[…] În ultima noastră suflare, însă, să ne întărim cu gândul că este necesar să trecem prin toate suferințele acestei lumi, ca să cunoaștem mai profund viața. Singurului Fiu al lui Dumnezeu pe pământ, pentru a fi capabili să primim viața divină și nestricăcioasă, Slavă și cinste nemărginite.
Această atitudine a minții reduce intensitatea „suferinței fără sens”, care în iraționalitatea ei este făcută și mai insuportabilă de puterea durerii. Durerea în sine nu este nicidecum o calamitate. Nu numai că este posibil, ci și necesar să considerăm suferința drept calea către cunoașterea eternă a adevărului, a iubirii, a odihnei, a păcii. Suntem ființe zidite și știm totul prin comparație. Dacă nu am avea experiență de suferință, nu am cunoaște bucuria iubirii. Și este evident că, cu cât suferințele noastre sunt mai profunde, în sensul lor bun și prudent, cu atât mai deplină va fi iubirea noastră, cu atât mai profundă va fi cunoașterea eternității, cu atât mai înțelept vom primi pacea lui Dumnezeu, cu atât mai aproape ne vom arăta lui Hristos în Împărăţia Sa.
Mă rog lui Dumnezeu să vă dea de sus adevărata cunoastere a acestei căi, despre care eu în nebunia mea am îndrăznit să vă vorbesc. Cu aceeași cerere mă rog lui Dumnezeu pentru mine. Și sa te rogi la fel pentru mine cu același duh. Și așa vom fi cu toții una în Hristos. Când sufletul nostru atinge eternitatea, atunci multe dintre patimile noastre vor dispărea și vom fi îndepărtați, departe, de lupta adesea fără rost a oamenilor. Pacea lui Hristos nu trebuie să vă părăsească.
De ce ai nevoie? Ți-a fost teamă că nu vei avea o bucată de pâine sau un acoperiș deasupra capului la bătrânețe? Dar dacă, în orice caz, te mulțumești cu nevoile absolute, adică dacă ai o casă în care să stai, dacă nu îți lipsește pâinea, dacă corpul tău este acoperit, atunci asta îți va fi suficient.Libertatea minții de răspândirea lumească fără sens și adâncirea ei în teoria lumii divine, apelul la lumea superioară, nostalgia pentru aceasta vor constitui „bucuria” neîncetată a sufletului tău. Atunci bătrânețea devine maiestuoasă, regală, chiar și în mijlocul sărăciei materiale supreme, o adevărată coroană a înțelepciunii.[…]
Fără tensiune excesivă, cu o mișcare firească a duhului tău, privește prin tine toată tragedia lumii, a întregii omeniri și cu duhul roagă-te lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Am primit această lecție de la binecuvântatul meu Bătrân [Sfântul Siluan Athonitul].
Iar când rugăciunea îți va veni pentru întreaga lume, ca și pentru tine însuți, abia atunci vei înțelege măreția omului în Dumnezeu, ce înseamnă a fi om, după chipul Persoanelor Divine, și atunci moartea nu te va mai atinge. Lumina veșnică va răsări în tine și vei deveni un copil al lui Dumnezeu. Atunci nu va mai conta cât veți trăi pe pământ; zece ani sau o zi. Ar fi firesc să ne dăm seama acum că duhul nostru în rugăciune pentru lumea întreagă poate să uite de sine, adică de trup, și să meargă în felul unui al șaselea trup* , fără să simtă în timpul acestei rugăciuni vreun „șoc” » la ieșirea sa din corp.
Mintea cufundată în Dumnezeu, în actul acestei rugăciuni, poate să nu observe că veșnicia se dezvăluie înaintea ei și nu se mai cunoaște pe sine în limitele trupului. Dar astfel el poate fie să rămână în eternitate, fie să se întoarcă din nou în această lume. Când spiritul nostru părăsește limitele acestei lumi pământești, din atracția pământului, atunci el intră acum în sfera universală și este guvernat de „legile” ingineriei cerești.
Mișcarea sa poate dobândi o viteză, în fața căreia viteza luminii este zero, precum încetineala unei țestoase. Și dacă spiritul nostru este ocupat de Duhul Sfânt, atunci prin acest Duh Divin omul își va asuma asemănarea omniprezenței și omnicunoștinței divine.
