Autor: iovita_vasile

După ce a rostit un șir de hule împotriva lui Iisus Hristos, Papa Francisc a fost aplaudat!!! De cei de un cuget cu el, firește! ,,Infailibilul” și-a dat cu stângul în dreptul și L-a lovit cu cruzime chiar pe Iisus. Omul și-a luat rolul de ,,infailibil” în serios și a încercat să-L desființeze chiar pe Iisus! Adică să-I desființeze prin hule atributele dumnezeirii Sale! Doamne, ferește-ne de acest tip de hulă împotriva Duhului Sfânt! Ce va face când Îl va întâlni pe Hristos față în față? Ce răspuns va da? Primul gând al meu fost de revoltă împotriva acestui om demonizat ajuns pe tronul Vaticanului. Apoi am încercat și un sentiment de compasiune pentru sufletul lui, deoarece sărmanul om are nevoie de exorcisme pur și simplu! Necuratul care-l stăpânește a găsit în el omul potrivit, susținut politic, prin care poate lovi creștinismul. Cert este că Biserica Ortodoxă nu poate rămâne indiferentă față de asemenea blasfemii și josnicii. Orice condescendență față de acest impostor reprezintă o aprobare tacită a hulelor sale.

Acest politician demonizat căruia i se spune ,,papa” a anunțat în septembrie 2022 noua religie mondială, Crislamul! Iar dacă au existat și ortodocși care au semnat documentele prin care Crislamul este recunoscut ca fiind noua religie mondială, trebuie pomeniți la exorcisme și ei! De către preoți, firește. Noi, creștinii de rând, putem să întețim rugăciunea, putem să ne rugăm să-i miluiască Dumnezeu pe cei care suferă sufletește și trupește, după cum ne învață Sfântul Paisie Aghioritul. Chiar dacă mulți duhovnici au fost ,,ajutați” să treacă mai devreme la cele veșnice pentru a se putea implementa hoțește ecumenismul și Crislamul, totuși cred că mai există șanse ca Ortodoxia să se revigoreze, iar răul să fie oprit prin intervenția divină.

Altminteri, hăul spiritual care se deschide în fața lumii este înfiorător. Cum să se unească mierea cu motorina și cu otrava? Documentele semnate în septembrie 2022 îi privesc pe toți creștinii! Mucenicii și-au vărsat sângele pentru credința ortodoxă. Ce se dorește prin această ,,unire”? În loc să vină la Ortodoxie, islamiștii îi omoară pe creștini în multe părți ale lumii. Ne-a întrebat cineva și pe noi, pe creștinii de rând, dacă ne dorim această unire? Nu. S-a lucrat peste capetele noastre, ca la catolici, mizându-se pe supunerea specifică papistașilor, nu pe ascultarea caracteristică ortodocșilor…

 Ar putea fi Crislamul un joc politic necesar elitelor pentru depopulare din motive religioase? Eu cred că da. Ce vor face trădătorii Ortodoxiei pentru a nu fi omorâți dacă islamiștii vor fi asmuțiți împotriva creștinilor? Dar conformiștii? Vor trece la islamism?

Cine i-a dat Papei dreptul să anunțe o nouă religie mondială? Cezarul? Dar sufletele noastre nu-i aparțin cezarului, ci lui Dumnezeu. Iar semnatarii ortodocși ar trebui să știe acest lucru și să nu trimită sufletele păstoriților în iad. De câte ori apare cuvântul ,,mântuire” în documentele Crislamului? Dacă nu urmărește mântuirea oamenilor, atunci care va fi rolul noii religii mondiale? De aceea cred că anunțarea noii religii mondiale, pentru ortodocși, reprezintă alertă de grad zero și cod violet!

Cuvintele Sfântului Evanghelist Matei sunt mai actuale ca oricând, deoarece prin Crislam ne sunt puse în pericol și sufletul și trupul: ,,Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena.” (Matei, cap. 10, v. 28)

Așa cum era de așteptat, sataniștii nu se mulțumesc doar cu erezia ecumenistă, ci caută acum lepădarea totală de Hristos: prin Crislam, prin pecetluire și apoi prin închinare la antihrist! Iar trădătorii vor avea de suferit și pe plan fizic.

Cine se teme de ceva caută soluții, se apără cumva. Compromisurile care se fac deja pe alocuri reprezintă dovezi ale implementării ecumenismului și chiar ale Crislamului. Așa cum, atunci când ne sunt puse în pericol cele ale trupului, facem proteste pentru a ne cere drepturile, tot așa trebuie găsite modalități constructive de a ne apăra Credința Ortodoxă pentru a se putea mântui și urmașii noștri.

Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-ne să facem voia Ta în aceste vremuri! Doamne, Iisuse Hristoase, iartă-ne și ne miluiește, că prea mult te-am supărat cu toții! Trimite-ne duh de pocăință tuturor pentru a ne putea mântui! Amin.

Prof. Lucreția P.

Disperați că multinaționalele au închis fabricile de lapte din România și seceta i-a lăsat fără hrană pentru animale, fermierii au început să ducă în masă vitele la abator. În prezent, se taie 650 de vaci pe zi, iar în acest ritm, până la sfârșitul anului, nu va mai exista nici urmă de lapte românesc, avertizează dr. ing. Dimitrie Muscă, director general Combinatul Agroindustrial Curtici. Mai mult, politicile absurde ale UE, care au pus gând rău sectorului zootehnic, vor duce la o scumpire fără precedent al laptelui și produselor lactate.

În timp ce Petre Daea, ministrul Agriculturii, pledează la Bruxelles pentru susținerea fermelor de animale, în țară abatoarele nu mai fac față numărului ruiaș de vite duse la sacrificare. Dr. ing. Dimitrie Muscă, director general Combinatul Agroindustrial Curtici, ne spune că multinaționalele au cumpărat și au închis fabricile mici și mijlocii de procesare a laptelui și au lăsat doar câteva mari. ”Uitați-vă ce s-a întâmplat cu fabricile de zahăr din România, s-au cumpărat de către multinaționale și au fost închise, exact așa s-a întâmplat și cu fabricile de lapte. În Moldova aproape toate fabricile de lapte s-au închis și fermierii din zona adiacentă a acestor fabrici nu au mai avut ce să facă cu vacile și le-au dus la abator. Acum, în cele trei abatoare de vite din Moldova, se taie câte 650 de vaci pe zi și se stă la coadă, cu programare”, ne-a declarat dr. ing. Dimitrie Muscă. Acesta arată că, pe lângă faptul că nu mai au cui să vândă laptele, fermierii au fost afectați și de secetă, astfel că nu mai au cum să asigure hrana animalelor. Și chiar și pentru fermierii care mai găsesc cumpărători, prețul la poarta fabricii este de 3,15 lei pe litru, deși în supermarket laptele ajunge și chiar depășește 10 lei. ”Dacă acum este prețul în magazine 10 lei litrul de lapte, imaginați-vă cât va fi în decembrie, în condițiile în care vacile, la ora aceasta, se taie”, a afirmat dr. ing. Dimitrie Muscă.

