Ecumeniştii, mai vechi şi mai noi, clamează pe toate drumurile şi la toate răspântiile că trebuie să ne concentrăm asupra a ceea ce ne uneşte, nu asupra deosebirilor dintre ortodocşi şi catolici, protestanţi şi ceilaţi, câţi or mai fi. S-au pus ei pe lucru şi degrabă au găsit ,,temeiurile’’ care să-i apropie şi apoi să-i unească Să enumerăm câteva dintre ele: ecumenismul, erezia, schisma, apostazia, arghirofilia, necredinţa sau reaua credinţă, ne-temerea de Dumnezeu, ne-ruşinarea faţă de oameni, slava deşartă, dorinţa de stăpânire, apartenenţa la organizaţii oculte satanice, sodomia pe care o promovează cu sârg, întunecimea minţii şi… cred că este suficient.
După ce-au identificat aceste puncte comune, unirea trădătorilor din Ortodoxie cu ceilalţi rătăciţi ai lumii a venit de la sine. Nu sunt uniţi, în cuget şi simţiri, Bartolomeu din Constantinopol cu Francisc de la Vatican? Nu se socotesc pseudo-ierarhii din spaţiul ortodox ca fiind una cu omologii lor din Occident şi de aiurea? Aşadar, putem afirma că unirea dorită de ecumenişti e realizată de facto.
Neajunsul lor major e că aceia care L-au trădat pe Mântuitorul Hristos şi Ortodoxia nu reprezintă Sfânta Biserică Ortodoxă şi n-au nicio îndreptăţire să vorbească în numele ei. ,,Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt. Şi ca s-o sfinţească Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană’’ (Efeseni 5, 25-27). Am spus în repetate rânduri că Mireasa lui Hristos, Biserica noastră, nu poate sta alături cu desfrânata apocaliptică (Apocalipsa 17). Zadarnic aşteaptă ei anul 2025 spre a proclama unirea Dreptei Credinţe cu ereziile apusene. Se spune că textul proclamaţiei este scris, doar să se împlinească 1700 de ani de la Sfântul Sinod Ecumenic de la Niceea, 325, şi căpeteniile amintite mai sus îşi vor pune semnăturile pe document.
,,Unirea cu catolicii de va face, indiferent dacă vor sau nu unii’’, a declarat ereticul şi dezbinătorul Bartolomeu. Ei uite, noi nu vrem să ne unim cu papistaşii şi cu ceilalţi rătăciţi ai lumii. Uniţi-vă voi, ereticilor, pentru că sunteţi compatibili unii cu alţii, dar lăsaţi Sfânta Biserică în pace. Nu o veţi putea birui, pentru că biruinţa aparţine lui Hristos. Vremea voastră, oricum, este scurtă.
Presbiter Ioviţa Vasile
Iubiti cititori,
In aceste momente, ora 18:56, Inalt-Preasfintitul Parinte Mitropolit Longhin de la Banceni este supus unei interventii chirurgicale. Va chem pe toti, care-l cunoasteti si-l iubiti, sa inaltati rugaciuni catre Parintele luminilor pentru sanatatea si mantuirea Arhieriei Sale. Maica Domnului sa-l acopere cu Acoperamantul Sau. Sfintii nostri dragi sa mijloceasca pentru Inalt-Preasfintitul inaintea tronului ceresc. Amin.
A republicat asta pe Mucenicul's Blog.
E fantastic IPS Teodosie.Desi pe problema Cretei ramane pe pozitie.Deja cred ca intuiesc la el anumite aspecte:are credinta ne-luminata de sus.Credinta lui se aseamana cu credinta Sf Apostoli de dinainte de Rastignirea Domnului cand sperau intr o imparatie pamanteasca a lui Iisus.Ei Ii cereau ca unul sa fie de a dreapta si altul de a stanga.Ierarhul acesta vrea sa fie primul care se jertfeste pt credinta.Nu trebuiesc privite lucrurile ca o sentinta.Si totusi”desfranatii si desfranatele o vor lua inaintea voastra intru imparatia lui Dumnezeu.”E nadejde de mantuire pt fiecare iar pe unii ii pescuieste Dumnezeu frumos si i aduce la sanatatea dreptei credinte,incet incet sadindu i ganduri si dorinte sfinte asa cum procedeaza El acum cu IPS Teodosie pt ca l iubeste si nu vrea sa l lase asa.Vrea ca si el sa se mantuiasca .Dumnezeu ii pune aceste noime in inima pt faptele lui bune pe care nu doreste sa le piarda in erezie.Cum zice un Sf Parinte:fiecare avem un suflet de mantuit.Dupa cum prin ASTAZI talharul s a schimbat intr un frumos rai,asa si IPS Teodosie,tot printr un ASTAZI poate deveni un frumos paradis al ortodoxiei.
