O foarte înţeleaptă vorbă spune că omului îi trebuie câţiva ani pentru a învăţa să vorbească, apoi o viaţă întreagă nu poate învăţa să tacă. Evanghelia acestei Duminici ilustrează cum nu se poate mai sugestiv acest adevăr. În vreme ce Mântuitorul nostru Iisus Hristos se afla în faţa unei mulţimi de mii de oameni, dintre aceştia s-a desprins un om, L-a intrerupt cu necuviinţă, aducând în faţa lui pricina sa măruntă: ,,Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea’’ (Luca 12, 13). Fiul lui Dumnezeu nu S-a supărat, nu l-a mustrat. A convertit acest incident stânjenitor în prilej potrivit pentru a da lumii întregi, implicit nouă, învăţătura potrivită momentului. ,,Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?’’ (Luca 12, 14). Şi-apoi a rostit pilda cu bogatul căruia i-a rodit ţarina.
Atât de îmbelşugate i-au fost roadele, atât de multă grijă i-au adus acestea, încât şi-a făcut imediat un plan nesăbuit; ,,Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strange acolo tot grâul şi bunătăţile mele; Apoi voi zice sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te’’. Nebunească cugetare!. Ce făceau străbunii noştri la vremea strângerii roadelor? Îşi înălţau gândul spre Dumnezeu, mulţumindu-I, aduceau la Sfântul Altar dar de recunoştinţă şi împărţeau din roade şi celor nevoiaşi, pentru a avea pe masă pâinea cea de toate zilele. A făcut bogatul din Evanghelie măcar una din aceste fapte? Nici vorbă. Gândul lui era să se pună cu toate ale sale la adăpost, în siguranţă, gândea el. Şi-apoi… mănâncă, bea, veseleşte-te.
Avem în faţă un om aflat în deplinătatea facultăţilor sale mintale. Şi totuşi, cugetul şi comportamentul lui se vădesc a fi ale unui om nebun. Aşa-l numeşte Dumnezeu: ,,Nebune! În această noapte voi cere sufletul tău de la tine. Şi cele ce ai pregătit tu ale cui vor fi? Cuvintele acestea cad şi lovesc ca un trăznet. În acea clipă se năruiesc toate planurile urzite de acest bogat. Deşertăciune a deşertăciunilor, ar zice înţeleptul din vechime. ,,Şi am urât toată munca pe care am muncit-o sub soare, fiindcă voi lăsa-o omului care va veni după mine. Şi cine ştie dacă el va fi înţelept sau nebun?’’ (Eccleziastul 2, 18-19). Sub ochii noştri, urmaşii celor adormiţi se ceartă pentru te miri ce, se duşmănesc şi duc ura până la mormânt. Şi dincolo. Noi nu învăţăm nimic din toate acestea. Credem că în ce ne priveşte, nu va fi chiar aşa. Este chiar aşa!
Sfânta Melania Romana a părăsit bogăţia imensă pe care-o avea. S-a dus în Ţara Sfântă unde-a întâlnit un pustnic. I-a oferit o sumă de bani, dar cuviosul a refuzat cu hotărâre. Profitând de lipsa acestuia, a pus banii în vasul cu sare. Când i-a găsit, pustnicul i-a aruncat de la sine pentru că, spune cartea bisericească, cei din vechime se fereau de bani ca de muşcătura de şarpe!
Sfântul Apostol Pavel are o minunată pledoarie pentru neagonisire: ,,Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem afară ceva din ea. Ci având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei care au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la Credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri’’ (I Timotei 6, 7-10).
Preot Ioviţa Vasile