Autor: iovita_vasile

Cu puţină vreme înainte de Înălţarea la cer, Domnul nostru Iisus Hristos a încredinţat Sfinţilor Apostoli misiunea sfântă de a propopvadui Evanghelia împărăţiei la toată făptura. ,,Celor care vor crede –a spus Mântuitorul – le vor urma aceste semne: în numele Meu vor izgoni demoni, în limbi noi vor grăi’’(Marcu 16, 17).

          În limbi noi, necunoscute lor până atunci, au grăit Apostolii Mântuitorului la Cincizecime, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei.

          În limbi noi au grăit popoarele care s-au alcătuit în lume şi au primit Evanghelia Fiului lui Dumnezeu.

          În limbă nouă a grăit poporul român cel dreptcredincios după ce Dumnezeu l-a învrednicit să creadă în Mântuitorul lumii. În vremea petrecerii pe pământ a Domnului Iisus Hristos, exista limba latină, vorbită în Imperiul roman, după cum exista limba dacilor, strămoşii noştri. Din aceste două limbi Dumnezeu a alcătuit o limbă nouă, limba română sfântă. Era şi este sfântă pentru că prin ea se preamăreşte Dumnezeu pe pământul românesc. Socotesc că aceasta este menirea oricărei limbi din câte a semănat Dumnezeu pe pământ: întâi să înlesnescă oamenilor cunoaşterea Revelaţiei Dumnezeieşti şi apoi să statornicească între oameni bună vieţuire, ca fii ai Aceluiaşi Dumnezeu. Când o limbă îşi împlineşte aceste rosturi, devine sfântă.

          Poetul românilor, Mihai Eminescu, scria cu îndreptăţire în ziarul Timpul din 10 octombrie 1881, ,,Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat’’.Mare adevăr a afirmat poetul nostru naţional! Vocea lui n-a fost singulară. Preotul Alexie Mateevici a scris o poezie superbă ce ar trebui dăltuită în marmură şi aşezată pe la răspântii, spre ştiinţa tuturor impostorilor: ,,Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slavă-n ceruri/ Să ne spue-n hram şi-acasă/ Veşnicele adevăruri./ Limba noastră-i limbă sfântă/ Limba vechilor cazanii,/ Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor ţăranii’’.

         Cu tristeţe constatăm că saltimbancii şi irozii vremurilor noastre batjocoresc cu o plăcere sadică sfânta limbă românească, aşa cum batjocoresc tot ce are sfânt Neamul acesta. Scriu şi vorbesc cu o răutate diabolică împotriva Bisericii Ortodoxe, cea care ar trebui să le fie mamă, cea care ne-a dat tuturor limba ,,ca un fagure de miere’’.

Presbiter Ioviţa Vasile

Dumnezeu Cel Bun şi Atotînţelept poartă de grijă tuturor făpturilor Sale şi hotărăşte ce este bine şi de folos oricărui om. Pe cei puternici i-a întărit şi mai mult pentru a putea trece prin chinurile muceniciei. Celor mai slabi le-a rânduit chinuri mai uşoare şi i-a primit ca pe cei dintâi.

          În vremea împăratului păgân Aurelian, trăiau în Paflagonia doi oameni binecredincioşi, Teodot şi Rufina. O vreme şi-au tăinuit Credinţa, apoi s-au arătat pe faţă că sunt robi ai Mântuitorului Iisus Hristos, ceea ce i-a întărâtat pe păgânii vremii, care le-au cerut să se lepede de Credinţă şi să jertfească idolilor diavoleşti. Sfinţii Teodot şi soţia sa Rufina au rămas statornici în Credinţă şi la început, fiind de neam mare, n-au fost chinuiţi, dar au fost aruncaţi în închisoare. Sfânta Rufina era însărcinată şi a ales să pătimească, decât să se lepede de Hristos.

          ,,Teodot  ştiindu-şi neputinţa trupului său şi gândindu-se la sălbăticia prigonitorului, a alergat spre Domnul cu osârdnică rugăciune, dorind mai bine să moară decât să greşească ceva împotriva Dreptei Credinţe când nu va putea suferi muncile cele grele: Doamne, Dumnezeul puterilor, Tatăl iubitului Tău Fiu, pe Tine Te binecuvântez şi Te preamăresc, că m-ai învrednicit pe mine să fiu aruncat în temniţa acesta pentru numele Tău. Deci mă rog Ţie, Doamne, primeşte sufletul meu în legăturile acestea, Cel Ce ştii neputinţa mea, ca nu cândva să se laude vrăjmaşul asupra mea’’.

         Dumnezeu i-a dat dezlegare din trup şi i-a sălăşluit sufletul în locaşurile cele cereşti. Sfânta Rufina a născut un prunc de parte bărbătească şi, având lângă sine acest copil şi pe bărbatul său mort, s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să-i primească sufletul, iar pe prunc să-l păzească şi să-l crească după a Sa voie. Aşa s-a săvârşit Sfânta, urmând bărbatului său.

           Dumnezeu a poruncit unei femei binecredincioase, Amia, să ia pruncul, numit Mamant, pentru a-l creşte.  Crezând de mic în Hristos, pruncul şi-a sfinţit viaţa şi a pătimit ca Mucenic. Pe aceşti trei Sfinţi Biserica îi pomeneşte în aceaşi zi. Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-ne pe noi (După Vieţile Sfinţilor pe septembrie, Ed. Mănăstirii Sihăstria, 2005, p. 44-53).

Presbiter Ioviţa Vasile

Invaţă-i pe cei care nu merg la Biserică faptul că ai cântat împreună cu serafimii, că aparţii vieţii cereşti, că te-ai întâlnit cu Hristos şi ai vorbit împreună cu El. Să plecăm de la Dumnezeiasca Liturghie, precum leii, care scot flăcări, devenind mai înfricoşători decât diavolul, pentru că Sfântul Trup al Domnului cu care ne-am împărtăşit adapă sufletul nostru şi-i dă putere mare. Când Îl luăm cu vrednicie, îi alungă departe pe demoni şi-i aduce lângă noi pe îngeri şi pe Domnul îngerilor.
Acest Sfânt Sânge este mântuirea sufletelor noastre, cu Acesta se curăţă sufletul, cu El se împodobeşte.

Acest Trup face mintea mai strălucitoare decât focul, arată sufletul mai strălucitor decât aurul.Deci, atrăgeţi-i pe fraţii noştri la Biserică, povăţuiţi-i nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte. Şi chiar dacă nu le vei spune nimic, dar ieşi de la sfânta slujbă – şi prin înfăţişare, şi prin privire, şi prin glas, şi prin mers, şi prin toată cuviinţa ta – arătându-le celor absenţi câştigul pe care l-ai primit prin Biserică, aceasta este de ajuns, ca îndemn şi sfat. Pentru că aşa trebuie să ieşim din Biserică, ca din Sfânta Sfintelor, ca şi cum ne-am pogorî din Ceruri.