Europenii, forțați să renunțe la carne

Românii n-o să mănânce lăcuste, dar UE și-a luat mâna de pe zootehnie și ne face să renunțăm singuri la carne, ne spune dr. ing. Dimitrie Muscă. ”Pe de altă parte, în Polonia și în Germania s-au dat subvenții mascate, ca să poată să-și țină zootehnia pe linia de plutire. Nu se poate altfel. Proteina animală este indispensabilă în alimentația omului, lipsa acesteia va duce la o populație subnutrită, malformată”, susține dr. ing. Dimitrie Muscă. Între timp, ministrul Petre Daea a încercat să-i convingă pe birocrații de la Bruxelles că în România încărcătura de animale pe unitatea de suprafață este sub media europeană, prin urmare emisiile sunt scăzute. Totodată, acesta a subliniat că propunerea de reducere a emisiilor industriale va impune poveri financiare și administrative, determinând scăderea numărului de animale din țările membre, implicit scăderea ofertei pe piață, care va fi compensată de țările terțe care nu au aceste standarde de mediu.

Preluare selectivă de pe National

-Părinte, există o nelămurire în rândul credincioşilor cu privire la problema cipurilor. Aţi folosit cuvintele: lepădare şi cădere din Har. Mulţi s-au scandalizat. Poate Sfinţia Voastră aţi avut o altă înţelegere a termenilor decât au înţeles ei. La ce v-aţi referit?

-Când m-am referit la cădere din Har, n-am căutat să desfiinţez fiinţa umană în divinitatea ei. Chipul lui Dumnezeu rămâne, numai că este pervertit. Omul, chiar şi în păcatele lui, nu este lipsit de Harul lui Dumnezeu. Pentru că unde lipseşte harul, lipseşte şi omul, şi divinitatea. Omul este o fiinţă care nu poate trăi izolată şi fără ocrotire divină, pentru că altfel nu s-ar mai numi fiu al lui Dumnezeu, sau fiu al Tatălui ceresc. El, prin existenţa aceasta, poate să ducă o viaţă pe pământ într-o formă superioară, îndumnezeit sau cât mai aproape de divinitate, în care trebuie să se mişte toată viaţa. Evident că Harul creşte sau descreşte în viaţa omului, în măsura în care el lucrează virtutea, sau păcatul. În măsura în care a dobândit virtutea se găseşte în Harul lui Dumnezeu, la înălţimea aceasta dorită de Creator. Dacă însă omul acceptă să se lase pervertit şi înjosit prin păcat, atunci Harul lui Dumnezeu nu mai lucrează în toată plinătatea lui, pentru că este împiedicat de voinţa rea a omului. Noi colaborăm cu Dumnezeu atâta vreme cât ne aflăm în concordanţă cu voinţa Lui. Dar în momentul în care noi nu ne mai aflăm în concordanţă cu voinţa lui Dumnezeu, atunci ne cuprinde energia negativă a răului, care ne îndepărtează de Har.

În conştiinţa noastră, îngerul păzitor, care ne este dat la Botez, se apropie de noi şi ne ocroteşte de tot răul numai în măsura vredniciei noastre. El se poate apropia sau se poate depărta, în măsura în care noi dorim să trăim viaţa asemenea acestui înger. Acesta este de fapt şi scopul îngerului dat nouă la Botez – ca să ne poată apăra, să ne poată ridica, să ne poată apropia cât mai mult de Harul lui Dumnezeu. Câte daruri nu a lăsat Dumnezeu pentru a-l ridica pe om la înălţimile de la care el căzuse! Această ridicare şi sfinţenie a omului este lăsată în Biserica Domnului prin Sfintele Taine care conlucrează cu fiecare în parte.

Când am spus că se pierde Harul lui Dumnezeu, nu m-am gândit la o părăsire a noastră, fiinţială. Ci este mai mult o răcire în raporturile noastre cu Dumnezeu. Răcirea aceasta, într-adevăr, dacă se perpetuează în viaţa omului, poate duce la o pierdere mai mare a Harului. Cu cât sunt mai învechiţi în răutăţi şi în compromisuri, nepocăite, cu atât şi posibilitatea ridicării este mai anevoioasă, şi uneori aproape imposibilă. Păi diavolul de ce nu mai poate să se pocăiască şi să redevină înger de lumină? Pentru că el este învechit în răutăţi, a uitat frumuseţea Dumnezeirii, a uitat gustul Harului. Aşa şi omul, dacă persistă în răutăţi, Dumnezeu îi poate lua darul de a se ridica, darul de a tânji după Divinitate. Adevăratul creştin conştientizează că tot darul de Sus este şi pentru aceasta este foarte atent cum merge pe drumul mântuirii, astfel încât să nu supere câtuşi de puţin Harul Domnului, prin care viază. Adevăratul creştin se teme în fiecare clipă să nu cadă câtuşi de puţin, prin gând, nu doar prin faptă. Am zis doar că acest cip nu este lepădarea finală prin pecetea Fiarei, 666. Acest cip este premergător peceţii antihristice.

-Din acest motiv mulţi v-au acuzat că sunteţi prea aspru, pentru că atâta timp cât nu este pecetea, înseamnă că nici lepădare nu e.

-Ce creştin adevărat poate să se însemneze cu pecetea înaintemergătorului lui antihrist? Creştinul adevărat ştie că la cea mai mică lepădare îl părăseşte harul lui Dumnezeu, şi cu cât este mai sporit, cu atât simte această părăsire pe pielea lui. Mă minunez când aud despre preoţi şi monahi sihaştri, spunând că nu reprezintă niciun pericol acest cip. Mai bine ar tăcea.Călugării, mai cu seamă, sunt aceia care renunţă la toate cele lumeşti şi acced spre cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii. Călugărilor, ca asceţi trezvitori, nu li se permite să facă nici măcar compromisuri mici, dar astfel de devieri? Avem o responsabilitate mare, pentru că lumea ne vede pe noi, monahii, ca pe nişte modele, vase alese ale Duhului Sfânt. Dar tot aşa şi creştinii – au datoria de a lumina prin vieţuirea lor popoarele neortodoxe. Altceva este să accepte cipul cineva care nu a trăit într-un mediu ortodox, ci a fost crescut într-o mentalitate occidentală sau needucat defel, şi altfel i se socoteşte unuia care cunoaşte prorociile şi a fost crescut în Tradiţia Ortodoxă. Dacă noi, creştinii, nu vom lupta împotriva compromisurilor, ceilalţi nici atât. Şi atunci nu ne facem vinovaţi pentru generaţiile viitoare pentru că nu le-am lăsat un model de rezistenţă? Dacă noi primim acum cipul, ceilalţi de după noi vor primi liniştiţi pecetea.

Au căzut oameni şi cad în păcate diferite. Noi, în general, putem să ne situăm pe poziţie de înger, sau putem să ne situăm pe poziţie de demon, în funcţie de păcatele noastre. Trebuie să fim conştienţi că, tot ceea ce lucrăm în viaţa noastră creştină, afectează şi pe îngeri în ceruri. Bucuria cerească este cu atât mai mare cu cât viaţa noastră spirituală de pe pământ este mai apropiată de ceruri. „Precum în Cer, aşa şi pe pământ” trebuie să fie. Viaţa noastră este mereu într-o strânsă legătură cu Viaţa şi voinţa lui Dumnezeu. Cerurile nu se pot asemăna cu noi, nici noi cu Cerurile, decât dacă purtăm acelaşi veşmânt.

Poziţia căzută a omului a fost o dată ridicată prin jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar este nevoie ca şi noi să trăim această jertfă, cei care ne-am botezat în numele Lui. Ca să revenim din nou la starea noastră de virtute, trebuie să ne ridicăm la nişte eforturi peste puterile noastre astfel încât să ajungem din nou în locul din care-am căzut.