Iata atitudinea frumoasa a IPS Teodosie,acela,pe care il judecam noi ca ia mita,ca face,ca drege.Nu cum incepi conteaza,ci cum sfarsesti.
https://youtu.be/hguojx-jfxY
Urgent trimiteti petitii contra legii vaccinarii obligatorii la toate adresele de mai jos ale parlamentarilor.
https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=1939554612864886&id=100004310973990&sfnsn=mo
Marii Duhovnici vs „preotii ” sistemului, pt cine are rabdare sa urmareasca filmul pina la capat, ii veti vedea pe cei din urma la diverse posturi tv, inclusiv pe trinitas, dar si cum ii categorisesc pe Marii Duhovnici https://youtu.be/3aZxxcV76Js
*„Sfinții niciodată n-au cerut să scape de necazuri. Ci să le dea Dumnezeu răbdare! Deoarece în răbdare se dobândește răsplata. În răbdare se primește cununa mucenicească, nu în bucurie. De aceea să nu deznădăjduiască omul.
Ai o boală? Ai o tristețe? Lasă-L pe Dumnezeu să te conducă așa cum știe El. Ce ține de noi e să facem răbdare și să zicem: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”.
Fiecare om are crucea sa. Suntem creștini și-L avem ca model pe Hristos. El a urcat pe Golgota …dacă într-adevăr pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne și slăvim (Romani 8, 17). Însă o spunem (toți). Dar când trebuie să punem în practică aceste cuvinte, e un pic cam greu, un pic cam greu, am zice.”
DACĂ NU EXPLICI, TE VA ÎNDREPTĂŢI DUMNEZEU
**„– Părinte, de multe ori, atunci când mi se face o observaţie, mi se pare că trebuie să dau explicaţii şi spun: „Da, aşa este, dar…”.
– Ce-ţi trebuie pe „dar”? „Dar” nu are… sare şi pe toate le preschimbă în sensul cel rău. Să spui: „Iartă-mă! Cu rugăciunile Sfinţiei Voastre altă dată voi lua aminte”.
– Părinte, atunci când cineva trage o concluzie greşită despre o acţiune a mea, trebuie să explic cum am acţionat?
– Dacă ai putere duhovnicească, adică smerenie, să primeşti cum că tu ai greşit şi să nu vorbeşti. Lasă ca să te îndreptăţească Dumnezeu. Dacă nu vorbeşti tu, va vorbi Dumnezeu după aceea. Vezi, Iosif[1], atunci când fraţii lui l-au vândut, oare a spus: „Sunt fratele lor; nu sunt rob. Tatăl meu mă iubea mai mult decât pe ceilalţi copii ai lui”? Nu a vorbit, dar după aceea a vorbit Dumnezeu şi l-a făcut împărat[2]. Ce crezi? Oare Dumnezeu nu poate descoperi adevărul? Şi dacă Dumnezeu descoperă adevărul pentru folosul tău, bine. Dar dacă nu-l descoperă, tot pentru folosul tău va fi. Când te nedreptăţeşte cineva, să te gândeşti că nu te nedreptăţeşte din răutate, ci pentru că aşa a văzut el lucrurile. Apoi, dacă nu are răutate, Dumnezeu îl va vesti, va înţelege că a nedreptăţit şi se va pocăi. Numai atunci când există răutate, Dumnezeu nu vesteşte, pentru că frecvenţa în care lucrează Dumnezeu, este smerenie-dragoste.
– Părinte, este bine să cer explicaţii după o rea interpretare?
– Ţi s-a stricat gândul cel bun?
– Nu.
– Dacă nu ţi s-a stricat gândul, nu este nevoie să-ţi explice nimeni. Dacă ţi s-a stricat, atunci este bine să ţi se dea o explicaţie, ca să nu se strice şi mai mult.
