– Părinte, pentru ce Dumnezeu îngăduie diavolului să ne ispitească?
– Ca să îşi aleagă fiii Săi. „Fă, diavole, orice vrei!” îi spune Dumnezeu, pentru că orice ar face, în cele din urmă îşi va zdrobi mutra sa de Piatra cea din capul unghiului, care este Hristos. Dacă noi credem că Hristos este Piatra cea din capul unghiului, atunci nimic nu ne va înfricoşa.
Dumnezeu nu îngăduie o încercare dacă nu va ieşi ceva bun din ea. Când Dumnezeu vede că din ea va rezulta un bine mai mare, lasă pe diavol să îşi facă treaba sa. Aţi văzut ce a făcut Irod? A omorât 14.000 de prunci, dar a făcut 14.000 de mucenici îngeri. Unde ai văzut tu mucenici îngeri? Diavolul şi-a dat peste mutră! Diocleţian s-a făcut împreună-lucrătorul diavolului chinuind pe creştini cu asprime, dar fără să vrea a făcut bine Bisericii lui Hristos, pentru că a îmbogăţit-o cu Sfinţi. Credea că va face să dispară toţi creştinii, dar n-a făcut nimic. A lăsat o mulţime de Sfinte Moaşte ca să ne închinăm la ele şi a îmbogăţit Biserica lui Hristos. Dumnezeu putea să-l desfiinţeze pe diavol; doar este Dumnezeu. Dacă ar vrea, chiar şi acum i-ar putea aduna ghem în iad, dar îl lasă spre binele nostru, îl va lăsa să chinuiască făptura Lui? L-a lăsat, însă numai până la un punct şi până la o vreme, ca să ne ajute prin răutatea lui; să ne ispitească şi astfel să alergăm la El.
Numai dacă vede de mai înainte că va ieşi un bine, Dumnezeu îi îngăduie lui aghiuţă să ne ispitească. Dacă nu iese binele, nu i se îngăduie.
Toate le îngăduie Dumnezeu pentru binele nostru. Să credem aceasta. Dumnezeu lasă pe diavolul să-l lupte pe om. Fără luptă nu se face nimic. Dacă nu ne-ar ispiti diavolul, am crede poate că suntem chiar şi sfinţi. Aşadar, Dumnezeu îngăduie diavolului să ne lovească cu răutate, pentru că prin lovitura ce ne-o dă, alungă tot praful de pe noi şi ne scutură sufletul nostru cel prăfuit. Sau îl lasă să se repeadă să ne muşte, ca astfel să scăpăm la El. Dumnezeu ne cheamă mereu, dar noi, de obicei, ne îndepărtăm de Dânsul. Numai atunci când se iveşte vreo primejdie, alergăm la El. Când omul se va uni cu Dumnezeu, nu va mai exista loc să mai intre cel viclean, dar nici motiv ca Dumnezeu să îngăduie celui viclean să-l ispitească, ca să fie nevoit omul să scape la Dumnezeu. În tot cazul, oricum ar fi, cel viclean ne face bine; ne ajută să ne sfinţim. De aceea şi Dumnezeu îl îngăduie.
Dumnezeu a lăsat liberi nu numai pe oameni, ci şi pe diavoli, pentru că nu pot vătăma sufletul omului. Afară numai dacă el însuşi vrea să-şi vatăme sufletul său. Ei pricinuiesc răsplată sufletelor noastre atunci când oamenii răi sau neatenți ne fac nouă rău fără să vrea. De ce oare spune acel avvă: Ridică ispitele şi nu se va mântui nimeni? Pentru că ispitele ajută foarte mult. Nu pentru că diavolul poate face vreodată binele – fiind el rău -, ci Bunul Dumnezeu împiedică piatra ce ne-o aruncă să ne spargă capul şi ne-o dă într-o mână, iar în cealaltă ne dă migdale, ca să le spargem şi să le mâncăm. Adică Dumnezeu îngăduie ispitele nu pentru ca diavolul să ne tiranizeze, ci în felul acesta să dăm „examene” pentru cealaltă viaţă şi să nu avem pretenţii nesăbuite la a Doua Venire. Trebuie să înţelegem bine că ne războim – şi avem să ne războim câtă vreme ne vom afla în viaţa aceasta – cu însuşi diavolul. Câtă vreme trăieşte omul, are multă treabă de făcut pentru îmbunătăţirea sufletului său şi are dreptul să dea examene duhovniceşti.
