hristos, fapt pentru care a fost închis într-o baie în apropierea palatelor împăratului. De câte ori venea în Tesalonic, împăratul punea să se organizeze tot felul de jocuri sportive şi lupte, căci avea un vandal de o statură impozantă, Lie, care îi ucidea fără milă pe toţi. Aşa au murit mulţi creştini, pentru plăcerea împăratului de a asista la asemenea cruzimi.

Nestor era un tânăr creştin care a hotărât să-l înfrunte pe Lie. Pentru aceasta, s-a dus la Sfântul Dimitrie şi a cerut binecuvântare, iar acesta l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Cu puterea lui Iisus Hristos, Nestor s-a dus şi a biruit pe Lie, omorându-l. Împăratul a ştiut că Sfântul Dimitrie l-a întărit spre a-l ucide pe Lie şi a poruncit ostaşilor să-l omoare pe Sfânt. Aceştia s-au dus în ziua de douăzeci şi şase octombrie, în închisoare şi l-au ucis pe Sfântul lui Dumnezeu, al cărui suflet curat s-a dus spre locaşurile cele cereşti la Hristos Domnul. Slujitorul Sfântului Dimitrie, Lup, a fost şi el omorât, tăindu-i-se capul. Trupul Sfântului Dimitrie a fost pus în mormânt şi deasupra s-a zidit o biserică.

Un oarecare Leontie, bolnav fiind, a venit la această biserică şi s-a tămăduit. Vrând să ridice pe mormântul Sfântului o biserică mai mare, în timpul săpăturilor au găsit Sfintele moaşte, din care a izvorât mir şi mirosul acesta bineplăcut a umplut toată cetatea (După Vieţile Sfinţilor pe octombrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 319-329).

Sfântul Dimitrie este cinstit de Biserica lui Hristos pentru multele binefaceri pe care le mijloceşte înaintea tronului ceresc.

Presbiter Iovița Vasile

V-ați gândit vreodată că în afară de lumea aceasta există și o altă lume, cea duhovnicească? V-ați gândit vreodată să vă rugați pentru sufletele care se află în temnița iadului? V-ați gândit că există suflete care suferă înfricoșător, pentru că nu au intrat în Împărăția lui Dumnezeu? Pentru aceste suflete cine se va ruga? Aceasta este o mare milostenie: să ne rugăm pentru acești oameni, care se află în temniță și așteaptă ziua judecății. Tremură la gândul că va veni ceasul înfricoșatei judecăți, când o dată pentru totdeauna se va hotărî soarta lor și acea stare nu va avea sfârșit. Poate că ați văzut cum în vremurile de demult unii oameni munceau la ocnă, legați cu lanțuri de mâini și de picioare, siliți să lucreze în mine, la drumuri, să care pietre și să doarmă în noroi o viață întreagă. Și ce este aceasta în comparație cu starea în care se află oamenii osândiți veșnic? Se află în mare necaz. Dacă i-ați vedea, ați suferi foarte mult. Vă încredințez că așa este. „În iad nu este pocăință.” Adică pocăința sufletelor care au plecat din această viață și se află în iad nu este primită. Așadar cine îi va ajuta, cine îi va mântui? Biserica luptătoare, care suntem noi.

Acest lucru trebuie să ne preocupe foarte serios. Să ne punem în locul lor. O, ce mare binecuvântare ar fi, dacă ar exista cineva, ale cărui rugăciuni să aibă puterea să ne izbăvească din înfricoșătorul iad, să plătească datoria noastră și din starea de robie, să trecem în slava și odihna lui Dumnezeu! Această milostenie, pe care poate creștinul să o facă, este cea mai mare. Și să știți că rugăciunile oamenilor sfinți au izbutit această mare minune. În tradiția patristică și ascetică am citit despre mulți oameni care prin rugăciunea lor au scos suflete din iad. Și câți Sfinți au făcut aceasta, însă nu se știe, pentru că nu a fost scris nicăieri! Dumnezeu însă i-a slăvit pentru această mare milostenie a lor. Dacă un pahar cu apă are valoare și pentru el Dumnezeu dă răsplată în nume de ucenic, în nume de prooroc sau de drept, cu cât mai mare valoare are rugăciunea pentru miile și milioanele de oameni aflați suferință și osândiți la chinurile iadului?

Însă, ca să ajungă cineva la această măsură, încât sufletul să fie mișcat și să se roage astfel, trebuie să fie om duhovnicesc. Trebuie să se nevoiască, să se roage, să îngenuncheze, să fie milostiv, să studieze cărți duhovnicești, să se mărturisească, să se împărtășească și să fie cu luare aminte în toate. Astfel, rugăciunea sa dobândind îndrăznire, va izbuti să ajute sufletelor celor ținuți în robie, ale celor aflați în chinurile iadului, „pentru care Hristos a murit”. Mor oameni fără număr și nimeni nu se îngrijește de ei. Sunt uitați de toți. Noi ne îngrijim de ai noștri, de părinții noștri și de rudenii și facem parastase și ne rugăm pentru odihna lor, însă pentru ceilalți nu îngenunchem, nu vărsăm o lacrimă, nu ne ridicăm mâinile la rugăciune. Să ne străduim să devenim mai duhovnicești, să ne apropiem de Hristos, ca să-I vorbim. Cu cât ne apropiem mai mult de El, cu atât mai bine putem să-i vorbim despre cei care suferă. Când vă rugați pentru voi înșivă și pentru ai voștri, să vă rugați și pentru aceste suflete aflate în suferință, care nu au „unde să-și plece capul”.