-Cu ajutorul lui Dumnezeu, nu?

-Cu ajutorul lui Dumnezeu, sigur că da. Vedeţi dumneavoastră acum? Se duc oamenii să urce muntele Ceahlău, chiar dacă este destul de prăpăstios, ca să serbeze de la înălţime Schimbarea la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos, ca şi pe Tabor. De ce merge vizitatorul la înălţime? De ce se duc creştinii noştri, la 6 August, pe munţi, la înălţime? Se duc ca să ridice şi trupul, şi sufletul lor la înălţime. Că una este să te găseşti pe vârful a 2000 de metri altitudine, şi alta e să priveşti la o înălţime de 500 de metri. Ai un orizont mult mai redus, mult mai obscur, în ceea ce priveşte viziunea ta asupra lumii înconjurătoare. Aşa este şi cu viaţa creştinului în parte, cu cât se urcă mai la înălţime în virtute şi în necompromis, cu atât are o vedere mai clară a patimilor şi a luptei cu ele. Nu este o luptă uşoară, este o luptă grea pentru omul care se dezbracă de vechimea acestui veşmânt şi se îmbracă în sfinţenia cămăşii celei noi a lui Hristos. Dar ca să ajungi la cămaşa lui Hristos, se întâmplă fenomenele cotidiene ale vieţii: prigoană, osândă, batjocură, nemulţumiri şi greutăţi. Aceasta este haina de nuntă, cămaşa lui Hristos, cămaşa jertfei, nu a compromisului cu bucuriile şi comodităţile acestei lumi.

-Vreţi să spuneţi că, pe cât eşti mai la înălţime, pe atât eşti mai responsabil şi te fereşti de orice cădere şi compromis?

-Deci cu cât te găseşti mai la înălţime, cu atât vezi şi gândurile şi bogăţia şi frumuseţea lui Dumnezeu, care se pogoară asupra ta, ca să poţi deveni iertător, blând, milostiv, să fii cu dragoste, să îmbrăţişezi pe toată lumea, şi pe cel care-ţi vrea binele, şi pe cel care-ţi vrea răul, pentru că în tine nu mai există altă viaţă, decât Hristos. Şi cu cât ne vom sui la înălţime, cu atât ne va fi şi mai uşor să ne lepădăm de toate podoabele false ale lumii. Adesea confundăm falsul cu realul. Dar de la înălţime se disting lupii din spatele măştilor.

(Revista ATITUDINI nr.12, interviu realizat de Monahia Fotini, 5 august, 2010 – fragment)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi       2 octombrie 2022

Au fost încercări foarte grele, dar de acum înainte vor folosi altele. Acum ei se muncesc ca să găsească o modalitate nouă de chinuire. Şi pentru că toate formele trupeşti, materiale s-au epuizat, încearcă altele la nivel nevăzut.

-Ş-i credeţi că n-au găsit?

-Au găsit, într-adevăr, forma aceasta a sfârşitului prin chinurile îngerului digital. Acolo sunt nişte chinuri care aproape depăşesc limitele Piteştiului. Păi se pot controla simţirile de la distanţă. Măcar înainte duşmanul îl aveai în faţă. Aici nu ştii de unde te atacă. Aici nu ştii niciodată cu ce mentalitate vin şi cu ce arme. Acestea ne sunt străine cu totul. Că iudeii merg mereu într-o ascensiune a metodelor, din ce în ce mai satanice şi mai diabolice şi mai tari asupra vieţii umane. Încercările care vor veni, şi deja au început, vor fi aşa de puternice, că greu îţi vei putea păzi mintea de înşelările lumii. Numai rugăciunea lăuntrică ne va păzi. Va trebui să iasă pustnicii din pustietăţi şi să-i înveţe pe creştini rugăciunea prin care să se păzească de năluciri şi înşelări, şi să îşi păzească mintea necontrolată. Încă mai sunt pustnici bineplăcuţi lui Dumnezeu, neştiuţi de nimeni, şi care se roagă pentru omenire. Călugări care stau nemişcaţi într-o chilie, nemişcaţi într-un bordei, sub pământ, în peşteri, şi de acolo nu ies, nu ies nici măcar să vadă răsăritul soarelui sau revărsarea apei de prin faţa chiliei lui; nu are curiozitatea să vadă şi se înfrânează până şi de la această bucurie a contemplării naturii. N-au văzut călugării cum curg apele pe lângă chiliile lor, la fel trebuie să fie şi viaţa noastră ortodoxă. Va trebui să ne învăţăm ochiul şi simţurile de a nu privi frumuseţea materială a acestei lumi, pentru că vor veni multe înşelări.

Viaţa noastră ortodoxă este foarte duşmănită de Occidentul acesta, de aceea ne şi aplică ei atâtea metode diabolice. Dar noi mergem tot cu mucenicia; aşa mergem până la moarte şi nu renunţăm. Aşa a fost şi Piteştiul, şi Gherla, aşa a fost generaţia de tineri între 1948-1964, care au înfruntat cu bărbăţie fiara bolşevică. Şi prin ei s-a format temelia, esenţa vieţii creştine, ca o oglindă vie pentru viaţa occidentală care este aşa de decăzută. Când noi muceniceam în partea aceasta a Răsăritului, Occidentul îşi vedea de ciocnirea paharelor, se bucura de suferinţa noastră, de toate chinurile şi morţii pe care-i aruncau ca pe nişte cârpe lepădate. Dar tocmai jertfa Răsăritului îi va salva şi pe ei. Poporul nostru este un popor atât de frumos, de aur, încât şi Dumnezeu îl iubeşte şi nu-l lasă pradă căderilor cele mai grele, pentru că românii urcă munţii, piscurile cele mai înalte, că să poată de acolo vedea frumuseţea şi bucuriile raiului de dincolo.

-Părinte, ce virtute sau faptă credeţi că ne poate păzi în vremurile acestea şi cele care vor veni, ca să nu ne lepădăm?

-Lepădarea de sine. Nu ne rămâne decât să ne luăm jugul lui Hristos, să ne luăm cămaşa Lui, toate chinurile Lui. Şi aşa ne va da bunul Dumnezeu şi darul rugăciunii. Sunt şi la noi oameni care cad, se prăbuşesc, dar sunt şi oameni care rămân în demnitatea lor, şi cu rugăciunile lor vrednice pe care le primeşte Dumnezeu, va fi salvat şi neamul acesta. Dar să nu ne găsim în nepăsare. Să nu ne ispitească toate aşa-zisele bucurii ale acestei vieţi pământeşti. Noi trebuie să ne educăm de pe acum copiii, să ne formăm pe noi înşine, să putem posti, să ne putem ruga, să menţinem o stare în care să nu ne părăsească Dumnezeu. Atunci când ne părăseşte Dumnezeu cădem în deznădejde. Păzirea de deznădejde – aceasta este o chestiune foarte importantă. Să fim conştienţi că omul este în orice moment pe treapta aceasta a ridicării. Nu-i a creştinului deznădejdea. Deznădejdea este numai a omului lipit de material.

-Credeţi că vom prinde vremurile apocaliptice?