– Părinte, dacă nu explici ca să te îndreptăţeşti pe tine, dar spui cum ai înfruntat o oarecare împrejurare, cum ai acţionat etc.?
– Nu-i nevoie. Este mai bine să spui: „Iartă-mă” şi să nu explici. Numai dacă ţi se cere să dai explicaţii, atunci cu smerenie să spui cum s-a întâmplat.
– Părinte, când anume trebuie să explice cineva?
– Când apare o rea interpretare care îi priveşte pe alţii, atunci se impune o explicaţie ca să fie ajutată situaţia. Sau când cineva este sensibil, are şi puţin egoism şi nu poate suporta învinuirea dacă nu vorbeşte; atunci este mai bine să explice cum a acţionat.
– Părinte, uneori nu putem deosebi îndreptăţirea de explicaţie.
– Îndreptăţirea nu aduce odihnă în suflet, în timp ce explicaţia aduce odihnă şi pace.
[1] Fac. 37, 20 ş.u.
[2] Fac. 41, 41.
*Gheorghios S. Kroustalakis, Gheronda Efrem Katunakiotul. Teologul și pedagogul pustiei, Editura Egumenița, p. 297
**ARTICOLE DUHOVNICEȘTI, CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL – NEVOINȚĂ DUHOVNICEASCĂ
ÎNDREPTĂŢIREA SE DATOREAZĂ EGOISMULUI
– Părinte, atunci când nu le dau dreptate altora pentru vreo faptă a lor, aceasta înseamnă că am o inimă înăsprită?
– Nu le dai dreptate altora şi te îndreptăţeşti pe tine? La Judecata de Apoi nici Hristos nu te va îndreptăţi. Se poate ca într-un anume moment inima omului să se facă asemeni pietrei atunci când o întâmpini cu răutate, şi în alt moment să devină foarte gingaşă atunci când o întâmpini cu dragoste. Să dobândeşti inimă de mamă. Vezi, mama pe toate le iartă şi uneori se face că nu vede.
Cine face lucrare duhovnicească corectă află circumstanţe atenuante pentru toţi, tuturor le dă dreptate, iar pe sine niciodată nu se îndreptăţeşte, chiar şi atunci când are dreptate. Totdeauna spune că este vinovat, pentru că se gândeşte că nu pune în valoare prilejurile ce i se dau. Vede, de pildă, pe unul că fură şi se gândeşte că şi el însuşi, dacă nu ar fi fost ajutat, ar fi furat mai mult decât acela, şi spune: „Dumnezeu m-a ajutat pe mine, însă eu mi-am însuşit darurile Lui. Şi acesta este un furt mai mare. Diferenţa este că furtul aceluia se vede, în timp ce al meu nu se vede”. Astfel se osândeşte pe sine şi judecă cu îngăduinţă pe aproapele lui. Sau dacă va vedea la altul o neputinţă, fie mică, fie mare, o justifică punând gânduri bune. Se gândeşte că şi el însuşi are multe neputinţe pe care le văd ceilalţi. Pentru că de caută cineva află multe „strâmbături” în el însuşi, aşa încât să-l poată îndreptăţi cu uşurinţă pe aproapele. Câte şi câte nu am făcut! Păcatele tinereţii şi ale neştiinţei mele nu le pomeni, Doamne[1].
– Părinte, când mi se cere să fac o slujire, o fac cu râvnă, dar din pricina grabei fac şi o mică greşeală pentru care mi se face observaţie, atunci mă îndreptăţesc pe mine însumi.
– Ai pornit să faci un bine şi ai făcut şi o mică greşeală? Primeşte observaţia pentru mica greşeală, ca să primeşti plata întreagă. Diavolul este foarte viclean. Îşi ştie arta foarte bine. Să nu-şi pună el în valoare experienţa atâtor ani? Te pune să te îndreptăţeşti ca să pierzi folosul din binele ce l-ai făcut. Când vezi un om ud de transpiraţie purtând pe umeri o greutate şi tu te duci să i-o iei ca să-l uşurezi, ei, acesta este oarecum un lucru firesc. Ai văzut greutatea pe care o ducea, ai fost mişcat de mărimea de suflet şi ai alergat să-l ajuţi. Însă a ridica greutatea unui cuvânt pe care ţi-l va spune cineva pe nedrept, aceasta are cu adevărat valoare. Dar dacă atunci când ni se face observaţie, imediat ne îndreptăţim, aceasta descoperă că avem încă în noi, vie şi întreagă, cugetarea lumească.
