Autor: iovita_vasile

Odată, pe când inima lui se primejduia să plesnească de durere, a mers din nou în bisericuţa sa şi a început să se roage cu multe lacrimi la Maica Domnului şi să sărute icoana ei din cata­peteasmă. Căuta scăpare la ea, de vreme ce ea însăşi îi spusese să-şi aibă nădejdea în ea. La un moment dat a obosit şi s-a aşezat în strană. Deodată icoana ei din catapeteasmă a strălucit şi chipul ei a devenit de mărime naturală. Acum nu mai era o icoană, ci un chip viu. Maica Domnului i s-a arătat în mărime naturală. Era atât de frumoasă şi de luminoasă, încât nu putea să o privească, pentru că Dumnezeiescul Prunc pe Care Îl ţinea strălucea ca soarele. L-au umplut cu atâta dragoste de Dumnezeu, încât nu-şi mai simţea greutatea trupului; ieşise cu totul afară din sine şi doar stătea şi contempla. Atunci Maica Domnului l-a sărutat, iar el s-a umplut de o negrăită bucurie şi mireasmă.– Nu ţi-am spus să-ţi ai nădejdea întru mine?, i-a spus ea cu o voce mai dulce decât mierea. De ce deznădăjduieşti?

Şi şi-a întins spre el mâna în care Îl ţinea pe Preadulcele Iisus, dar el, din pricina uimirii, a rămas nemişcat. Atunci S-a apropiat de el Pruncul cel ceresc şi l-a mângâiat pe faţă, iar el I-a sărutat mânuţa, care părea a fi vie. Sufletul său s-a umplut atât de mult de dragostea lui Dumnezeu şi de Lumină, încât n-a mai putut să stea pe picioare şi s-a prăbuşit la pământ. Atunci Împărăteasa a toate a intrat iarăşi în icoana ei, lăsând în urmă dumnezeiasca ei mângâiere şi o negrăită mireasmă. Stareţul, când şi-a revenit, a sărutat locul unde stătuse Maica Domnului. Acel loc a răspândit mireasmă mult timp după aceea. ,,Am simţit mânuţa moale a lui Iisus al nostru”, spunea mai târziu Stareţul Iosif, minunându-se de negrăita pogorâre a lui Hristos către nevrednicia sa.

Mărturisea că astfel de vedenii sunt trăirea şi simţirea unei alte vieţi, negustate de către cei ce nu le cunosc. Şi mai spunea că oricât s-ar strădui cel care a avut astfel de vedenii să descrie ce a simţit, niciodată nu va putea să-i facă pe ceilalţi să înţeleagă, ci doar va face o descriere în parte. De vreme ce nici Pavel nu putea nu numai să descrie ce a văzut la al treilea Cer, dar nici el însuşi nu înţelegea răpirea sa.

(Arhimandrit Efrem Filotheitul, Stareţul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, p. 202-203)

Sfaturi înţelepte în cuvinte simple şi concise

Dacă vrei să te rogi pentru multe lucruri, odată ce Dumnezeu știe de care lucruri avem trebuință, roagă-te, zicând: „Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, călăuzește-mă după voia Ta”.

Iar de vrei să te rogi împotriva patimilor, zi: „Tămăduiește-mă, după voia Ta”.

Iar dacă te rogi împotriva ispitelor, zi: „Tu știi ce-mi este de folos, ajută slăbiciunii mele. Şi fă sfârșit ispitelor mele după voia Ta”.

(Sfântul Varsanufie, Scrisori duhovnicești, 438, în Filocalia, vol. XI, p. 430).

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Anii pe care-i trăim noi se numără de la Naşterea Mântuitorului Hristos. Acest fapt îl datorăm unui Sfânt al nostru, al românilor, trăitor o vreme în Dobrogea de azi, numită atunci Scitia Minor. Este vorba de Sfântul Dionisie Exiguul sau ,,cel Mic’’, sau ,,cel Smerit’’. A trăit în secolele V – VI. Călugăr fiind, a trăit mare parte din viaţa sa în Biserica Romei, ca stareţ al unei mănăstiri. Era vremea când Răsăritul şi Apusul alcătuiau împreună Biserica lui Hristos, pe care Roma papală a părăsit-o prin schismă mai târziu, în anul 1054.

În vremea despre care vorbim, era în uz calendarul roman, care număra anii de la data întemeierii Romei. Sfântul Dionisie Exiguul a avut Dumnezeiesc imbold de a schimba calendarul roman cu unul nou, care să aibă începutul cronologic în anul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Pentru aceasta, erau necesare calcule minuţioase – trecuseră aproximativ 500 de ani de la Naşterea Domnului. După calculele Sfântului nostru, Hristos S-a născut în anul 753 de la fondarea Romei (ab urbe condita, după expresia latină). Mai târziu s-a constatat că Sfântul Dionisie a calculat începutul erei creştine cu oarecare aproximaţie, explicabilă dacă ţinem seama că el trăia la circa 500 de ani de la Naşterea Mântuitorului. Oricum, anul stabilit de Sfântul Dionisie a rămas cel care a împărţit cronologia istorică în două perioade, înainte şi după Naşterea Domnului. El a introdus în uzul lumii Calendarul Bisericii noastre care, cum am spus, numără anii de la Evenimentul Cosmic petrecut în peştera Betleemului până la a Doua venire a Mântuitorului Hristos.

Limbajul teologic se caracterizează prin precizie. Şi-n acest caz, se impune să folosim expresiile exacte. Nu există ,,înainte de Hristos’’, nu există ,,după Hristos’’, Fiul lui Dumnezeu fiind veşnic. Nu poate fi ceva înainte sau după veşnicie, de aceea exprimarea corectă este ,,înainte de Naşterea Domnului’’ şi ,,după Naşterea Domnului’’.

Ne aducem aminte că în perioada comunistă, tovarăşii au confiscat era creştină, de aceea în istoriografia lor întâlnim ,,înaintea erei noastre’’şi ,,era noastră’’. Era era lor! Spunea cineva: era dinaintea erei noastre a cui eră era? Atunci ni se promitea solemn, prin cântece însufleţitoare, ,,viitor de aur ţara are’’. Viitorul de-atunci e prezentul pe care-l trăim.