Din viețile Sfinților, un exemplu deosebit de strălucit al unei astfel de treceri de la moarte la viață, când sufletul nu își dă seama dacă a trecut sau dacă imensitatea rugăciunii pur și simplu s-a deschis în fața lui, este Sfântul Serafim. Așa îmi imaginez sfârșitul lui, când stătea în rugăciune.
Prin urmare, nu fii trist pentru nimic și nu-ți face griji pentru nimic. Nu vă fie teamă să rămâneți bolnav în această viață, chiar și zece ani sau mai mult, nu vă fie teamă să părăsiți nici această viață, pentru că cei care L-au iubit pe Hristos nu mor, după cuvântul Lui de netăgăduit,.
De multe ori le-am spus bătrânilor mei din Franța că bătrânețea este cea mai importantă perioadă a vieții noastre, că apropierea de sfârșit este un proces triumfător, capabil să ne inspire duhul cu speranța unirii cu Hristos, asemănătoare acelei dorințe prin care a ars apostolul Pavel.[…] Fiecare fenomen al vieții în toate manifestările sale este într-un sens sau altul cuvântul lui Dumnezeu. Și toți am putea extrage continuu noi cunoștințe din contactul nostru cu viața. Dumnezeu ne îngăduie boli, ne îngăduie să ne întristăm cu una sau alta nepăsări ale fratelui nostru; la fiecare mișcare a duhuluii nostru, a gândului nostru, a inimii noastre, El reacționează în felul Său.
În concluzie, El ne cheamă întotdeauna să ne predăm viețile în întregime Lui, necondiționat, ca singura condiție pentru unirea completă cu El. „Dacă nu murim, nu vom trăi”.
Și iată încă o taină înfricoșătoare : moartea… Momentul morții este ceva respingător pentru fiecare ființă. Duhul omului este indignat de această cruzime și nedreptate. Dar în acest moment există o mare taină. Este ultimul nostru cuvânt înaintea Lui în căutarea iubirii Lui. În esență, acest moment trebuie să fie pentru noi cel mai important moment din întreaga noastră existență pământească.
Pentru ea trebuie să ne pregătim toată viața. Aceasta este trăire autentică și „educație” autentică. Toate celelalte sunt detalii minore. Fiecare își poate construi viața confortabilă, dar înțelegerea limbajului lui Dumnezeu este dată doar celor care au dragoste autentică pentru Dumnezeu. Într-un cuvânt, subiectul care ne-a tulburat atât de profund în prezent pentru mine este concentrat într-o poziție mai generală: să ne predăm viețile. „A te ruga pentru fratele tău înseamnă a vărsa sânge”** a spus bătrânul Siluan adică a-ți da viața.
* Vezi cartea Sfântului Sofronie Athonitul „Să-l vedem pe Dumnezeu așa cum este”, p. 263.
** Vezi carteaSfântului Sofronie Athonitul „Sfântul Siluan Athonitul”, p. 55, 76, 253, 303.
(Extrase din cartea Sfântului Sofronie Athonitul, „Capitole spirituale”, publicată de Holy Forerunner Manastery Essex England 2021).
https://www.pemptousia.gr/2023/06/agios-sofronios-mi-thlivesthe-gia-tipote-ke-gia-tipote-min-anisichite/
Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi
Sfântul Ierarh Chiril, patriarhul Alexandriei, „judecător al lumii”
Sfântul Chiril a primit mare cinste la al III-lea Sfânt Sinod a toată lumea, pentru că, după cum povestește Ioan Zonara în cuvântul de laudă pe care l-a compus pentru Sfântul Chiril și care se găsește în cărţile cele scrise cu mâna lui, Părinţii celui de-al III-lea Sinod au dăruit dumnezeiescului Chiril aceste privilegii: să se numească „judecător al lumii” și să poarte pe cap, când va sluji Sfânta Liturghie, un giulgiu subţire ca un mandelion. Iar numele de „judecător al lumii” arată judecata cea minunată a toată lumea pe care a făcut-o Sfântul, unind prin dreapta credinţă toată lumea, care era în acel timp împărţită de eresul lui Nestorie. Giulgiul cel subţire arată subtilitatea minţii și a cugetărilor Sfântului cu care a întărit și a dogmatisit unirea cea după ipostas; fiindcă prin hotarul acesta se arată împreună și o faţă a lui Hristos, și două firi ale Lui. De asemenea, a fost numit și papă, lucru care a intrat în tradiţia succesorilor săi. Totodată, au adoptat obiceiul purtării a două mitre, deși nu erau două mitre distincte: era una singură, împodobită cu două vârfuri[1]. De asemenea, i-au dăruit două epitrahile, deși nu separate, ci precum unul singur: unite la mijloc și separate jos, dând impresia că ar fi două[2].