– Părinte, cui se datorează îndreptăţirea?
– Egoismului. Îndreptăţirea este cădere şi alungă Harul lui Dumnezeu. Trebuie nu numai să nu se îndreptăţească cineva, ci să şi iubească nedreptatea care se face împotriva lui. Această îndreptăţire ne-a scos din Rai. N-a păţit aceasta Adam? Când Dumnezeu l-a întrebat: Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi‑am spus să nu mănânci?, acela nu a spus: „Iartă-mă, Dumnezeul meu! Da, am greşit!”, ci s-a îndreptăţit: Femeia pe care mi‑ai dat‑o, a spus, aceea mi‑a dat şi am mâncat. Ca şi cum ar fi spus: „Tu eşti vinovat că ai făcut-o pe Eva”. Oare Adam a fost obligat să asculte în aceasta pe Eva? Dumnezeu o întreabă şi pe Eva şi aceea răspunde: Şarpele m‑a înşelat[2]. Dacă Adam spunea: „Am greşit, Dumnezeul meu”, şi dacă spunea şi Eva: „Eu am greşit”, toate s-ar fi aranjat. Dar imediat a apărut îndreptăţirea şi iarăşi îndreptăţirea.
– Părinte, cine este de vină atunci când cineva nu-şi dă seama ce mare rău este îndreptăţirea?
– Cine este de vină? El este de vină! Atunci când cineva se îndreptăţeşte mereu pe sine şi crede că ceilalţi nu-l înţeleg, că toţi sunt nedrepţi şi el este cel care suferă, este victima, de aici încolo unul ca acesta este de necontrolat. Şi care este lucrul ciudat? În timp ce el însuşi a nedreptăţit şi este vinovat, tot el spune: „Eu aş fi primit nedreptatea, dar nu vreau să fie osândit acela”. Adică încearcă să se îndreptăţească, chipurile din dragoste, ca să-şi vină în simţire celălalt, de care crede că a fost nedreptăţit, şi să nu se osândească. Sau începe să dea o grămadă de explicaţii, ca nu cumva celălalt să înţeleagă ceva greşit şi să se… osândească! Vedeţi ce lucrare fină face diavolul?
[1] Ps. 24, 7.
[2] Fac. 3, 11-13.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
CÂŞTIGUL CARE VINE DIN NEDREPTATE
– Părinte, atunci când sunt învinovăţită pentru ceva de vreo soră, deşi nu sunt vinovată, nu pot suporta şi mă răcesc faţă de ea.
– Ia stai puţin! Ce spune Tipicul Bisericii despre aceasta? Cărui caz aparţine? Tu cum te ajuţi mai bine? Să fie aşa cum spui, că nu eşti vinovată. Dar dacă te-a nedreptăţit, ai câştig. Iar aceea dacă a spus ceva împotriva ta ca să se îndreptăţească, după aceea conştiinţa o împunge, o mustră, se pocăieşte şi te vede cu mai multă dragoste. Două-trei bunătăţi împreună. Astfel ţi se dă prilejul să te îmbogăţeşti şi să devii fiică de boier, iar nu ţigancă. Dacă Dumnezeu îţi dă posibilitatea să te faci fiică de boier şi să poţi da şi tu altuia, de ce vrei să rămâi ţigancă?
– Gândul insistă să o întreb pe soră cum a înţeles ea purtarea mea de m-a învinovăţit.
– Desigur, cum poate suferi aghiuţă să vadă că ai pus ceva de-o parte? Te sileşte să-ţi cauţi dreptatea, ca să alungi pe Hristos dinlăuntrul tău.
– Părinte, aş vrea şi eu câteodată să aflu înţelegere la alţii atunci când greşesc.
– Ce, vrei să-ţi dea dreptate? Să spunem că îţi dau dreptate. Prin asta câştigi sau te păgubeşti duhovniceşte?
– Mă păgubesc.
– Dacă ai avea un magazin, ai vrea să câştigi sau să pierzi?
– Să câştig.