Grangurii din zilele noastre nu se lasă mai prejos. Au inventat era lor, new-age, care ce este? ,,Este un curent spiritual occidental apǎrut in a doua jumǎtate a secolului 20. Adepții acestui curent pretind o apropiere mai mare de spiritualitate, ei susținând cǎ acest lucru este necesar pentru ca omenirea sǎ poatǎ intra într-o „nouǎ vârstǎ”, în care va domni armonia universalǎ’’(Wilkipedia).New age se pretinde a fi o eră post-creştină. Gata cu Iisus Hristos şi Biserica Sa, dogmele trebuie desfiinţate, Credinţa – lăsată în urmă. Ce imbecili!

Presbiter Ioviţa Vasile

Astăzi pomenim pe Sfânta Muceniţă Iuliana. Ea a trăit în vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian, având tată închinător la idoli, iar mama fiind străină atât de credinţa idolească, cât şi de Credinţa în Mântuitorul Hristos. Dumnezeu i-a dat un chip frumos, însă adevărata ei frumuseţe era lăuntrică, căci era iubitoare de Hristos şi deprinsă cu faptele cele bune. Tatăl ei voia să o mărite cu păgânul Evsevie, dar fecioara n-a primit a se însoţi cu închinătorul la zei.

Ceea ce nu a reuşit tatăl său prin rugăminţi şi ameninţări, a încercat a izbândi diavolul, căci acesta a luat chip de înger al luminii, precum scrie Sfântul Apostol Pavel (II Corinteni 11, 14), şi aşa s-a apropiat de fecioara Iuliana, îndemnând-o cu cuvinte prefăcute să se supună lui Evsevie. La început, Sfânta a stat în îndoială până s-a rugat lui Dumnezeu şi un glas din cer i-a spus: ,,Îndrăzneşte, Iuliano, Eu sunt cu tine, iar pe cel ce a venit la tine prinde-l, că ţi-am dat putere asupra lui şi de la el însuşi te înştiinţează cine este şi pentru ce a venit la tine’’. Din acel moment, Sfânta Iuliana a avut stăpânire asupra acelui demon, căci stătea nemişcat, fiind ţinut de puterea lui Dumnezeu.

Deşi era deprins numai cu minciuna, puterea Dumnezeiască l-a silit să mărturisească adevărul: ,,Eu sunt un diavol din domnii cei mai dintâi ai întunericului, trimis de tatăl meu satana să te ispitesc şi să te înşel pe tine. Pentru că mare rană am primit prin rugăciunile tale şi de la întreaga înţelepciune feciorească şi de la răbdarea ta cea bărbătească. Eu sunt acela care, odată cu pierzarea, am sfătuit pe Eva în Rai să calce porunca lui Dumnezeu. Eu am îndemnat pe Cain să ucidă pe fratele său Abel. Eu am învăţat pe Nabucodonosor să pună chipul cel de aur în câmpul Deira. Eu sunt cel care am înşelat pe evrei să se închine idolilor. Eu am înnebunit pe Solomon, făcându-l iubitor de femei. Eu am sfătuit pe Irod spre uciderea pruncilor şi pe Iuda la vânzarea Învăţătorului său, apoi şi pe el la spânzurare. Eu am ridicat pe evrei ca să ucidă pe Ştefan cu pietre şi pe Nero să spânzure pe Petru cu capul în jos, iar pe Pavel să-l taie cu sabia’’.

Sfânta Iuliana l-a bătut pe vrăjmaşul diavol, căci fiind legat de puterea lui Dumnezeu nu putea să se mişte, şi deşi nu avea trup material, cu bici materialnic i se făceau răni nematerialnice, după cum Stăpânul a toate a voit. Păgânii i-au tăiat capul şi sufletul ei curat s-a dus către locaşurile cereşti, la fericirea cea veşnică. Pentru rugăciunile Sfintei Muceniţe Iuliana, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi păcătoşii (După Vieţile Sfinţilor pe decembrie, Ed Mănastirea Sihăstria,2005, p.414-422).

Presbiter Ioviţa Vasile

Haideţi să vă povestesc una că doar toţi sunteţi ca şi copii mei. Am la picior o rană grea, o am de vreo cincisprezece ani. Am încercat tot soiul de medicamente, cred că n-a rămas nici unul singur pe care să nu-l fi luat. Degeaba. Acum, că deja sunt înaintat în vârstă, lucrurile s-au înrăutăţit şi mai mult, chinul meu a devenit şi mai mare. Dar nu mă pot urni din pat. Şi-i tare greu, că te tot învârţi când la dreapta, când la stânga. Rana mă doare, ustură, oasele îţi amorţesc…Dar eu rabd, rabd, rabd…Deşi în trecut mă mai cuprindea şi deznădejdea, care-i gustul iadului, gustul gheenei.

Cu toată durerea şi deznădejdea în care mă găseam, nu m-am plâns nicidată celor din jur. Într-o zi am auzit de nu ştiu unde un glas suav, care mi-a spus: Aşa te vrea Dumnezeu. Am răsuflat adânc, uşurat, şi mi-am spus şi eu: Minunat! dacă aşa mă vrea Dumnezeu, Slavă Lui; dar să-mi dea şi puţină răbdare, că simt că mă sfârşesc…

Într-o zi mă ridic mâhnit până la candela pe care o ţin aprinsă sub icoana Maicii Domnului. Chiar şi candela Maicii Domnului e făcătoare de minuni…Iau o bucată de vată, îmi ung rana. Atâta bine mi-a făcut, cât nici nu pot spune…Acoperământul Maicii Domnului e nespus de puternic, chiar dacă noi nu-l putem vedea cu ochii trupeşti. Nu numai că mi-a pierit toată durerea, dar şi m-a cuprins o bucurie negrăită, pentru faptul că Dumnzeu, în marea lui milostivire, binevoise să-mi dea această rană la picior. Nu încetam să dau Slavă lui Dumnezeu pentru această rană: De unde atâta milostivire faţă de mine, nevrednicul, Doamne? Ce ai văzut la un păcătos ca mine, de mi-ai dăruit atâta iubire? spuneam neîncetat…

Asta-i singura cale – răbdarea în suferinţă. Nu pricepem cât de bune sunt durerile, mâhnirile, suferinţele, chinurile că ştie Dumnezeu de ce ni le dă. De fapt, ni le dă ca să ne apropiem mai mult de El. De aceea, să nu deznădăjduiască nimeni, niciodată, oricât de mare ar fi necazul pe care-l pătimim. Căci nu cunoaşte voia lui Dumnezeu. Voia lui nu e întotdeauna dulce, e şi amară câteodată. Amară, cum a fost şi Crucea.