Învaţă-i pe cei care nu merg la Biserică faptul că ai cântat împreună cu serafimii, că aparţii vieţii cereşti, că te-ai întâlnit cu Hristos şi ai vorbit împreună cu El.
Dacă trăim astfel Sfânta Liturghie, nu va mai trebui să le spunem nimic celor care n-au fost. Şi aceia, văzând folosul nostru, vor simţi paguba lor şi vor alerga degrabă la Biserică, ca să se desfete de aceleaşi bunuri, cu Harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia Se cuvine slavă, împreună cu Cel fără de început al Său Părinte, cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Glasul Sfinţilor Părinţi, Editura Egumeniţa, 2008

Text selectat şi editat de Dr. Gabriela Naghi

Minunate cuvinte de întărire al Cuviosului Părinte Arsenie Papacioc, în aceste vremuri de luptă și ispite, cu care fiecare dintre noi se confruntă aproape zilnic, venite de la duhurile răutății și, mai ales, de la semenii noștri, prieteni sau dușmani, care ne vor sau nu binele.

Vă rog să mă credeți, am gândit, am fost un băiat de simțire, am făcut și sport, am fost vedetă – pantera blondă mă numeau gazetele – ei, nu m-am folosit ca în suferință. Crucea! M-a îndemnat spre a mă cunoaște, m-a îndemnat mai mult spre forțele forțelor. Pentru ca să pot să rezist, să văd că Dumnezeu este Cel ce este în fiecare clipă a mișcării noastre. Dumneavoastră știți că nu se mișcă fir de păr fără voia Lui? – Nu-i cuvântul meu, e al Lui! Și perii capului sunt numărați. Și tot ce întâmpinăm, tot ce ni se întâmplă e ca noi să ne trezim mai mult, să ne formăm mai mult, să înțelegem sensurile cele mai frumoase și cele mai adevărate ale iubirii, cu orice chip.

O suferință nu și-a atins scopul dacă este dată ca o terapie, să zic asa, dacă tu nu ai ieșit cu un folos din ea. Să nu credeți că Dumnezeu stă cu satârul în mână să ne pândească și, ai greșit, țac! Nu! Mai întâi mult s-ar ușura oamenii în viața sufletească, în viața duhovnicească, dacă ar ști cât de mult ne iubește Dumnezeu!
Și ne atrage atenția printr-o boală, prin te miri ce, ca să fim mai buni. Pentru că oricât ai fi de bun, nu ești destul de bun. Pentru că în afară de păcatele pe care le cunoaștem și sunt consemnate, în sfârșit, le dibuim, mai sunt o serie de păcate care nu se știu de lume și se numesc păcatele lipsirii – adică binele pe care îl poți face si nu-l faci. Atâtea ocazii ai avut să faci binele și nu l-ai făcut. Ei, aceasta este deja o stare care te încarcă, adică de păcat, lipsă de perfecțiune.

Prin suferință, să știți dumneavoastră că omul reușește să stea de vorbă cu sine mai precis decât în orice altă situație, să se cunoască pe sine, să se compare. Și atunci, vedeți, suferința îți dă ocazia aceasta de dezinfectare cu orice chip, să te cunoști pe tine, să te poți birui pe tine – care înseamnă uriașă biruință!

Text selectat şi editat de Doamna Dr. Gabriela Naghi

,,Proorocii despre vremurile din urmă şi căderea creştinească a Moldovei’’este un document adus de Mitropolitul Varlaam de la pustnicii schitului lui Zosima din ţinuturile Neamţului şi oferit Mitropolitului Macarie, cu prilejul călătoriei sale prin Moldova. Descoperit de Paul de Alep într-un sipet al lui Duma Negru, documentul uimeşte prin actualitatea sa, descriind, pas cu pas, decadenţa şi apostazia vremurilor pe care le trăim, sărăcirea materială şi duhovnicească a Moldovei, cotropirea şi pustiirea pământurilor, amestecul credinţei ortodoxe cu celelalte denominaţiuni creştine care nu vor mai fi considerate ca urâciune înaintea lui Dumnezeu, jefuirea bogăţiilor, urgiile şi uciderile între oameni, lepădarea pruncilor din pântecele mamelor, asaltul sodomiei etc. Să luăm aminte la vorbele sfinţilor părinţi de odinioară, căci locuitorii de pe urmă ai Moldovei putem fi noi înşine, iar deznodământul apocaliptic al vremurilor tulburi pe care le trăim, sunt consecinţa iminentă a păcatelor noastre . Mai avem oare ierarhi şi preoţi binecinstitori ai dreptei credinţe, gata să-şi dea viaţa pentru Hristos, care nu se înfricoşează de un virus nevăzut oricat de rău ar fi, şi sunt capabili să ţină piept slujitorilor ocultei şi ai leviatanului, apărând turma credincioasă şi supusă?

Dr. Gabriela Naghi

Iată proorocia Sfântului Ierarh Varlaam despre vremurile din urmă şi căderea creştinească a Moldovei:

,,După plecarea mitropoliţilor fanarioţi vor urma oameni nevrednici la scaunul Moldovei, care vor încerca să vândă Dreapta Credinţă. Amestecurile de Credinţă Drept-măritoare cu cele papistăşeşti şi păgâneşti nu vor mai fi (considerate ca) o urâciune şi o urgie înaintea lui Dumnezeu. Oamenii se vor vinde între ei, vor fi tăieri de sabie între fraţi pentru putere şi ranguri pământeşti.

Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase. La vremea din urmă o hiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele. Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nici o neruşinare, lepădând Sfânta Taină creştină a nunţii. Vor defăima obiceiurile creştineşti dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sânge creştinesc. Mare urgie va fi atunci. Domnii pământului vor fi oameni vânduţi satanei, care nu vor mai purta grija poporului drept-credincios.Moşiile strămoşeşti vor fi călcate cu japca şi luate de străini după bunul lor plac, lucru nemaiîntâlnit în curgerea timpului în Moldova. Biserica strămoşească va fi ruşinată de noile obiceiuri păgâneşti şi papistăşeşti, aduse cu sila de vlădicii lor cu apucături sataniceşti.

Oamenii afierosiţi lui Hristos cu slujbă veşnică vor lepăda sfântul chip şi făgăduinţa înaintea lui Hristos, dedându-se la viaţa lumească de dinainte. La vremea cea din urmă, pământurile nu-şi vor mai da roada lor, pădurile vor fi tăiate, iazurile vor fi secate, oamenii vor vinde moşiile fără de ruşine, uitând că strămoşii lor le-au păstrat cu sabia. Legile creştineşti ale ţării vor fi lepădate, iar hrisoavele voievodale vor fi luate în râs, iar conducătorii netrebnici vor face legământ cu fiara apocaliptică. Vlăstarele moldoveneşti, urmaşii domnilor şi boierilor de demult, se vor deda la obiceiuri şi apucături ieftine. Bărbaţii vor schimba obiceiul dumnezeiesc al demnităţii lor şi se vor acoperi în straie femeieşti, iar femeile vor umbla precum bărbaţii. Adunările din sărbători şi toate obiceiurile pământului vor fi schimbate în obiceiuri şi apucături sălbatice, păgâneşti, aducând în Moldova, în locul jocului de sărbătoare, jocuri de la sălbatici.