Dacă moare şi nu trece, cade. Reexaminare nu există.
(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. I Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 59-60)
Text editat de Dr. Gabriela Naghi
Frumos cuvant de incurajare al mitropolitului Atanasie de Limassol:
https://youtu.be/nQn3l8TN8C8
„Spunea Iustin Popovici: Nu există păcat, chiar şi la nivel de gând, să nu fie în legătură cu diavolul. Nu disociem! Orice păcat, că e mic, că am greşit… nu! Păcatul e păcat, greşeala e greşeală. Orice păcat e legat de cel rău. Şi la nivel de gând. Şi tot ce e legat de cel rău e legat şi de iad. N-ai cum altfel. Diavolul acolo vrea să ne tragă. Orice gând bun şi faptă bună şi orice bine e legat de Dumnezeu. El este izvorul a toată bunătatea şi a tot binele. Nu putem disocia! Niciodată nu facem vreun bine din iniţiativă proprie! Impulsul spre bine, spre faptă bună, de la Dumnezeu vine, că aşa e alcătuit omul. Şi tot ce e legat de Dumnezeu e legat şi de biruinţa Lui. Să nu uităm asta, ce este esenţial. La biruinţa Lui privim! Acolo au nădăjduit şi ei şi nu au fost amăgiţi. Numai că [Hristos-] Dumnezeu, Care nu este un mare comandant, un mare director, un mare filosof, ci este Fiul Celui Preaînalt! Calea aceasta este cea care duce unde trebuie.
Cine a înţeles răstignirea din iubire, din ascultare faţă de Tatăl şi din iubire faţă de noi, faţă de întregul neam omenesc, care este măreţia Jertfei Sale şi care este taina Crucii şi care este substanţa iubirii Sale şi a crezului… Că şi apostolii erau înfricoşaţi şi încuiaţi, la un moment dat, de frica iudeilor. Şi când L-au văzut înviat şi după ce le-a deschis mintea să priceapă Scripturile… – că nu putem un cuvânt din Scriptură să pricepem de nu ne va lumina Dumnezeu! – de aceea este mare lucru să vedem oameni sfinţi, luminaţi de Dumnezeu. Pacea lor, bunătatea lor, înţelepciunea lor din care se hrăneau toţi. În sfințenia vieţii lor nădăjduim, dată lor de Dumnezeu. Dumnezeu prezent fiind într-înşii. Exact cum simţim noi acum răcoare, aşa simţeau ei pe Dumnezeu, că Dumnezeu Se face sfinţit prin sfinţii Săi celorlalţi.[…]
Numai iubirea reală te face să nu-ţi părăseşti datoria faţă de familie, de Ţară, de neam, de strămoşi. [..]
Nu cumva să ne mai prindă Paştile cu bisericile goale! Valuri – valuri să veniți! Nu există să ne mai fure Paștile! Denii fără popor, Prohod fără popor, Înviere fără popor și preot, și fără împărtășanie, să nu mai existe! Mai bine morți, decât să trăim în compromis; mai bine mort cu Hristos și este mare lucru! Așa ceva nu există! Și avem nevoie de dumneavoastră și invers… Nu trebuie să semnăm, nu trebuie nimic, fiecare să vină din conștiință, în genunchi. Nu se poate să oprească așa ceva! Şi vedeţi: nu mai e mulţimea aia de jandarmi, mulţimea aia de poliţişti – parcă ce făceau?! Şi nu-s fraţii noştri? N-avem aceeaşi Ţară, acelaşi crez? Nu e atacată si familia lor, şi valorilor lor creştine? Nu-i atacată unitatea noastră de neam?