Şi totuşi, prin Cruce ne-a venit şi Învierea.

(Extras din Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria 2008, p. 388)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Gheronda Gavriil, monah la o chilie de lângă Kareia, în apropierea chiliei părintelui Paisie Aghioritul, este în vârstă de aproape 80 de ani, este un om foarte misionar, un om care ia atitudine împotriva marilor pericole ce s-au abătut în ultima vreme asupra Ortodoxiei şi a creştinilor. Părintele a fost întrebat în primul rând despre pericolul pe care îl constituie ecumenismul în ziua de astăzi şi despre actele cu cip pe care mai marii lumii vor să introducă.

Preacuvioase părinte vă rugăm să ne spuneţi care este importanţa care trebuie să o aibă mărturisirea credinţei în viaţa unui credincios?

Credinciosul trebuie să-şi mărturisească Credinţa în fiecare ceas al vieţii lui şi în primul rând să mărturisească cu faptele sale. Faptele sale să arate Credinţa pe care o are. Dar pentru a face faptele Credinţei este nevoie să ne spovedim des, să ne împărtăşim cu Sfintele Taine, să luptăm cu patimile noastre, să ne rugăm foarte mult, să face acatiste către sfinţi şi paraclise, să citim din Sfânta Scriptură, să cunoaştem scrierile Sfinţilor Părinţi şi să urmăm învăţătura acestora. Cel care vrea să mărturisească credinţa trebuie să aibă putere înlăuntrul său. Această putere vine doar dacă el trăieşte luând exemplul sfinţilor. Şi în momentul în care are întrebări referitoare la dreapta Credinţă şi la cum trebuie să mărturisească el atunci e bine să cerceteze, şi în aceste cazuri dar şi în alte situaţii ale vieţii sale, să cerceteze părinţi duhovniceşti, părinţi îmbunătăţiţi cărora să le ceară sfatul şi să primească sfatul acestora ca şi cum ar veni şi ele vin, de fapt, din gura lui Dumnezeu sau din gura Sfinţilor înşişi.

Părinte care credeţi că sunt pericolele ce se abat astăzi cu putere împotriva Ortodoxiei?

Cel mai mare pericol? Ecumenismul! E o erezie foarte mare. Este o erezie care încearcă să distrugă Biserica lui Hristos şi cel care sprijină această erezie este papa, papalitatea fiind cea mai mare erezie din toate veacurile şi din prezent.

Papa e un mare eretic. Să nu-l primiţi ca şi cum ar fi biserică pentru că papa nu este biserică, papa nu face parte din Biserică, este în afara Bisericii. Singurul mod în care noi ortodocşii îl putem primi pe papa doar dacă acesta vine cu pocăinţă şi acesta vrea să se lepede de ereziile pe care papalitatea le propovăduieşte. Întotdeauna în ţările ortodoxe în care papa merge, venirea lui este ca un blestem ce se abate asupra acelei ţări pentru că papa nu doreşte să facă altceva din ţările ortodoxe decât să distrugă Dreapta Credinţă pe ca o au locuitorii din aceste ţări.

Până unde merge ascultarea pe care noi clericii trebuie să o facem faţă de episcopii noştri sau ascultarea pe care trebuie să o facă mirenii faţă de clerici: episcopi, preoţi şi diaconi?

Trebuie să ascultăm doar atâta vreme cât cel de care facem ascultare este în Adevăr, propovăduieşte Adevărul. În momentul în care o persoană propovăduieşte o erezie şi nu ne lasă să mărturisim Dreapta Credinţă şi să mărturisim Adevărul şi se împotriveşte adevărului, conform spuselor Sfântului Atanasie cel Mare, care rămân valabile pentru orice epocă a Bisericii, noi trebuie să-i considerăm pe astfel de păstori, de orice treaptă bisericească ar fi, să-i considerăm ca fiind nu nişte păstori ci nişte lupi care nu vor altceva să facă decât să distrugă turma lui Hristos. Ascultarea se face doar în Adevăr, iar ascultarea care se face în afara Adevărului nu este altceva decât un mare păcat, o blasfemie, o lepădare de Hristos şi de Credinţa noastră şi de aceea trebuie să ne ferim de o astfel de lepădare şi să nu face ascultare de oameni care nu vorbesc în numele lui Hristos cu adevărat şi nu trăiesc în duhul lui Hristos, Duhul Adevărului. 

Părintele Gavriil, chiar de la început ne-a urat multă sănătate, mântuire veşnică, tot binele pentru noi şi pentru familiile voastre şi pentru toţi cei dragi ai noştri, a zis că respectă foarte mult poporul român, că iubeşte mult poporul român, vede că avem o evlavie deosebită faţă de sfinţi şi o dragoste foarte mare de Dumnezeu. 

În chilia sfinţiei sale Părintele Gavriil avea o poză cu Părintele Iustin Pârvu pe care l-a amintit singur în discuţie.

Ce să facem pentru că la ora actuală ni se spune din multe părţi să nu îl cercetăm pe Părintele Iustin? Să nu ascultăm de învăţăturile pe care le dă şi nu suntem lăsaţi de multe ori de mai marii noştri să ne apropiem de Părintele Iustin.

Trebuie să ascultăm de oameni ca Părintele Iustin pentru că prin ei ne vorbeşte Hristos. Părintele Iustin este un adevărat mărturisitor al lui Hristos în România şi de aceea nu trebuie să ţinem cont de oricine ar fi care vrea să ne oprească să ascultăm de astfel de părinţi duhovniceşti. Dimpotrivă să nu ascultăm de aceşti oameni care se opun Adevărului ci să urmăm calea pe care o urmează atât Părintele Iustin Pârvu cât şi oameni care se află în acelaşi duh de mărturisire.

Ce ne puteţi spune despre actele de identitate electronice, de actele cu cip?