La vremea de apoi, pe pământurile Moldovei va domni sărăcia, jalea, moartea, spaima, frica şi omul nu va mai fi stăpân în bătătura lui. Vor pune domnii pământului biruri şi legi cum n-au mai fost de la întemeierea Moldovei. Vor pune biruri şi pe aerul lăsat de Dumnezeu. Hiarele pământului şi păsările şi toate dobitoacele îşi vor schimba firea lor şi vor apărea alte feluri de dobitoace, iscodite după mintea omului, care vor fi slabe la trup şi fără de folos.

La vremea cea din urmă, oamenii se vor strânge unii lângă alţii în tot felul de născociri, lepădând truda satului, munca va fi o ruşine, ruşinea va rămâne un obicei, iar cei drepţi vor fi consideraţi nebuni. Se vor înşela unii pe alţii crezând că asta e legea lui Dumnezeu. Şi, în cele din urmă, ultima rânduială a pământului: se vor dezgropa oasele părinţilor şi strămoşilor noştri, vor fi dărâmate bisericile, vor fi lepădate rânduielile creştineşti şi vor ieşi un soi de oameni care, tot în numele lui Dumnezeu, vor face biserici fără cruce, vor nesocoti Sfânta Jertfă şi, în cele din urmă, o vor amesteca în slujire cu păgânii.

Aşa arată Apocalipsa Sfintei Cărţi a Scripturii, ca la vremea din urmă, când veţi vedea urâciunea pustiirii în locul cel sfânt, războaiele pe alocurea, urgiile şi uciderile între oameni, lepădarea pruncilor din pântecele femeieşti şi oameni căutând liniştea de la un capăt al altuia al pământului, când graiurile se vor amesteca, ca altă dată în Babilon, şi sfârşitul va fi aproape. Moldova cea frumoasă şi bogată, plină de daruri dumnezeieşti, plină de locaşuri sfinte, plină de oameni harnici şi credincioşi, va cădea în mâinile păgânilor şi a necredincioşilor, iar căderea ei va fi mai grea decât căderea Constantinopolului din vremea măritului nostru domn Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Binecuvântat a fost pământul Moldovei şi neruşinată a fost ocara oamenilor, care, prin faptele şi apucăturile lor stricate, vor întoarce pe voievozi în morminte şi vor face pe strămoşi să lăcrimeze sub glie, stând cu fruntea plecată în faţa Marelui Stăpân Hristos pentru ruşinea lăsată de urmaşii lor.“

În anii vieţii Sfântului Prooroc Ilie, Dumnezeu a rânduit pe pământ vreme de cumplită secetă, încât trei ani şi jumătate nu a mai căzut niciun strop de ploaie. Apele au secat, vegetaţia s-a uscat, foametea bântuia în lume. A secat şi pârâul Cherit, de unde Sfântul Ilie îşi lua apa necesară vieţii. În aceste împrejurări deosebit de grele, Dumnezeu i-a poruncit Proorocului să meargă în Sarepta Sidonului, unde urma să fie hrănit de o femeie văduvă şi săracă. Când s-a apropiat de cetate, a văzut acea femeie adunând vreascuri pentru trebuinţele casei. Săracia acesteia a ajuns la limită, după cum ea însăşi a mărturisit: ,,Viu este Domnul Dumnezeul tău, n-am nicio fărâmitură de pâine, ci numai o mână de făină într-un vas şi puţin untdelemn într-un urcior. Şi iată, am adunat câteva vreascuri şi mă duc să o gătesc pentru mine şi pentru fiul meu, să mâncăm şi să murim’’ (III Regi 17, 12). Aşa s-ar fi întâmplat, dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu s-a arătat şi de data aceasta. Din puţinul acesta, Sfântul Ilie a cerut pâinea cea de trebuinţă. Aflată în starea aceea disperată, femeia se arată de o dărnicie rar întâlnită, ia de la gura sa şi a fiului său şi-l hrăneşte pe omul lui Dumnezeu. Atotputernicul a văzut sufletu bun al văduvei, a văzut şi trebuinţa şi sărăcia ei, şi a făcut precum spusese înainte: ,,Făina din vas nu va scădea şi untdelemnul din vas nu se va împuţina, până în ziua în care va da Domnul ploaie pe pământ’’(III Regi 17, 14). A fost aceasta modalitatea aleasă de Dumnezeu pentru a-l hrăni pe Sfântul Ilie, pe văduvă şi pe fiul său. Observăm că nu li s-au dat provizii şi rezerve de hrană pentru mulţi ani, ci puţinul acela nu s-a terminat, oricât s-a luat din el, făcându-se îndestulător pentru toată vremea de secetă. Tot astfel Dumnezeu a poruncit lui Israel să se hrănească din mana trimisă din cer, neîngăduind să se adune mai mult decât era necesar pentru o zi, cu excepţia zilei a şasea, când aveau să adune mană şi pentru ziua de odihnă. Când poporul s-a lăcomit şi a adunt mai mult decât era poruncit, mana a făcut viermi şi s-a stricat.

Am relatat aceste episoade biblice tocmai pentru a scoate în evidenţă modul înţelept în care Dumnezeu poartă de grijă făpturilor Sale în cele mai dificile împrejurări, când mintea omenească nu mai întrevede nicio cale de scăpare. El dă tuturor cu măsură, cu dărnicie, atât cât este de trebuinţă.

În contradicţie cu rânduielile Dumnezeieşti stă pofta nesăbuită de îmbogăţire a omului. Este o ispită căreia puţini îi rezistă. Nu i-a rezistat nici tânărul despre care vorbeşte Sfânta Evanghelie a acestei Duminici. În prim planul existenţei sale stăteau averile numeroase pe care le-a agonisit. Abia după acestea venea, poate, şi grija pentru sufletul său. Preocupat, desigur, şi de mântuire, tânărul cel bogat a venit la Mântuitorul, în Iudeea, şi i-a adresat acestă întrebare: ,,Învăţătorule Bun, ce bine voi face, ca să am viaţa veşnică?’’ Acestei întrebări, Fiul lui Dumnezeu îi răspunde tot cu o întrebare, izvorâtă din Dumnezeiasca Sa smerenie: ,,De ce-Mi zici Bun? Nimeni nu este Bun decât numai Unul Dumnezeu’’ (Matei 19, 17). Îi enumeră apoi Pruncile lui Dumnezeu, să nu ucizi, să nu săvâri adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, la care adaugă porunca cinstirii părinţilor şi a iubirii aproapelui. După cum însuşi a mărturisit, aceste Porunci nu-i erau străine. Cu toate acestea, tânărul se simţea neîmplinit, de unde şi întrebarea ,,Ce-mi mai lipseşte?’’ Lipsa lui era de fapt prisos, era chiar prisosul bogăţiilor sale, care nu-i erau ajutor, ci piedică şi povară spre dobândirea vieţii celei veşnice. Înţelepciunea Dumnezeiască i-a dat îndemnul pe care, dacă l-ar fi urmat, ar fi scăpat de această povară: ,,Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmază-Mi’’. În loc să-l bucure, aceste cuvinte ale Mântuitorului îi provoacă o profundă tristeţe. Nu s-a bucurat pentru că a găsit răspuns Dumnezeiesc la căutările şi frământările sale. Viaţa tânărului era dominată de grija pentru bogăţii şi sporirea acestora, nicidecum de mântuirea sufletului său.

Să nu trecem cu uşurinţă peste chemarea Mântuitorului: ,,După aceea, vino şi urmează-Mi’’. Dacă ar fi dat curs acestei chemări, după ce s-ar fi debarasat de balastul averilor, tânărul s-ar fi numărat în rândul Sfinţilor Apostoli, adică ar fi schimbat viaţa comodă de până atunci, şi ar fi luat asupra sa toate greutăţile şi primejdiile pe care le-au îndurat ceilalţi. Nu trebuie să uităm că Mântuitorul i-a pregătit pe Sfinţii Apostoli pentru ce avea să urmeze: ,,În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea’’(Ioan 16, 33). Dacă L-ar fi urmat pe Fiul lui Dumnezeu, tânărul ar fi sporit, cu vremea, în cunoaşterea tainelor Împărăţiei lui Dumnezeu. Tânărul acela însă s-a depărtat încet-încet de Mântuitorul. Neîmplinit a venit, neîmplinit a plecat.

În încheiere aş dori sa reproduce cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ,,Şi într-adevăr, evlavia este mare câştig, dar atunci când se îndestulează cu ce are. Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nu putem să scoatem ceva din ea afară. Ci având hrană şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi. Cei care vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe om în ruină şi în pierzare. Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei care au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la Credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri. Dar tu, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmează dreptatea, evlavia, Credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. Luptă-te lupta cea bună a Credinţei, cucereşte viaţa veşnică la care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori’’(I Timotei 6, 6-12). Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile

        �Iubite cititorule! Astăzi este zi de sărbătoare, dar această sărbătoare este una a tristeţii, în care ţinem post, pentru că pomenim moartea Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, chipul smereniei şi al bunei cuviinţe, care vorbea despre Mântuitorul cu o evlavie rămasă ca pildă în Scripturile Sfinte şi în istorie: ,,Vine în urma mea Cel Care este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-i dezleg cureaua încălţămintelor’’(Marcu 1, 7-8). Dacă un Sfânt vorbea în acest fel, cum trebuie să vorbim noi, cei împovăraţi de păcate?

          Ne aducem aminte de ticăloşia lui Irod cel Mare, care a vrut să-l ucidă pe Fiul lui Dumnezeu, apoi a poruncit uciderea a paisprezece mii de prunci nevinovaţi. Din această rădăcină rea a răsărit blestematul Irod Agripa, cel care a cutezat să-şi lase femeia cea dintâi şi să se însoţească, în chip nelegiuit, cu femeia fratelui său, Filip, chiar când acesta trăia, spun unii din vechime. În faţa acestui păcat, Sfântul Ioan Botezătorul n-a putut să tacă. A vorbit cu nemernicul Irod Antipa şi i-a spus fără ocolişuri: ,,Nu ţi se cuvine s-o ai de soţie’’(Matei 14, 4). În loc să curme păcatul greu în care se complăcea, Irod a prins mare ură asupra Sfântului. Înainte îl asculta cu plăcere, acum s-a umplut de mânie şi nu numai el, ci şi desfrânata care s-a însoţit cu el. Gândul lor cel dintâi a fost să ucidă pe Sfântul Ioan, dar se temeau de popor, pentru că-l ştiau pe el Prooroc (Matei 14, 5). Ca să se răzbune, Irod l-a întemniţat pe Sfânt.

          A venit şi ziua de naştere a lui Irod, cel fără frică de Dumnezeu, şi acesta a făcut ospăţ mare dregătorilor săi. În mijlocul petrecerii, fiica Irodiadei, ticăloasă şi ea, a jucat în chip desfrânat în faţa invitaţilor, iar Irod i-a făcut o făgăduinţă necugetată privind răsplătirea ei. Fata s-a sfătuit cu mama sa şi aceasta a îndemnat-o să ceară pe tipsie capul Sfântului Ioan Botezătorul. Irod s-a întristat la început, apoi s-a învoit şi a trimis slujbaşii să taie capul Sfântului, într-o zi de 29 august, crezând că va scăpa de mustrarea lui. Chiar şi pe tipsie, cu şiroaie de sânge, capul Sfântului a grăit aceeaşi mustrare împotriva tiranului.

          Uciderea este păcat strigător la cer, după cum ne învaţă Sfintele Scripturi: ,,Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ’’(Facere 4, 10). Aşa a spus Dumnezeu lui Cain, cel care tocmai ucisese pe fratele său, Abel. Şi glasul sângelui Sfântului Ioan s-a auzit la Dumnezeu în ceruri şi El a pedepsit-o  pe fiica cea rea a Irodiadei. În vreme ce se afla în surghiun, trecând o apă îngheţată, gheaţa s-a rupt şi trupul ei spurcat s-a afundat în apă, iar capul îi era afară, până ce i-a fost tăiat de bucăţile de gheaţă. Irod şi Irodiada au fost înghiţiţi de pământ (După Vieţile Sfinţilor, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 397-400).

Presbiter Ioviţa Vasile

Frica lașă este o simțire copilărească în sufletul îmbătrânit de slava deșartă. Frica lașă este o slăbire a credinței, arătată în așteptarea plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute. Frica lașă este o primejdie mai înainte de frică; sau ea este o simțire plină de tremurare a inimii, clătinată și speriată de nenorociri îndoielnice. Frica lașă este lipsa încredințării. Sufletul mândru este robul fricii lașe, pentru că se bizuie pe sine și se teme de zgomotele lucrurilor și de umbre.

Cei ce plâng și nu se sperie de dureri nu sunt stăpâniți de frică. Dar cei ce se înfricoșează de ceva își ies din minți. Și pe drept cuvânt. Căci e drept Cel ce părăsește pe cei mândri. El vrea să fim pedepsiți, ca și noi și ceilalți să nu ne trufim. Toți cei fricoși sunt iubitori de slavă deșartă. Dar nu toți cei ce nu se tem sunt și smeriți la cuget. Pentru că nici tâlharii și jefuitorii de morminte nu au frică, precum se știe.