-Acum este de abia începutul durerilor. Dar va veni un război aprig, şi după război trebuie să fie acei 30 de ani de pace, după care se va încorona antihrist. Dar războiul deja a început. Noi suntem deja într-un război climatic şi biotronic. Nu vedeţi cum pot ei provoca şi cutremure, şi inundaţii, şi secetă, şi incendii? Dar bunul Dumnezeu îi va păzi pe aleşii Săi. Îmi amintesc, pe front erau şi soldaţi cinstiţi, jertfitori, şi alţii care prădau casele oamenilor. Care era rezultatul? Toţi cei care se lăcomeau la bogăţia şi averea acestor necăjiţi, întâlneau la vreo doi kilometri sau trei un bombardament de aviaţie şi toţi aceşti oameni erau doborâţi. Iar ceilalţi mergeau fără grijă şi nu aveau nicio pierdere. Atunci m-am gândit eu: Uite, acesta este adevăratul popor român, în bunătatea lui, în dragostea lui.

-Şi părintele Paisie Aghioritul spunea că temelia vieţii duhovniceşti este să te gândeşti întâi la aproapele, şi mai apoi la tine. Într-o societate aşa decăzută moral, în criză şi sărăcie, cum vom mai putea împlini această temelie?

-Măi, creştinii trebuie să înveţe să renunţe, să dăruiască; să poată împărţi puţinul pe care-l au cu fratele. Numai aceasta este metoda de rezistenţă a noastră în faţa vremurilor grele. Cu cât te apropii de aproapele tău, cu atât te apropii de Dumnezeu. Pentru că adevăratul om pe care trebuie să-l iubeşti nu este cel care merge în maşină şi în limuzină, ci cel care merge pe jos, bolnav, cu desagii goi. Aproapele nostru este cel în nevoie. Aici este aplicarea Evangheliei, nu expunerea în conferinţe. Aplicarea noastră practică aceasta este: să putem ameliora cât mai mult suferinţele, durerile, nu numai cele materiale, dar şi cele sufleteşti.Acum or să vină şi cipurile acestea şi alte metode de control al minţii. Acesta este examenul cel mai greu prin care va trece omenirea. Acum va fi căderea şi pierzarea multora. Vor cădea toţi cei care sunt legaţi de cele pământeşti. Nu poate să lase bogatul bogăţia lui, maşinile, întreprinderile, casele şi toată averea, să-i spună creştinului că nu trebuie să ia cipul acesta. Câţi dintre noi, creştinii, la ora aceasta suntem pe poziţie de suferinţă, de răbdare şi de a purta crucea? Foarte puţini. Dar, ca întotdeauna, nu cei mulţi duc poverile şi greutăţile crucii, ci cei puţini, cei aleşi.

Dumnezeu să ne ajute în toate ispitele şi încercările care vin, cu tot curajul şi cu toată dragostea, pentru că toate acestea nu ne vor aduce decât bucuria cerurilor: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi eu vă voi odihni pe voi”. Amin!

(Revista ATITUDINI nr.12, interviu realizat de Monahia Fotini, 5 august, 2010 – fragment)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Am să vă povestesc ceva din închisoare. Viaţa în celulă nu e uşor de descris, pentru că nu o poate înţelege decât cel ce a trăit-o. Lepădarea noastră de lumea aceasta era într-atât încât pe noi nu ne mai deranjau nici cântecele străzilor de dimineaţă, nici ostaşi mergând pe câmpul de luptă, nici gingăşiile copiilor care mergeau, de la cei mai mici până la cei mai mari, la scoală, cu bucuriile lor, cu zâmbetele lor, cu jocurile lor, nici frumuseţile şi bogăţiile lumii nu ne mai ispiteau, nici dorul după codri şi izvoare şi nici torturile lor. Era una şi aceeaşi pentru mine – ori era viaţa aceasta, ori moartea. Eram împăcat cu toate stările de lucruri, şi cu viaţa noastră chinuită, şi cu plecarea noastră de-aici, din lume. Pentru că concepţiile şi trăirile noastre erau mult mai apropiate de viaţa nematerialnică decât de cea materială, a unei bucurii de scurtă durată. Că omul întotdeauna, fie că este într-o stare, fie că este în alta, îşi dă seama de deşertăciunea şi-a unora, şi-a altora; are această capacitate cu care se naşte. Deci ridicarea şi îndreptarea este posibilă din orice păcat şi până la sfârşitul vieţii. Dar dacă nu te păzeşti în smerenie poţi rata şi şansa aceasta şi să nu îţi mai revii.Pentru că noi, chiar dacă aveam aceste bucurii spirituale, totuşi nu am fost scutiţi de încercări ce porneau de la mici compromisuri şi te aduceau într-o stare de totală neputinţă şi inconştienţă. Era o grea ispitire şi cernere.

Venea un caraliu şi-ţi punea în faţă o hârtie sau două, îţi dădea un creion sau un toc, şi trebuia să scrii că te lepezi de tot ce-ai gândit tu până atunci, şi de Dumnezeu şi de neam. Şi mulţi credeau că dacă se leapădă doar cu gura, sau în scris, dar îşi menţin credinţa în suflet, pot merge mai departe aşa, cu nădejdea că îi va ierta Dumnezeu. Dar nu a fost aşa, dragii mei. Am văzut cu ochii mei această mare durere – foarte puţini erau cei care îşi reveneau. Majoritatea cădeau din cădere în cădere. Au fost ispitiţi ca şi Mântuitorul pe Muntele Carantaniei – li s-a pus în faţă libertatea, li s-a pus în faţă familia, bucuriile şi toate valorile înafara crucii şi a suferinţei. Unii au cedat pentru o ţigară sau pentru un blid de mâncare, ce ţi se puneau înainte la anchetă. Erau acolo la anchetă, pe o masă – ţigări, erau pepeni, erau fructe. Şi ispititorul începea: „Ce te mai chinui? De ce nu spui ce ai pe inima ta, în mintea ta?” Nu prea foloseau ei cuvântul „suflet”, ei spuneau de „raţiune”. „Uite câte le pierzi tu, câte ai tu în faţă şi tu te lipseşti de ele. Spune, măi, dă-i aici, pe care-i mai ştii afară, în libertate, ca noi să-ţi reducem chinurile. Uite, ai zece, paisprezece ani, douăzeci de ani de puşcărie. Noi avem putere să-ţi reducem, în măsura sincerităţii tale şi a devotamentului pe care tu ni-l dovedeşti nouă”. Măi, şi te încântau aşa de frumos „bozgoreii” ăştia ai noştri, de parcă îţi dădeau o limuzină, şi te făceau să crezi ce spun ei.

-Cred că lucrau şi cu putere satanică.

-Lucrau cu toate puterile. Era o mare capcană. Pentru că ce se întâmpla apoi? Te rupeai la un moment dat, de cădeai în ispita lor, te rupeai şi de ai tăi, fraţii tăi de suferinţă, dar te rupeai şi de ei, în acelaşi timp. Pentru că în momentul în care nu mai puteai să le dai informaţiile pe care le voiau ei, nu mai erai bun de nimic, te părăseau. Şi atunci te găseai părăsit şi de Dumnezeu, şi de lume. Şi foarte mulţi dintre ei cădeau în disperare, cădeau într-o deznădejde, cădeau într-o durere, într-o supărare, de-şi pierdeau în scurt timp orice încredere şi convingere; îi cuprindea o boală, o tristeţe, o mâhnire, şi aşa se stingeau, sărmanii.

-Dar sufleteşte îşi reveneau?

