Când Domnul S-a botezat la Iordan, Duhul Sfânt S-a arătat în chip de porumbel. S-a arătat nu ca să-I dea ceva, ci ca să arate în chip simbolic ceea ce este în Hristos, adică nerăutatea, curăția și blândețea. Asta și înseamnă porumbelul. Iar atunci când Apostolii erau adunați într-a cincizecea zi după Înviere, Duhul S-a arătat în chipul limbilor de foc.
S-a arătat în chip de foc ca să le ia și să le dea ceva – și anume să ia de la ei tot păcatul, toată neputința și teama și necurăția sufletească, și să le dăruiască putere, lumină și căldură. Focul simbolizează aceste trei lucruri: puterea, lumina și căldura. Știi cât este focul de puternic, știi cât este de luminos și cum încălzește. Când vorbești despre Duhul Sfânt însă, ia seama să nu cugeți trupește, ci duhovnicește. E vorba, așadar, despre puterea duhovnicească, despre lumina duhovnicească și despre căldura duhovnicească – iar acestea sunt tăria voinței, luminarea înțelegerii și căldura dragostei. Cu aceste trei arme duhovnicești i-a înarmat Duhul Sfânt împotriva lumii pe ostașii lui Hristos, pe care învățătorul îi oprise de la a purta, dintre toate armele fizice, chiar și toiag.
De ce s-a arătat focul în chip de limbi asupra capetelor Apostolilor? Fiindcă trebuia ca Apostolii prin limbă să vestească popoarele Vestea de Bucurie, Evanghelia adevărului și vieții, învățătura pocăinței și a iertării. Prin cuvânt trebuiau să învețe, prin cuvânt să tămăduiască, prin cuvânt să mângâie, prin cuvânt să sfătuiască și să călăuzească, prin cuvânt să rânduiască Biserica. În cele din urmă, prin cuvânt să se și apere – fiindcă Dumnezeu le zisese și prezisese să nu se teamă de prigonitori și să nu se îngrijească în ce chip le vor răspunde când vor fi trași la judecată – ei, oameni simpli. Nu voi veți vorbi, spune, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi din voi. Oare se putea vorbi cu obișnuita limbă omenească despre cea mai mare și mai veselitoare noutate ce a ajuns vreodată la urechile omenești: că Dumnezeu S-a arătat pe pământ și le-a deschis oamenilor poarta vieții celei fără de moarte? Oare se putea vărsa de la om și de la obișnuita fire muritoare acest balsam de viață făcător pe hoitul imperiului roman și până la marginile lumii? Nicicum și niciodată – ci numai de la Duhul Cel de foc al lui Dumnezeu, Care prin gurile Sfinților Apostoli a împrăștiat scântei cerești în întunericul pământului.
Dar, fiu al omului, oare nu ai simțit nici măcar o dată Duhul lui Dumnezeu în tine?
Iată, și tu ai fost botezat cu Duhul, cu apă și cu Duhul. Oare nici măcar o dată n-a strălucit fără de veste în tine un gând mare și luminos, cuvânt tăcut al Duhului Celui Sfânt? Oare nici măcar o dată nu s-a stârnit, precum un vânt iscat pe neașteptate, dragostea către Făcătorul, și din aceasta, lacrimi în ochii tăi?
Încredințează-te voii lui Dumnezeu și străjuiește asupra a ceea ce se întâmplă în sufletul tău, și vei cunoaște minunea Cincizecimii care s-a săvârșit asupra Apostolilor.
Pace ție și mângâiere de la Duhul Sfânt!
(Extras din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi- scrisori misionare – Sfântul Nicolae Velimirovici, traducere Adrian Tănăsescu-Vlas)
Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi
Cugetări despre minciună şi vicleşug
Sfântul Tihon de Zadonsk
Minciuna şi vicleşugul sunt patimi ce vin de la diavolul, care este tatăl minciunii şi al oricărui vicleşug. Vai locului aceluia în care patimile acestea s-au înmulţit, căci nici un bine nu poate exista acolo. La ce bine să ne aşteptăm acolo unde oamenii se înşeală unii pe alţii? Căci acolo nu poate exista încrederea, fără de care unitatea societăţii nu poate rezista.
Aceleaşi patimi, precum se vede, au adus jurămintele cele potrivnice lui Dumnezeu şi asupra celor mai josnice lucruri prin invocările deşarte ale înfricoşătorului nume al lui Dumnezeu, cum ar fi: „pe numele lui Dumnezeu”, „vede Dumnezeu”, „martor este Dumnezeu” şi altele. Căci mulţi, fiind înşelaţi de oamenii mincinoşi şi vicleni, nu mai au încredere nici în cei ce spun adevărul. Şi, de aceea, oamenii sunt nevoiţi să-şi întărească dreptatea cuvintelor lor prin invocarea numelui lui Dumnezeu. Şi, astfel, neavând încredere unul în celălalt, depun jurământ, ceea ce a şi intrat în obicei; iar copiii de la părinţi, tinerii de la bătrâni, cei mai mici de la cei mai mari învaţă acelaşi lucru şi nu socotesc un păcat să invoce înfricoşătorul nume al lui Dumnezeu nici în privinţa celor mai josnice lucruri.
Cei mincinoşi şi vicleni, cu cât sunt mai ascunşi, cu atât sunt mai primejdioşi. Ei ştiu cum să-şi ascundă minciuna; cu limba vorbesc frumos, dar cu inima gândesc altfel; pe limbă au miere, iar în inimă au fiere; cu limba laudă, iar cu inima întind curse; cu buzele sărută, iar cu inima te vând.
Tocmai de la aceşti oameni rabdă mult cei sinceri, care nu pot şi nici nu vor în inimă să aibă una, iar pe limbă alta. Nu există rană mai vătămătoare ca aceasta pentru societate; dar, oricât de vicleni ar fi ei, viclenia lor tot va ieşi la iveală şi atunci oricine se va dezgusta de ei, ca de nişte leproşi. Să-şi aducă aminte cele scrise: Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna; pe ucigaş şi pe viclean îl urăşte Domnul (Ps. 5, 6).
Sfântul Tihon din Zadonsk, Lupta intre carne si duh, Editura Egumeniţa