– Aşadar, dacă în lucrurile materiale şi deşarte nu dorim să ne păgubim, cu cât mai mult în cele duhovniceşti trebuie să căutăm cum să procedăm ca să nu ne păgubim. Oamenii mireni caută câştig material şi nu-l lasă să se piardă. Oare este corect ca oamenii duhovniceşti să arunce câştigul duhovnicesc? Deşi mirenii cheltuiesc banii pe care îi au, risipesc cel puţin lucruri materiale, în timp ce noi risipim lucruri duhovniceşti, cereşti atunci când nu primim nedreptatea.
Le mâncăm pe toate aici. De ce să schimbăm cele cereşti cu cele pământeşti? Apoi sărmanii mireni au şi neştiinţă duhovnicească, în timp ce noi avem cunoştinţă. Ne-am făcut monahi ca să câştigăm cele cereşti, dar am pornit pentru ceva şi mergem spre altceva. Pentru un mirean faptul de a fi executat sau bătut sau şi numai prigonit pe nedrept este un lucru foarte dureros. Noi însă trebuie să le căutăm pe acestea şi să le răbdăm pentru dragostea lui Hristos.
Să urmărim necinstea, dispreţul, ocara, pentru că aduc câştig în sufletul nostru. Un familist, de pildă, are nevoi şi caută să i se facă dreptate atunci când îşi pierde numele bun sau falimentează, pentru că se gândeşte cum vor trăi mai apoi el şi sărmanii lui copii. De aceea mirenii au circumstanţe atenuante, în timp ce noi nu avem.
Când suntem nedreptăţiţi şi primim nedreptatea, atunci noi suntem de fapt primitorii facerii de bine. De pildă sunt clevetit că am făcut o oarecare crimă şi sunt închis în puşcărie pe nedrept? E bine. Am şi conştiinţa împăcată, deoarece nu am făcut eu crima, şi am şi răsplată cerească. Există o mai mare binefacere? Nu cârtesc, ci slavoslovesc pe Dumnezeu: „Cum să-Ţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că nu am făcut eu crima? Dacă aş fi făcut-o, n-aş fi suferit mustrările conştiinţei”. Atunci puşcăria se face Rai.
M-a lovit cineva pe nedrept? „Slavă, Ţie, Doamne! Poate mi se şterge vreun păcat, căci cândva am lovit şi eu pe cineva”. M-au ocărât pe nedrept? „Slavă Ţie, Doamne! O primesc pentru dragostea Ta, Care ai fost lovit şi ocărât pentru mine”.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
CÂŞTIGUL CARE VINE DIN NEDREPTATE
– Părinte, atunci când sunt învinovăţită pentru ceva de vreo soră, deşi nu sunt vinovată, nu pot suporta şi mă răcesc faţă de ea.
– Ia stai puţin! Ce spune Tipicul Bisericii despre aceasta? Cărui caz aparţine? Tu cum te ajuţi mai bine? Să fie aşa cum spui, că nu eşti vinovată. Dar dacă te-a nedreptăţit, ai câştig. Iar aceea dacă a spus ceva împotriva ta ca să se îndreptăţească, după aceea conştiinţa o împunge, o mustră, se pocăieşte şi te vede cu mai multă dragoste. Două-trei bunătăţi împreună. Astfel ţi se dă prilejul să te îmbogăţeşti şi să devii fiică de boier, iar nu ţigancă. Dacă Dumnezeu îţi dă posibilitatea să te faci fiică de boier şi să poţi da şi tu altuia, de ce vrei să rămâi ţigancă?
– Gândul insistă să o întreb pe soră cum a înţeles ea purtarea mea de m-a învinovăţit.
– Desigur, cum poate suferi aghiuţă să vadă că ai pus ceva de-o parte? Te sileşte să-ţi cauţi dreptatea, ca să alungi pe Hristos dinlăuntrul tău.
– Părinte, aş vrea şi eu câteodată să aflu înţelegere la alţii atunci când greşesc.
– Ce, vrei să-ţi dea dreptate? Să spunem că îţi dau dreptate. Prin asta câştigi sau te păgubeşti duhovniceşte?
– Mă păgubesc.
– Dacă ai avea un magazin, ai vrea să câştigi sau să pierzi?
– Să câştig.