-Nu, de aceea zic. O lepădare mică atrage alta mai mare după ea. Nu-şi mai reveneau, puţini din ei care îşi mai reveneau. Şi pe aceştia îi ţineau izolaţi, ca să nu aibă contact cu cei care puteau să-i pună pe o linie de plutire spirituală. Îi izolau acolo, în câteva celule, şi acolo îşi găseau sfârşitul în câteva luni. Meseria lor era să-i ucidă pe aceştia, pentru că deja cunoşteau prea multe din viaţa politică, din această viaţă satanicească de temniţă. Şi dacă (pe unul ca acesta) nu-l putea folosi, îl şi omorau. Nu te omorau aşa, într-un timp mai scurt; te omorau într-un timp mai îndelungat, ca să te chinuieşti. Era sigur că ai să mori după un an sau doi, sau după jumătate de an, era sigur că trebuia să mori, dar să mori în chinurile cele grele şi lepădat de neam şi de credinţă – aceasta era râvna lor. Cu cât lepădarea era mai puternică, cu atât şi moartea venea mai curând, pentru că omul acesta nu mai putea suporta şi durerea dinăuntru, şi durerea dinafară. Cei care nu s-au lepădat simţeau durerea numai înafară, dar înăuntru simţeau bucurie covârşitoare.

(Revista ATITUDINI nr.12, interviu realizat de Monahia Fotini, 5 august, 2010 – fragment)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Numai Dumnezeu judecă drept, fiindcă numai El cunoaşte inimile oamenilor. Noi, deoarece nu cunoaştem judecata dreaptă a lui Dumnezeu, judecăm „după înfăţişare”, din afară, şi de aceea greşim în judecata noastră şi-l nedreptăţim pe celălalt. Judecata noastră omenească este o mare nedreptate. Ai văzut ce a spus Hristos? „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi judecată dreaptă”.Este nevoie de multă atenţie, fiindcă niciodată nu putem şti exact cum stau lucrurile.

Cu mulţi ani în urmă, la o mănăstire din Sfântul Munte era un diacon foarte evlavios. Odată însă s-a îmbrăcat cu haine mireneşti şi s-a întors în ţinutul său. Atunci mulţi părinţi au spus diferite lucruri împotriva lui. Dar ce se întâmplase? Cineva îi scrisese că surorile lui rămăseseră încă necăpătuite şi, fiindcă s-a temut ca ele să nu o apuce pe o cale rea, a mers ca să le ajute. A găsit de lucru la o fabrică şi trăia mai călugăreşte decât înainte.

De îndată ce şi-a căpătuit surorile, şi-a lăsat lucrul şi s-a dus să rămână în mănăstire. Egumenul, când a văzut că le ştie pe toate, tipic, ascultări etc., l-a întrebat unde le-a învăţat, iar acela şi-a deschis inima şi i-a destăinuit totul. Atunci egumenul l-a înştiinţat pe episcop, iar acesta l-a hirotonit îndată preot. Apoi s-a dus la o mănăstire îndepărtată şi ducea acolo o viaţă foarte duhovnicească, cu multă nevoinţă. A ajuns la măsura sfinţeniei şi a ajutat duhovniceşte mulţi oameni. Unii, care nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, poate că-l osândesc şi acum.

Cât de mult trebuie să luăm aminte la osândire! Cât de mult îl nedreptăţim pe aproapele nostru atunci când îl osândim! De fapt, prin osândire ne nedreptăţim pe noi înşine, iar nu pe ceilalţi, deoarece Dumnezeu îşi întoarce faţa de la noi. De nimic altceva nu Se scârbeşte atât de mult Dumnezeu ca de osândire, fiindcă Dumnezeu este drept, iar osândirea este plină de nedreptate.

(Fragment din Cuviosul Paisie Aghioritul, „Patimi și virtuți”, Ed. Evanghelismos)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Preotul îndeamnă pe toți să mărturisească ceea ce au învățat sa creadă despre Dumnezeu. „Propovăduim o înțelepciune celor desavârșiti” (I Corinteni 2, 6)
Acestei întelepciuni ne indeamna preotul să-i deschidem toate usile: „Ușile, ușile cu întelepciune să luăm aminte!”, adică gurile si urechile noastre, ca si cum ar spune: Însușiti-va această întelepciune, grăind-o si ascultand-o necontenit, dar nu cu lenevire, ci cu luare aminte si concentrandu-vă în voi inșivă. Iar credinciosii rostesc întreaga mărturisire, adica Crezul – Simbolul Credinței.

După aceea, preotul zice: „Să stăm bine, să stăm cu frică…” Adică să staruim cu tărie in Credinta pe care o mărturisim și să nu ne lăsăm ademeniți de vorbăria ereticilor. Să stăm cu frică, pentru că e mare primejdie pentru cel ce lasă să-i pătrundă în suflet vreo îndoială despre această Credință mărturisită in Crez.
Stăruind astfel neclintiți in Credința Ortodoxă, vom putea aduce darurile noastre lui Hristos Dumnezeu.

(Sfantul Nicolae Cabasila, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii, Capitolul XXVI)

Selecție și editare: Felix

Avocat: De ce mii de Hasizi din Ucraina au voie să se roage, dar creștinii ortodocși nu? Avocatul a remarcat că mii de pelerini evrei se adună liber pentru rugăciunile în masă, în timp ce Mitropolitul Longhin este judecat pentru organizarea unei procesiuni.

Până la 26 septembrie 2022, peste 23.000 de pelerini evrei au sosit la Uman, care se adună liber pentru rugăciunile în masă, în timp ce a fost întocmit un protocol împotriva starețului mănăstirii Bančen, Mitropolitul Longhin, pentru organizarea unui pelerinaj de rugăciune mult mai restrâns, a menționat asistent – consultant al deputatului Kamjanec – Consiliul orășenesc Podolsk, avocat și șef al Frăției întregii Ucraine.

Potrivit presei, în Uman a avut loc o rugăciune în masă Tikun ha-Klali, la care au participat mii de jidani Hasidim. „Nu există protocol și nu există interzicerea unui eveniment în masă”, a subliniat activistul pentru drepturile omului.

Totodată, scrie ea, pe 24 septembrie, poliția a întocmit un proces-verbal împotriva episcopului Longhin și a unui credincios UPC: „Nu era organizatorul evenimentului, mergea cu o rugăciune către Dumnezeu”.

 „Rămâne doar să ne bucurăm pentru Hasidim”. Drepturile lor de a-și practica liber religia în Ucraina sunt protejate și asigurate în mod fiabil de statul ucrainean. De asemenea, nimeni nu-i persecută, nu le îngrădește rugăciunea comună… Pe de altă parte, un creștin ortodox, cetățean al Ucrainei în propria țară, trezindu-se dimineața, nu poate fi niciodată sigur că biserica lui nu a fost sechestrată, arsă. sau profanată”, a remarcat activistul pentru drepturile omului și a adăugat că se confruntă cu „durere și disperare din cauza Ucrainei noastre și a standardelor duble”.

După cum a scris SPŽ, Mitropolitul Longhin s-a adresat președintelui cu privire la confiscarea bisericilor de către așa-numita UPC*.