Să nu primiţi aceste acte pentru că conform şi Părintelui Paisie Aghioritul în momentul în care se vor primi în masă actele cu cip la scurt timp după aceasta vor urma şi pecetluirea cu semnul fiarei. Conform Sfântului Ignatie al Antiohiei, care a trăit în secolul al II-lea, vorbind despre pecetluirea omenirii cu pecetea lui antihrist, nici toate rugăciunile din lume, toate posturile din lume, toate faptele de milostenie ar putea să le facă cineva nu vor putea să-l scape de la osânda veşnică şi de la focul cel veşnic pe cel care a acceptat să primească pecetea lui antihrist. Nimic nu ne va mai putea salva, dacă vom primi această pecete. Sunt oameni care vin pe aici şi ne întreabă: ce să facem dacă ne împotrivim primirii acestor acte că vom rămâne fără locuri de muncă şi n-am mai avea din ce trăi? Noi le răspundem să nu le fie frică, să se retragă pe cât posibil de oraşe la ţară, în locuri muntoase, să nu-şi facă grijă sub nicio formă că vor suferi de foame, că nu vor mai avea ce să mănânce. Dumnezeu va face mari minuni cu cei care Îl mărturisesc, cei care nu vor să primească pecetea lui antihrist. Dumnezeu poate face orice frunză dintr-un copac să fie comestibilă şi hrănitoare. Sfânta Matroana cea oarbă din Moscova, din secolul al XX-lea, spunea că va veni vremea, şi nu este departe, în moment de foamete, credincioşii vor putea să ia pământ, să facă nişte pâinici din pământ, iar preotul va sluji slujba litiei asupra acestor pâini făcute din pământ şi după ce le va binecuvânta acestea vor putea fi mâncate şi vor avea gust de pâine şi vor fi hrănitoare. Deci să nu ne îngrijim că Dumnezeu nu ne va purta de grijă dacă noi îl mărturisim şi nu acceptăm să ne lepădăm de El.

Frica mare a omului contemporan şi a românului este aceea că va muri de foame şi datorită sărăciei în care el trăieşte sau în care unii trăiesc, li se pare că de multe ori cea mai importantă este supravieţuirea trupească.

Ceea ce este cu adevărat important este să ne mărturisim Credinţa şi să rămânem în Dreapta Credinţă. Să nu ne face nicio grijă referitoare la hrana noastră în vremuri de restrişte, în vremuri de prigoană, pentru că Dumnezeu ne va ocroti şi ne va hrăni, şi nu vom avea de suferit dacă noi Îl vom mărturisi pe El.

Ce părere aveţi despre ispita pe care unii o au, chiar şi în România la ora actuală, ca în momentul în care există probleme în biserică, în momentul în care există anumite căderi în biserică, în momentul în care sunt oameni chiar în poziţii înalte de ierarhi, care nu iau nicio atitudine împotriva blasfemiilor şi a atacurilor ce au loc împotriva Dreptei Credinţe, există această ispită din partea unora ca să iasă din Biserică, să producă schismă şi să lupte împotriva păcatelor unor membrii ai Bisericii, rupându-se de adevărata Biserică?

În nici un caz să nu facem aceasta, să nu ascultăm de glasul acestei ispite, ci să luptăm pentru Biserică, pentru apărarea Credinţei noastre rămânând în Biserică. Să nu creăm vreo mişcare schismatică pentru că ne va fi foarte greu după aceea să ne întoarcem la Hristos. De fapt făcând această mişcare ne-am lepăda de Hristos. Deci noi trebuie să mărturisim întotdeauna Adevărul, să luăm atitudine că nu suntem de acord cu lucrurile ce se petrec împotriva Dreptei Credinţe, însă să rămânem în Biserică, să rămânem fii ai Bisericii şi să ne retragem din comuniunea pe care noi avem cu oamenii care ar fi puşi de către Hristos să-L mărturisească, mai ales clerici, şi să ne rugăm pentru întoarcerea lor dar să rămânem în Biserică fără să o părăsim.

În momentul în care un episcop în mod vădit mărturiseşte o învăţătură de credinţă eretică sau slujeşte împreună cu ereticii, clericii văzând că acest episcop stăruie în aceasta şi se leapădă de Dreapta Credinţă să înceteze pomenirea sa la Sfânta Liturghie, aşa cum au făcut unii părinţi şi mănăstiri din Muntele Athos cu ani în urmă. Chiar şi Părintele Paisie Aghioritul, timp de peste doi ani şi jumătate, a întrerupt pomenirea patriarhului ecumenic la Sfintele Slujbe. Prin aceasta n-a vrut altceva decât să îndemne la pocăinţă pe cei care, fiind în poziţii cheie, poziţii înalte, poziţii de responsabilitate, nu apărau şi nu mărturiseau Dreapta Credinţă, ci oamenii aceştia făceau exact contrariul.

De aceea atitudinea noastră, că suntem clerici sau mireni, trebuie să fie hotărâtă pentru Hristos şi împotriva minciunii şi a diavolului. Un singur lucru este important pentru noi: de a ne mântui, şi să ne păstrăm Dreapta Credinţă până la sfârşitul vieţii noastre şi să ne putem înfăţişa înainte lui Hristos cu conştiinţa curată. Cu ajutorul Lui şi cu harului lui Dumnezeu am făcut tot ce ne-a stat în putinţă pentru a nu ne lepăda de Credinţa noastră ci a o mărturisi spre mântuirea veşnică.

Sunt foarte întristat de moartea Mitropolitului Gortiniei, Ieremia Founta, dar sunt obligat, de dragul adevărului, să mă delimitez complet de unii care îl slăvesc astăzi ca pe un Ierarh luptător. Și dacă a avut o mărturie bună din afară în anii anteriori pentru lucrarea sa teologică (nu întotdeauna pe deplin valabilă), mai ales în ultimii doi ani, planurile lui s-au schimbat . Vă reamintesc că a fost un lider cheie în încercarea rușinoasă de a se îmbrăca cu „argumente” teologice, purtarea măştii în biserici. El este cunoscut și pentru pozițiile sale privind ascultarea oarbă a credincioșilor de hotărârile sinodale (Sinodul grecesc susţine ,,vaccinarea’’ întregii populaţii, cu sancţiuni aspre pentru clericii şi credincioşii care nu se supun, n.m.).

Și moartea lui poate fi într-adevăr din cauza problemelor cardiace și a deteriorării mai ample a sănătății sale, așa cum este scris. Totuși, a fost un triplu vaccinat (cum declarase el însuși cu câteva săptămâni în urmă), ceea ce nu veți vedea acum scris pe niciun canal sau blog al regimului.