– Aşadar, dacă în lucrurile materiale şi deşarte nu dorim să ne păgubim, cu cât mai mult în cele duhovniceşti trebuie să căutăm cum să procedăm ca să nu ne păgubim. Oamenii mireni caută câştig material şi nu-l lasă să se piardă. Oare este corect ca oamenii duhovniceşti să arunce câştigul duhovnicesc? Deşi mirenii cheltuiesc banii pe care îi au, risipesc cel puţin lucruri materiale, în timp ce noi risipim lucruri duhovniceşti, cereşti atunci când nu primim nedreptatea. Le mâncăm pe toate aici. De ce să schimbăm cele cereşti cu cele pământeşti? Apoi sărmanii mireni au şi neştiinţă duhovnicească, în timp ce noi avem cunoştinţă. Ne-am făcut monahi ca să câştigăm cele cereşti, dar am pornit pentru ceva şi mergem spre altceva. Pentru un mirean faptul de a fi executat sau bătut sau şi numai prigonit pe nedrept este un lucru foarte dureros. Noi însă trebuie să le căutăm pe acestea şi să le răbdăm pentru dragostea lui Hristos. Să urmărim necinstea, dispreţul, ocara, pentru că aduc câştig în sufletul nostru. Un familist, de pildă, are nevoi şi caută să i se facă dreptate atunci când îşi pierde numele bun sau falimentează, pentru că se gândeşte cum vor trăi mai apoi el şi sărmanii lui copii. De aceea mirenii au circumstanţe atenuante, în timp ce noi nu avem.
Când suntem nedreptăţiţi şi primim nedreptatea, atunci noi suntem de fapt primitorii facerii de bine. De pildă sunt clevetit că am făcut o oarecare crimă şi sunt închis în puşcărie pe nedrept? E bine. Am şi conştiinţa împăcată, deoarece nu am făcut eu crima, şi am şi răsplată cerească. Există o mai mare binefacere? Nu cârtesc, ci slavoslovesc pe Dumnezeu: „Cum să-Ţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că nu am făcut eu crima? Dacă aş fi făcut-o, n-aş fi suferit mustrările conştiinţei”. Atunci puşcăria se face Rai. M-a lovit cineva pe nedrept? „Slavă, Ţie, Doamne! Poate mi se şterge vreun păcat, căci cândva am lovit şi eu pe cineva”. M-au ocărât pe nedrept? „Slavă Ţie, Doamne! O primesc pentru dragostea Ta, Care ai fost lovit şi ocărât pentru mine”.
Extras din Nevoință duhovnicească – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos.
116 de ani de la nașterea Mărturisitorului lui Hristos, Radu Gyr,(2 martie 1905- Câmpulung Muscel-29 aprilie 1975 Bucureşti),pseudonimul lui Radu Demetrescu, „poetul temnițelor” bolşevice, „Scara către cer pentru obidiţii veacului”. Toţi copiii şi tinerii neamului românesc ar trebui sa înveţe poezia lui, dar slujitorii antihristici ai leviatanului se opun cu îndârjire şi ură nedisimulată.
Poetul Martir, „poetul pătimirii noastre, a neamului românesc”, a suferit 20 de ani în puşcăriile comunist-sioniste ale întunecatei oculte, iar*„ lumina poeziei lui a fost liantul care a legat inimă de inimă, suflet de suflet, cu zalele lanţurilor care ne rodeau gleznele. Versul lui se trăia. Era pentru noi, haină şi hrană, apă şi căldură.
Puteau să îngăduie hoardele tăvălugului roşu şi ciracii lor pe cei care îndrăzneau să le stea în cale? Puteau să admită, cei îngălaţi până la saturaţie cu doctrină duşmănoasă împotriva credinţei în Dumnezeu, ca tineretul entuziast şi credincios să le fie stavilă?
Curajul vârstei, idealurile înalte puse în slujba Mişcării Legionare au trezit duşmănia celor puşi pe căpătuială în ţara săracă.
N-au putut să ne ierte. Au îmbulzit puşcăriile cu floarea tineretului studenţesc care călit în cuibul legionar a trecut sub crucea grea a neamului îngenuncheat; şi iată cum în vălmăşagul ciclopic se ridică pârghia de rezistenţă viguroasă şi de neînfrânt, poezia lui Radu Gyr.
Cine era făuritorul acelor petarde de flăcări, care prin lumina lor au ridicat la luptă o generaţie de tineri, într-un timp atât de scurt, şi mai ales într-o vreme când se simţea nevoia unei transformări radicale în gândirea şi mentalitatea zilei.