*UPC – bandiții mireanului Epifanie Dumenko, pseudo – episcop, recunoscut de ereticul Bartolomeu din Constantinopol și folosit pentru a submina Biserica Ortodoxă Ucraineană, canonica și legitimă, păstorită de PF Onufrie

Preluare de pe Borba za Veru – traducere adaptată, Google

Anii puteau fi mai puțini, dar cineva a avut grijă ca predecesorul, Teoctist, să-și ocupe mai devreme locul în mormânt. Vă mai amintiți de doctorul Sinescu? Realizările lui Daniel sunt multe, de n-ar fi să ne gândim decât la calitățile lui de manager și la contribuția excepțională de la sinodul II tâlhăresc din Creta. Alte merite patriarhale aș dori eu să scot în evidență. Anume:

1.Daniel Ciobotea a întrerupt seria Părinți și Scriitori Bisericești, pe motiv că nu mai există traducători. Colecția a fost inițiată de predecesori, au apărut mai puțin de 40 de volume din 90, cum s-a preconizat la început. Dacă această minunată lucrare ar fi fost împlinită, Biserica noastră ar fi avut un excepțional tezaur patristic în limba română. N-a fost voia managerului din Dealul Patriarhiei, nu s-a împlinit.

2.Nici până-n ziua de azi, Sfintele Canoane n-au fost tipărite în limba româna prin grija Patriarhiei. Dacă le avem totuși, meritul aparține Părintelui Iustin Pârvu, care a editat Pidalionul și Părintelui Diacon Ioan Floca de la Sibiu, cel care a tipărit Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoțite de comentarii extrem de utile. Sunt sigur că Sfintele Canoane nu se studiază în Facultățile de Teolgie, deoarece sunt învechite și trebuie actualizate, după socotința patriarhului Daniel. Dacă ar fi să ne luăm după opiniile ecumeniștilor, întreaga Ravelație Divină ar trebui revizuită și adusă la zi, ca să se potrivească cu toanele lor!

3.Daniel a instituit în Biserica Ortodoxă Română un regim de șantaj și frică. Nu de puține ori, preoții au fost aduși la ordine spunându-li-se că pot fi cu ușurință înlocuiți de alții care așteaptă la rând să primească o parohie. Delațiunea a fost cultivată și încurajată încă din anii de seminar și este extrem de eficientă în controlul exercitat asupra preoților, după cum știu din experiența proprie.

4.În plan pastoral, simonia a fost la loc de cinste. Am mărturia unui preot din județul Cluj, care se pregătea de sfințirea bisericii noi. Ca să dea o amploare deosebită evenimentului, s-au gândit să-l invite pe patriarhul Daniel. Condițiile impuse i-au făcut să renunțe, respectiv a pretins suma de 500 000 de lei la care a adăugat pretenția de a i se asigura șederea vreme de două zile, la mănăstirile din apropiere.

5.A introdus o formă de cenzură în Biserică de tip comunist. Preoților li s-a interzis să scrie, să publice ori să acorde interviuri fără încuviințarea episcopului locului. A continuat denaturarea unor rânduieli bisericești, cele ale primirii neortodocșilor în Biserică, bunăoară. Sinodiconul de la Duminica Ortodoxiei este ținut, în continuare, în afara cărților de cult, deoarece se tem de anatemele bisericești rostite împotriva ereticilor.

6.După același model comunist, atunci când savârșea o sfințire de biserică, aduna toți preoții din protopopiatul respectiv, îi punea în coloană doar cu epitrhilele la gât, fără a sluji, pentru a-și asigura o asistență disciplinată și numeroasă. Zeci de parohii erau lăsate fără Sfânta Liturghie, doar pentru a satisface vanitățile lui Daniel.     

Mă opresc aci. Culorile întunecate în care poate fi descris pontificatul lui Daniel sunt multe. Mă gândesc cu durere la mântuirea sa, de care el nu pare a fi preocupat. Sintetizând, vom spune că Domnul Dan Ilie Ciobotea a fost omul nepotrivit, într-un loc nepotrivit, într-un timp nepotrivit.

Bunul Dumnezeu să-l aibă-n paza Sa.

Presbiter Iovița Vasile

Sfântul Grigorie al Armeniei s-a născut într-o familie regală şi a trăit în vremuri tulburi, în mijlocul păgânătăţii, când se făceau războaie absurde şi nimicitoare în care piereau oameni nevinovaţi. Dumnezeu l-a scăpat de primejdia morţii şi a rânduit ca acesta, prunc fiind, să ajungă în Cezareea Capadociei unde a cunoscut şi a primit Credinţa cea mântuitoare în Domnul nostru Iisus Hristos. După a vreme, a ajuns slujitor al regelui Tiridat pe care l-a însoţit în călătoriile sale şi era mult iubit de acesta. Regele era păgân, slujea cu osârdie zeiţei Artemida şi nădăjduia să-l atragă şi pe Sfântul Grigorie la religia sa nebunească şi demonică. Sfântul a rămas credincios Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, ceea ce i-a atras mânia regelui, care a poruncit să-l supună multor chinuri.

Prin grija Preabunului Dumnezeu, Sfântul Grigorie a fost trimis în Cezareea Capodociei, unde a primit hirotonia întru episcop şi aşa s-a întors în Armenia. ,,Când s-a întors de acolo a luat cu sine mulţime de preoţi pe care îi cunoştea că sunt vrednici, şi a botezat pe împărat, pe voievozi, pe ostaşii lui şi pe restul poporului, începând de la curtea împărătească, până al cel din urmă sătean. A adus apoi mulţime nenumărată de popor la mărturisirea Adevăratului Dumnezeu, zidind biserici lui Dumnezeu şi întru dânsele săvârşind Jertfa cea fără de sânge. A sfinţit prezbiteri, a pus şcoli şi dascăli şi a rânduit toate cele cuviincioase spre fapta bună, spre trebuinţa Bisericii şi spre slujba lui Dumnezeu, umblând din cetate în cetate’’.Astfel, faţa urâtă şi păgânească a ţării s-a schimbat întru buna Credinţă în Domnul Iisus Hristos. Sfântul Grigorie a fost numit ,,Luminătorul Armeniei’’, pentru că a fost ales de Dumnezeu să aducă lumina Evangheliei în mijlocul unui popor păgân.

Din păcate, acest popor binecredincios a căzut în erezia pierzătoare a monofiziţilor, care a fost condamnată la Sinodul Ecumenic de la Calcedon, din 451. În acest fel, armenii au pierdut calitatea de Biserică a lui Hristos, devenind o adunare de eretici despărţiţi de Biserică şi anatemizaţi de aceasta.

Dincolo de aceste constatări întristătoare, rămâne nepieritoare osteneala Sfântului Grigorie, care a făcut un bine imens unui popor întreg. Când s-a apropiat vremea despărţirii sale, Sfântul Grigorie s-a retras în pustie, unde şi-a încredinţat lui Dumnezeu duhul său.

(După Vieţile Sfinţilor pe septembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.388-397)

Presbiter Iovița Vasile

,,Poporul Meu va pieri, pentru că nu mai cunoaște pe Domnul. Și pentru că tu ai trecut cu vederea cunoașterea Domnului, Eu te voi îndepărta din preoția Mea. Și fiindcă tu ai uitat de Legea Domnului, și Eu voi uita pe fiii tăi’’(Osea 4, 6)

Tot mai des ne confruntam cu exemple din partea stăreţimii şi preoţimii, de refuz al cinstei de a mărturisi Adevărul Hristos, de recunoaştere a Sfintei Ortodoxii, a dogmelor şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, spre paguba lor duhovnicească şi a obştilor pe care aceştia le conduc. Acest refuz e sinonim cu acceptarea tacită a panereziei ucigătoare de suflet, propovăduită de vârfurile ierarhiei BOR, şi generalizată la toate nivelele sale de conducere.