Medicule! Tu ce jurământ faci? Tu, militarule, cărui frate și camarad, și cărui Părinte slujești? Tu, preotule, de ce nu-ți faci misiunea? Dacă am fi noi serioși și în datoria noastră, nu ne-am mai motiva cu una și cu alta ca să ne justifice lașitatea, frica și toate care sunt. Lucizi, atenți… Că vedem că nu medicii își spun cuvântul astăzi, ci politicul. Nu armata își spune astăzi cuvântul, ci politicul. Nu Biserica își spune cuvântul, ci politicul, acolo unde nu are autoritate. Că s-au băgat în Altar, s-au băgat în cancelarie, s-au băgat în dormitor, s-au băgat în cabinetul medical, s-au băgat peste tot.[..]
Ferească Dumnezeu să fie numai gura de noi! Pomeniți-ne și pe noi, războiul este foarte mare, mai ales pe cler, pe preoți. Aşa cum sunt vlădicii noştri, au responsabilitate extraordinară! S-au semnat lucruri la Davos, s-au semnat lucruri în alte părţi… Vedeţi, orientarea lumii să nu fie într-o zonă de putere, să fie în alta, corporaţii şi-au dat mâna pentru o resetare a lumii. Nici măcar nu mai vorbim de acea Nouă Ordine Mondială, se vrea mult mai mult: să se umble în om!
Ne apărăm doar cu Harul şi cu rugăciunea care sunt, într-adevăr, arme în vecii vecilor pentru noi. ”
Extrase din Predica părintelui Amfilohie Brânză la parastasul martirului Valeriu Gafencu, Târgu Ocna, 18 februarie 2021
117 ani de la nasterea lui Mircea Vulcănescu, filozoful-martir, un sfânt al închisorilor bolșevice (3 martie 1904, București-28 octombrie 1952 închisoarea de la Aiud), „ una din cele mai strălucite inteligențe ale generației interbelice”. Asasinarea lui Mircea Vulcanescu și a lui George Manu au fost două dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.(Gabriel Bălănescu)
A fost un om cu caracter de diamant, spunea alt mare Mărturisitor, Ioan Ianolide
„După una din conferințele ținute de Mircea Vulcănescu, a apărut un gardian și l-a scos pe el și grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuți cu ciomege și bastoane de cauciuc, până la leșin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitați, acolo au stat, între urină și fecale, trei zile și trei nopți. O veșnicie de tenebre! Nemâncați, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toți prin murdărie, de la un colț la altul, spre a se încălzi și spre a nu lăsa trupurile să se prăbușească. Mircea Vulcanescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult, și le-a întreținut treaz spiritul. Până când el însuși și-a dat seama de tragicul situației în care se găseau.
– În condițiile acestea, spune Vulcănescu în forma cea mai simplă și cea mai prietenească, rugându-i să accepte propunerea lui, nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forțeze administrația la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fizicește. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi așeza jos, pe pântece, în ultimile clipe ale vieții mele, și, în felul acesta voi veți avea un loc să vă odihniți, pe trupul meu. Rog, pe Dumnezeu, să primească sufletul meu și să vă ajute pe voi să supraviețuiți…[…]
Vremea a trecut, penibilă, și când izolarea lor a luat sfârșit, până și gardienii s-au uimit de minunea întâmplată, găsindu-i încă vii la deschiderea celulei morții. Epuizați, el și prietenii lui, au fost duși și zvârliți într-o nouă celulă, tixită cu ce mai rămăsese din generația jertfelor, cu tineri frământați și rezistenți la procesul de reeducare comunistă. Trăiau toți într-o atmosferă prezentă, de îngrijorări și teamă. Totuși, în fața spectacolului apocaliptic pe care l-au văzut, cu ființele desfigurate de suferințe, frig, foame și murdărie, au avut curajul de totdeauna, acești tineri, și numai ei au înfruntat pe educatorul lor sărind în sprijinul oropsiților, acceptând toate riscurile.[..]
Curând, la câteva zile, aflu că Mircea Vulcanescu, marele gânditor, marele om, marele oracol, a plecat în lumea cealaltă. Mircea Vulcănescu, un geniu, semnificațiile suferinței în filozofia românească. Încă văd și încă plâng…”
Sfinților Martiri, Mucenici, Mărturisitori, din temnițele bolșevice, rugați-vă lui Hristos Dumnezeu, pentru noi păcătoșii!
*Ioan Halmaghi, Pittsburgh, 1975, Discursul Contemporan, Tom 1, 1977