Cine putea să scrie:
„ Sfântă tinereţe legionară
Cu piept călit de fier şi sufletul de crin
acel… iureş neînfricat de primăvară
cu fruntea ca un iezer carpatin… ”
Seceta morală şi economică ridica nori negri la orizontul ţării în anii 1930-37.
El! Acest firav, cu suflet de stâncă şi vifor, acest delicat tânăr, în al cărui condei se vărsase toată bogăţia plaiurilor româneşti cu toată prospeţimea şi neasemănata lor frumuseţe.
El care purta în cap mii şi mii de versuri repetate încontinuu ca să nu se uite, cum de altfel procedam toţi în acelaşi scop, fiecare fiind o ţandăra de adevăr, ori un pocal de ambrozie pentru robii beznelor, negrelor şi izolărilor fără termen şi margine din jumătatea de secol de îngenunchere naţională. Căci, dacă noi, cei ferecaţi în lanţuri şi ziduri pentru un crez am supravieţuit, numai Dumnezeu ştie cum, celor rămaşi în marea temniţă ale cărei ziduri erau graniţele unei ţări ciuntite, cei rămaşi în aşa-zisa libertate le-a fost mai mică suferinţa? Le-a fost mai dulce chinul?
Poate cineva să măsoare cantitatea de lacrimi ce s-au vărsat din ochii mamelor, ai fiilor şi fiicelor celor întemniţaţi, al cărui număr nici nu se cunoaşte.
Poate cineva, ori cine ar fi, să pătrundă în adâncul amărăciunii celor rămaşi fără părinţi, fără adăpost, azvârliţi în stradă în care mila creştină era „Ajutor legionar” şi tratat ca atare.
Nu-l văd pe acest „cineva” fiindcă suferinţa nu se poate măsura, iar jalea nu are o margine, timp ori spaţiu.
Dar iată cum spuneam mai înainte, firicelul de nădejde irupe şi creşte, metafora de foc şi petalele lui Gyr, bandajează răni şi usucă lacrimi, încălzeşte şi catifelează lanţuri şi cătuşe:
„Temniţă, temniţă, turbată căţea
Cum ţi-ar da foc inima mea.
Viaţă, viaţă de-afară zăludă
Cum joci în somnul meu paparudă…”
Cum de n-a murit în iadul Aiudului Radu Gyr? Cum de n-au murit cei care ani de nopţi am văzut iar soarele?
Răspunsul îl dă el în „Rugăciunea din celulă”:
„Doamne păzeşte-mă, Doamne ai milă!
Sunt ca o scorbură veche-ntr-un tei
în noaptea mea şi-a lăsat amintirea prăsită
Toate năpârcile ei!”
În vremea aceasta, el topit de foame, ros de boală, înconjurat de ură, scria. Scria în cap, în capul pleşuv înainte de vreme, izbit de pereţi, de frig, de mizerie. Memoria lui Radu Gyr? N-am termen de comparaţie. Fremăta celularul şi Zarca de ceea ce Dumnezeu îi dăruise din belşug. Hrană pentru suflete strivite, hrană pentru minţi secătuite de lipsa de informaţie, de posibilitatea de a fi de folos. Doamne! Ce personalităţi de cultură putrezeau acolo!
Binecuvântatul calorifer era firul de telefon, care lega celulă de celulă, om de om. Era un zumzet ca de stup. Afară de cazul când un nou venit de afară aducea veşti. Se bătea „K” ceea ce însemna eliberarea liniei şi atunci cu sufletul la gură se asculta fiecare cuvânt.
Scară la cer a fost ţeava caloriferului, pe care circula şuvoiul poetic, ce întrema şi întărea speranţele obidiţilor veacului….Acum, când pe toate drumurile se varsă lăturile unui limbaj de care îţi e ruşine să te apropii, când în paginile unor publicaţii abundă tot ce e mai imund şi în afara firii, scurse din condeie ce se cred valoroase, ce să facă sufletul unui tânăr, dornic de frumos?
Caută, tinere, şi găseşte, nu-i greu, izvorul dătător de sănătate spirituală de care ai nevoie!
Curge din belşug în poezia lui Radu Gyr, potoleşte setea de frumos! Pluteşte în ea duhul creştin, patriotismul neamului nostru de care trebuie să fii mândru. E spălat cu sânge, cu durere, cu râuri de lacrimi.
*Ilie Tudor, De sub tăvălug, Ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, pp. 124-129