Moartea lui este un eveniment de două ori trist, dacă a plecat nepocăit. Laudele, chiar și pentru ceea ce a făcut cândva bine, îmi pare foarte rău, dar mai ales în acest moment sunt complet nepotrivite. Dumnezeu să aibă milă de sufletul său și să-l ierte pentru răul pe care l-a făcut în ultimii ani, precum și pentru sufletele pe care le-a dus în rătăcire: acesta este punctul principal care trebuie subliniat și pentru aceasta ar trebui (ne rugăm) toți.. Și în același timp să îndepărteze întunericul din ochii unora (adică unii dintre cei puternici, care sunt încă uniți), cu ocazia acestui eveniment trist, dar atât de revelator.

Nektarios Dapergole   (preluare de pe Tas tiras – Tas tiras)

Numărul redus al reprezentanţilor Episcopiei Ortodoxe a Oradiei şi Bihorului care au luat parte luna trecută la slujba de sfinţire a Bisericii Sfântul Spiridon de lângă Spitalul Clinic Municipal Gavril Curteanu, păstorită de părintele Ciprian Mega, are o explicaţie surprinzătoare. Bihorel a aflat că, în pregătirea evenimentului, tânărul preot a transmis Episcopiei Oradea şi Patriarhiei Române invitaţii care le-au căzut destul de greu episcopului orădean Sofronie Drincec şi Patriarhului Daniel Ciobotea.

„Vă rugăm să rânduiţi, cu toată conştiinciozitatea, ca soborul slujitor la sfinţirea bisericii noastre să nu cuprindă vreun membru al reţelei homosexuale, care a subjugat Biserica Ortodoxă Română!”, a cerut pe faţă Mega, aducând în atenţie patimile ruşinoase ale unor preoţi şi ierarhi.

Deşi iritaţi de solicitarea parohului, păstorii Bisericii Ortodoxe din plan judeţean şi naţional au evitat să îi ceară acestuia explicaţii cu privire la solicitarea făcută, pentru a nu atrage atenţia asupra subiectului. În schimb, înaltele feţe bisericeşti au încercat să reducă soborul participanţilor la slujba condusă de episcopul ortodox român al Ungariei, Siluan Manuilă, la o mână de preoţi cunoscuţi ca serioşi, familişti şi cu copii, ca să fie în afara oricărui dubiu…

(Preluare de pe Bihoreanul)

Ar fi greu să trăim pe pământ dacă n-ar exista nimeni care să ne ajute să răzbim în viaţă… Dar deasupra noastră este însuşi Dumnezeu Atotţiitorul, Iubirea însăşi… De ce să ne temem şi să ne întristăm, pentru ce să ne ferim de greutăţile vieţii, să presupunem şi să pricepem… Cu cât e mai complicat şi mai greu să trăim, cu atât mai puţin trebuie să facem aceste lucruri… Lăsaţi-vă în voia lui Dumnezeu şi Dumnezeu nu vă va dezamăgi. Lăsaţi-vă nu cu cuvintele, ci cu faptele… De aceea a devenit viaţa grea, pentru că oamenii o încurcă cu deşteptăciunea lor, în loc să se îndrepte spre ajutorul lui Dumnezeu, au început să se adreseze raţiunii lor şi se încred în ea.

Nu vă temeţi nici de necazuri, nici de suferinţe, nici de toate ispitele: toate acestea înseamnă cercetarea lui Dumnezeu, care este spre folosul vostru.

Înainte de sfârşitul vostru, mulţumiţi-i lui Dumnezeu nu pentru bucurii şi fericire, ci pentru necazuri şi suferinţe. Cu cât sunt mai multe în viaţa voastră, cu atât veţi muri mai uşor şi sufletul se va ridica la Dumnezeu.

(Patericul de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 413).

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

„Nădăjduiesc ca Dumnezeu să aibă milă și să nu ajungem să trăim ceea ce se propovăduiește și – un cuvânt mai nou – se „implementează”, și anume să ajungem să venim cu un certificat la Biserică. Dacă vom ajunge la nivelul acesta înseamnă că de fapt nu mai suntem oameni!”, spune ierarhul BOR. El a amintit în predica sa de jertfa tinerilor din decembrie, de sângele scurs chiar pe treptele Catedralei în care se slujea, pentru un singur lucru sfânt: LIBERTATEA! Dar „dacă o să ajungem să venim la Biserică în baza unui certificat înseamnă că Libertatea noastră nu mai există, a apus”, a afirmat PS Paisie.

Cei care sunt azi la Putere „au mințit 32 de ani și o să mintă în continuare”, a spus ierahul, adăugând că este incalificabil ca un grup minoritar, de atei și personaje de alte confesiuni decât cea creștină, își permite să hotărască pentru ortodocșii majoritari ai țării cum să-și țină slujbele. Biserica este autonomă, a ținut să sublinieze vrednicul ierarh.

„Care este logica acestor restricții? Nu este nimic logic în ceea ce se întâmplă!”, a arătat Presfințitul, oferind exemplu celor care călătoresc ca sardinle, și nouă-zece ore într-un zbor transoceanic, dar în schimb la Sfânta Liturghie, doua-trei ore, li se impune credincioșilor să stea la doi metri unii de alții și să se vaccineze. „Câtă vreme obligi pe cineva, binele cu forța nu există!”, a spus ierarhul, amintind de naziști și comuniști care, la fel, spuneau că vor numai binele poporului.

„Am ajuns să trăim într-o frică cumplită, nu ne mai vedem unii cu alții, stăm la distanță, ne gândim ‘e vaccinat, nu e vaccinat’?” Dar cu toții vom muri, fie că suntem nevaccinați fie că suntem vaccinați, a afirmat episcopul ortodox. Preasfinția Sa mai afirmă că actuala dictatură Covid pare să fie mai rea cu omul chiar decât dictatura comunistă: „Nu știu când a fost o dictatură mai „interesantă”: înainte de 1989 aveam o cartelă și cumpărăm pe un bon două pâini; acuma se propovăduiește că nu ai voie să mai intri într-un în magazin dacă nu ai un pașaport „verde”. Când a fost mai rău, atunci sau acum?”