Dorim să atragem atenţia că, până să adune sinodul cel mai sus zis, ca prin el să întărească și să întemeieze adevărata credinţă, Sfântul Chiril a pătimit multă necinste și osteneală. Fiindcă a fost foarte mult nedreptăţit şi prigonit de ereticii cei de un gând cu Nestorie, pentru că ei, fiind ajutaţi de dregătorii lumești, au făcut propriul sinod și au propovăduit minciuna că dumnezeiescul Chiril este eretic și de un gând cu Apolinarie cel Tânăr, care a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Acest eretic I-a atribuit lui Hristos un trup uman și un suflet uman, dar nu și o minte raţională, așezând în locul acesteia Logosul dumnezeiesc. În locul unei înţelegeri corecte a Dumnezeului-Om, dumnezeul lui Apolinarie a purtat trup, iar dumnezeul lui Nestorie era un om care L-a purtat pe Dumnezeu. Umanitatea lui Hristos mutilată de Apolinarie implică doar o mântuire parţială. El nu a putut înţelege că, pentru a fi un Mântuitor absolut, era necesar ca Hristos să fie nu doar un Dumnezeu deplin, ci și Om deplin. Această erezie a fost combătută de Sfinţii Atanasie, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare și Epifanie.
Traducere de Dragoș Dâscă în Sinaxarul mare al Bisericii Ortodoxe. Luna iunie – pomenirea celui între Sfinţi Părintele nostru Chiril, Patriarhul Alexandriei, Editura Doxologia
[1] În iconografie, Patriarhul Chiril poartă o bonetă deosebită, ţuguiată. Acesta este privilegiul Patriarhului Alexandriei. Adesea este împodobită cu cruci. The OxfordDictionary of Byzantium s.v. „Cyril”. Photius Kontoglu, în a sa Ekphrasis (vol. I, Atena, 1960, p. 133) afirmă, de asemenea, că acest ierarh se distinge în iconografie printr-un acoperământ al capului personal. El este văzut purtând o skoufia (bonetă), brodată cu multe cruci.
[2] După Efes, Chiril a răspuns unei anchete făcute de Episcopul Succensus, cu privire la obiecţiile antiohiene. Una dintre probleme era firea Logosului. „Dacă Logosul, Care a fost născut tainic de Tatăl și Care, după aceea, a ieșit ca om dintr-o femeie prin asumarea trupului (nu trup lipsit de viaţă, ci trup înzestrat cu viaţă și raţiune), este de fapt cu adevărat Fiul Cel Unul, El nu poate fi despărţit în două persoane sau doi fii, ci rămâne unul, dar nu fără de trup, sau necorporal, ci având propriul Său trup într-o inseparabilă unire. A spune aceasta nu poate implica un amestec, o fuziune, sau orice altceva de acest gen; cum ar putea? Dacă noi spunem că Fiul Cel Unul născut al lui Dumnezeu a luat trup și a devenit «un» om, aceasta nu implică că El S-a «amestecat», așa cum presupun ei; firea Logosului nu s-a transferat firii trupului și nici firea trupului nu s-a transferat firii Logosului. Nu, ci în timp ce fiecare element a rămas la caracterul său firesc din motivul tocmai amintit, tainic și cu neputinţă de spus în cuvinte, El ne-a arătat o singură fire (dar așa cum am spus, firea întrupată), a Fiului. «Unul» este un termen aplicat cum trebuie nu doar unor elemente distincte principale, ci unor asemenea entităţi compuse precum este omul, alcătuit din trup și suflet. Sufletul și trupul sunt diferite și nu sunt consubstanţiale. Unite totuși, ele constituie firea unică a omului, în ciuda faptului că diferenţa din firea elementelor aduse în unire este prezentă în starea amestecului.”
Ep. 46,3, „A doua epistolă către Episcopul Succensus al Diocezareei”, în Acta Conciliorum Oecumenicorum I, 1, 6, pp. 159. 11-10.7, citat în Russel, „The Nestorian Controversy”, în Cyril of Alexandria, p. 42; PG 77: 237-245.