Fericit e omul care-şi recunoaşte neputinţa. Fiindcă această recunoaştere i se face lui temelie şi rădăcină, şi început a toată bunătatea. Căci de ar cunoaşte cineva cu adevărat şi ar simţi propria lui neputinţă, atunci şi-ar aduce imediat sufletul din lenea care întunecă cunoaşterea, şi ca o comoară ar strânge pentru el paza.
Dar nimeni nu-şi poate simţi neputinţa, decât numai atunci când încetează o clipă să fie ispitit prin chinuri, fie trupeşti, fie sufleteşti. Că atunci asemănându-şi neputinţa lui cu ajutorul de la Dumnezeu, va să-şi dea îndată seama, cât e de mare ajutorul. Și iarăşi, când îşi va vedea mulţimea meşteşugurilor, păzirea, înfrânarea, acoperirea şi îndrăgirea sufletului său, prin care omul a nădăjduit să-i afle sufletului o bună nădejde, dar n-a putut. Sau dacă inima lui nu se alină din pricină că-i e teamă şi se cutremură să înţeleagă şi să afle că frica aceasta a inimii lui arată şi însemnează că peste tot are nevoie de un altul, care să-l ajute. Că dinlăuntru dă inima mărturie prin frica aceea, care o loveşte şi o tulbură, înlăuntrul ei, arătând că-i lipseşte ceva. Şi de aceea se învinovăţeşte pe sine, neputându-se aşeza cu nădejde. Că zice, ajutorul lui Dumnezeu ne mântuieşte (Psalmul 120, 2). Iar dacă cineva recunoaşte că are nevoie de ajutorul Dumnezeiesc, multe rugăciuni face. Şi cu cât înmulţeşte rugăciunile, cu atât se smereşte cu inima. Că tot cel ce se roagă şi cere, trebuie să se smerească, că: „Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 19). Deci, inima nu conteneşte să fie risipită, până ce nu se va smeri. Că numai smerenia face inima să se adune (concentreze).
Iară când se smereşte omul, îndată îl înconjoară mila şi simte atunci inima ajutorul de la Dumnezeu. Că a aflat inima o putere a nădejdii, că se mişca într-însa. Iar când simte omul că, Dumnezeu este de faţă şi-i ajută, atunci inima i se umple de credinţă şi înţelege de aici, că rugăciunile lasă ajutorul să vină, că este izvor de mântuire şi comoară de nădejde şi liman de izbăvire în faţa viforului, şi lumina celor ce sunt în întuneric, şi sprijin al celor neputincioşi, şi acoperământ în vremea ispitelor, şi ajutor în răutatea bolilor, şi pavăză de izbăvire în vreme de război, şi săgeată ascuţită împotriva vrăjmaşilor, şi ca să spunem pe scurt, toate aceste multe bunătăţi prin rugăciune intră în suflet.
(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 102-103)
Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi
Voi, cei care tăceți
Miron Manega, Vicepreședinte U.Z.P.R.* 15 Martie 2023
De la Crăciun încoace parcă s-a stîrnit iadul! Un iad surd, silențios, ca tunul sonic al lui Gogu Constantinescu. Fără bombe, fără rachete, fără fumigene, fără jandarmi, dar nimicitor fără să pară. O canonadă pustiitoare, venită parcă din toate părțile, menită să ne stingă definitiv, prin implozie provocată. În esență, atacuri în lanț asupra simbolurilor. Enumerăm câteva:
– în decembrie 2022, tentativa de substituire a Crăciunului cu Hanuka, în părculețul Radu Beligan de lîngă Piața Universității;
– tot în decembrie 2022, a doua zi după Sfântul Ștefan, ședința Consiliului local de la Sectorul 2, pentru demolarea statuii lui Mircea Vulcănescu din Piața… Sfântul Ștefan (în timp ce, la Oradea, statuia lui Mihai Viteazu zace într-un garaj, după ce a fost înlocuită cu statuia regelui Ferdinand);
– în ianuarie, după ce a „îndrăznit” să cânte „Doina” lui Eminescu într-un spectacol, Adrian Naidin a primit o atenționare din partea Comunității evreilor din Iași, cum că ar fi bine să n-o mai cânte, că se supără Mossad-ul; recent, o altă tentativă anti-simbol, la Liceul tehnic Mircea Vulcănescu din București, pentru schimbarea numelui, la sesizarea mai multor „foruri”, printre care și Institutul Elie Wiesel;
– în județul Satu Mare urmașii românilor expulzați și deportați de horthyști sunt discriminați în favoarea deportaților de alte etnii; la Universitatea din București, mareșalului Antonescu i se retrage titlul de Doctor Honoris Causa;
– la fel de silențios ca tunul lui Gogu Constantinescu, vecinii și „prietenii” noștri ucraineni draghează canalul Bâstroe și ne fură apa din Deltă, încălcând cu nesimțire legislația internațională și chiar „corectitudinea politică” de care se face atâta caz, în timp ce noi îi găzduim, îi plătim și le asigurăm locuri de muncă;
trupele N.A.T.O. ne invadează protector, ca să ne apere de dușmanii pe care ei îi stârnesc;
– la Valea Uzului, în cimitirul internațional, ungurii ne scot morții din morminte, cu complicitatea unor magistrați români, vânzători vânduți cui dă mai mult;
– în timpul ăsta, se tranzacționează rețeaua spitalelor C.F.R. și Poșta Română, pentru privatizarea sau preluarea lor de unele servicii mai mult sau mai puțin românești…
Iar voi tăceți! Iar când spun „voi”, nu mă refer la „acești netrebnici care ne conduc”, cum îi numea, avant la lettre, Mihai Eminescu. Pentru că ei, cei de atunci, și ei, cei de azi, n-au avut și nu au legitimitatea funcțiilor ocupate samavolnic. Fără ei nu se putea fura sau vinde niciun ac din țara asta. Și pe ei îi blesteama Eminescu în cumplita sa „Doină”, pe ei, cei care ne-au adus străinii, nu pe străini („cine a-ndrăgit străinii”, „cine ne-a adus jidanii”, „cine ne-a adus pe greci”, „ cine ne-a adus muscalii”).
Nu mă refer, deci, la trădătorii din vârful statului, al căror singur Dumnezeu e banul, ci la voi, cei care sunteți „beneficiarii” acestei trădări continue. A voastră, ca indivizi, ca popor, ca țară. Voi de ce tăceți? Nici voi n-aveți Dumnezeu? N-aveți copii sau nepoți? Credeți că-i apărați tăcând din gură? Credeți că soarta lor este doar individuală, fără legătură cu poporul sau specia din care fac parte? Credeți că vor trece neobservați de tăvălugul care strivește lumea? Sau că vor fugi undeva, în străinătate, unde urgia n-a ajuns încă? Chiar credeți că mai există vreun asemenea loc pe pământ?
Nu simțiți că se apropie Marele Sfârșit, la care contribuiți cu tăcerea voastră, și că a venit vremea „decontului”, a Judecății? Viața asta, fericită sau nefericită, trăită până la capăt sau întreruptă de un virus invizibil sau de un cutremur devastator, este oricum mai scurtă decât eternitatea. Și cred că e important să știm ce alegem: viața veșnică sau osânda veșnică! Restul e tăcere vinovată[1].
Nota redacției – „Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi; şi vinovaţi suntem cu toţii: unii, pentru că am tăcut; alţii, pentru că am greşit; cu toţii, pentru că am suportat”. (Ion Antonescu)
*Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România