Soluția sfârșitului plandemiei antiumane o dă ierarhul tot prin Cuvântul Evengheliei: „Să înmulțim dragostea între noi, indiferent câtă distanțare se propovăduiește!”. Cum suntem în pragul zilelor aniversare ale Timișoarei libere de comunist nu putem decât să reamintim ceea ce am strigat atunci din toți rărunchii, în fața armelor cu glon pe țeavă din fața noastră: „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!”. Își închipuie cineva că cei care au luptat pentru Libertate în 1989 sfidând forțele înarmate ale Partidului Comunist vor da înapoi în fața unor glugi de coceni, trădători de cea mai joasă speță ai Bisericii și ai Țării?

(Preluare de pe ActiveNews)

Printre realizătile majore ale băţosului preşedinte Iohannis, se numără promulgarea câtorva acte legislative cum ar fi Legea care interzice arderea frunzelor, Legea gunoiului de grajd şi, mai recent, Legea porcilor. Nu comentez niciuna din ele, vreau doar să ne dumirim cu ce se ocupă legislativul nostru bicameral, cu un număr record de legiuitori pe cap de locuitor, pe capetele noastre adică. E bine să ştim şi activitatea unei instituţii prezidenţiale obeze, cu sute de angajaţi băgători de seamă (care însă nu te bagă-n seamă), şi cu sepepişti fără număr, care veghează la siguranţa şi tihna preşedintelui, fireşte, când nu e plecat la golf sau ski. De tenis s-a lăsat. Democraţia costă. Costisitoare sunt şi cele două instituţii amintite, dar şi eficienţa e pe măsură.

Parlamentul ne mai pregăteşte şi alte legi, pentru că în statul nostru de drept toate trebuie făcute după lege, mai presus de care nu e nimeni, zice-se. Vor scoate legea cu certificatele verzi ca să-i umilească pe români şi să-i lase fără putinţa de a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele. Va veni şi legea care va face înţeparea obligatorie, că tot se plângea ilustrul Cîţu de numărul redus de ,,vaccinări’’. Va avea prevederi aspre, cu amenzi ameţitoare şi ani de puşcărie pentru toţi nesupuşii. Pe mediocrul Nelu Tătaru l-a luat gura pe dinainte şi ne-a spus că vor găsi ei o metodă juridică, poate o lege, de a decădea din drepturi pe părinţii care nu-şi vaccinează copiii. Elitele sodomite trebuie să aibă la dispoziţie prunci curaţi, inocenţi; cele suferinde vor avea nevoie de organe pentru transplant, iar sataniştii vor avea  material uman pentru a-şi împlini ritualurile lor luciferice.

Aceste legi par înspăimântătoare. Par numai. Ticăloşia, sadismul, pornirile spurcate ale sodomiţilor, răutatea diabolică, jaful şi multe altele vor fi… legale. Aşa gândesc antihriştii. Nu va fi aşa, credeţi-mă, pentru că Dumnezeu va spune stavilă acestor nelegiuiţi şi-i va ocroti pe cei care s-au alipit de El, Îi preţuiesc Legile veşnice şi-L iubesc din adâncul inimii. Parte din nemernici va pieri înainte de vreme. Veţi vedea. Şi vă mai spun ceva: puterea diavolului nu e atât de mare cât vrea el să credem, aşa încât nu vă fie teamă. Nici slujitorii lui, aceştia care diriguiesc în România, nu sunt atât de puternici pe cât se arată. Puterea nu e la ei, cum bine s-a zis. Sunt nişte jalnici slugoi care tremură cu ochii aţintiţi spre Washington sau Bruxelles, de unde le vin poruncile şi de unde se trag sforile care-i pun pe ei în mişcare, îi ţin la putere sau îi înlătură ca pe gunoaie, după ce s-au folosit de ei. Sunt disperaţi pentru că înţeparea nu merge cum li s-a ordonat, iar matracuca aceea, numită Ursula, i-a beştelit rău de tot, de-au tremurat izmenele pe ei.

,,Ascultaţi-mă pe Mine, voi, cunoscători ai dreptăţii, Popor care eşti cu Legea mea în inimă! Nu te teme de ocara oamenilor şi de batjocura lor să nu te înfricoşezi. La fel ca pe un veşmânt îi vor mânca moliile şi ca pe lână viermii îi vor mistui” (Isaia 51, 7).

Presbiter Ioviţa Vasile

…nu semnaţi niciun formular din cele pe care le distribuie antihriştii prin şcoli. Acesta să vă fie îndemn Dumnezeiesc şi vă explic de ce.

1.Aflaţi într-o stare de turbare avansată, asemenea stăpânului lor diavolul, sataniştii au pregătit nişte formulare cu care caută să ne ademenească să le dăm mână liberă pentru a ne injecta pruncii când doresc ei, de câte ori vreau ei şi cu ce aleg ei. Odată semnate acele formulare, vom asista neputincioşi cum copiii noştri sunt transformaţi în cobai, fără a avea posibilitatea să intervenim în vreun fel, fără a putea să ne retragem semnătura.

2.Injectarea, ei o numesc în chip mincinos ,,vaccin’’, înseamnă a primirea stigmatelor diavolului. Pruncii noştri sunt născuţi şi însemnaţi cu semnul lui Hristos, Sfânta Cruce, sunt chemaţi la slujirea lui Dumnezeu şi la Împărăţia Sa cea veşnică, nicidecum nu-i vom da sataniştilor ca ei să-şi împlinească pornirile lor ucigaşe.

3.Serul pe care-l injectează maturilor şi copiilor provoacă vătămări ireversibile ale sănătăţii şi cei mai mulţi îşi vor sfârşi vieţile de timpuriu. În formulare nu veţi găsi cuvântul ,,vaccin’’, dar există o expresie vicleană cheie, care implică injectarea: ,,alte acţiuni de combatetere a răspândirii bolilor infecţioase în colectivitate’’. Formularea ,,alte acţiuni’’ poate însemna orice doresc antihriştii, inclusiv ,,vaccinarea’’.

4.Nu primiţi nimic de la antihrişti. Sub chipul binelui aparent, aceştia ne oferă numai daruri otrăvite sau bombe cu ceas, cum spunea un eminent medic italian. Nu vă înfricoşaţi dacă vi se va spune că nu vă mai primesc copiii la şcoală. Oricum, învăţământul e distrus, în mare parte, şi nu are viitor. Gândiţi-vă la viaţa simplă de la ţară, trăită sub scutul lui Dumnezeu.