În locurile în care te-ai obișnuit să-ți fie frică, nu pregeta să te duci pe întuneric, iar de vei tremura puțin, această patimă copilărească și de râs va îmbătrâni împreună cu tine. Mergând, înarmează-te cu rugăciunea. Ajungând acolo, întinde mâinile în sus și biruiește pe vrăjmași cu numele lui Iisus, căci nu e în cer și pe pământ armă mai tare. Izbăvit de boală, preamărește pe Cel ce te-a izbăvit, căci, mulțumindu-I, te va acoperi în veci.

Așa cum nu vei putea umple niciodată stomacul dintr-o dată, tot așa nu vei putea birui nici frica dintr-o dată. Și, pe măsura plânsului, va scădea și ea mai repede și, pe măsura lipsei lui, vom rămâne fricoși. Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta, se teme și de umbra sa. Trupul se înfricoșează când stă lângă noi în chip nevăzut un duh rău; dar când sufletul se veselește, smerindu-se, stă de față un înger. De aceea, cunoscând din lucrare starea de față a acestuia, să sărim mai repede la rugăciune, căci bunul nostru păzitor a venit să se roage împreună cu noi.

Cel ce a biruit frica lașă e vădit că și-a predat viața și sufletul lui Dumnezeu.

(Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia, vol. 9, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă)

Text selectat şi editat de Dr. Gabriela Naghi

Viziunea apocaliptică a unui sfârșit iminent al lumii, desprinsă din filmele sau romanele SF, în care cel care vorbește se substituie, parafrazând vorbele Celui Prea Înalt, este o necuviință care nu se cade a fi rostită de cineva , ea fiind rezervată drepților, aleșilor lui Dumnezeu. Dragostea desăvârșită a lui Dumnezeu pentru creația Sa, lipsește se pare din toate aceste întunecate”previziuni”, căci nu am ajuns, amărâți și năuciți cum suntem, să-Și întoarcă Dumnezeu fața Sa de la noi.
Rugăciunile Sfinților Mucenici din temnițele bolșevice, depuse la picioarele Tronului Ceresc, ne-au ferit și ne feresc în continuare de ferocitatea acelor tribunale ale poporului, de tristă amintire, care nu vor mai apărea, datorită evoluției legilor politico-psihologico-sanitare, la nivel mondial. Lucrarea luciferică a devenit mult mai subtilă, mai fină, ea vizând mentalul credinciosului, astfel încât omul însuși va fi de acord cu vaccinul, va merge precum vita la cipuire și va semna în final acordul cu pecetluirea.

Ne ajung tiradele rostite de slugile statului antihristic, secretarul urgentist, chirurgul ales poltic peste noapte, desepiștii și politicienii care se întrec unii pe alții să rostească previziuni sumbre asupra zilei de mâine, în care sicriele celor adormiți nu se știe din ce cause (întrucât diagnosticul medico-legal obținut în urma autopsiilor lipsește cu desăvârșire), se vor înghesui la porțile cimitirelor din toată țara.

Niciodată în previziunile sale, Cuviosul Părinte Justin Pârvu, nu a menționat că viitorul nostru va fi unul sumbru. În ultimele sale cuvinte, a prorocit doar că va veni urgia. Acest cuvânt înțelept are nenumărate sensuri, dar în nici un caz nu vizează scene cu nebuni și deliranți.  Chirurgo-politicianul de profesie, ne anunţa nu demult că va trebui să trăim ani îndelungaţi terorizaţi de asasinul în masă botezat Noul Coronavirus. De ce? Fiindcă, neputincioşi cum suntem, în şase luni de zile numai 2% dintre noi am fost capabili să ne imunizăm… Suntem suficient acuzați şi găsiți vinovați pentru fiecare om care îsi dă obştescul sfârşit , evident ucis de nemilosul virus, căci decesele în urma altor boli s-au evaporat ca prin minune.

„Este pandemia o repetiție pentru subjugarea oamenilor?” se întreba Bernard-Henri Lévy, unul dintre cei mai mari filosofi francezi contemporani. Medicii patologi din Elveția, Franța, Germania, Italia, Spania au decretat: Nimeni nu a murit de coronavirus.Ei susțin cu argumente ştiințifice că nu există semne patomorfologice specifice ale leziunilor coronavirusului pe țesuturile umane. Asta înseamnă că nu există nicio diferență în autopsie între o persoană care a murit de coronavirus și una care a murit în urma unei infecții virale sezoniere. Organizația Mondială a Sănătății a făcut greșeala (de fapt, crima!) când a declarat o pandemie, întrucât ea nu a existat.

Laureaţii luptătorilor din prima linie a „războiului ”, cei care teoretic răspund de sănătatea poporului român, după cercetări dificile au descoperit ca arme de distrugere în masă a virusului trei mijloace de luptă nemaipomenite: masca, impusă cu de-a sila inclusiv copiilor din clasele primare, care doresc să vină la şcoală(!) , distanţa de 1,5 metri şi spălatul pe mâini. Educatorii noştri epidemiologi ne-o spun răspicat: indisciplina, nesupunerea, crâcnirea, reprezintă cei mai fideli aliaţi ai pandemiei. „Suntem bolnavi fiidncă suntem indisciplinaţi”a devenit deja sloganul zilelor noastre.

Cu o grabă suspectă, au fost exilate în nemărginitul tărâm al timpului trecut, libertăţile şi drepturile fundamentale ale omului. Ce mai reprezintă acestea în valul ‘pandemiei’, (cu două, zece, paisprezece cocoaşe) care a cuprins lumea? Dacă aminteşti de ele, imediat eşti catalogat drept coronasceptic, cel care conştient sau inconştient nu contribuie la edificarea unei lumi sănătoase. Şi, dacă eşti coronaceptic este mai grav decât dacă ai fi, la un loc, criminal în serie, pedofil, terorist şi pesedist.

Să nu confundăm patria, cu conducătorii ei nevrednici aflați vremelnic la cârma vieții neamului românesc trăitor de veacuri pe aceste plaiuri , şi nici Biserica cu ierarhii trădători ai Credinței Ortodoxe strămoşeşti, căci altfel greu îsi va face loc dragostea în inimile noastre. „Ţara Românească este o ţară sfinţită, cu un popor sfinţit. Noi putem fi străjerul Europei. Ortodoxia noastră românească a rămas cam singura de strajă, în splendoarea ei de demnitate şi prestigiu. Aşa că: străjuiţi bine! Neamul acesta nu şi-a pierdut încă seva!”

Dr. Gabriela Naghi

Pe data de 28 august, Biserica il pomeneşte pe Cuviosul Moise Arapul, despre care am alcătuit această scriere.

Tâlharul răstignit împreună cu Mântuitorul  Iisus Hristos      n-a fost singurul căruia Dumnezeu i-a deschis uşile spre pocăinţă şi apoi poarta raiului. Ne aducem aminte că unul din cei doi tâlhari hulea pe Fiul lui Dumnezeu, în vreme ce celălalt s-a pocăit de faptele sale şi a apărat cu cuvântul dreptatea, sfinţenia şi nevinovăţia Domnului, rugându-L: ,,Pomeneşte-mă, Doamne când vei veni în împărăţia Ta’’. Răspunsul Dumnezeiesc al Mântuitorului i-a răsplătit pocăinţa: ,,Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai’’ (Luca 23, 43).

          În părţile Egiptului trăia un tâlhar cunoscut de multă lume. Era din Etiopia şi avea pielea neagră, fapt pentru care îl numeau Moise Arapul. Tâlhar este acela care, prin violenţă şi ameninţări, comite jafuri. Când tâlharul face pasul nesăbuit spre omor, el nu mai este tâlhar, devine criminal. Acest pas l-a făcut de mai multe ori Moise, pentru că a lăsat în urma sa destule victime.

          După o vreme, s-a despărţit de ceilalţi tâlhari, căindu-se pentru păcatele cele grele. Dumnezeu a rânduit ca acesta să ajungă la o mănăstirea din pustie şi a rămas acolo. A ajuns monah îmbunătăţit şi a purtat lupte grele cu diavolii. S-a scris precum că stăpânitorul acelui ţinut a vrut să ajungă la Cuviosul Moise şi căutând chilia lui s-a întâlnit chiar cu el şi a întrebat : ,,Unde este chilia lui avva Moise?’’ Cuviosul a răspuns, ca şi cum ar fi vorbit despre altul: ,,Ce voiţi de la el? Este un bătrân nebun şi foarte mincinos şi are viaţă spurcată’’.

          Ştiind de Cuviosul Moise, episcopul locului a voit să-l hirotonească preot şi a ţinut să se încredinţeze dacă este cu adevărat rob al lui Hristos. A poruncit celorlalţi slujitori să-l scoată din Sfântul Altar, când va veni, şi apoi să asculte ce va vorbi. Apropiindu-se şi voind să intre, ceilalţi i-au spus: ,,Ieşi afară, arapule’’. Cuviosul s-a supus fără a cârti şi, ducându-se într-un loc ferit, se ocăra pe sine cu aceste vorbe: ,,Bine ţi-au făcut ţie, câine! Bine ţi-au făcut, trup negru! Dacă nu eşti vrednic, cum îndrăzneşti a intra în altar? Nu eşti om, deci pentru ce te duci la oameni, care sunt slujitorii lui Dumnezeu?’’ Acestea le-au spus sfinţiţii slujitori episcopului, şi din ele i-a cunoscut smerenia. L-a chemat în Sfântul Altar şi l-a hirotonit preot.

          Barbarii făceau mult rău mănăstirilor, deoarece veneau fără de veste şi ucideau, apoi jefuiau ce găseau. Ştiind de apropierea acestora, Cuviosul Moise a îndemnat pe ceilalţi să se ascundă, iar el, însoţit de alţi şapte fraţi a rămas. Năvălind barbarii, au ucis pe Sfântul Cuvios Moise şi pe cei şase, care s-au încununat ca Sfinţi Mucenici şi au intrat în raiul pregătit aleşilor lui Dumnezeu. Pentru rugăciunile Cuviosului Moise, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi păcătoşii (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, P. 390-396).

Presbiter Ioviţa Vasile

,,Iată, voi aţi uneltit împotriva mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine’’ (Facere 50, 20). Aceste cuvinte le-a grăit Iosif fraţilor săi în Egipt. Aşa s-ar putea spune şi despre ura, răutatea şi crimele îndreptate de cei necredincioşi împotriva Sfinţilor lui Dumnezeu: omorându-i, aceştia au ajuns Mucenici în ceruri la Dumnezeu, iar Biserica cea mult hulită, se bucură de rugăciunile şi ajutorul lor.

          Sfântul Cosma Etolianul a trăit între anii 1714-1779. Grija lui de căpetenie a fost luminarea poporului cu cuvântul mântuitor şi veşnic al lui Dumnezeu. Oriunde se ducea, cerea binecuvântare de la episcopul locului şi propovăduia Evanghelia împărăţiei, căci a fost tuns în monahism, apoi hirotonit ca ierodiacon. Peste tot unde propovăduia lăsa în urmă o Cruce, aşezată ca aducere aminte. Mulţi credincioşi din cuprinsul Greciei s-au bucurat şi s-au folosit de învăţăturile sale, de tămăduiri şi binefaceri, iar când a fost strâmtorat în ţara sa, a trecut în Albania. ,,Semănând în inimile nedesţelenite şi sălbatice ale acestor creştini sămânţa cuvântului lui Dumnezeu, Sfinţitul Cosma a adus cu împreună-lucrarea harului Dumnezeiesc multe şi mari roade. Fiindcă pe cei sălbatici i-a îmblâmzit, pe tâlhari i-a domolit, pe cei neîndurători şi nemilostivi i-a arătat milostivi, pe cei neevlavioşi i-a făcut evlavioşi, pe cei neînvăţaţi i-a învăţat cele Dumnezeieşti şi i-a făcut să alerge la Sfintele Slujbe şi, pe scurt, pe cei păcătoşi i-a adus la mare pocăinţă, astfel încât toţi spuneau că în vremurile lor s-a arătat un nou Apostol’’.

           La început, Sfântul Cosma nu a vorbit niciodată împotriva evreilor, ci doar învăţa pe creştini. Când însă evreii cei urâtori de Hristos şi de Biserică au văzut cum sporeşte Credinţa în Hristos, s-au dus la paşa vremii şi au minţit, spunând că Sfântul a fost trimis de moscoviţi pentru a duce poporul în rătăcire. În acele locuri târgul se ţinea în zi de Duminică, dinadins, pentru a-i sustrage pe creştini de la Sfintele Slujbe. S-a dus Sfinţitul Cosma şi a mutat târgul în zi de sâmbătă, ziua de odihnă a evreilor, ceea ce le-a adus acestora multă pagubă în comerţ. Le-a spus apoi creştinilor să nu mai cumpere de la evrei moţuri şi alte obiecte de purtat pe cap, deoarece aceştia le spurcau întâi, apoi le vindeau, în bătaie, de joc creştinilor. Evreii iarăşi l-au pârât la stăpânirea turcească.

          Călăii turci l-au prins şi l-au sugrumat, astfel că sufletul său s-a dus la Dumnezeu Care l-a dat. Aşa a întors Dumnezeu răul păgânilor evrei şi turci în bine: Sfântul Cosma a intrat în fericirea cea veşnică, iar Sfânta Biserică Ortodoxă stă sub rugăciunile acestui Mucenic, asemănat cu Sfinţii Apostoli. (După Vieţile Sfinţilor pe august, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 328-337).

Presbiter Ioviţa Vasile

,,Papa este om dumnezeiesc şi dumnezeu omenesc. De aceea nimeni nu-l poate judeca sau condamna. Papa a dobândit dumnezeiasca stăpânire care este nelimitată (absolută). Pentru papa sunt posibile pe pământ exact cele care sunt posibile în Cer pentru Dumnezeu. Tot ceea ce a făcut papa este ca şi cum ar fi făcut Dumnezeu. Poruncile lui trebuie să la împlinim ca pe poruncile lui Dumnezeu. În lume, papa este acelaşi lucru cum este Dumnezeu sau cum este sufletul în trup. Stăpânirea papei este mai înaltă decât orice altă stânire creată, pentru că această stăpânire a lui, într-un anumit fel, se prelungeşte în cele cereşti, în cele pământeşti şi în cele de dedesupt, ca să-şi găsească justificare întru el cuvintele Scripturii: ,,Toate le-a supus sub picioarele lui’’ (vezi I Cor. 15, 27 şi Efes. 1, 22).

Toate au fost supuse stăpânirii şi voinţei papei şi nimeni şi nimic nu i se poate împotrivi. Dacă a atras cu sine în iad milioane de oameni, nimeni dintre ei nu va avea dreptul să-l întrebe: ,,Sfinte Părinte, de ce faci aceasta?’’ Papa este infailibil precum este şi Dumnezeu şi are putere să facă orice face Dumnezeu.

Voinţa lui Dumnezeu şi, prin urmare, şi a papei care este vicarul (locţiitorul)  lui Dumnezeu, are stăpânire peste tot. Papa poartă două săbii la brâu, arătând prin aceasta că stăpâneşte peste cele duhovniceşti şi peste cele lumeşti, peste patriarhi şi peste episcopi, peste împăraţi şi peste regi. Toţi oamenii din lume sunt supuşii lui. Acela este totul, este mai presus de orice, şi le are înlăuntrul său pe toate. Orice laudă sau dezaprobă acela, toţi trebuie să laude sau să dezaprobe.

Papa poate schimba firea lucrurilor, poate face orice din nimic. El are putere de a face din minciună adevăr, are putere să facă orice îi este plăcut, chiar împotriva adevărului, în afara adevărului şi în ciuda adevărului. Poate formula obiecţii împotriva Apostolilor şi a poruncilor pe care ei le-au dat. El are dreptul şi puterea să îndrepte în Noul Testament orice consider necesar; poate schimba chiar şi Tainele care au fost rânduite şi instituite de Iisus Hristos. El are o astfel de putere în cer, încât poate proclama sfinţi pe oricine vrea dintre morţi, chiar şi împotriva tuturor convingerilor din exterior şi în ciuda părerilor cardinalilor şi episcopilor care ar cugeta să se împotrivească la aceasta.

Papa are stăpânire asupra purgatoriului şi a iadului. El este Stăpânul lumii. Cu nelimitata sa putere, el le săvârşeşte pe toate potrivit voinţei sale, şi are puterea să săvârşească mai multe decât cunoaştem noi sau acela. A se îndoi cineva de puterea sa, constituie o ierosilie. Puterea şi stăpânirea sa sunt mai presus şi mai mari decât puterea şi stăpânirea tuturor Sfinţilor şi a Îngerilor. Nimeni nu are dreptul, chiar şi cu gândul, să protesteze împotriva hotărârii sau judecăţii sale.

Stăpânirea papei nu are măsură, nici limite. Cel care neagă supremaţia papei, păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt, împarte pe Hristos şi este eretic. Numai papei i s-a dat puterea să ia orice vrea de la cineva şi să dea altuia. Papa are puterea să ia şi să împartă împărăţii, regate, principate şi orice fel de stăpânire. El primeşte puterea direct de la Dumnezeu, iar împăraţii şi regii, de la papa’’.

În loc de comentarii: ,,Pe papa să-l blestemaţi, căci el este pricina relelor’’ (Sfântul Cosma Etolianul).

Presbiter Ioviţa Vasile

Sfântul Prooroc Isaiia a scris în Cartea sa un îndemn mult folositor oamenilor din toate vremurile: ,,Căutaţi pe Domnul cât Îl puteţi găsi, strigaţi către Dânsul cât El este aproape de voi. Cel rău să lase calea lui şi omul nelegiuit vicleniile lui şi să se întoarcă spre Domnul, căci El se va milostivi de dânsul, şi către Dumnezeul nostru Cel mult iertător’’ (Isaiia 55, 6-7). Despre nemăsurata iertare Dumnezeiască ne vorbeşte Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Evanghelia acestei Dumninici, sub forma unei pilde, tocmai pentru a ne înlesni nouă înţelegerea unor adevăruri care ne sunt necesare pentru buna vieţuire pe pământ şi pentru mântuirea sufletelor noastre.

Dintru început, se cuvine să fim cu luare aminte la împrejurările în care Fiul lui Dumnezeu a rostit această pildă sau parabolă. Astfel, dacă citim mai sus în pagina Sfintei Scripturi, găsim procedura de urmat pe care o recomandă Domnul Iisus atunci când între oameni se iveşte un conflict. Cel dintâi pas este acesta: ,,Dacă-ţi va greşi fratele tău, mergi, mustră-l între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău’’ (Matei 18, 15). Înlăturarea diferendului, în acest fel, este simplă şi lesnicioasă. Este însă posibil ca această încercare să nu dea roade, prin urmare, Mântuitorul arată calea de urmat: ,,Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul’’.Dacă şi de data aceasta cel împricinat persistă în greşala sa, urmează a se recurge la instanţa ultimă: ,,Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş’’.Este expusă aici cu multă limpezime necesitatea stringentă pentru fiecare om de a asculta de Biserica lui Hristos. Refuzând cu încăpăţânare această ascultare, omul se situează, prin voie proprie, în rândul vrăjmaşilor lui Dumnezeu, păgâni şi vameşi. Auzind cuvintele de mai sus, Sfântul Apostol Petru L-a întrebat pe Mântuitorul: ,,Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?’’ Răspunsul Dumnezeiesc dat Apostolului şi, depotrivă, nouă, multiplică cifra şi, implicit, datoria noastră de a ierta semenilor: ,,Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte’’. Şi ca să ilustreze această exigenţă Dumnezeiască, Domnul Iisus Hrisos a rostit pilda datornicului nemilostiv.

,,De aceea, asemănatu-s-a Împărăţiua cerurilor cu un rege care a voit să ia socoteala slugilor sale’’. Prin aceste cuvinte, se statorniceşte raportul între iertare şi dobândirea mântuirii, cea dintâi fiind condiţie sine qua non celei de-a doua. Cu alte cuvinte, intrarea naostră în Împărăţie stă în iertarea pe care El ne-o dă, dar şi în iertarea noastră pentru semeni. Regele pământesc este, de fapt, Regele Ceresc, Dumnezeul nostru Cel mult iertător. Slujitorul din Evanghelie s-a arătat neputincios când a trebuit să-şi plătească datoria cea mare, de zece mii de talanţi. De aceea a cerut un timp de păsuire după care, socotea el, va scăpa de povara datoriei. Socoteli omeneşti nesăbuite, deoarece, dacă socotim bine, datoria nu se putea nicicum plăti, nici măcar micşora, ci dimpotrivă, ar fi crescut şi mai mult. Bine ştiind aceasta, Dumnezeu Milostivul i-a iertat toată datoria, l-a uşurat de o povară imensă, l-a slobozit şi firesc era ca sluga să se arate recunoscător. Prilejul s-a ivit de îndată, căci în vreme ce ieşea de la rege, s-a întâlnit cu unul cu alt slujitor al regelui. Acesta însă era datornicul său, cu o sumă infimă de o sută de dinari. Imediat sluga aceea care a fost iertată a sărit la gâtul semenului, cerând achitarea pe loc a datoriei. Câtă cruzime, nerecunoştinţă şi lipsă de iertare la acest om! Zadarnic a cerut datornicul o vreme de păsuire, a ajuns în temniţă până ce va plăti datoria.

Fapta necugetată a ajuns la urechile regelui care, spune Sfânta Evanghelie, s-a mâhnit. Şi cum să nu se întristeze de atâta nesimţire şi nerecunoştinţă. Abia scăpat de datorie, slujitorul neiertător s-a afundat într-o datorie încă şi mai mare. Aceasta îi atrage mustrarea dreaptă a regelui: ,,Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slujitor cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?’’. Urmarea a fost aceea că slujitorul neiertător a fost dat pe mâna chinuitorilor, ceea ce echivalează cu osânda veşnică în iad. Şi asta numai pentru că nu şi-a iertat semenul.

Pilda acesta ne îndeamnă pe toţi la iertare necondiţionată. Spune Mântuitorul Hristos: ,,Tot aşa şi Tatăl Meu Cel Ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta –fiecare fratelui său – din inimile voastre’’ (Matei18, 35). Să nu ducem cu noi dincolo de hotarele acestei vieţi povara păcatului de a nu fi iertat pe toţi oamenii care ne-au greşit. Să fim cu luare aminte ca nu cumva fratele nostru să plece din viaţa aceasta înainte ca noi să fi primit iertare de la el. Cu ani în urmă am citit testamentul Patriarhului Iustinian Marina. Printre altele, îşi cerea iertare de le toţi, şi ierta din inimă pe toţi care i-au greşit lui.

Aşa să facem şi noi. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile

Aceasta este ultima parte e super-memorandumului din 2014 elaborat la Strasbourg şi apoi asumat şi semnat de pseudo-ierarhii reuniţi în Creta, în 2016. Câteva succinte remarci:

a.Distincţia dintre tineri şi bătrâni deschide larg porţile pentru înrobirea celor dintâi, şi exterminarea celorlalţi.

b.Refuzul de a interna persoane fără card, este clar o formă de constrângere pentru ca oamenii să primească semnul antihristic pierzător: ,,Şi sileşte pe toţi… să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte’’ (Apocalipsa 13, 16).

c.Locurile de detenţie în spitale déjà există, şi în ele au fost întemniţaţi forţat mulţi oameni sănătoşi, deoarece antihriştii ne vor ,,binele’’.

d.În vremea comunismului existau în fabrici şi uzine, prin oraşe şi sate, aşa zisele panouri de onoare. Cei mai vrednici constructori ai socialismului biruitor erau afişaţi acolo, cu nume şi fotografie, spre a se bucura de onoarea tuturor. Adaug şi eu la sfârşit un panou cu numele celor 25 de de unanimi şezători pe scaunele episcopale din România.

Presbiter Ioviţa Vasile

Prevederi ale super-memorandumului
referitoare la spitale şi sistemul de sănătate

TOTAL ARTICOLE: 8

1. Spitalele vor face distincţie între vârstnici şi tineri. Începând cu 08.09.2017, vârstnicii vor fi examinaţi în spaţii special amenajate.
2.  Dreptul la internare în spitale îl vor avea doar posesorii de card de asigurat. Începând cu data de 08.09.2017, accesul neasiguraţilor în spitale va fi interzis.
3. Începând cu data de 01.08.2017, se va limita numărul spitalelor.
   – Începând cu data de 16.09.2017, se vor amenaja, în cadrul spitalelor, spaţii speciale de detenţie.
   – Începând cu data de 17.07.2018 se vor înfiinţa centre experimentale în cadrul spitalelor.
4. Începând cu data de 17.06.2017, toate serviciile sociale vor identifica electronic cetăţenii. Excepţie constituie prim-ajutorul acordat în cadrul spitalelor.
5. Începând cu data de 17.08.2017, se interzic specializările multiple.
6. Începând cu data de 17.08.2017, se va proceda la comasarea spitalelor şi la înfiinţarea de unităţi spitaliceşti multifuncţionale.
7. Începând cu data de 17.08.2017, se vor introduce carduri de sănătate obligatorii pentru toţi cetăţenii şi cadrele medicale.
   – Începând cu data de 19.09.2017 vor fi desfiinţate toate centrele de prim-ajutor şi protecţie socială.

1. Daniel Ciobotea, Bucureşti
2. Savu Teofan, Iaşi
3. Streza Liviu Laurenţiu, Sibiu
4. Andreicuţ Andrei, Cluj
5. Irineu, Craiova
6. Selejan Ioan, Timişoara
7. Pop Iosif, Paris
8. Joantă Serafim, Germania
9. Mihăiţă Nifon, Târgovişte
10. Irineu, Alba- Iulia
11. Giosanu Ioachim, Roman
12. Crăciun Casian, Galaţi
13. Sevici Timotei,�Arad
14. Nicolae, SUA
15. Drincek Sofronie, ,,episcop’’ greco-catolic de Oradea
16. Nicodim, Severin- Strehaia
17. Visarion, Tulcea
18. Florea Petroniu,Zalău
19. Siluan, Ungaria
20. Siluan,  Italia
21. Timotei, Spania
22. Macarie, Scandinavia
23. Varlaam Ploieşteanul, Bucureşti
24. Emilian Lovişteanul, Râmnicu Vâlcea, acum la Arad
25. Ioan Casian,SUA

Pre stăpânul şi arhiereul nostru

Doamne, îl păzeşte. Doamne, îl păzeşte.

Întru mulţi ani, eis pola eti.

Întru mulţi ani, Vlădica (Imnul arhieresc)

Prin vrerea Bunului Dumnezeu, Arhiereul drag sufletelor noastre, Î.P.S. Părinte Longhin de la Bănceni, a fost înălţat la rangul de Mitropolit. O cinste deosebită, dar nu una lumească; este cinstea nepreţuită de a sluji Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Marele Arhiereu, pe care noi o refuzăm adesea. Odată cu această recunoaştere a multelor osteneli pentru binele Bisericii lui Hristos, pe umerii Înalt-Preasfinţiei Sale au fost aşezate sarcini mai mari şi mai grele.

Vrednic este! Axios! Dignus est!

Presbiter Ioviţa Vasile