Au trecut mai mult de 6 ani de la pseudo – sinodul cretan şi observăm cum iconomia bisericească cucereşte tot mai mult loc în tainele Bisericii (Botezul, Sfânta Taină a Cununiei). Asistăm neputincioşi la înțelegerea eronată a Euharistiei, cu încălcări flagrante ale Sfintelor Canoane, iar spiritual «ecumenist» domină din ce în ce mai mult viața Bisericii, generând devieri de la Credința Ortodoxă şi o falsă spiritualitate. Mai pot fi oare credincioşii deplin vindecați duhovniceşte, în «spitalul duhovnicesc», Biserica, în condițiile neîngrădirii de erezie?, când doctorii din «spital», cu toate că se mai numesc doctori, nu se mai pot vindeca nici măcar pe ei înşişi ?

Fiecare mladiţă a ierarhiei BOR, de la vlădică la opincă, ţine cu dinţii de scaunul pe care îl ocupă, de însemnele arhiereşti sau preoțeşti, de realizările remarcabile obținute, folositoare sub aspect material şi profesional, (de obicei în instituții catolice, protestante), uitând că lumea şi Dumnezeu nu socotesc lucrurile după aceeaşi măsură, că* „oricine încearcă să tâlcuiască Evanghelia lui Hristos şi Apostolul în duhul şi criteriile unei anumite epoci, deci conform cu valorile şi postulatele lumii, se pune pe sine în afara realităţii care este în Hristos şi devine un sperjur faţă de făgăduinţa lepădării de diavol de la Botez şi faţă de Mirungerea care îl sălăşluieşte în Taina Crucii şi a Învierii ce aduce roadă în dumnezeiasca Euharistie.”

Această încrengatură de sorginte ecumenistă, de tip mafiot, în care s-au lăsat antrenaţi, (unii gândind că se vor desprinde poate la momentul potrivit), le-a deformat mintea, discernământul şi smerita cugetare, încălcând astfel jurămintele făcute în Taina Hirotoniei. Trădarea Credinţei în Creta şi urmările ei, răsar pe zi ce trece ca neghina şi mătrăguna în mijlocul spicelor de grâu, care încep să se usuce, unul câte unul, şi rămân fără roadă ca frunzele unui smochin uscat, în absenţa harului tămăduitor. O parte dintre credincioşi au părăsit treptat ocolul Sfintei Biserici în căutarea unor miraje iluzorii, căzând din nefericire în braţele ereticilor şi schismaticilor sau ajungând prada lupului înţelegător, nemaivăzând braţele iubitoare întinse ale Împăratului Hristos.

Îmbolnăvirea mădularelor Trupului Lui Hristos, de această maladie ucigătoare a mântuirii, ecumenismul satanisto-masonico-sionist, generează tulburări grave, pe care le observăm cu tristeţe în viaţa Bisericii, şi care nu sunt deloc nişte fenomene trecătoare, pe care să le trecem cu vederea. O parte a pleromei s-a vatămat deja, prin efectele adverse ale vaccinurilor efectuate la recomandarea clerului ecumenist, şi-a modificat prin înțepare ADN-ul personal, şi a devenit obedientă la toate cerințele slugilor leviatanului, dovedită de-a lungul aşa zisei plandemonii.

Moartea trupească şi cea duhovnicească nu sunt altceva decât efectele întârziate, ale acceptării panereziei, care modifică conştiința, transformă omul într-un robot, sclav al sistemului globalisto-marxist, un rob al Noii Ordini Mondiale în care religia unică, aflată sub atenta supraveghere şi coordonare a cmb, cu concursul elitelor ierarhiei BOR, pregăteşte deja venirea antihristului.

Fie ca Domnul Dumnezeu să ne păstreze în Harul Său!

*Pr. Ioannis Romanides, Dogmatica patristică ortodoxă. O expunere concisă, Editura Ecclesiast, 2011

Dr. Gabriela Naghi

Doamne ajută

Maica stareţă, sunt preotul pensionar Ioviţa Vasile din judeţul Sălaj. De două ori am fost la Mănăstirea frățiilor voastre şi mă simt dator să vă dau câteva informaţii în legătură cu lucrurile grave care se întâmplă în Biserica noastră.

1.În 2016, în Creta, la sinodul tâlhăresc, pseudo-ierarhii români au batjocorit Dogma Unicităţii Bisericii, spunând că şi sectele şi celelalte comunităţi eretice sunt ,,biserici’’. Au încălcat apoi toate Sfintele Canoane pe care au jurat că le vor păzi

2.Cu puţin timp în urmă la Mănăstirile Neamţ şi Sihăstria Putnei, sataniştii şi homosexualii au avut nişte reuniuni şi manifestări care le sunt caracteristice, cu ,,binecuvântarea ‘’ pseudo-ierarhilor Teofan de la Iaşi şi Calinic de la Suceava. Locaşurile sfinte au fost spurcate de aceşti ticăloşi vânduţi satanei.

3. La începutul acestei luni, a avut loc o adunare a consiliului ecumenic babilonic la Karlsuhe, la care au luat parte 395 de delegaţii. Delegaţia română a fost condusă de ereticul Nifon de la Târgovişte şi a stat alături de o șleahtă de homosexuali, membri ai cmb!

4. După cum declară ecumeniştii români şi străini, în 2025 aceştia se vor uni cu papistaşii. Ce veţi face, veţi intra sub ascultarea satanicului papă Francisc? Ştiţi că acesta promovează toate ereziile, spurcăciunile şi rătăcirile veacului acestuia? Pentru Numele lui Dumnezeu, deschideţi-vă ochii!

V-aş da multe alte exemple, însă timpul nu-mi permite. Dacă noi vom continua să stăm în comuniune şi ascultare faţă de aceşti pseudo-ierarhi, vom lua aceaşi osândă a chinurilor veşnice din iad. Sfintele Canoane spun că atunci când episcopul devine eretic nu mai avem datoria de a asculta de el. Dimpotrivă, trebuie să ne depărtăm de el. Vă îndemn să cumpăniţi bine aceste lucruri şi să vă depărtaţi de ierarhul eretic. Lucraţi-vă mântuirea unde vă va îndrepta Dumnezeu şi spuneţi acestea şi maicilor din Mănăstire. Nu uitaţi că demnităţile lumeşti sunt repede trecătoare şi, Doamne fereşte, să nu ne găsească sfârşitul în comuniune cu cei care L-au trădat pe Mântuitorul şi batjocoresc Sfânta Sa Biserică. Mi-am împlinit datoria faţă de Cuvioşia Voastră şi la Judecată fiecare vom da seama de cele pe care le-am făcut.

Presbiter Ioviţa Vasile

P.S. Scrisoarea datează de mai multă vreme și până-n ziua de astăzi maica stareță n-a binevoit să dea un semn. Păcat.

„Vă rog răspundeţi la următoarele întrebări. Sunt despre ceea ce facem azi aici: De ce este familia un inamic? De ce este FAMILIA aşa înspăimântătoare? Este un singur răspuns la aceste întrebări. Pentru că ne defineşte. Pentru că defineşte identitatea noastră. Pentru că tot ce ne defineşte acum este un inamic… Pentru că ei îşi doresc ca noi să nu mai avem o identitate şi să fim nişte sclavi, consumatori perfecţi. Deci ne atacă identitatea naţională, identitatea religioasă.