5.Nimeni nu va putea fi tras la răspundere, deoarece cu mâna Dumneavoastră aţi semnat condamnarea copiilor. Şi chiar dacă cineva ar fi condamnat pentru moartea unui copil, aceasta nu poate fi o reparare a răului făcut.

6. Eu nu sunt decât un slujitor neînsemnat al Bisericii lui Hristos şi îmi îngădui să vă dau aceste îndemnuri, ca venite de la Dumnezeu. Nu aşteptaţi ca slujitorii trădători să vă arate calea de urmat. Noi avem datoria de a asculta de Biserică (Matei 18, 15-17), căci prin ea ne călăuzeşte Mântuitorul Hristos spre viaţa veşnică.

7.Mulţumim Doamnei Deputat Anamaria Gavrilă pentru că faptul ne-a atras atenţia din vreme asupra primejdiei. Dumnezeu s-o miluiască în ziua Judecăţii. Nu vreau să vă obosesc cu cuvinte multe, de aceea vă rog din suflet, păziţi-vă pruncii, ,,căci zilele sunt rele’’ (Efeseni 5, 16).

Presbiter Ioviţa Vasile

Dar ce înseamnă a-ţi lua crucea – întrucât Domnul spune că fiecare dintre noi este dator să îşi ia crucea? Ce cruci avem noi? Crucile sunt felurite, căci pentru fiecare Dumnezeu a pregătit o cruce aparte. Este foarte important să înţelegem care este crucea noastră. Este foarte important să luăm anume crucea pusă înaintea noastră de Dumnezeu. Este foarte primejdios să ne facem singuri cruci, lucru care nu se întâmplă rar.

Ce cruci sunt pregătite pentru cei mai mulţi dintre noi? Cruci simple – nu dintr-acelea pe care le-au dus mucenicii, nu dintr-acelea pe care până la sfârşitul vieţii le-au purtat nevoitorii din pustie. Viaţa noastră – viaţa tuturor oamenilor – este amar, întristare şi pătimire, şi toate aceste amaruri, întristări şi pătimiri ale vieţii noastre lumeşti, sociale şi familiale, alcătuiesc crucea noastră. Oare puţine suferinţe pricinuiesc căsnicia nereuşită, alegerea neinspirată a profesiei, bolile grave, înjosirea, confiscarea averii, clevetirile care ne urmăresc? Tot răul pe care ni-l fac oamenii, gelozia conjugală – oare nu sunt acestea crucea noastră? Toţi oamenii poartă şi sunt datori să poarte asemenea pătimiri, chiar dacă nu ar vrea deloc.

Oamenii care Îl urăsc pe Hristos, oamenii care leapădă calea lui Hristos, tot pătimesc, însă cârtesc și nu vor să își poarte crucea. Care este, însă, deosebirea între ei și creștinii adevărați? Deosebirea stă în faptul că creștinii și-o duc cu supunere, că nu-L hulesc pe Dumnezeu, ci cu smerenie, plecându-și capul, duc până la sfârșitul vieții crucea lor grea, mergând în urma Domnului Iisus Hristos – și-o duc pentru El și pentru Evanghelie, și-o duc din dragoste arzătoare pentru Hristos, fiindcă mintea și toate dorințele lor sunt robite de învățătura evanghelică.

(Sfântul Luca al Crimeei, La porțile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 2004, pp. 103-104).

 Selecţie şi editare: Dr Gabriela Naghi

Ştiţi, desigur, întâmplarea cu Georghiţă al nostru, imortalizată într-un cântec cu tentă populară. Inventiv cum altul nu-i, Gheorghiţă şi-a legat calul de-o… garofiţă. Nu neapărat pentru rimă. Garofiţa s-a uscat, calul lui Gheorghe a scăpat. Constatând cu stupoare întâmplarea, Gheorghiţă s-a pus pe fugă, sau, cum zice cântecul, aleargă Gheorghiţă aleargă, aleargă cu capul gol, c-a intrat calu-n ogor.

Şi să vedeţi ce iese din capul gol al căprarului, prin cavitatea bucală:  Valeriu Gheorghiță îl atacă incalificabil pe Arhiepiscopul Teodosie al Tomisului afirmând, cu cea mai bolșevică formulare, că o persoană publică și reprezentativă pentru un corp profesional ar trebui să se autocenzureze când vorbește despre vaccinurile Covid, pentru că altfel „se face răspunzătoare de … moartea oamenilor”(nevaccinați, n.r.).

Despre moartea vaccinaților nu ne spune colonelul Gheorghiță nimic, pentru că INSP minte în comunicări publice afirmând că nici unul – nici măcar unul! – dintre morții de Covid vaccinați anti-Covid nu a murit din cauza efectelor adverse ale serului. O minciună sinistră, pentru că chiar compania PFIZER recunoaște într-un document intern (fost) secret, ignorat de presa cumpărată de Guvernele lumii, că numai în primele două luni au murit peste 1223 de vaccinați. Mai mult, mimând că ar combate „neadevărurile” și dezinformarea, Gheorghiță minte el însuși cu nerușinare, spunând că vaccinurile Covid nu sunt experimentale și că prospectele vaccinurilor sunt la fel ca ale altor medicamente. Dar chiar prospectul invocat de Gheorghiță îl contrazice, demonstrând că acestea sunt experimentale, aprobate doar pentru uz de urgență, condiționat(Extras de pe ActiveNews).

Am scris cu ceva timp în urmă că acest colonel Gheorghiţă are nivelul intelectual al unui căprar (caporal), deci cu o treaptă mai sus decât soldatul, în ierarhia gradelor militare din regimul comunist. Abia la bătrâneţe ar putea aspira la gradul lui Moş Teacă. Dar, cum bine zicea un miliţian, nu contează ce ai în cap, contează ce ai pe umăr. Şi căprarul nostru are pe umăr un şarpe încolăcit în jurul unui băţ. Nu încape nicio îndoială, e vorba de ,,şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana’’.Am citat exact din Apocalipsa 20, 2.

Presbiter Ioviţa Vasile

Rugaţi-vă pentru Diana şi Silvestru Şoşoacă. Antihriştii s-au năpustit asupra lor pentru că Doamna are curajul să ridice glasul întru apărarea Adevărului şi a Poporului Român. Sataniştilor, aţi pierdut!

