Suflete al meu, tu ai fost zidit spre a fi biserică pentru Dumnezeu, dar te-ai transformat într-o speluncă sordidă, unde vin tâlharii şi se tolănesc. De ce nu I-ai dat tu naştere Fiului Înţelepciunii, care ţi-ar fi dat lumină şi un nume bun, în loc de a-mi zămisli fii ai răului, care mi-au cuprins mintea şi ţi-au răsplătit cu întuneric şi iraţionalitate…
Iată că eşti hrănit cu acelaşi rod pe care l-ai zămislit. Şi tot ceea ce provine din tine, se întoarce la tine înmulţit. O, dacă ai fi cunoscut, suflete al meu, dacă ai fi cunoscut măcar frumuseţea Cereştii Fecioare, al cărei chip tu ar fi trebuit să-l porţi înlăuntrul meu! Dacă ai fi ştiut cât de minunat şi de puternic este Duhul Sfânt, Cel care a iubit-o! Dacă ai fi ştiut măcar cât de preafrumos şi de măreţ este Fiul pe care ea L-a născut! Te asigur, urâţenia mea, că tu ai fi izbucnit în lacrimi de sânge, fiindcă tu ţi-ai pus pecetea urâţeniei tale şi pe trupul meu.
Atunci, tu ai alunga duhurile cele necurate, suflete al meu, şi le-ai trimite în turma de porci. Atunci tu ţi-ai alunga urmaşii, care te-au hrănit atât pe tine, cât şi pe ei, cu lături de porci. Şi ţi-ai tămâia casa cu tămâia cea mai înmiresmată şi ai lumina-o cu lumânări de altar. Tu ai împodobi-o cu flori şi stele. Iar îngerii, care o înconjoară pe Cereasca Doamnă precum un veşmânt alb ca laptele, ar veni cu bucurie să te cerceteze, purtând veştile fericite ale Bunei Vestiri, de care pântecele tău s-ar cutremura. Pântecele tău ar tremura ca roua dimineţii de pe munte dinapoia blândelor lumini ale razelor de soare. Iar tu te-ai bucura, suflete al meu, printre sufletele risipitoare ale pământului.
(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 96-97)
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
De fiecare dată când participați la liturghii și privegheri, ce căutați?
CUVIOSUL PARINTE EMILIANOS SIMONOPETRITUL
Cei mai mulți se duc la biserică, se duc la Hristos, dar pleacă fără ca măcar să scoată de acolo vreo putere, așa cum a scos femeia cu scurgere de sânge. Și atunci spun: Și ce-am găsit la Hristos? Cum m-am dus, așa m-am întors. Deși odată cu moartea păcatului simți o oarecare dulceață, plăcere și desfătare. Și atunci nu mai ai nevoie de nimic altceva. Pe de o parte, Dumnezeu îți îndulcește viața și îți bucură sufletul tânăr, care rămâne pururea tânăr cât timp stă înaintea Lui, și pe de altă parte, se bucură inima ta și zice: „Aici mă voi sălășlui fiindcă am ales-o pe ea”.
Când cineva dorește aceste sfinte simțiri și trăiri, cum este cu putință să nu le primească? Cum este cu putință să nu răspundă Dumnezeu? De aceea face această sinaxă liturgică. De aceea îi adună împreună pe îngeri, arhangheli, sfinți și păcătoși la liturghie, pentru ca sfinții să transmită sfințenia lor păcătoșilor, iar păcătoșii să transmită sfinților dorul lor de sfințenie, pentru ca să fie sfinții „cei ce vorbesc” cu noi.
Pe toate acestea le vom găsi în biserică, este de ajuns doar să tacă și să piară toate cele dinaintea noastră și numai la cele de aici să ne ațintim privirea.
Prin urmare, ce căutăm aici? Ce altceva decât această meditație ascunsă pe care trebuie să o facem în inima noastră când intrăm în biserică. Trebuie să faci injecție, pentru ca trupul tău să primească leacul. Trebuie să altoiești ramura pe un alt copac, ca să primească și el sevă. Trebuie să altoiești măslinul sălbatic cu măslinul roditor ca să devină și acela roditor (Romani 11, 17). Același lucru trebuie să faci și aici în biserică, unde te unești tainic cu Hristos. Trebuie să începi să meditezi acestea înlăuntrul tău și atunci totul va deveni realitate.
Prin urmare ce se caută aici? De fiecare dată când veniți cu atâta dor la biserică, de fiecare dată când participați la liturghii și privegheri, ce căutați? Pe Hristos! Dar ca să-L găsești, fă meditația acestor lucruri și Hristos va veni singur. Vei vedea că pietroaiele cele grele se vor ridica și vei învia.
Ce căutați? O stare universală în biserică și o stare lăuntrică „de Iisus instituită”.
Trăirile, simțirile, doririle, vederile nu sunt nimic altceva decât o stare pe care o creează Iisus, o stare pe care numai prezența Lui o poate asigura. O stare pe care o plinește numai El și fără El dispare imediat. O stare instituită de Iisus, de vreme ce mai întâi tot ceea ce a fost instituit a fost șters.
Frații mei, iată, aici, în Biserică totul este instituit de la Iisus.
Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena 2005