Ne atacă identitatea de gen, ne atacă identitatea familiei. Nu mă pot defini ca italiană, creştină, femeie, mamă, NU. Trebuie să fiu cetăţeanu X, genul X, părintele 1, părintele 2. Trebuie să fiu un număr. Pentru că atunci când sunt doar un număr, când nu mai am o identitate sau rădăcini, atunci o să fiu sclavul perfect, la mila speculanţilor financiari.

Acesta este motivul pentru care inspirăm atât de multă frică. Pentru că noi nu vrem să fim nişte numere. O să apărăm valoarea fiinţei umane. Fiecare om. Pentru că fiecare om are un cod genetic unic, care nu se repetă. Şi fie că vă place sau nu, acest lucru este sacru. O să-L apărăm pe Dumnezeu, ţara şi familia. O să ne apărăm libertatea! Pentru că noi nu o să fim sclavi niciodată şi simpli consumatori la mila speculanţilor financiari”.

(Preluare de pe blogul Ion Coja)

(Părintele Martir Ștefan Marcu (28 Noiembrie 1906 – 28 Septembrie 1989) a fost întemnițat timp de 16 ani la Vaslui, Sadaclia, Tismana, Galaţi, Jilava, Aiud, Valea N eagră, Peninsula (Valea Neagră), Poarta Albă)

„Cine se pune în slujba binelui, adună puzderie de duşmani în jurul său. Aici satana îşi concentrează cohortele sale de diavoli. Uneori e bună şi sabia de la cingătoare, dar sabia spiritului e cea mai eficace împotriva răului.”

Şef legionar al judetului Putna şi fin de cununie al lui Corneliu Zelea Codreanu, Preotul Ştefan Marcu a fost una dintre cele mai luminoase figuri ale Bisericii prigonite. Cunoscut şi iubit în tot ţinutul Vrancei, Parintele Marcu a menţinut vie flacăra credinţei şi a dragostei de neam printre români, aplecându-se cu durere şi milă la toate nevoile oamenilor. În 1940, a înfiinţat chiar o cantină pentru evreii saraci, gest pentru care comunitatea evreiască i-a ramas recunoscătoare multă vreme. “Răsplata” acestor osteneli a fost un martiriu de zeci de ani în temniţe şi la Canal, unde statutul de “popă bandit” i-a înmulţit umilinţele şi chinul.

Eliberat în 1964, a murit cu puţin înainte de evenimentele din ’89, într-un “accident” ce poate fi suspectat de conotaţii politice. În seara zilei de 28 septembrie 1989, pe când se întorcea de la piaţă, pe trecerea de pietoni, din faţa scării blocului unde locuia, o maşină l-a lovit şi numai după câteva ore de chin şi-a dat obştescul sfârşit în mâinile Ziditorului.

“Accidentul” poate fi suspectat de conotaţii politice, cu atât mai mult cu cât şoferul avea legături cu Securitatea, iar ochiul vigilent al partidului făcea verificări, în blocul în care locuia, cu o săptămână înainte de accident“.

(Pr. Ştefan Marcu – un simbol al rezistenţei anticomuniste din Vrancea de Adrian Petcu şi pr. Ionel Ene, în revista “Rost”)

Martir te fac!

“Venind de la șantier în pas de marș, repetam în gând rugăciunea: Doamne al puterilor, fii cu noi, căci altul afară de tine, ajutor întru necazuri, nu avem! Doamne al puterilor, miluiește-ne pe noi!

… Și diavolul a intrat în Iuda. Iar Iuda era de astă dată un preot dobrogean, Andrei Ioan, ucenic al lui Hristos. Și l-a vândut pe Hristos și pe frații săi. (…)

Dincolo, pe lădiţă îşi făcea rugăciunea preotul Ştefan Marcu, din munţii Vrancei. Andrei Ioan se apropie în vârful picioarelor, plecând de la mine şi-l lovi peste obraz: Ce-i cu semnele astea mistice? Nu ştii că sunt interzise? Vrei să fim pedepsiţi toţi pentru tine? Marcu, în picioare, îi răspunde senin: Loveşte-mă şi pe obrazul celălalt.

Şi Iuda loveşte. Loviturile cad peste cap şi în coastă. Pe faţa lui Marcu apare roşul sângelui. Rezemat de stâlpul patului, primeşte sălbaticele loviri. Iuda urlă şi loveşte: Te învăţ eu trăire creştină! Martir te fac!

Când Iuda se opreşte gâfâind, cu sudori pe frunte, Marcu, tăcut îşi face semnul crucii. Iuda se îndepărtează, mârâind sudalmi, cu tot calendarul ortodox…“

(Pr. Dimitrie Bejan, Vifornița cea mare, Editura Tehnică, București, 1996, pp. 112-113)

Selecție și editare – Sora Gabriela Naghi

Preadulce Iisuse, Te-ai dăruit nouă păcătoșilor, ai vărsat Preasfântul Tău Sânge, ne-ai spălat rănile și ne-ai albit haina sufletului cu moartea Ta! Omoară patimile noastre. Omoară și pe diavolul, care ne urmărește zi și noapte, neîncetat.

Preascump Fiu al lui Dumnezeu, trimite-ne ajutorul Tău din Cer și de la Tronul slavei, pe care Te odihnești după biruința asupra diavolului. Mărturisim Harul, mărturisim mântuirea. Credem neclintit în Dumnezeirea Ta. Mărturisim înaintea oricărei zidiri văzute și nevăzute că ești Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel întrupat pentru mântuirea noastră, Singurul Sfânt și întru Sfinți odihnit. Ești Dumnezeul dragostei. Nu poate mintea noastră săracă să pătrundă în Mintea Ta cea nesfârștiă. Ca un mare general ai zdrobit pe Amalic cel de alt neam și ca pe o gazelă prinsă în cursă ne-ai eliberat. Mărturisim osteneala Ta, durerile Tale, sudoarea Ta, Crucea Ta ce ai răbdat-o pentru noi!

Iisuse, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu Celui viu, Bunule Păstor, ai condus oile Tale la staulul mântuirii. Primește săracele noastre cuvinte, mica noastră rugăciune, smerita noastră mărturisire și primește pe acestea ca pe o tămâie înaintea Ta! Continuă, Doamne, cu nesfârșita Ta pogorâre și milostivire întregirea frumoasei Tale lucrări, cea izbăvitoare, minunată, felurită.

Îți mulțumim din tot sufletul nostru și primește săraca noastră mulțumire ca pe cei doi bănuți ai văduvei sărace, care a dat toată avuția ei. Iar noi, tot ce avem, aceea și oferim. De la cel sărac și sărman ce ai de luat? Îți mulțumim, Doamne, și ne învrednicește, când vei primi sufletele noastre, când vom veni prin chemarea Ta către Tine, în ziua aceea arătată, când sufletele drepților vor străluci, luminate fiind de lumina neînserată și nesfârșită a dumnezeiescului Tău Chip, să ne închinăm Ție cu adorare din tot sufletul nostru! Primește rugăciunile Preacuratei Tale Maici și ale tuturor Sfinților Tăi! Amin.

(Fragment din cartea Arta mântuirii – volumul 2 – Cuviosul Efrem Filotheitul, care va apărea la Editura Evanghelismos)

Selecţie şi editare: Sora Gabriela Naghi