De râsul lumii. Gheorghiţă Valeriu, într-o elevată limbă ţigănească, invită populaţia romă să se vaccineze. Mişto, nu? Citiţi:

Na dara! Na-i canci nasul hai techeras o vaccino!

Sfânta Muceniţă Luciaa trăit în Italia în mijlocul păgânătăţii şi al barbariei, deoarece oamenii din acea vreme erau, cei mai mulţi, închinători la zeii cei drăceşti şi trăiau fărăa cunoaşte pe Adevăratul Dumnezeu. Ea însă era iubitoare de Dumnezeu şi de semeni, ceea ce s-a văzut din aceea că toate averile sale, şi nu erau puţine, le-a împărţit săracilor, după sfintele porunci evanghelice. Fiind logodită, n-a vrut să aleagă viaţa de familie, binecuvântată şi aceea, ci a socotit că este mult mai bine să trăiască în feciorie. Văzând aceasta, logodnicul a denunţat-o ca fiind creşină, astfel că Sfânta a ajuns în faţa ighemonului cetăţii, care voia să o facă să aducă jertfă idolilor spurcaţi. În aceste împrejurări, ea a mărturisit cu aceste cuvinte memorabile, care străbat istoria: ,,Jertfa cea vie, precum şi Credinţa cea curată, aceasta este înaintea lui Dumnezeu şi Părintelui, a cerceta pe cei săraci şi pe văduve în necazurile lor. Eu într-aceşti trei ani nimic altceva n-am făcut, decât numai am adus jertfă lui Dumnezeu Cel viu. Acum nemaiavând nimic ce să aduc din averea mea, pe mine mă jertfesc vie lui Dumnezeu şi ceea ce va fi cu plăcere Lui, aceea să facă cu jertfa Sa’’.

Ighemonul i-a adus cea dintâi acuză, precum că ar fi risipit averea sa cu desfrânaţii. Iată ce a răspuns Sfânta Lucia: ,,Eu moştenirea mea la loc bun am aşezat-o, iar pe stricătorii sufletului şi ai trupului meu niciodată nu i-am primit’’.

Ameninţată fiind că va fi dusă în casa de desfrânare pentru a fi batjocorită silnic, fecioara Lucia a răspuns cu înţelepciune de la Dumnezeu: ,,Niciodată nu se spurcă trupul de nu se va învoi cu mintea; pentru că chiar de vei pune tămâie în mâinile mele şi pe acea tămâie o voi arunca spre jertfă diavolească, Dumnezeu uitându-Se spre aceasta va râde, pentru că voia şi cugetul îl judecă, iar nu lucrul ce se face cu sila. Iar pe siluitorul şi stricătorul fecioriei îl socoteşte ca pe un balaur, ca pe un tâlhar şi ca pe un barbar. Deci dacă pe mine, care nu voiesc, vei porunci a mă silui, apoi atunci vei îndoi cununa fecioriei mele’’

Barbarii au văzut că este cu neputinţă a o întoarce pe Sfânta de la calea lui Hristos şi atunci au lovit-o mişeleşte cu sabia. Cu toate că era rănită greu, nu şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu până ce au venit preoţii şi au împărtăşit-o cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos (După vieţile Sfinţilor pe decembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 258-262).

Pentru rugăciunile Sfintei Mucenite Lucia, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii.

Presbiter Ioviţa Vasile

Cand vine lupul să te atace, ai libertatea să te aperi. Nu întindem mâna: „N-ai voie să intri”! Te lupţi cu el şi poate să cadă el; eşti în legitimă apărare. Trebuie să aperi adevărul, dar cu strategie, pentru că dacă lupta este lipsită de strategie, te calcă în picioare. Noi suntem nişte inşi fără valoare, dar unitatea noastră poate avea. Noi ar trebui să ne bucurăm că trăim nişte vremuri ca acestea de Cruce. Vorbim mereu de Cruce, dar Crucea înseamnă să iei ce nu-ţi convine. Deci trebuie apărat adevărul. Cuvântul aceasta al Mântuitorului: „Fiţi înţelepţi ca şerpii…” De ce a ales jivina asta ca înţeleaptă? E odios, dar Hristos a spus-o cu rost. Şarpele, oricât l-ai tăiat, nu moare, dar dacă îl loveşti în cap, moare. Şi capul este Hristos. Noi trebuie să-L păzim pe Hristos cu orice chip să nu fie lovit. Că noi numai datorită Capului trăim. El e Calea, Adevărul şi Viaţa.

Important e să stai cu tine în orice clipă. Nu e permis să nu ştii ce ai de făcut. Poate sunt situaţii să rabzi, mergând pe linia unei Credinţe trăite. Nu se mişcă fir de păr fără voia Mea şi îndrăzniţi, Eu am biruit lumea. Biserica nici porţile iadului nu o vor birui. Şi chiar dacă mori, nu mori, frate! Ai trecut de la moarte la viaţă! Nu-s cuvintele mele. Şi aşa este. Acestea nu sunt nişte poveşti, dragii mei. Repet, moartea nu poţi să o păcăleşti cu o cafea. Moartea e o mare realitate. Iadul e o mare realitate, confirmat de Mântuitorul: Mergeţi în focul cel de veci! Şi a trecut de la moarte la viaţă. Va să zică viaţa trebuie să fie niţel pipăită şi întrebat cine sunt eu? Dar numai în funcţie de marele Adevăr în contingenţă cu veşnicia, că altfel… eşti un politician prost.

Vă recomand o stare de veselie din inimă. Aş putea spune, cu nădejdea că înţelegeţi, că asta înseamnă rugăciune neîncetată. O dispoziţie continuă. Nu nevoinţa, ca o dorinţă de împlinire, neapărat. Prezenţa, starea de viaţă continuă, nu nevoinţa. Omul nevoitor consideră că se achită: Doamne, am făcut o mie de metanii, sau o sută… Starea de prezenţă e nejignitoare şi-ţi dă identitate. Rugăciunea nu e o raţiune, rugăciunea e o fiinţă divină în tine. Rugăciunea e partea divină şi nu avem alt ideal decât de a ne dărui Dumnezeu fericirea să murim sfârtecaţi şi chinuiţi pentru scânteia de adevăr ce ştim că o avem în noi, pentru a cărui apărare vom pune la încleştare cu puterile întunericului pe viaţă şi pe moarte.

(Fragmente dintr-un interviu realizat pentru Revista Atitudini, Nr. 5)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi