A judeca, a constata, a osândi

A judeca. De foarte multe ori avem o înțelegere greșită a cuvintelor Mântuitorului ,,nu judecați, ca să nu fii judecați” (Matei 7, 1). Prevalându-ne de acest îndemn sfânt, ajungem la o stare de pasivitate, de indiferență în fața răului, ceea ce nu recomandă învățătura Bisericii noastre. Ce-ar fi dacă, după sinodul II tîlhăresc din Creta, am fi rămas pasivi, pe motiv că mai-marii știu ce fac, iar noi n-avem voie să-i judecăm? Ne-am fi făcut părtași la erezie și am fi îngăduit ca acest cancer să se răspândească fără împiedicare în Biserică. Era bine ca atunci când Bartolomeu din Constantinopol a acordat tomosul de recunoaștere a autocefaliei unei strânsuri de neisprăviți, fără hirotonie, din Ucraina, noi să ne facem că nu vedem, nu știm, nu ne interesează? Nu! Ce-ar fi însemnat ca atunci când au izbucnit scandalurile rușinoase, avându-i în centru pe Corneliu Onilă, Sofronie Drincek ori Petru Păduraru, noi să băgăm capul în nisip, să așteptăm ca acestea să treacă în uitare? Nu, categoric, nu procedam corect. Nu este Poporul Dreptcredincios al lui Dumnezeu străjerul Credinței Ortodoxe? Și cum să ne apărăm Sfânta Credință fără măcar să rostim un cuvânt sau să facem un minim gest de împotrivire în fața răului?
Evident că judecățile sunt ale lui Dumnezeu. Este datoria Sinodului unei Biserici de a apăra Dreapta Credință, de a delibera și judeca faptele reprobabile ale clericilor, călugărilor și mirenilor. Zadarnic așteptăm de la sinodul de la București să-și împlinească această menire, când totalitatea membrilor săi sunt deopotrivă eretici și schismatici. Sinodalitatea autentică a fost desființată, ceea ce fac ierarhii români este doar un simulacru de sinodalitate.
A constata. Când Biserica este lovită de cancerul ereziilor și se încearcă dărâmarea ei din lăuntru și din afară, datoria fiecărui mădular al ei este de a se informa, adică de a constata. A constata nu înseamnă a judeca. Zicem că Biserica este Mama noastră duhovnicească, și nu greșim. Zicem că noi înșine suntem mădulare ale ei, și avem dreptate. De aceea este mare păcat să trăim în ignoranță, nepăsători față de prigoanele și suferințele abătute asupra Bisericii de vrăjmașii ei văzuți și nevăzuți, oameni și demoni. Mai mult, prin lipsa noastră de reacție, să fim alături cei care Îl batjocoresc pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos și persecută Biserica Sa.

A osândi. ,,Nu fiți părtași la faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiți-le pe față” (Efeseni 5, 11). Ce înseamnă a osândi pe față? Înseamnă a-l osândi imediat, ferm, public, direct, dacă se poate, pe făptuitor. Fără menajamente, fără ocolișuri sau eufemisme. Osânda, în acest caz, nu are sens de pedeapsă, ci de atenționare și dezaprobare. Și nimeni nu va putea spune că l-am judecat.
Cât privește expresia ,,părtași la faptele cele fără de roadă ale întunericului”, aceasta nu face decât să ne trimită spre aplicarea Sfintelor Canoane, spre întreruperea pomenirii și ruperii comuniunii cu cei deveniți eretici, spre îngrădirea de aceștia, ca să nu ne contaminăm noi înșine. Cum te poți feri de purtătorul unei boli grave și molipsitoare? Izolându-te. De el, nu de comunitatea din care faci parte. Așadar, punem zid între noi și eretici, pentru a apăra Biserica de erezii și schisme. Apărând-o, nu înseamnă că o părăsești, ci că îți pasă de ea și te împotrivești celor eretici, care oricum se găsesc ei în afara hotarelor Bisercii. Zadarnic încearcă ei propagandistic să ascundă, să denaturize realitatea, ca ei să apară curați ca lacrima, iar cei care stau de partea adevărului să fie blamați ca schismatici. Este o metodă diavolească, pe care o găsim de multe ori în Viețile Sfinților. Când un Mucenic pătimea și se săvârșea o minune dumnezeiască, acesta era acuzat de vrăjitorie, tocmai de vrăjitorii aflați în slujba diavolului.

Presbiter Iovița Vasile