Hristos a murit pe Cruce pentru fiecare suflet și dumnezeiasca Sa dreptate caută pricină, ca să-i miluiască pe acești oameni, ca să fie îndreptățită izbăvirea lor din osândă. Dumnezeu poartă de grijă acestor suflete osândite. Ele sunt osândite potrivit dreptății Sale, însă pe de altă parte milostivirea Sa spune: „Roagă-te pentru ei.” De ce? Ca să aibă îndreptățire, ca milostivirea Sa să biruiască dreptatea și să trimită mila Sa celor ce suferă acolo. Iar bieții de noi, fiind întunecați de păcat și de neștiință, nu dăm pricină dragostei lui Hristos să-i miluiască.

Mă rog, fiii mei, ca Hristos să ne dea Har, luminare și putere și în primul rând harul milosteniei, ca să miluim acele suflete, care au plecat în lumea cealaltă. Și dacă noi nu le uităm, nu ne va uita nici pe noi Dumnezeu când ne vom afla și noi poate în aceeași nevoie. Astfel vor fi primite postul și nevoința noastră înaintea lui Dumnezeu. Să mulțumim din tot sufletul lui Dumnezeu, că ne-a învrednicit să fim ortodocși și să avem putința de a milui și a ne nevoi pentru a ne afla în slava Sa cea veșnică împreună cu El. Amin.

Fragment
https://marturieathonita.ro/milostenia-duhovniceasca-2/

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Trebuie ca noi toți să fim milostivi cu semenii noștri, mai ales cu cei care sunt departe de Dumnezeu, care sunt săraci sufletește și răsplata noastră va fi foarte mare înaintea lui Dumnezeu. Îi vedem pe hiliaști stând pe la colțurile drumurilor și înșelându-i pe oameni, ducându-i de la Hristos la diavolul și făcând foarte mult rău. Gândiți-vă acum, când noi creștinii facem ceva de acest fel, adică ducem suflete aproape de Hristos, ce mare lucru este! Mii de lumi nu prețuiesc cât un suflet! Pentru aceasta, cel care îl mântuiește pe altul, acoperă o mulțime de păcate.

Pe de altă parte însă văd și marea răspundere pe care o avem. Nu este păcat numai faptul de a greși cu ceva, ci tot păcat este și atunci când, deși am fi putut, nu l-am ajutat pe aproapele nostru, din trândăvie, din nepăsare sau lipsă de dragoste. De câte ori am văzut un om suferind și nu ne-am apropiat de el?

Trebuie, frații mei, ca noi creștinii, cu luminarea lui Dumnezeu, să luăm asupra noastră o nouă cruce, o nouă nevoință, cea de a-l ajuta pe aproapele, de a face milă cu el. Nu atât din punct de vedere economic, cât duhovnicește să ajutăm, pentru că acest fel de ajutor, această milostenie are o valoare uriașă. Mergem la un spital și vedem pe cineva suferind. Să mergem lângă el, să-i dăm o cărticică, să-i spunem câteva cuvinte: „Fă răbdare, este cruce, dragostea lui Dumnezeu este cu tine, Dumnezeu te pregătește ca să mergi lângă El.” Când este sănătos trupește, omul este mai rece și indiferent față de cele dumnezeiești, față de aproapele său, față de mântuirea sa și cuvântul lui Dumnezeu nu are înrâurire asupra sa. Când însă cade la pat și durerea începe să-i înmoaie inima, atunci lucrează și Dumnezeu în chip minunat, ca să primească cuvântul Său. Durerea schimbă sufletul, îl înmoaie și îl face receptiv în a asculta când i se vorbește despre Dumnezeu. Dacă în acel moment se apropie de el și un om al lui Dumnezeu și deschide și o cărticică, atunci cuvintele lui Dumnezeu au înrâurire asupra sufletului său și începe să se gândească la schimbarea sa, la întoarcere, la mântuire. Foarte mulți oameni își datorează mântuirea unei încercări, fie boală, fie necaz.

Odată eram la Tesalonic și am aflat că niște fii duhovnicești de ai mei se aflau la spital ….. De vreme ce mă aflam acolo, m-am dus la spital, am făcut semnul Sfintei Cruci asupra lor, i-am mângâiat prin sfaturile ce le-am dat. Acolo s-a apropiat de mine un tânăr, care era bolnav și mi-a spus:

− Părinte, puteți să mă spovediți?

− Desigur, cum să nu pot?

Am mers în salon și a făcut o mărturisire generală. Acest om nu se mărturisise niciodată. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu a rânduit să se afle acolo bolnav, să mă aflu și eu acolo, s-a săvârșit Sfânta Spovedanie, și-a schimbat drumul vieții și astfel boala i-a adus mântuirea sufletului său.

Așadar pe cât ne stă în putință trebuie să ajutăm, pentru că nu știm când anume ne va chema Domnul din această viață. Și să cerem de la Domnul să ne dea duhul dragostei, pentru că dragoste înseamnă milostenie. Cel care iubește știe și cum să miluiască. Dumnezeu îl iubește foarte mult pe sărmanul om, pentru că El este milostiv și îndurat.

Fragment
https://marturieathonita.ro/milostenia-duhovniceasca-2/

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi