Categorie: Uncategorized

Din luna martie 2020, odată cu instituirea stării de urgenţă, continuată ulterior cu starea de alertă (care a durat până în 8 martie 2022) , ca urmare a răspândirii aşa zisei plandemii cu covid 19, arhiereii BOR au acceptat toate hotărârile poliţieneşti ale slugilor statului totalitar antihristic. În această perioadă, Patriarhia BOR a acceptat închiderea bisericilor, interzicerea participării credincioşilor la slujbele bisericii, interzicerea participării acestora la slujba Învierii Domnului 2020. Înalta ierarhie a acceptat aplicarea măsurilor de dezinfecţie totală a obiectelor de cult şi icoanelor, iar ulterior desfăşurarea slujbelor în afara lăcaşului de cult, purtarea măştii de protecţie de către credincioşi şi slujitori în interiorul bisericilor, distanţarea persoanelor 2 m în timpul slujbelor, sărutarea Sfintelor Icoane prin intermediul unor protecţii de plexiglas, batjocorirea Sf. Taine ale Bisericii, batjocorirea sfintelor rânduieli de frica infectării cu virusul ucigaş.Tulburarea şi haosul mental indus până la starea de isterie generalizată din cauza spaimei, a fricii de moarte a cuprins lumea la nivel planetar, acestea fiind meşteşugirile celui viclean, ale vrăjmaşului omenirii dornic să se războiască cu Împăratul Hristos şi să ia în stăpânire sufletele celor care deznădăjduiesc şi abandonează lupta. ÎPS Teodosie a fost singurul care s-a opus și al cărui glas s-a făcut auzit în tot acest timp în care oamenii au așteptat zadarnic un cuvânt bun, de întărire și mângâiere din partea Păstorilor lor.

Boala în sine nu este un semn al părăsirii sau absenţei harului dumnezeiesc prin care „tot sufletul viază”, nici o condamnare din partea lui Dumnezeu. După cum nici sănătatea fizică nu este o precondiţie a mântuirii. A concepe suferinţa ca semn al mâniei lui Dumnezeu înseamnă deznădejde pentru cel care suferă. Din punct de vedere duhovnicesc patul suferinţei nu e patul deznădejdii, căci acolo pacientul, robul lui Dumnezeu devenit penitent, aşteaptă vindecarea, salvarea din ghearele durerii şi neputinţei. Vindecarea este tocmai un eşec al puterilor răului care se împotrivesc voinţei lui Dumnezeu ca toţi să se tămăduiască, prin Iisus Hristos, „doctorul sufletelor şi al trupurilor”. Vindecarea este un dar şi un simbol al Împărăţiei lui Dumnezeu.

Iată sfatul pentru vremurile tulburi ale Preacuviosului Părinte Justin, care veghează cu dragoste asupra întregului neam românesc ortodox necăjit: „Pune mâna pe Biblie, ia viețile sfinților model. Prin cei slabi, măi, se dovedește puterea harului lui Dumnezeu, nu prin cei tari. Așa că stai liniștită, nu te teme! Creștinul n-are de ce să se teamă, dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân și Împărat, ostaș apărător, puternic și mergi cu El înainte. Să nu vă temeți de ce vă vor spune vouă, nu vă temeți deloc! Al Domnului este pământul și stăpânirea lui. Și noi suntem creștini, a noastră-i toată Împărăția și asta de pe pământ și cealaltă. Cu asta ne pregătim pentru cealaltă. Cum spune psalmistul: Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. Dacă El mă paște, ce mă mai tem eu că n-o să am de mâncare mâine. Dă Dumnezeu la fiecare! Dragii mei, războiul acesta este într-adevăr unul ane­voios, dar nu fără știința lui Dumnezeu. Creștinul nos­tru de azi trăiește niște vremuri grele, de neputință. Poate că niciodată nu a fost așa de neputincios creștinul cum este astăzi. Dar Dumnezeu e încă printre noi, dragii mei, și va fi până la sfârșitul veacului.  Acum, putem spune, întreaga creștinătate este răstignită pe cruce. Un om care este pe cruce oare nu se simte slăbit? Oare să ne scoatem piroanele și să ne tămăduim rănile? Sau să răbdăm, rugându-ne Domnului pentru iertarea celor ce ne prigonesc?”

Toate comunicatele BOR, prin purtătorul ei de cuvânt, în această criză, trebuia să fie liber de orice compromis în fața oricăror cerințe ale slugilor Leviatanului, care încalcă flagrant drepturile omului, libertățile religioase și principiile de autonomie sacrosanctă a cultului religios, acordând putere de decizie acestora, asupra Sfintelor Taine ale Bisericii. În nici un fel de situație, oricât de gravă ar fi, libertatea de conștiință nu poate fi restrânsă sau condiționată. Această pandemie cu un virus gripal venită de nu știu unde sau fabricată în laboratoarele inițiaților ocultei masonico-sionisto-globaliste este de fapt un război împotriva omenirii, un război împotriva lui Hristos.

Arhiereii trădători ai Ortodoxiei la Creta, au încercat prin acceptarea condițiilor impuse de slugile atee ale cezarului, să minimalizeze Sfânta Euharistie, care este motivul însuși al Liturghiei și inima Bisericii. Fără Sfântul Potir, fără Hristos nu există Biserică! Nu este de înțeles atitudinea pseudo ierarhiei, lașă și înrobită, care are nevoie de consultări la nivel pan-ortodox, cu privire la modul de distribuire a Sfintei Împărtășanii credincioșilor – încercare nereușită de a fugi de responsabilitatea asumării unei atitudini ferme în acord cu învățătura de neschimbat a Bisericii. Cum au acceptat preoții, masca pe față înaintea Împăratului Hristos?Cum au încuviințat preoții sa fie primiți la slujbe doar un anumit număr de persoane, cu programare, în funcție de spațiul pe care îl are la dispoziție biserica, respectând cei 8 metri pătrați de izolare între persoanele prezente cu mască? Am asistat fără putere de acceptare și înțelegere la o nouă trădare a Ortodoxiei de către ierarhia BOR, după minciuno-sinodul Creta 2016.

De ce s- luat in considerare opinia liber-cugetătorilor neo-marxişti, care au susţinut cu îndârjire infectarea credincioşilor prin folosirea unei singure linguriţe de împărtăşanie, făcând o propagandă deşănţată pentru interzicerea acestei Sfintei Taine în forma hotărâtă de binecuvântații Părinți ai Bisericii? De frica îmbolnăvirii cu virusul gripal, arhiereii au consimţit ca Liturghia să fie descralizată, transformată într-un spectacol televizat. Au fost propuse tot felul de modalități blasfemiatoare de administrare a Sfintelor Taine, de către slugile vândute ale cesarului, adevărate sacrilegii, sub presiunea ateilor neo-marxiști: lingurițe de unică folosință, înmuierea Sfântului Trup în Sfântul Sânge cu mâna, dezinfectări permanente ale mai multor lingurițe de împărtăşanie şi ştergare de unică folosință etc. Patriarhia BOR, a hotărât să aştepte o reglementare la nivel pan-ortodox pentru a se putea stabili modalitatea de împărtăşire a credincioşilor.

A accepta folosirea mai multor linguriţe pentru împărtăşire, pentru a-i menaja pe cei mai slabi în credinţă, însemnă mai degrabă a le spori mereu susceptibilitatea în ceea ce priveşte posibilitatea îmbolnăvirii lor prin împărtăşire şi a rămânerii lor mereu în această lipsă a credinţei. De asemenea, pentru cei credincioşi – care niciodată nu şi-au pus problema îmbolnăvirii lor prin împărtăşirea cu aceiaşi linguriţă – această practică devine smintitoare sau chiar poate introduce în inima lor îndoiala în privinţa realităţii împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Prin urmare, atingerea linguriţei de buzele noastre, ni-L dăruieşte pe Hristos în chip euharistic, ori aceasta trebuie să genereze bucurie în inimile noastre şi dorinţa neîncetată de a ne împărtăşi, în nici un caz teama de îmbolnăvire cu indiferent ce boală, oricât de contagioasă şi mortală ar fi.

Linguriţa simbolizează mai întâi cleştele cu care serafimul din viziunea prorocului Isaia (VI, 6-7) a luat cărbunele de foc, punându-l, din porunca Domnului, în gura proorocului, ca semn al curăţirii lui de păcate şi al misiunii sale profetice. Acest cărbune ceresc închipuie însă pe Hristos Cel Euharistic, de Care ne împărtăşim în cadrul Sfintei Liturghii. Linguriţa o închipuie însă şi pe Maica Domnului, care a purtat în pântecele ei Pâinea cea cerească. Într-o astfel de accepţiune, linguriţa care poartă în ea Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, este o închipuire simbolică a Maicii Preacurate, care L-a purtat în pântecele ei, pe Hristos, Mântuitorul lumii[10].

Transformarea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele lui Hristos este cea mai mare minune de pe pământ. Sfinții Părinți ai Bisericii au văzut-o ca Izvorul puterii împotriva demonilor, Pâinea vieții, Izvorul Vieții Veșnice, Medicina Nemuririi, Antidotul împotriva morții. Însă, „Satana se teme foarte tare de Hristos. De aceea vrea să vină într-o zi ca să conducă lumea în locul lui Hristos, ca antihrist…. Ca să vină antihrist, fiul lui Lucifer, să conducă lumea, va trebui să nu mai fie Sfânta Împărtășanie. Pentru că, atâta vreme cât se face Liturghie și creștinii se vor împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos, satana nu poate să pună în practică lucrările lui, nu poate să predomine, nu poate să conducă (…). Copilul meu, Hristos, Sfânta Împărtășanie, este viața noastră. Însuși Hristos este Împăratul nostru, este Împăratul inimii noastre. Însă, inima Bisericii este Sfânta Împărtășanie. Însuși Hristos unește pe toți oamenii. Dacă nu există Sfânta Împărtășanie, nu există unire (…) Dar astăzi, ce ni se cere? Ceva cu mult mai rău! Îți cer să nu crezi că Hristos este mântuirea ta și curățirea sufletului tău de orice boală și păcat. Și numai acest lucru pe care îl spun, fie mireni, fie preoți, reprezintă o mare greșeală și un mare păcat! (…) Lipsa de evlavie, apatia și indiferența sunt cele trei arme prin care satana va stăpâni. Doresc ca noi să nu le primim pe acestea, să le lepădăm de la noi,” ne sfătuiește bine plăcutul Domnului Hristos, Părintele  Elpidie Vaianakis.

Sfântul Chiril al Alexandriei explică acest lucru mai detaliat: „Trupul lui Hristos este sfânt și are puterea de a învinge orice boală. A fost și este Sfânt, nu numai ca și carne cu puterile Sale naturale, ci ca și Templul Logosului divin interior, care sfințește trupul Său cu Duhul Său. Astfel Hristos dă viață fiicei capului sinagogii nu numai prin porunca Sa atotputernică, ci și prin atingerea de ea cu Trupul Lui” (Αναστασίου, Doctrina Patrum, σ. 129, 131-32).

În primul secol creștin, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, un savant al epocii sale și un mare mărturisitor care a preferat să moară decât să se lepede de Hristos, a numit Sfânta Euharistie „medicament al nemuririi”. De frica unei boli, fugim de izvorul vieții și de Viața însăși, atunci când știm că Dumnezeiasca Euharistie vindecă trupul și sufletul?! De aceea, atunci când ne aflăm în faţa Sfintei Împărtășanii, să ne predăm cu dragoste și credință tare îndurării și iertarii lui Dumnezeu și să-L rugăm să restaureze în noi harurile Sale și să ne păzească de toată boala, de calamități și de toate ispitirile satanei și ale duhurilor văzute și nevăzute ale întunericului.

Dragostea de Dumnezeu și de aproapele va deveni de neînțeles pentru mulți. Viața va fi, în general, golită de sens și teribil de tristă. Și va deveni ieftină. Marea problemă a zilelor noastre nu este numai slăbirea credinței în Dumnezeu, ci și ignorarea existenței inițiaților lojilor masonico-sionisto -globaliste, slugile vrajmașului omenirii. La ordinul lor  s-a initiat o vastă acțiune de DISCIPLINARE, la nivel global. Este vorba de disciplinarea coordonată a 3/4 din planetă, care a stat acasă în carantină, în izolare, cu masca pe figură oriunde în locuri închise sau în aer liber. A ține sechestrați la domiciliu oamenii, a-i lipsi de drepturi și libertăți fundamentale și a-i determina să fie obedienți cu astfel de măsuri de excepție – luate la scară planetară, este un fenomen fără precedent. Celelalte pandemii din istorie, infinit mai letale decât aceasta, nu au beneficiat nici pe departe de un asemenea complex economic politico-mediatic-medical capabil să oprească efectiv lumea pe loc. Nu pot să nu mă gândesc că această vastă operațiune de disciplinare este făcută PENTRU ceva, are o anumită finalitate, ce este legată intim de modul în care va arăta lumea nouă post-covid și, mai ales, regimul puterii ce va urma. Pentru cei care vor sări în sus ca arși că fac teoria conspirației le pot spune să stea liniștiți ca și până acum, în special creştinii prostiți de-a valma de arhiereii trădători ai Ortodoxiei la Creta, care amețiți de suflul hidrei ecumeniste nu mai sunt capabili să reacționeze în nici un fel, într-o stare de autovictimizare şi ascultare oarbă față de cei care nu sunt păstori, ci lupi îmbrăcați în piei de oaie.

Dr. Gabriela Naghi

Trăirea noastră în Hristos, îngrădiţi fiind de erezia satanicului ecumenism, de-a lungul celor şase ani, dincolo de impedimentele menţionate care ne-au călit voinţa, ne-au întărit puterea în nevoinţe, posturi, privegheri, şi dragostea faţă de vrăjmasi, ne-a ajutat sub supravegherea iubitoare a Părintelui Duhovnic, să câştigăm puţin din bunurile de mare preţ, bucuria şi pacea, nemaiîntâlnite de mulţi dintre noi, până la acest moment de mare cotitură în viaţa noastră duhovnicească.

În ultimii șase ani de zile, în parohia Schit Orăşeni se duce o luptă strigătoare la cer, cu intrigi și persecuţii din partea MMB, în care au primat orgoliul și ura desăvârșită de a distruge și a anihila pe cei 257 de evlavioși ortodocși în frunte cu Preotul lor, Părintele nepomenitor Ioan Ungureanu. Acești adevăraţi străjeri ai Ortodoxiei au refuzat de a accepta o credinţă căldicică, scăldată în minciuna globalist-ecumenist-iubiristă, rămânând neclintiți în mărturisirea Dreptei Credințe.

Timp de șase ani de zile,binecredincioșii din „cetatea ortodoxă antiecumenistă de la Schit Orășeni’’, cum bine a numit-o un ilustru vizitator și împreună luptător dintr-o Biserică Ortodoxă soră ,,ţin piept cu vitejie uneltirilor, gâlcevilor, şicanelor de tot felul, chemărilor în justiție, din partea slujitorilor simbriaşi ai Mitropolitului Teofan. S-a încearcat fără succes, îngenuncherea și abdicarea lor de la ţelurile înalte ale păstrării Adevărului predanisit de Sfinții Părinți ai Bisericii,  acceptarea ereziilor otrăvitoare răspândite prin documentele minciuno-sinodului Creta 2016. Evenimentele le cunoaşteți frățiile voastre, ele fiind amplu relatate de dl.teolog Mihai Silviu Chirila, participant activ implicat în lupta antiecumenistă dusa in „cetatea ortodoxă antiecumenistă de la Schit Orășeni”. 

,,Frați învrăjbiți împotriva fraților, părinți împotriva copiilor, consăteni împotriva consătenilor, oameni care și-au pierdut mântuirea făcând gesturi pe care nu le mai pot regreta din pricina sfârșitului natural al vieții lor, conștiințe cumpărate, servicii cumpărate de la oricine avea o cât de mică înrîurire asupra situației și vieții noastre, reprezintă o mică parte din arsenalul utilizat pentru a ne înfrânge voința și a ne determina să acceptăm starea de fapt din Biserică de la ora actuală”, spun fraţii noştri întru Hristos, cu durere şi amărăciune în scrisoarea adresată Mitropolitului Teofan .[7]

Despre vremurile rele, pe care le trăim acum în care se pregătește venirea antihristului, Cuviosul Părinte Justin Pârvu, proorocea într-o vreme, despre tulburările și înșelările pe care numai Bunul Dumnezeu le mai poate opri: „Ei, prin ce-am trecut noi, dar prin ce-o să treceţi voi! Acele vremuri deja le-aţi început. Spre deosebire de alte vremuri, va îngădui Dumnezeu vrăjmaşului să se atingă şi de suflet; va fi mai mult o prigoană psihologică şi nu vă veţi putea ascunde nici în crăpăturile pământului. Nu este uşor, sunt vremuri foarte grele. Acum s-au înmulţit bolile psihice, organice, demonizările. Apoi nu erau atâtea construcţii, atâtea vite, atâta lume. Pe lângă acestea mai sunt şi ispitele supratehnicii, sistemele acestea extraordinar de ascuţite care pătrund până în a-ţi cunoaşte şi gândul. Şi, când ţi-a prins gândirea, aici este şi partea sufletească. Iar când a intrat pe firul acesta satana, nu mai este deloc uşor. Este o luptă împotriva sufletului. Acum nu vezi ce fac? Dacă vrei să ai un serviciu mai bun, trebuie să te înscrii în loja masonică, să te lepezi de Iisus Hristos. Şi, iată, acestea toate sunt încercări şi ispite şi greutăţi care ne fură de la adevăratele ţeluri ale trăirii noastre. Acestea aduc la zero viaţa duhovnicească. Am ajuns la starea în care monahii s-au făcut precum mirenii, iar mirenii asemenea demonilor. Creştinătatea este foarte slăbită şi nu ştiu dacă se va mai îndrepta”[8]

Dr. Gabriela Naghi

Modul în care au fost înșelaţi credincioşii de către ecumeniştii reprezentanţi ai clerului monahal şi laic din BOR, și împiedicaţi să se îngrădească de erezia propovăduită de pseudo-arhiereii semnatari ai documentelor tâlhărescului sinod cretan, concordă întru totul cu părerea acestor „formatori de opinie” antiecumenistă, interpretând în manieră denaturată aplicarea canonului 15 I-II Constantinopol şi cuvintele dumnezeescului Hrisostom. Astfel, s-a vehiculat ideea că al 15-lea Canon nu obligă pe nimeni la nepomenirea episcopului sau patriarhului său, nici chiar în caz de erezie, recomandând în toate situațiile așteptarea unei condamnări sinodale. În orice condiții este preferabilă ascultarea și smerenia, chiar acuzațiile nedrepte, decât schisma, care nu are alt izvor decât pe diavolul, „cel care separă”.

„Nimic nu poate irita mai mult pe Dumnezeu decât dezbinarea Bisericii! Chiar de am săvârşi mii de lucruri bune, noi cei care sfărâmăm pleroma bisericească nu suntem mai puţini vrednici de pedeapsă decât cei care au răstignit Trupul Său! Căci faptul acela a fost spre folosul lumii întregi, chiar dacă nu a fost făcut cu această intenţie, în vreme ce acesta [care face schisma] nu numai că nu aduce niciun folos, ci aduce multă vătămare […] Vătămarea aceasta nu este mai mică decât cea adusă de vrăjmaşii [Bisericii], ci cu mult mai mare, pentru că cea dintâi o face mai strălucită, pe când aceasta o face de ruşine în faţa vrăjmaşilor ei, când este luptată de proprii ei fii. Căci acest fapt li se pare [vrăjmaşilor] drept o mare dovadă de înşelare: ca cei care au fost născuţi şi crescuţi în Biserică şi au fost învăţaţi cu exactitate tainele ei cele negrăite, tocmai aceia să se întoarcă fără de veste şi să se pună în rândul vrăjmaşilor ei” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Efeseni, 11, PG 62, 85).

Răspunsul în faţa acestei perfide şi viclene înșelări teologice îl oferă cu dreaptă-cugetare pe înţelesul tuturor, Părintele Mărturisitor Claudiu Buză:

„Textul părții a doua a Canonului ne spune că „despărțirea de comuniunea cu întâiul stătător” se face pentru „oarecare erezie” propovăduită în public nu pentru schismă. Schisma, ca și dezbinarea, sunt consecințe ale ereziei. Dacă mergem la hotărârile pseudo-sinodului de la Creta, din iunie 2016, putem vorbi de legiferarea sinodală a unei panerezii propusă spre receptare tuturor Bisericilor Ortodoxe Locale. Patriarhia Română a luat „act cu apreciere” în legătură cu aceste hotărâri pe 29 octombrie 2016, apoi, în decembrie, a afirmat că BOR practică un „ecumenism lucid”, ca în cele din urmă să editeze și să distribuie („cu capul descoperit”) prin toate mănăstirile și parohiile din țară „Broșura Patriarhiei” despre „Sfântul și Marele Sinod” din Creta. Așadar, pentru a „izbăvi Biserica de schismă”, „dreptul și datoria” (după Arhid. Ioan Floca) clericului este de a întrerupe pomenirea. Lipsa acestei atitudini duce la „schismă și dezbinări”.[6]

„După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc” (Matei 7, 16-19). Nu poţi fi un vrednic lucrător în via lui Hristos, dacă ai idei preconcepute sau te lași influenţat de părerea unora sau altora, legată de evlavia oricăruia dintre noi faţă de Sfinţii Părinţi Martiri, Mucenici, Mărturisitori din temniţele comuniste, fenomen care a tulburat pacea dintre noi și care încă mai persistă..

Nu stă în puterea noastră, nu avem competenţa teologică, nu putem să-i jignim, fără a-l supăra pe Domnul Hristos, pe cei care au evlavie faţă de oricare dintre aceşti Cuvioşi Mărturisitori ai Dreptei Credinţe, a contesta viața, jertfa și opera lor, denigrându-i, răstălmăcind totul în viziune personală, căutând cu lupa, greșelile strecurate în cărţile și învăţăturile lor, în picturile zugrăvite în biserici, acuzându-i acum când sunt în Împărăţia Celui Prea Înalt de înșelare, rătăcire, sau erezie. Este o abatere gravă de la etica şi morala ortodoxă, călcarea cu bună ştiinţă în picioare a dreptului aproapelui de a avea dragoste şi preţuire pentru cel considerat de el Sfânt, pe care o ştie doar Dumnezeu Cel Atotputernic şi cel considerat Sfânt. Să-i consideri pe fraţii tăi întru Hristos, rătăciţi şi înşelaţi din acest motiv, creând astfel dezbinări şi tulburări în Biserică, este imaginea proprie rătăcitului, înşelatului, care deşi s-a îngrădit de erezie, nu a lucrat destul pentru despătimirea de poftă, mânie şi iuţime, crezând ca dreptatea  este de partea sa, ceea ce a creat o spărtură în scutul său de apărare împotriva  duhurilor necurate care l-au luat în stăpânire, întunecându-i mintea şi discernământul.

Dr. Gabriela Naghi

În perioada dintre cele două Sinaxe, care și-au îndeplinit fiecare în parte mesajul scontat, a avut loc cernerea și îndepărtarea din cadrul mișcării antiecumeniste a unor mici grupulețe extremist-schismatice tocmite de forțele ascunse ale răului deghizat sub masca ecumenismului feroce, să producă zdruncinarea din temelii a unității acestei mișcări bisericești de apărare a credinței ortodoxe, unice în istoria BOR.

Arsenalul acestor mercenari în sutană și a acoliților lor, cu sprijin din afară, a produs de la bun început o seamă de tulburări și dezbinări, neîncredere și înșelare prin vorbe grosolane, atacuri primitive la bunul renume al persoanei, centrate mai ales asupra personalității teologului mișcării antiecumeniste, domnul Mihai Silviu Chirilă și a Părintelui Mărturisitor Claudiu Buză.

Atacurile s-au concretizat în articole, discursuri, conferințe în orașele din aproape toată țara, finanțate de forțele potrivnice binelui, trădători școliți pentru misiuni de manipulare, atac și învrăjbire pentru distugerea, anihilarea și împrăștierea în cele patru zări, a conducătorilor mișcării antiecumeniste și a pleromei ortodoxe cea iubitoare de Hristos.Loviturile sacadate, declanșate în foc de voie de artileria răului, au dus la prăbușirea  Mânăstirii Rădeni. Mânăstirea Schit Orășeni, a fost smulsă cu forța din brațele și inima iubitoare a Părintelui Ioan Ungureanu,  și a credincioșilor din parohie, care au rămas strâns uniți în jurul Sfinției Sale, pentru apărarea Bisericii, izgoniți și umiliți fiind, dar niciodată înfrânți de către slugile simbriașe ale Mitropolitului Teofan.

„ Dacă îţi zic: „Loveşte-mă”, te înfricoşezi! Însă pe Stăpânul îl sfâşii şi nu te înfricoşezi? Ciopârţeşti membrele (trupului) Stăpânului, şi nu tremuri? Biserica este casa părintească! „Un trup şi un duh”. Vrei să te răzbuni pe mine? Opreşte-te la mine! De ce te răzbuni pe Hristos în locul meu? Mai mult: de ce loveşti cu călcâiul în ţepuşă?”[4] 

O mică parte din credincioșii antiecumeniști nepregătiţi, insuficient căliţi în focul luptei duhovniceşti, scârbiţi de atacurile lipsite de onestitate ale grupării minuscule extremist-schismatice, dezamăgiţi și debusolaţi de modul de evoluţie al încercărilor, s-au întors la bisericile de unde au venit, acceptând înfrângerea. Acesta a fost de altfel și scopul final al atacurilor concertate ale grupuleţului de tristă amintire. Reamintim că sancţionarea Preoţilor care au încetat pomenirea celor cu cuget ecumenist este un abuz dictatorial de putere din partea ierarhiei, deoarece singura obligație din canonul 15 I-II Constantinopol este aceea de a nu pedepsi clericii care le întrerup pomenirea,  pentru faptul că au dovedit că ierarhii sunt eretici. Nu episcopul este izvorul Harului dumnezeesc, ci Marele Arhiereu Hristos, prin Duhul Sfânt. Este şi motivul pentru care Preoţii nepomenitori pot sluji Sfânta Liturghie fără Antimisul semnat de episcopul locului.

Așa cum am fost avertizaţi de nenumărate ori, în predicile pline de învăţături în Duh Sfânt ale Sfinţiei Sale, Părintele Mărturisitor Claudiu Buză, „a te așeza confortabil în propria ta existenţă înseamnă a refuza darul lui Dumnezeu prin care se câștigă Împărăţia Cerurilor, luarea Crucii, și urmarea lui Hristos, prin care te întărești în Harul lui Dumnezeu. Aceasta nu numai în scopul egoist al propriei tale mântuiri, ci și pentru a veni în ajutorul aproapelui ca să ajungă la Mărturisire, la îngrădirea faţă de erezia propovaduită de arhiereii trădători ai Ortodoxiei”.

De asemeni de nenumărate ori, Sfinţia Sa Părintele Claudiu ne-a atenţionat „faţă de pericolul pe care îl prezintă pentru întreaga mișcare antiecumenistă, prezenţa unor persoane înzestrate cu calităţi, care s-au transformat într-un soi de justiţiari care pentru a-și satisface mândria și patima mâniei de care sunt stăpâniţi, în blogurile personale sau în ale celor cu același cuget extremist-schismatic, folosind un jargon ofensator pe măsură, atacă pe cei care au avut curajul să înfrunte pericolul pe care îl reprezintă infiltrarea ecumenismului satanic în viaţa Bisericii. Mărturisirea lor se reduce din păcate doar la folosirea canoanelor și versetelor din vieţile Sfinţilor Părinţi, cu care combat pe oricine, fără ca viaţa lor să fie o adevarată trăire în Hristos, prin cuget, simţire și mai ales fapte. Acest păcat este o hulă adusă Duhului Sfânt, chiar dacă recunosc sinodul din Creta, ca fiind tâlhăresc.”

Cu adâncă părere de rău între  „formatorii de opinie” îmbrăcaţi în reverendă (în număr infim), parte din ei dotaţi cu o elocinţă, o memorie şi o inteligenţă remarcabile, sunt şi cei, care susţin în continuare împărtăşirea cu Sfintele Taine în orice biserică sau mânăstire din cadrul BOR, chiar dacă critică din răsputeri erezia arhiereilor şi preoţilor în problema pseudo-sinodului din Creta, a filopapismului manifestat la cel mai înalt nivel, şi a apostaziei mai marilor bisericii în timpul aşa zisei pandemii cu coranavirusul gripal.

Dr. Gabriela Naghi

Pleroma ortodoxă îngrădită de erezie și Preoții care au întrerupt pomenirea ierarhului cu cuget ecumenist, au rămas în continuare în concepția mai marilor BOR, niște înșelați, rătăciți, schismatici, sectari, apelative răspândite și în conștiința unor creștini pomenitori. Împotriva noastră nu s-a pronunțat o excludere din Biserica Ortodoxă Română, noi am rămas în interiorul Bisericii, predaţi în întregime ascultării de poruncile lui Hristos-Dumnezeu, prin voinţă liberă hotărâţi să rămânem pe vecie „împreună cu Hristos, întru asemănarea Lui” -Sf.Cuvios Sofronie de la Essex

– arhiereii din Sinod în frunte cu patriarhul vremelnic îngăduit de Domnul la cârma BOR, au recurs la tăcere și indiferență, au ignorat cu dispreț totalitarist și bună știință, toate memoriile înaintate  de către Preoții Mărturisitori ai Adevărului Hristos în colaborare directă cu domnul teolog Mihai Silviu Chirilă, de domnia sa personal și de nenumărații binecredincioși mireni, documente importante pentru întreaga Ortodoxie, care au rămas fără răspuns, până în ziua de astăzi. Semnalăm cu durere poziția Pseudo episcopului Vincențiu Grifoni care în cadrul predicii rostite după încheierea Sfintei Liturghii la Biserica Sfânta Treime-Urziceni, a proferat cuvinte de dispreț la adresa Părintelui nepomenitor Claudiu Buză, fost slujitor la această biserică, prin care spunea, citez , că „a mai trecut unul care s-a spânzurat ca un Iuda”, „un eretic” căruia „nu-i va merge bine nici lui, nici celor ca el până la sfârșit”.

„Să ne gândim că Dumnezeu l-a lăsat pe diavol tocmai pentru ca noi, cuprinşi de frică, în aşteptarea atacului duşmanului, să fim mereu cu multă luare-aminte şi cu mintea trează şi pentru ca să ne uşurăm ostenelile pentru virtute, cu nădejdea plăţii viitoare şi cu răsplata bunătăţilor celor veşnice. Pentru ce te minunezi că Dumnezeu l-a lăsat pe diavol purtător de grijă al mântuirii noastre? L-a lăsat tocmai pentru ca să ne trezească din trândăvia noastră, să ne fie temei de cununi(…). Dacă vrei să ştii, şi diavolul ne este de folos dacă ne folosim de el cum trebuie; ne aduce mari foloase şi câştigăm nu neînsemnate lucruri”[2].

Demersuri, memorii și petiții, adresate ierarhiei şi patriarhului BOR, articole care au promovat lupta antiecumenistă de-a lungul celor șase ani, au făcut parte din arsenalul luptei Preoților nepomenitori, a domnului teolog Mihai Silviu Chirilă și a binecredincioșilor care s-au îngrădit de erezia proferată de ierarhii  BOR, dusă susținut cu curaj și dăruire, culminând cu a doua Sinaxă de la Botoșani din 1 mai 2019, a clericilor, monahilor și credincioșilor care au întrerupt pomenirea ierarhilor părtași ai adunării din Creta, după marea Sinaxă națională din iunie 2017, care s-a bucurat de o participare largă și oaspeți de excepție: Părintele Prof. Theodoros  Zisis, și fiul acestuia, Părintele Serafim Zisis, monah al Mânăstirii Sfântul Sava din Ierusalim.

Reamintesc pe scurt, următoarelor documente care au facut obiectul Sinaxei de la Botoșani din 1 mai 2019:

„Un călduros salut a adresat grupul de părinți nepomenitori din Republica Moldova, care au fost alături de noi încă de pe vremea primei sinaxe de la Botoșani, din 2017. După câte o alocuțiune aparținând celor doi distinși oaspeți din Grecia, care și-au manifestat bucuria față de existența unor fortărețe ale Ortodoxiei în întreaga lume ortodoxă și au afirmat că, prin lupta antiecumenistă pe care o ducem în toate țările, din ce în ce mai multă lume începe să înțeleagă ce se întâmplă în Biserică și ia atitudine, au fost prezentate două referate, unul aparținând părintelui Theodoros, despre caracterul eretic al papalității, și al doilea al părintelui Serafim, despre perspectivele luptei antiecumeniste în acest moment. Referatul Părintelui Theodoros a fost prezentat de către părintele Ioan Ungureanu, iar cel al părintelui Serafim, de către părintele Grigore Sanda.

Cuvântul doamnei doctor Gabriela Naghi a prefațat partea a doua a evenimentului, dedicată scrisorilor adresate conducerii Bisericii Ortodoxe Române, pe teme stringente legate de prezența ereziei ecumeniste în Biserica noastră și necesitatea imperioasă de a-i pune capăt. Domnia sa a prezentat în câteva cuvinte și activitatea siteului și revistei Mărturisirea Ortodoxă, care, la câteva luni de la înființare, au reușit să capteze atenția tuturor părților implicate în lupta antiecumenistă.

Au fost prezentate ulterior o serie de Documentele adresate Patriarhiei Române, care nu au primit nici un răspuns până acum:

– Prima scrisoare adresată sinodului BOR, a fost: Biserica Ortodoxă Română nu are ce căuta în Consiliul Mondial al Ereziilor. Ea se încheia cu o solicitare adresată ierarhiei de a renunța la ecumenism, de a retrage BOR din CMB și de a repune spiritualitatea și tradițiile ortodoxe în centrul trăirii adevăratei credințe. Petiția a fost citită de către Părintele Claudiu Buză, fiind semnată de aproape 250 de participanți.Menţionez că Pr. prof. dr. Ioan Sauca a devenit secretarul general în funcţie al Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), fiind primul român și al doilea ortodox (după profesorul grec Nikos Nissiotis), care ocupă o funcție înaltă la Institutul Ecumenic din Bossey și în cadrul CMB, motiv de mândrie sinceră ecumenistă la nivelul patriarhiei BOR.

– Cea de-a doua scrisoare, intitulată Maica acestui neam este Biserica Ortodoxă Română, prezintă coordonatele vizitei papei eretic Francisc în România, din perspectiva ortodoxă, și cere insistent Patriarhiei să ia o poziție corectă canonic față de acest eveniment și să refuze, după modelul Bisericii bulgare, să acorde binecuvântarea credincioșilor ortodocși pentru a participa la acest eveniment. Petiția a fost lecturată de către teologul Mihai-Silviu Chirilă, fiind semnată de 290 de participanți.

– A treia scrisoare, numită Schisma din Ucraina este o altă formă de uniație! demonstrează, cu argumente canonice, că recunoașterea autocefaliei “Bisericii Autocefale Ortodoxe Ucrainene” este un act schismatic, care îi atrage în schismă pe toți cei ce aderă la ea, fiind în plus o nouă formă de uniație. Documentul solicita ierarhiei române nerecunoașterea schismei ucrainene și neintrarea în comuniune cu cei ce o promovează. Petiția a fost lecturată de Părintele Cosmin Tripon și a fost semnată de 240 de participanți la sinaxă.

– Ultima petiție citită în plenul sinaxei, numită Credincioșii ortodocși nepomenitori au dreptul de a fi îngropați în cimitirele parohiale, a fost un model de notificare pentru credincioșii nepomenitori care doresc să fie îngropați în cimitirele bisericești ortodoxe ale parohiilor de care aparțin. Notificarea reprezintă o dorință a credinciosului ortodox, care este recunoscută și apărată de lege și trebuie respectată și de către preot.

Întâlnirea s-a încheiat cu citirea de către Părintele Ioan Ungureanu, președintele de onoare al sinaxei, a unei declarații, prin care cei prezenți s-au delimitat de toate erorile adunărilor de la Roman, Satu Mare și Mestecăniș, de toate afirmațiile celor care batjocoresc lupta antiecumenistă a unor Biserici locale și episcopi mărturisitori, ale celor care neagă Tainele în bisericile care nu au întrerupt pomenirea. Declarația reafirmă dorința de a continua mărturisirea împotriva ereziei, în primul rând prin nepomenire, iar la cei ce nu au încă curajul sau pregătirea pentru acest pas, prin mărturisire publică, atenționând că atitudinea noastră nu îndeamnă pe nimeni la inactivitate și lipsă de atitudine față de erezie. Documentul a fost semnat de 257 de participanți”[3].

Marea bucurie oferită în dar de către Domnul Hristos la încheierea cu succes a lucrărilor sinaxei, care a necesitat foarte multă muncă și jertfă la nivel material, logistic și organizatoric, în care s-au implicat Părinții Mărturisitori, domnul teolog Mihai Silviu Chirilă și mulți binecredincioși  s-a încercat a fi umbrită de o lovitură a bezbojnicilor virtuali, o conspirație tâlhărească a unor prefăcuți și vicleni asa- ziși mărturisitori, care în umbra anonimatului au vărsat veninul și otrava din prea plinul inimii lor.

Aceste persoane lipsite de bărbăție duhovnicească, pripășiți zilieri în slujba oricui, bârfitori de profesie, au dus zile în șir o acțiune concentrată pe bloguri, prin articole și discuții defăimătoare, obsesiv-mincinoase, prin atacuri directe la persoană, căutând cu nesaț descredibilizarea, umilirea, discreditarea și persiflarea fraților noștri în Hristos din conducerea mișcarii antiecumeniste, în scopul de a o destabiliza definitiv. Acţiunea lor soldată cu un eșec răsunator nu a servit la nimic.

Dr. Gabriela Naghi

Dintre Patriarhiile tradiționale, numai la noi aplicarea hotărârilor semnate la Kolymbari, în care s-a legalizat ecumenismul drăcesc, s-a manifestat într-un mod atât de barbar și dramatic. De ce forțele răului s-au manifestat astfel numai în BOR, post-Creta? Răspunsul la întrebare îl găsim în modul în care s-au comportat, conducătorii lumii ortodoxe față de documentele eretice sinodale cretane. Astfel reamintim că la minciuno-sinodul de la Kolymbari 2016:

– Patriarhiile rusă bulgară, georgiană și antiohiană nici măcar nu au participat; 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Georgia a afirmt, analizând documentele sinodului tâlhăresc din Creta în articolul 4: “Documentele din Creta trebuia să reflecte învățătura Bisericii Ortodoxe, ceea ce nu este cazul acestor texte”.

În limbaj diplomatic bisericesc, ideea că aceste documente nu reflectă învățătura Bisericii Ortodoxe înseamnă că ele sunt eretice.

– Patriarhia sârbă a avut o poziție mult mai critică decât celelalte patriarhii (cu cei 17 arhierei care nu au semnat),

– Patriarhia Constantinopolului, vândută puterilor străine cu sediul în SUA, condusă de un ereziarh mason de grad 33, nu are prea mulți credincioși cărora trebuie să le dea socoteală.

– Patriarhia Ciprului are episcopii săi mărturisitori (Atanasie de Limassol, Neofit de Morfou, Nicolae de Amathus, Epifanie de Ledra, Porfirie de Neapolis, care nu au semnat)

– celelalte Biserici mici nu au avut astfel de probleme întrucât abia supraviețuiesc ca minoritate.

– singurul ierarh din Biserica Greciei care nu a semnat documentele cretane este ÎPS Hierotheos de Nafpatkos, sfătuitorul de taină al Arhiepiscopului Ieronim, care a semnat recunoașterea autocefaliei schismaticei formațiuni din Ucraina înființată de ereziarhul Bartolomeu, în concordanță cu dorința inițiaților lojilor masonico-sionisto-globaliste. Aceasta a fost perdeaua de fum sub care s-a manipulat atenția întregii Ortodoxii de la marele țel final al tâlhărescului sinod din Creta: realizarea noii religii mondiale, a unicului guvern mondial, care pregătește calea antihristului care nu e nicidecum departe, ci este pe drum.

„Rogu-vă pe voi, prin numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca să grăiți la fel totdeauna și nu fie între voi schisme” (I Corinteni 1,10) ca  să  păziți  cu siguranță, ca pe o comoară bună, credința noastră cea adevărată și predată de Părinți, nimic adăugând, nimic scoțând. Căci nu am avut până acum o credință cu lipsuri, nici nu am avut nevoie de vreun sinod sau hotărâre de credință [oros], ca să aflăm ceva mai nou, noi, fiii și ucenicii Sinoadelor Ecumenice și ai Părinților care au luminat în acestea și între acestea” (Sfântul Marcu Evghenicul – Opere vol. I, Editura Pateres 2009, pag 127).

În toți acesti ani s-a manifestat tot mai pregnant apostazia de la Dreapta Credință Ortodoxă a arhiereilor BOR și disprețuirea autoritară a tuturor credincioșilor, prin:

– manipularea vicleană a conștiintei ortodocșilor de către marii arhierei ai BOR, prin implementarea treptată, fără zgomot pentru a nu apare reacții nepotrivite împotriva hotărârilor documentelor eretice cretane în viața Bisericii(ex.:Botezul a devenit valabil și prin turnare, nu doar prin întreita afundare)

Notăm că aceste documente aprobate la minciuno-sinodul din Creta 2016, nu au fost prezentate și supuse discuției înainte sau după Marea Înșelare, credincioșilor de rând de către preoții din eparhii, cerință absolut obligatorie raportată la importanța momentului în viața bisericii. 

– comportamentul plin de afecțiune fraternă și prietenie nedisimulată al patriarhului și simbriașilor săi ierarhi, arătat ereticului papă Francisc în timpul vizitei sale în Romania în iunie 2019, amplu prezentat la vremea respectivă. El a continuat drumul trasat de predecesorii săi, Patriarhul Teoctist, care l-a primit cu fală și considerație frățească pe ereticul mason papa Ioan Paul al II-lea,  Patriarhul mason Miron Cristea şi  Patriarhul Iustinian Marina, cu largi şi fructuoase întâlniri ecumeniste la nivel înalt.  Este vorba aici de o perfidă chemare la trădarea Ortodoxiei şi a lui Hristos, adresată sufletelor binecredincioase din BOR, supuse la o grea încercare duhovnicească, de către chiar Păstorii lor. 

Mitropolitul Teofan al Moldovei și Bucovinei, care pretinde că nimic nu s-a întâmplat la Creta și că acolo s-a apărat Ortodoxia, stereotip emis la unison de către toți ceilalți arhierei ai sinodului BOR, a fost prezent la pelerinajul catolic organizat în onoarea papei. Ereticii niciodată nu se vor întoarce la Biserica lui Hristos, dacă îi întărim în convingerea că şi ei au Biserică şi Sfinte Taine, prin participarea noastră la rugăciunile în comun cu catolicii, luteranii şi protestanţii, fapte ce-i odihnesc pe aceştia în ereziile credinţelor lor. Limpede trebuie să fie pentru oricare dintre “ortodocşi” – ierarhi, preoţi, călugări, teologi sau mireni – ce se pleacă spre comuniunea cu ereticii, că se leapădă de Tru­pul Mistic al Bisericii lui Hristos, fapt pentru care aceştia se vor judeca laolaltă cu ereticii, alături de care s-au rugat şi îm­păr­tăşit (Doamne, fereşte!), dar mai ales se vor osândi pentru sminteala ce o ara­tă celor neîntăriţi în credinţă.

Între încoronarea sa ca „prinț al Bisericii” în sinagoga din Iași și participarea ca „pelerin” la pelerinajul papist din Piața Palatului, Mitropolitul Teofan a găsit timp să târască prin tribunale și să asmută jandarmii, împotriva celor care au îndrăznit să afirme adevărul de credință în Biserica Ortodoxă de peste două mii de ani.(cei 257 de evlavioși ortodocși în frunte cu Părintele lor duhovnicesc-Preotul Ioan Ungureanu-parohia Schit Orășeni)

– ignorarea Sfintelor Canoane și a învățăturii Sfinților Părinți, cu zâmbetul pe buze de către Mitropolitul Teofan și de către Pseudo episcopul Sofronie, pe care îl considerăm fost ierarh ortodox, actual trecut la greco-catolici printr-un act de simpatie reciproc consimțită.

-desconsiderarea și umilirea continuă a preoților lui Hristos, care au întrerupt pomenirea ierarhului căzut în erezie și a credincioșilor îngrădiți canonic de erezia propovăduită de acesta, unii alungați din biserici, cu ajutorul forțelor de ordine și a celor judecătorești (este cazul Părintelui Ioan Ungureanu), rămași efectiv în stradă, fără mijloacele necesare unui trai onest, pentru ei și familiile lor. Victoria finală a Părintelui Ioan Ungureanu şi a turmei sale binecredincioase asupra vrăjmasilor Bisericii Sale se datorează Harului Arhierului Hristos , care i-a acoperit pe cei care au continuat neabătuţi lupta întru mărturisirea Adevărului. Toate acestea au fost pe larg dezbătute prin relatările prezentate de domnul teolog Mihai Silviu Chirila şi Sfinţiţii Părinţi nepomenitori, Claudiu Buză, Vasile Ioviţă şi Cosmin Tripon. După 6 ani de luptă antiecumenistă dusă cu slabele noastre puteri, aduc prinos de recunoştinţă cu dragoste doamnelor Preotese, soţiei dl.teolog Mihai Silviu Chirilă, care au sprijinit cu devotament şi dăruire, lupta soţilor, ducând cu răbdare, multe, neştiute  lupte, suferind în taină din dragoste pentru Hristos,  a căror contribuţie a fost esenţială şi pe care Atotmilostivul Hristos o va răsplăti la vreme, înmiit, după slavită Voia Sa! Vrednice sunt aceste Mironosiţe ale Mântuitorului Hristos! 

Dr. Gabriela Naghi

Publicăm acum, şi-n zilele ce urmează, excelentul studiu al Distinsei Doamne Doctor Gabriela Naghi, privitor la sinodul II tâlhăresc din Creta, cu implicaţiile şi urmările sale nefaste, pe care le trăim azi. Istoria Bisericii noastre ne arată că atunci când ierarhii abdică de la datoriile lor, rolul Poporului Dreptcredincios, agonisit de Dumnezeu (II Petru 2, 9), devine determinant în apărarea Sfintei Credinţe Ortodoxe. E o datorie sfântă şi totodată o chemare a credincioşilor noştri, precum ne-a scris Sfântul Apostol Pavel ,,umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi’’ (Efeseni 4, 1).

„ Căci cel ce primește eretic, se supune vinei aceluia; iar cel ce se împărtășește cu cei ce nu sunt de împărtășit, neîmpărtășit se află, ca unul care dă peste cap Dreptarul Bisericii”. (Epistola aghioriţilor către împăratul Mihail Paleologul în Eseu istoric al monahului Callistos Vlastos [1896])

În ziua de 16 iunie, 2022 se împlinesc 6 ani de la marea apostazie, care a legalizat ecumenismul prin semnarea de către ierarhia BOR în frunte cu Patriarhul Daniel, a documentelor emise de sinodul tâlhăresc de la Kolymbari 2016. La bilanţul celor 6 ani de luptă după putere împotriva ecumenismului, constatăm că apostazia arhiereilor BOR în frunte cu Patriarhul Daniel – a depășit orice trădare criminală a Neamului Românesc Ortodox, fiind cea mai periculoasă și mai vicleană apostazie a unor arhierei, din ultima sută de ani. 

Tot în această zi sărbătorim cu dragoste, evlavie şi înaltă cinstire pomenirea a 9 ani de la înălţarea la ceruri a sufletului Cuviosului Părinte Justin Pârvu, ctitor de mânăstiri şi aşezăminte monahale, iubitor de oameni și odihnitor de suflete, model de erou şi sfânt al neamului românesc, încă din timpul vieţii sale! Mărturisitor până la moarte în iadul temniţelor comuniste a înfruntat plin de curaj şi vitejie 17 ani teroarea bolşevico-evreiască, în temutele închisori de la Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud, Baia Sprie.

În conștiința poporului român ortodox, Cuviosul Părinte Justin a rămas un aprig şi smerit Mărturisitor al Adevărului Hristos, căci el a primit „Credinţa dată Sfinţilor, odată pentru totdeauna”. Aceasta l-a ajutat să lupte întreaga sa viaţă cu armele duhovnicești, alături de fraţii săi întru credință, cuget și simțire din temnițele şi lagărele de muncă bolşevice, în vremurile de prigoană ale Bisericii, şi după aceea, biruind răul ascuns în viclenele uneltele ale satanei. 

Smerenia desavârsită este ceea ce avea din plin Cuviosul Părinte Justin, înnoitor exemplar al vieţii monahale de obşte şi mai ales vindecător de suferinţe şi boli trupești, ziditor şi trezvitor de conștiinţe întru frumuseţea de nedescris a Ortodoxiei. Pentru toţi iubitorii de Hristos, el a rămas Marele Duhovnic care asculta cu răbdare şi dragoste nețărmurită, durerile şi suferințele de tot felul ale celor pe care i-a iubit necontenit, căutând prin sfaturi şi binecuvântari, să mângâie şi să aline pe toți cei năpăstuiți, îndrumându-i  pe calea cea strâmtă a mântuirii.

Ne ascultă şi acum de la picioarele Tronului dumnezeesc, ca unul ce a câștigat cu prețul vieții sale, răbdând până la sfârșit, multă îndrăznire către dulcele Împărat Hristos, și mijlocește acum pentru noi, cei nevrednici, să primim încă de aici, Pacea şi Bucuria cea de Sus.

Profețea vasul ales al Domnului Hristos despre vremurile rele pe care le trăim: „Globalizarea vine ca un buldozer care strivește totul înaintea lui. Și odată cu globalizarea, erezia ecumenismului, pofta pentru consum prostesc peste nevoie… Am aderat la Uniunea Europeană… Am zis cândva: intrarea în UE este ieșirea din Ortodoxie. Dar revin și zic: depinde de noi să nu lepădăm deodată credința. Că și o haină nu o dezbraci dintr-o mișcare, mai întâi scoți o mânecă, apoi cealaltă. Până atunci, s-ar putea ca poporul să se deștepte. 

Dacă nu ne vom așeza genunchii la pocăință, dragii mei, nu vom reuși nimic. Dacă ne vom ruga însă cu râvnă, dacă ne vom osteni în rugăciune, Dumnezeu va face ca totul să fie posibil. Și toate aceste încercări, globalizare, ecumenism și cine știe care altele, toate vor fi spulberate de forța rugăciunii”.[1]

Să ne învrednicească Cel Prea Înalt să avem parte de sfintele sale rugăciuni în tot timpul şi în tot locul! Amin

Marii Duhovnici ai neamului nostru ortodox, dintre care cei dintâi Cuvioşii Părinți Mărturisitori din temnițele comuniste, Justin Pârvu și Arsenie Papacioc, Părintele Gheorghe Calciu și-au exprimat public în nenumărate ocazii, dezaprobarea față de ecumenismul feroce în care s-au adâncit arhiereii de la cel mai înalt nivel al Bisericii noastre strămoșești. Dar cine i-a luat în seamă?

Deocamdată nici un Ierarh al BOR nu a retractat nimic din ereticele documente semnate în Creta și mai mult  decât atât, purtătorii de mitre aurite, proteiereii şi stareţii mânăstirilor, s-au grăbit să pună în practică hotărârile aşa zisului Sfânt şi Mare Sinod din Creta 2016. Cât despre problema spinoasă a ieșirii BOR din cadrul CMB, solicitată a fi discutată de către sinodul BOR, în urma  hotărârilor votate unanim de participanții la sinaxele din Botoşani şi a cererilor adresate direct Patriarhului Daniel, ea nu a fost niciodată luată în discuţie la şedinţele sinodului BOR şi nu s-a primit din partea acestuia nici un răspuns până acum. Tăcere absolută! De-a lungul celor 6 ani care au trecut de la minciuno-sinodul de la Kolymbari, sub conducerea falsului patriarh Bartolomeu, în interiorul BOR au avut loc foarte multe acțiuni și manifestări ecumeniste, rugăciuni în comun cu ereticii, în timpul  Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea creştinilor desfașurată în prima lună a fiecărui an.

Dr. Gabriela Naghi

Vestea că în 16 iunie 2016 urma să aibă loc un sinod panortodox mai întâi mi-a umplut sufletul de speranță și de optimism. M-am gândit că, iată, s-a găsit un bun prilej de a se face misiune la nivel mondial pentru a veni în sprijinul celor care, din vina unor formatori de opinie smintitori, au apucat pe căi greșite ajungând astfel în secte și în erezii. Compasiunea pentru aproapele este un sentiment creștinesc care trebuia să conducă la găsirea unor modalități de rostire a Adevărului astfel încât toți oamenii să înțeleagă că Biserica Ortodoxă este ,,una, sfântă, sobornicească și apostolească”, așa cum mărturisim în Crez.

Credeam cu naivitate că, după acest sinod, nu voi mai întâlni sectari care să distribuie cărți eretice și că se vor înmulți misionarii ortodocși… Și mai credeam că moralitatea creștină va fi pusă la loc de cinste în societate pentru a se asigura un climat favorabil mântuirii oamenilor. Aș fi vrut să se ia atitudine împotriva marilor păcate care bântuie: avortul, vrăjitoria și desfrânarea. Cum ne raportăm la pruncii uciși prin avort? Sunt ei doar niște bucăți de carne inutile care au rămas în clinica de avort sau sunt niște membri ai familiei față de care avem obligații? Ce impact are vrăjitoria asupra omului? Care sunt consecințele acesteia mai ales pe termen lung? Am crezut că după acest sinod numărul divorțurilor se va reduce, iar politica mondială se va subordona moralei ortodoxe… Moralei ortodoxe, nu vreunei țări care se bate cu pumnul în piept la adăpostul Ortodoxiei!

În sfârșit, am crezut că ierarhii cei mai râvnitori din toată lumea, recunoscuți de popor ca vase alese ale Duhului Sfânt, vor lua cele mai bune hotărâri în probleme de dogmă, de morală și de administrație bisericească…

Am observat rând pe rând niște contradicții între aparență și esență care mi-au dat de gândit. Acest sinod era numit ,,panortodox”, deși lipseau membrii din patru patriarhii importante!!! Am crezut că nu am înțeles eu sensul cuvântului ,,panortodox” și am alergat la dicționar și iată explicația găsită: ,,care privește toate bisericile ortodoxe; al întregii ortodoxii”. Prin neparticiparea reprezentanților din patru patriarhii, acest sinod nu a fost deloc panortodox!!! Așadar, s-a pornit la drum cu o minciună, iar tatăl minciunii știm cine este! Deci pica din start și atributul ,,sfânt”! Atunci m-au trecut fiorii amintindu-mi de divinizarea zeilor păgâni și am început să intuiesc adevăratul rol al acestui sinod: să declare ,,sfânt” ceea ce nu este! Cu ce scop? Pentru a pregăti ideologic oamenii să accepte Crislamul, adică noua religie mondială ce se afișează deja!

În documentul ,,Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”, am găsit următoarea frază: ,,Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii, din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării sau a unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice.” Dacă-i așa, cum ne raportăm la rugăciunile împreună cu cei de alte confesiuni? Cine trebuie condamnat: cei care vin cu pancarte și spun că nu avem voie să ne rugăm împreună cu ereticii sau organizatorii unor astfel de ,,evenimente”. Cine apără Ortodoxia autentică? Cine dezbină? Să deduc că Ortodoxia este cea pe care o impune în mod practic Sinodul, nu cea pe care ne-au lăsat-o sfinții?  Deci după model papist, în 2016, la Creta, Sinodul s-a autozeificat! Modul în care a fost primit Papa în România confirmă, de asemenea, acest lucru. ,,De condamnat” sunt cei care nu sunt de acord cu astfel de vizite, nu cei care le organizează!

Crucea lui Baphomet a apărut nu doar pe unele biserici și mănăstiri, ci chiar și pe coperțile cărților bisericești, dar, dacă Sinodul spune că e ortodoxă, ortodoxă rămâne! Doar nu degeaba s-a autozeificat! De asemenea introducerea unor semne oculte în arta bisericească nu deranjează pe nimeni. Dacă Sinodul spune că acestea sunt ortodoxe, ortodoxe rămân!!

De aici până la politizarea Ortodoxiei n-a mai fost mult. Pandemia a scos la iveală aspecte de-a dreptul primejdioase pentru mântuirea noastră. Mai ales în Grecia, dar pe alocuri și la noi, preoții au fost atrași în acțiuni de promovare a serului experimental numit ,,vaccin”. Faptul că unele ingrediente ale acestui ,,vaccin” generează codul MAC, detectabil chiar și cu un telefon, nu a deranjat prea mult sinoadele locale. Dacă Sinodul impune preoților cooperarea cu autoritățile în vederea ,,imunizării” populației, așa rămâne! Ce pecetluire? Ce e cu ,,băbismele” astea? Omul ,,trebuie” digitalizat și obligat să asculte de inteligența artificială și, dacă politica satanistă o cere, chiar de antihrist! Ce 666? Mai degrabă să se modifice Biblia decât să se atragă atenția asupra implicațiilor pe care le are pecetluirea pe plan duhovnicesc!!! Capitolele 13, 14 și 15 sunt scrise pentru aceste vremuri și acestea trebuie explicate creștinilor. Faptul că există ceva fără de care nu putem vinde sau cumpăra, care este prezentat ca indiciu al modernității, trebuie privit cu îngrijorare din perspectiva mântuirii. Una e să fim stăpâni pe corpul și pe mintea noastră și alta e să nu fim! Aceasta e problema! Iar, dacă sinodul spune că nici aceasta nu e o problemă…, atunci el însuși e problema! Dumnezeu a lăsat preoți și ierarhi ca sa ne ajute să ne mântuim, nu ca să ne călăuzească spre iad!

Tot de politizarea Ortodoxiei ține și atitudinea prea înțelegătoare față de mișcările LGBT! Sigur că, în vederea reducerii populației, elitele au tot interesul să exploateze patimile omenești, dar Biserica Ortodoxă trebuie să-și manifeste foarte categoric dezacordul. Tăcerea este un păcat grav.

În loc să fie făcută misiune creștină cu această ocazie, la Sinodul din Creta, celelalte confesiuni creștine au fost numite ,,biserici”. Acest lucru a fost de neacceptat pentru unii preoți, motiv pentru care s-au delimitat canonic de o astfel de erezie și au întrerupt comuniunea ierarhilor. Obișnuiți cu zeificarea Sinodului, majoritatea ierarhilor români, condamnă nesupunerea acestor preoți. Așadar, o altă ,,realizare” a Sinodului din Creta a fost înlocuirea ascultării ortodoxe cu supunerea! Să fim atenți la enunțul ,,Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unităţii Bisericii”! Despre ce unitate poate fi vorba? Din aproape în aproape, se observă o subtituire de termeni în documentele Sinodului din Creta. De fapt, Sinodul condamnă orice acțiune îndreptată împotriva unității ecumenismului! De aici rezultă că scopul acestui sinod a fost legiferarea ecumenismului!  În numele unității ecumenismului au fost caterisiți cei care ,,și-au permis” să afirme altceva decât ceea ce s-a semnat la ,,Sfântul” și ,,Marele” Sinod! Astfel, ascultarea de Dumnezeu începe să fie înlocuită cu ascultarea de om, ceea face posibilă închinarea la antihrist! În acest caz, persecuția tuturor creștinilor este inevitabilă!

Despre Papa nu  se precizează nimic, dar observ că este lăsat să dea tonul și urmat mai mult sau mai puțin discret de către ortodocși în probleme concrete precum vaccinarea, atitudinea fată de LGBT etc. Să înțelegem de aici că  la nivel înalt se pune problema subordonării față de Papa?

Pacea Bisericii Ortodoxe la nivel instituțional se destramă, iar necuratul își face de cap la nivel mondial și nu numai. Însuși Dumnezeu ne arată că am luat-o pe alături de drumul mântuirii, prin tot ce se întâmplă, până ne băgam mințile în cap! Dumnezeu îngăduie o vreme de pocăință pentru trădarea Lui prin păcatele noastre, ale tuturor, și pentru trădarea Credinței Ortodoxe.

Îmi păstrez optimisml și cred că Biserica Ortodoxă se află acolo unde se află Adevărul și nu se confundă cu instituția bisericească, aceea care poate fi influențată politic! Biserica Ortodoxă supraviețuiește prin cei care păstrează Credința cea adevărată și fac voia lui Dumnezeu. Dumnezeu să ne ajute pe toți! Amin.

Lucreția P.

Zis-au în inima lor, împreună cu neamul lor: „Veniţi să ardem toate locurile de prăznuire ale lui Dumnezeu de pe pământ” (Psalmul 73, 8). Acesta este modul de gândire al sataniştilor din vremea noastră: să ardem, să distrugem, să nimicim. În minţile lor înguste şi întunecate de ură încape doar acest primitivism agresiv, specific târâturilor, care mai ridică uneori capul doar să vadă dacă şi-au mulţumit stăpânii.

Zilele acestea, marea problemă a României este bisericuţa din Constanţa, construită, zice-se, fără autorizaţie cu mai mulţi ani în urmă. Radu Mazăre, uşureze-i Dumnezeu pedeapsa, nu s-a împiedicat de ea. A venit acest individ, Vergil Chiţac, nume predestinat veşniciei tenebrelor, şi a lucrat ca la carte: a obţinut o sentinţă judecătorească de demolare, şi-acum nu mai poate dormi noaptea, gândindu-se care ar fi momentul potrivit ca să trimită buldozerul. Grohăitorii de ambe sexe din presă au sărit ca arşi, arătându-se indignaţi de îndrăzneala unor credincioşi de a-şi înălţa un locaş extrem de modest, după posibilităţile momentului, de închinăciune. Trebuie musai dărâmat. Azi aşa, iar mâine vor merge la Mănăstirea Curtea de Argeş şi vor cere autorizaţia de construcţie a bisericii. Bineînţeles, călugării nu vor avea ce să arate, şi-atunci un nou proces, o nouă agitaţie a sataniştilor, care vor invoca legea şi vor cere dărâmarea acelei splendori a Neamului Românesc.

Am scris adesea despre ÎPS Teodosie, şi niciodată de bine. Acum am această mulţumire imensă să-l văd apărând bisericuţa constănţeană de furia sataniştilor. Niciunul din ceilalţi ierarhi n-ar avea curajul să-i înfrunte pe aceşti trădători de Neam. ÎPS Sa nu e bine văzut în sinodul de la Bucureşti, tocmai pentru că este o voce care nu se potriveşte cu supuşenia jenantă a majorităţii purtătorilor de mitră. Înalt – Preasfinţitul Teodosie mai are de făcut un pas mic, care l-ar aşeza în rândul arhiereilor lui Hristos: să declare public că îşi retrage semnătura de pe documentele sinodului tâlhăresc din Creta, care a adus multă tulburare în Biserica noastră. Atât. De celelalte se vor îngriji credincioşii, adică Biserica.

Să nu uităm că Biserica are puterea primită de la Hristos de a dezlega orice legătură a nedreptăţii. A primit însă şi puterea de a lega, şi aceşti bipezi, dărâmători de locaşuri sfinte ar trebui legaţi să nu-şi găsească liniştea, să nu aibă parte de Slujba înmormântării, de dezlegările rânduite, dacă nu se vor pocăi. Au uitat de Ceauşescu? Le recomnd sa nu uite.

Presbiter Ioviţa Vasile

Cei care se ocupă cu lupta pentru unire, ori se amăgesc, ori sunt mânaţi de cine ştie ce pricini. Acest lucru este inacceptabil. Toate s-au petrecut o dată cu trecerea timpului şi în, problema unirii, cuvântul politic a avut întâietate faţă de cel reli­gios. Când vom auzi că diavolul se va uni cu cetele îngereşti, atunci vom crede că cei de altă credinţă vor să se unească sincer cu noi… Dacă-şi vor da seama de rătăcirea lor, sunt datori să se întoarcă de unde au plecat, fără nicio condiţie. Este amuzant să ceri să se facă sinoade pen­tru unire… Biserica Răsăriteană are deschise colimvitrele cu apă sfinţită. Cel ce vine spre ea de bunăvoie, nu va fi dat afară. Biserica Răsăriteană nu poate să schimbe nicio virgulă din ceea ce au instituit Sfinţii Părinţi.

Botezul latinilor este mincinos şi nu este pri­mit, fiindcă ei sunt eretici… Latinii sunt nebote­zaţi, fiindcă nu se săvârşesc cele trei afundări ce­lui botezat. Luptăm pentru credinţa Părinţilor noştri

Ce să discutăm cu papistaşii? Dacă este în re­gulă adăugirea lor la Simbolul Credinţei, pe care noi îl ţinem neschimbat cu harul lui Hristos, …sau nebunia lor despre infailibilitatea papei, care nici nu încape în mintea omului simplu? Monahii simpli aghioriţi cred că astfel de dialoguri sunt în­găduite la facultate, pentru discuţii istorice şi aca­demice. Credem nezdruncinat că discuţii despre credinţa noastră sunt inacceptabile. Rămânem cre­dincioşi celor şapte Sinoade Ecumenice şi hotărâ­rilor inspirate de Dumnezeu ale Sfinţilor Părinţi. Avem mărturisirea Ortodoxiei şi îi primim cu pri­etenie pe cei de altă credinţă care acceptă mărturi­sirea şi dogmele noastre. De asemenea ne rugăm „pentru unirea tuturor…”

Să rămână credincioşi celor spuse de cele şapte Sinoade Ecumenice, să îndepărteze inova­ţiile lor neîntemeiate şi atunci nu mai e nevoie de niciun dialog. Ne vom uni automat dogmatic şi li­turgic şi într-un glas şi într-o inimă vom slăvi nu­mele Preasfântului nostru Dumnezeu, aşa cum se cuvine să facă fraţii creştini. Nu suntem cuprinşi de ură faţă de alte religii, după cum vor să ne caracterizeze superficialii susţinători ai unirii. Ne luptăm pentru credinţa Părinţilor noştri şi avem datoria duhovnicească să le aducem la cunoştin­ţă creştinilor ortodocşi cele de mai sus, pentru a-i apăra de cursa satanică a uniţilor.

Niciodată Biserica Apuseană n-a vrut cu ade­vărat unire întru Hristos cu cea Răsăriteană, iar dacă s-a prefăcut că întinde o mână spre asta, a făcut-o doar din dorinţa de înrobire a Ortodoxiei. Dacă cineva spune că astăzi s-au schimbat lucrurile şi vremurile, vom răspunde că poate s-au schimbat, dar de-a lungul timpului această mentalitate a stăpânit la Roma, această lăcomie de a înghiţi. Timpul a arătat mulţimea atacurilor văzute şi nevăzute, din faţă şi din lături, pe care Apusul le-a dat asupra Bisericii şi a mult-pătimitorului nostru popor, şi toate relele care ne-au venit din Apus.

De curând s-a întâmplat în Răsărit stingerea celor şapte făclii creştine ale Apocalipsei de către necredincioşi, în aplauzele entuziaste ale lumii catolice. Tăcerea vinovată a Apusului „creştin”, în frunte cu tronul papal a fost grăitoare, atunci când a fost vandalizată marea cetate. Şaizeci de biserici au fost jefuite şi pustiite de vrăjmaşii creştinismului şi Apusul cel… prietenos n-a mişcat nici măcar un deget pentru a împiedica o astfel de fărădelege. Ortodocşii răsăriteni să rămână statornici şi neclintiţi în cele învăţate şi predate de strămoşii lor şi să stea departe de discuţiile cu catolicii, căci ele sunt nefolositoare şi zadarnice, cum spune Apostolul.

Cei ce se grăbesc spre unire aleargă în zadar. De vreme ce Biserica Apuseană pune condiţia, pentru a se uni cu cea Răsăriteană, ca aceasta din urmă să recunoască rangurile absurde şi antievanghelice ale papei şi acceptarea inovaţiilor papale, lucrările şi acţiunile pentru unirea Bisericilor vor rămâne simple dorinţe irealizabile.

Arhim. Gavriil Dionisiatul

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Aici, în biserică, omul descoperă adevărata noblețe a sufletului său, prețul și scopul vieții, menirea lui; aici i se dezmeticește sufletul din năuceala deșertăciunilor și patimilor vieții; aici își descoperă destinul vremelnic și veșnic; aici își cunoaște amara și adânca sa cădere și stricăciune prin păcat; aici i se descoperă Mântuitorul și mântuirea noastră, mai cu seamă în sfintele și de-viață-făcătoarele Sale Taine; aici i se face cunoscută adevărata sa relație cu Dumnezeu, cu semenii, cu familia, cu societatea în care trăiește. Biserica este cerul pe pământ, locul celei mai strânse uniri cu Dumnezeirea; școală cerească, ce îl învață viețuirea cerească, comportamentul ceresc; este pridvorul cerului; locul rugăciunii, mulțumirii și doxologiei obștești înălțate lui Dumnezeu, Cel în Trei Ipostasuri, Creatorul și Păstrătorul a toate, locul unirii cu Sfinții Îngeri. Ce ar putea fi mai de onoare decât biserica? Nimic.
În dumnezeieștile slujbe sunt înfățișate ca într-o schiță sinoptică destinele neamului omenesc, de la început și până la sfârșit; dumnezeieștile slujbe sunt alfa și omega destinelor lumii și omului.

Aici este școala pocăinței, a împăcării omului cu Dumnezeu; de aceea auzim aici atât de des strigătul de căință al păcătosului smerit: „Doamne, miluiește!” – fiindcă acesta este strigătul celui ce se căiește; „Dă, Doamne!” este glasul celui sărăcit de păcat.
Ajută-ne, Doamne, căci am sărăcit foarte, ca degrabă să ne învrednicim de bunătățile Tale!

(Ioan din Kronstadt, Liturghia – cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserică și cultul divin ortodox, Ed. Deisis, Sibiu, 2002)

Text selectat şi îngrijit de Dr. Gabriela Naghi

Răutatea şi prostia celor care-L tăgăduiesc pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos pare că nu au margini. Mi-aduc aminte că, în anii întunecaţi ai comunismului, ni se spunea la şcoală ceea ce şi nebunul grăia în inima sa: ,,Nu este Dumnezeu’’(Psalmul 13, 1). Despre Domnul Iisus Hristos afirmau că este un mit, că El n-a existat niciodată. Dar omul întreg la minte îşi punea fireasca întrebare: dacă Hristos n-a existat, cum se face că numele Lui este cunoscut peste tot pământul          şi pretutindeni s-au înălţat biserici spre slujirea şi cinstirea Lui? Cei care gândeau astfel, simţeau că propaganda comunistă atee este impregnată de minciună. Văzând că minciunile lor sunt vădite, slujitorii diavolului au schimbat strategia: admit că Domnul Hristos a existat într-adevăr, dar El n-a fost Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, cum Îl mărturiseşte Biserica Sa, ci un om ca oricare altul, Care a trăit pe pământ, a fost omorât pe Cruce şi aici s-a sfârşit tot, căci El n-a înviat. Vârful de lance al acestei propagande mincinoase sunt diavolii fără coarne, cum îi numea Părintele Cleopa, martorii zişi ai lui Iehova, în fapt ai diavolului, ale cărui minciuni le răspândesc cu asiduitate. Aceştia au o carte satanică, numită ,,Cel mai mare om care a trăit pe pământ’’, plină de minciuni şi hule la adresa Domnului. Este uşor de înţeles că în spatele iehoviştilor stau urmaşii ucigaşilor Domnului Iisus.

 Astăzi pomenim pe Sfânta Fecioară şi Muceniţă Acvilina, cea care bine învăţa pe fecioarele de seama ei despre Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat. Acestea au întrebat-o: ,,Dacă Acela, despre care tu grăieşti, a făcut atâtea bunătăţi în lume, atunci pentru ce iudeii, din al căror neam a fost şi El, nu Îl au ca pe un Dumnezeu?’’ Bună întrebare! De mare mirare este lucrul acesta. Cine poate să înţeleagă de ce, până în ziua de astăzi, iudeii urăsc şi hulesc pe Fiul lui Dumnezeu? Sfânta Acvilina le-a răspuns: ,,Totdeauna neamul jidovesc se abate din calea cea dreaptă, şi având sufletul orbit de răutate şi cerbicea învârtoşată, leapădă cele ce sunt drepte şi adevărate. De aceea s-au lepădat de Acela Care le-a făcut prea mult bine, dându-L la Pilat, spre a fi răstignit’’. Antipatul păgân al locului a adus-o pe Sfântă la judecată. Pentru el zeii cei diavoleşti erau vrednici de cinste, iar pe Mântuitorul Hristos Îl numea batjocoritor ,,Cel răstignit’’. A pus ca Sfânta să fie bătută cu sălbăticie, în vreme ce grăia dispreţuitor: ,,Acvilino, unde este acum Dumnezeul tău de Care ai zis că nu mă va ierta pe mine la judecata Sa? Să vină aici şi să te scoată din mâinile mele!’’ Şi Dumnezeu a scos-o din mâinile fiarei, căci a primit sufletul ei în locaşurile cereşti. Păgânul antipat va avea de dat greu răspuns la judecată. (După Vieţile Sfinţilor pe iunie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, p.221-226).

Presbiter Ioviţa Vasile

La Constanța, unul care se vrea liberal s-a apucat de treabă! Orașul pute! Mizeria este sufocantă, străzile arată ca dupå razboi, dar Liberalului îi plac bisericile. Dărâmate! Să vină buldozerele să dărâme turla peste Masa Altarului! Adică peste Hristos! Să cadă zidurile peste Sfintele Taine, ca să fie omul întunericului, transformat în instrumentul ce ce va da foc țării! 

Liberalii s-au ținut de cuvânt: Nimic pentru voi, totul pentru ei! Și pentru că nu le mai ajung furturile, delapidările, nenorocirile aduse peste acest neam, s-au gândit să-și încununeze opera de pârjolire a țării, cu demolarea unei biserici. Care le stă în gât!  Biserica, în general, le stă în gât liberalilor. Că despre useriști, nici nu mai e nevoie să vorbim. Nu există! De câtă ură trebuie să dai dovadă să ajungi să faci asemenea nebunie? De toată! 

Ura liberală față de România s-a văzut din momentul în care, profesorul ratat ne-a spus ca guvernul lui s-a ridicat pe morți. La comandă! Ura liberală s-a vazut clar din 2020, când ei, liberalii, au aruncat țara în haos, ștergându-se efectiv într-un loc rușinos cu democrația și Constituția. Ura liberală, s-a simțit în clipa în care morții noștri au fost aruncați în saci negri, goi, singuri, fără nimeni lăngă ei. Ura liberală s-a văzut, când una, nimeni în drum, a spus ca trebuie să se pună pepsiglas la școli. Rezultatele le vedem azi! Ministreasa vieții are 40000 de elevi care nu s-au înscris la examenul de bacalaureat! Dar se vrea stăpână peste un sector! 

Ura liberală s-a văzut, când au ieșit să vă spună să vă împărtășiți cu linguriță de plastic. Ura liberală s-a văzut când au „pus străjeri la mormânt” și Noaptea de Înviere s-a transformat în victoria lor. Au crezut ei! Liberalii!

Ura liberală s-a văzut, când v-au aruncat bolnavii din spitale, când ajutorul medical de urgență s-a sistat, când amenințările lor au ajuns la rang de lege! 

Ura liberală va îngropa așa zisul partid al lor, ăla de are un steag galben cu albastru! De fapt, toate steagurile cu albastru galben sau galben albastru! În ordinea pe care o doriți. 

Ura liberală, azi, într-o zi de vineri, aduce buldozerele Să-L dărâme pe Hristos! În timpul Liturghiei sau după? Că este interesant ales momentul! Vine sarbătoarea Pogorârii Sfântului Duh! Adică Harului Domnului pogoară peste noi! Toți! Și fiecare va primi Focul Sfânt spre mântuire sau spre osândă! Pe unii îi va primeni și pe alții îi va răsplăti! După faptă! Dacă ai dat iubire, iubire vei primi! Dacă ai dat ură, ura aceea te va distruge! 

Buldozerul care vine să dărâme Casa Domnului, va dărâma în fapt pe ei! Pe Liberali! Pentru totdeauna!

Zoe Dantes

În vreme se se afla în Capernaum, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a intrat într-o casă şi a stat la masă împreună cu Ucenicii Săi. Aici au venit câţiva dintre ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul şi L-au întrebat: ,,Pentru ce noi şi fariseii postim mult, iar Ucenicii Tăi nu postesc?’’ Răspunsul Dumnezeiesc dat lor a fost tot sub forma unei întrebări: ,,Pot oare, fiii nunţii să fie trişti câtă vreme mirele este cu ei? Dar vor veni zile când Mirele va fi luat de la ei şi atunci vor posti’’ (Matei 9, 14-15). Aşadar, Fiul lui Dumnezeu ni se prezintă pe Sine, pentru a ne înlesni înţelegerea şi cunoaşterea Lui, drept Mire. Cu alt prilej, rostind Pilda celor zece fecioare, Domnul Iisus a vorbit despre a Doua Sa Venire şi a asemănat împărăţia Lui Dumnezeu cu o nuntă în aşreptarea căreia cele zece fecioare şi-au împodobit candelele, fiecare cum a găsit de cuviinţă: cinci dintre ele şi-au arătat râvna şi înţelepciunea prin aceea că au luat untdelemn în candele pentru ca acestea să nu se stingă; celelalte cinci s-au dovedit delăsătoare şi nebune, neluând untdelemnul trebuincios. Şi pentru unele, şi pentru celelalte a sosit momentul de început al nunţii, acela când a venit Mirele, anunţat de cuvintele: ,,Iată, Mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea Lui!’’ (Matei 25, 6). Mirele este, şi aici, chiar Mântuitorul nostru şi al lumii întregi, Care, iarăşi va să vină cu mărire să judece viii şi morţii a Cărui împărăţie (nuntă) nu va avea sfârşit’’.

Dar logica şi firea lucrurilor ne spune că Mirele trebuie să se însoţească cu Mireasa şi aceasta va fi începutul nunţii celei veşnice, adică al împărăţiei Lui Dumnezeu. Care este, prin urmare, Mireasa Lui Hristos? Sfântul Apostol Pavel, alcătuind Epistola a Doua Bisericii din Corint (II Corinteni 1, 1) le-a scris aşa ,,Căci vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur Bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită’’ (II Corinteni 11, 2). Înţelegem dar, cu limpezime că numele generic sfânt al Bisericii noastre, al nostru al tuturor, este Mireasa lui Hristos.

De când există această Mireasă şi Cine a adus-o la existenţă? Cred că vă aduceţi aminte de momentele acelea grele şi întunecate din istoria lumii când Fiul lui Dumnezeu era pironit pe Cruce, Preasfântul Său Sânge şiroia din rănile deschise iar El răbda cele mai inimaginabile dureri. Ajuns la capătul puterilor Sale omeneşti, Mântuitorul a rostit aceste cuvinte: ,,Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi acestea zicând Şi-a dat duhul’’(Luca 23, 46). În acea clipă istorică preţul pentru Sfânta Biserică a fost plătit. Aceasta l-a făcut pe Sfântul Evanghelist Luca să scrie, câteva zeci de ani mai târziu: ,,Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată Turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcope, ca să păstoriţi Biserica Lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său’’(Fapte 20, 28). Cam în aceaşi vreme, Sfântul Apostol Pavel scria Bisericii din Efes Epstola prin care adresa îndemnul acesta sfânt: ,,Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, nevând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană’’(Efeseni 5, 25-27). Acesta a fost rostul Jertfei mântuitoare pe Cruce a Domnului Iisus Hristos: câştigarea Sfintei Sale Biserici în care vrea să-i cuprindă pe toţi oameni din lumea aceasta şi să-i ducă la mântuire. Evident, ştim prea bine că nu toţi oameni cred în Hristos, iar prin aceasta se află în afara Bisericii Sale. Ştim însă că Biserica îi aşteaptă pe toţi, chiar şi pe vrăjmaşii ei, să vină la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, singura cunoaştere prin care ne putem dobândi mântuirea. Însuşi Mirele Hristos îi voieşte pe toţi oamenii luminaţi de adevărurile Sale Sfinte pe care le-a dat Miresei Sale Sfinte, Bisericii celei de la o margine până la cealaltă a lumii.

După Înălţarea la cer a Mâmtuitorului, la zece zile, El a împlinit făgăduinţa dat mai înainte, aceea de a trimite în lume pe Mângâietorul, Duhul Adevărului Care să-i călăuzească în toate pe oameni. Aşa descrie Cartea Sfântă venirea Duhului Sfânt: ,,Şi când a sosit Ziua Cincizecimii, erau toţi Apostolii împreună la un loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt care vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le da lor Duhul a grăi’’ (Fapte 2, 1-4). A fost primul dar ceresc adus de Mângâietorul: vorbirea în limbi necunoscute de ei până atunci. Barierele ligvistice fiind înlăturate, au putut, după aceea, să propovăduiască tuturor neamurilor prezente la Ierusalim, Vestea cea Bună a mântuirii, încât se mirau: ,,Cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut?’’ (Fapte 2, 8). Li se explică ceea ce nu ştiau: Duhul Sfânt le-a dat această putere excepţională de a grăi în toate limbile, iar ceea ce văd ei înfăptuindu-se, este lucrare Dumnezeiască, cuprinsă în planul veşnic al Lui Dumnezeu. Acum încep să strălucească razele cunoştinţei peste cei aflaţi, până atunci, în întunericul ignoranţei. Aceştia s-au arătat dornici de a primi Adevărurile veşnice. Momentul istoric este astfel relatat de Sfântul Luca: ,,Deci cei care au primit cuvântul s-au botezat; şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete’’(Fapte 2, 41). Ei bine, iubiţi credincioşi, aceşti trei mii de oameni, bărbaţi, femei, copii, tineri şi bătrâni au alcătuit Biserica Domnului nostru Iisus Hristos care, în decursul timpului, s-a întins peste toată faţa pământului, ducând mesajul evanghelic la toate neamurile lumii. De-aici a început să existe Mireasa lui Hristos cea care îşi aşteaptă Mirele. Iar Mirele îi va aduce mântuirea şi va intra cu ea la nunta veşnică, în împărăţia Lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel ne-a scris, şi noi credem cu toată fiinţa noastră, că Biserica Dumnezeului Celui Viu este stâlp şi temelie adevărului’’ (I Timotei 3, 15). Ne întrebăm cu îndreptăţire: poate exista mântuire în afara adevărului? Categoric, nu! Aceasta l-a şi făcut pe Sfântul Ciprian al Cartaginei să scrie că ,,în afara Bisericii nu există mântuire’’.Să reţinem aceste cuvinte pentru că ele ne vor însoţi şi la judecată. Să nu uităm niciun moment ceea ce am spus şi înainte: Hristos Şi-a vărsat sângele pe Cruce pentru a câştiga Biserica Sa. Dar Jertfa Lui are eficienţa pentru om numai dacă el se găseşte între hotarele Bisericii, şi nu în afara lor! Suntem ai Lui Hristos numai în măsura în care aparţinem, ca mădulare vii, Bisericii Sale. Nu vă faceţi iluzii în privinţa sectelor care mai nou se autointitulează ,,biserici’’. Nu sunt Biserici, ci sinagogi ale satanei! Mântuitorul nu Şi-a vărsat sângele pentru secte, nici pentru mulţimea de religii păgâne şi demonice, ci pentru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, Mireasa Lui.

Mântuitorul nostru ne-a lăsat aceste cuvinte-testament la care ar fi bine să medităm cât mai des cu putinţă: ,,Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui’’ (Matei 16, 18). Aceasta înseamnă, indubitabil, că Mireasa Lui Hristos s-a aflat şi va fi până la sfârşitul veacului acestuia într-un război pemanent cu puterile iadului, oameni şi demoni. Istoria trecută până acum ne dovedeşte acest fapt. Ceea ce se întâmplă în vremurile noastre este limpede ca lumina zilei: se desfăşoară un război necruţător, pe toate fronturile, împotriva Sfintei Biserici: secte, biserici mincinoase, forţe oculte, ideologii criminale, religii demonice, perverşi de tot felul, politicieni fără Dumnezeu, satanişti declaraţi, toleraţi şi încurajaţi  de autorităţi, vrăjitori mediatizaţi, rockeri stăpâniţi de diavolul, presă mincinoasă şi ostilă Adevărului, mişcări antibisericeşti, lupi îmbrăcaţi în piei de oaie, ,,creştini’’ necreştini, atei, materialişti, evoluţionişti, apostaţi, eretici, schismatici, papi care recunosc descendenţa omului din maimuţă, păstori ce nu-şi iubesc turma, ecumenişti ce vor unirea în minciună, etc., sunt porţi ale iadului sau, dacă vreţi, fronturi de luptă împotriva Miresei Lui Hristos căreia-i produc multe vătămări. Biruinţa va fi, în cele din urmă, a Bisericii Lui Hristos. Iar noi biruitori nu putem fi decât ca mădulare vii şi lucrătoare ale acestei Biserici.

 Sfântului Ioan Evanghelistul i s-a arătat, atunci când a fost exilat în Patmos, ceea ce se va întâmpla la sfârşitul veacului acestuia: ,,Şi am văzut Cetatea Sfântă, Noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o Mireasă, împodobită pentru Mirele ei’’ (Apocalipsă 21, 2). Este vorba, iubiţi credincioşi de Biserica Biruitoare, de mulţimea Sfinţilor şi Martirilor lui Dumnezeu care şi-au câştigat cununile cereşti, de sufletele lor care se vor uni aici pe pământ cu trupurile lor şi vor învia. Laolaltă cu drepţii de pe pământ, cu Biserica Luptătoare, vor întâmpina pe Mirele Hristos şi atunci va începe Nunta, adică viaţa cea veşnică în împărăţia Lui Dumnezeu. Până atunci Duhul Sfânt, inseparabil de Biserică, lucrează pentru mântuirea noastră cheamă neîncetat pe toţi oameni să vină în Corabia Mântuirii, aşa cum scrie acelaşi Sfânt Evanghelist: ,,Şi Duhul şi Mireasa zic: Vino. Şi cel însetat să vină, şi cel ce vrea să ia în dar apa vieţii’’ (Apocalipsa 22, 17).

Sărbătorim în această Sfântă Zi venirea Preasfântului Duh Dumnezeu în lume şi întemeierea Bisericii – Mireasă a Lui Hristos Mântuitorul. Dăm slavă Lui Dumnezeu  pentru noianul de daruri revărsat asupra noastră şi-L rugăm să ne facă vrednici de nunta Mirelui Hristos acum şi în vecii vecilor. Amin.

Presbiter Ioviţa Vasile

12. Sfântul Marcu Evghenicul

Vom vorbi în continuare de ultimul apărător al Ortodoxiei înainte de căderea Constantinopolului, Sfântul Marcu Evghenicul şi cum s-a îngrădit acesta de erezie.

După cum se știe, Sfântul Marcu s-a luptat împotriva papismului, care, exploatând declinul Bizanțului, a vrut să subjuge Ortodoxia – care i s-ar fi dat mai dinainte ca plată – în schimbul ajutorului militar și economic promis imperiului slăbit. Este cunoscut faptul că, dacă n-ar fi existat, prin bunăvoința lui Dumnezeu, Sfântul Marcu, în această perioadă critică pentru Ortodoxie, Răsăritul întreg s-ar fi papistăşit și credința adevărată ar fi fost ștearsă de pe fața pământului.

Lucrul important este că Sfântul nu s-a luptat împotriva sinodului de la Ferrara-Florența – aşa cum știe toată lumea – doar în timpul ședințelor, ci și după semnarea acordului și întoarcerea la Constantinopol. Iar tocmai aceste ultime lupte ale sale – rămase multora necunoscute – au, poate, mai mare însemnătate, fiindcă luptele sale din vremea sinodului nu au dat rod, din moment ce până la urmă a fost semnată unirea „bisericilor”, pe când cele de după sinod au avut succes deplin și au constituit cauza revenirii la Ortodoxie și a condamnării sinodale a conciliului florentin dimpreună cu papismul.

Primul lucru pe care l-a făcut Sfântul întorcându-se în Constantinopol – şi cel mai însemnat – a fost acela de a întrerupe comuniunea bisericească cu toți câți semnaseră unirea la Florența și cu cei care îi urmau. Această delimitare a ținut până la moartea sa. Sfântul Marcu a trecut la Domnul pe 23 iunie 1444 sau 1445, iar conciliul florentin s-a încheiat în 1439. Deci în toți acești cinci sau șase ani de după sinodul apusean, Sfântul a fost separat de toți cei care semnaseră și de adepții lor. În plus în acești ultimi ani ai vieții, a devenit căpetenia anti-unioniștilor prin luptele sale și a salvat Ortodoxia de supunerea în fața latinilor.

Este adevărat că ortodocșii acelor vremuri erau mult mai sensibili în ce privește credința față de ortodocșii zilelor noastre. De aceea se delimitau îndată de episcopii și clericii unioniști și latino-cugetători. Sfântul Marcu, într-o epistolă a sa, trimisă din insula Limnos, unde se afla exilat, ieromonahului Teofan la Evripos, descrie această separare: „Deci trecând în Kallipoli și venind în Limnos, am fost ținut aici și poprit de către împărat. Însă cuvântul lui Dumnezeu și puterea adevărului nu pot fi legate, ci mai degrabă aleargă și se răspândește; și cei mai mulți dintre frați, prinzând îndrăzneală de pe urma exilării mele, îi supun mustrărilor pe cei nedrepți și călcători ai credinței drepte și ai părinteștilor așezăminte și îi izgonesc de peste tot ca pe niște gunoaie, nici primind să liturghisească împreună cu ei, nici pomenindu-i în vreun fel ca creștini”.

Vedem că surghiunirea Sfântului s-a făcut pricină a răzvrătirii și separării multor clerici de episcopii latino-cugetători. Separarea s-a caracterizat totdeauna prin întreruperea comuniunii bisericești și a pomenirii: „nici primind să liturghisească împreună cu ei, nici pomenindu-i în vreun fel ca creștini”.

În continuarea aceleiași scrisori, Sfântul Marcu îl povățuiește pe ieromonahul Teofan cum să se poarte cu nou-hirotonitul episcop latino-cugetător al Atenei, căruia, probabil, Teofan i se supunea: „Aflu că a fost hirotonit de către latino-cugetători ca mitropolit al Atenei un copilandru, ucenic al episcopului de Monemvasia, care de cum a venit liturghisește fără osebire împreună cu latinii și hirotonește în chip nelegiuit pe câți găsește, oricum ar fi ei. Cer, deci, sfinției tale, ca, luând asupră-ți râvna cea pentru Dumnezeu – ca unul ce ești al lui Dumnezeu și prieten al adevărului și ucenic adevărat al Sfântului Isidor – să-i îndemni pe preoți să fugă în orice chip de împărtășirea cu el și nici să nu liturghisească împreună cu el, nici să-l pomenească cumva, nici arhiereu să-l socotească, ci lup și năimit, nici să slujească în vreun fel în bisericile latine, ca să nu vină și peste voi mânia lui Dumnezeu care s-a abătut asupra Constantinopolului din pricina fărădelegilor săvârșite acolo”.

Îndemnul Sfântului este deplina separare de episcopul latino-cugetător. Expresia Sfântului Marcu: „nici să slujească în vreun fel în bisericile latinilor” înseamnă, probabil, să nu liturghisească ortodocșii în bisericile latino-cugetătorilor și unioniștilor sau în cele pe care latinii le ocupaseră cu forța.

În aceeași epistolă Sfântul descrie cum se purtau monahii cu episcopul latino-cugetător al Monemvasiei: „Starețul năimitului – şi nu păstorului – vostru, episcopul cel fără de minte al Monemvasiei, luând de la împărat stăreția [mănăstirii] Înainte-Mergătorului, nici nu este pomenit de călugării săi, nici tămâiat măcar ca creștin, ci îl au numai ca pe un zănatic”.

La sfârșitul epistolei, Sfântul Marcu dă iarăși sfaturi referitoare la pomenirea latino-cugetătorilor: „Fugiți, deci, și voi, fraților, de împărtășirea cu cei neîmpărtășiți și de pomenirea celor nepomeniți. Iată, eu, Marcu păcătosul, vă spun că cel care-l pomenește pe papă ca arhiereu ortodox se face vinovat de împlinirea a tot ce este latinesc, chiar și de tunderea bărbii, iar cel ce cugetă latinește va fi judecat împreună cu latinii și socotit călcător al credinței”.

Cam aceleași lucruri le scrie Sfântul referitor la credință, dimpreună cu alte povețe, starețului mănăstirii Vatoped: „Nimeni nu este stăpân peste credință, nici împărat, nici arhiereu, nici sinod mincinos, nici altcineva, căci numai Dumnezeu este Cel care ne-a încredințat-o prin Sine și prin ucenicii Săi”. Așadar în probleme de credință nu facem ascultare nici de arhiereu, nici de Sinod, ci de Hristos și de Apostoli.

În aceeaşi scrisoare spune stareţului: „Fugiţi, deci, fraţilor, de cei ce aduc şi de cei ce întăresc înnoirea latinilor şi – legaţi între voi prin iubire, un trup şi un duh întru acelaşi suflet, una cugetând – adunaţi-vă în jurul singurului nostru cap, Hristos…”. Aici Sfântul învaţă că Biserica nu este episcopocentrică, ci hristocentrică. Prin urmare adunarea mădularelor Bisericii se face în jurul lui Hristos.

De toţi aceştia Sfântul s-a separat după întoarcerea la Constantinopol. Acest lucru îl arată foarte lămurit într-o lucrare cu titlul: „Expunere a preasfinţitului mitropolit al Efesului, în ce fel a primit vrednicia arhieriei şi arătare a sinodului întrunit la Florenţa”. La sfârşitul acesteia Sfântul Marcu spune: „De atunci înainte aceia și-au săvârșit ale lor și au căutat spre învoirea cu cele hotărâte și spre celelalte ale unirii. Iar eu, despărțindu-mă după aceea de ei și petrecându-mi timpul de unul singur, ca să fiu unit cu sfinții mei părinți și învățători, le fac tuturor cunoscută părerea mea prin această scrisoare, ca să fie cu putință – celui ce vrea – să cerceteze pentru care din două n-am primit unirea făcută; pentru dogmele sănătoase ori pentru cele stricate”. Deci s-a separat ca să rămână unit cu Sfinții, ceea ce înseamnă că nu poți să fii laolaltă cu Sfinții și în același timp să comunici bisericește cu ereticii.

Din acest ultim fragment al expunerii se vede că întreaga scriere era în același timp și o declarație de îngrădire.

În același duh este și enciclica Sfântului cu titlul „Ortodocșilor aflați pe fața întregului pământ și în insule, Marcu episcopul mitropoliei efesenilor, bucurați-vă în Domnul!.” În această epistolă sobornicească, Sfântul Marcu îi avertizează pe destinatari cu privire la ereziile papistașilor. Aceste erezii le concentrează în cinci: 1) Adaosul din Crez; 2) Energiile create ale lui Dumnezeu; 3) Focul purificator; 4) Săvârșirea Sfintei Liturghii cu azimă; 5) Primatul papei peste toată Biserica.

La sfârșitul acestei epistole, referindu-se la „ortodocșii” unioniști și latino-cugetători care acceptau unirea cu papistașii, spune: „Fugiți, dar, fraților de ei și de părtășia lor; căci unii ca aceștia sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni, preschimbați în apostoli ai lui Hristos. Și nu e de mirare, fiindcă satana însuși se preface în înger al luminii. Deci nu e o minune dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai dreptății, al căror sfârșit va fi potrivit faptelor lor. Și iarăși în altă parte, tot despre ei spune Sfântul Apostol: «Unii ca aceștia Domnului nostru Iisus Hristos nu slujesc, ci pântecelui lor și prin vorbe frumoase și binecuvântări păcălesc inimile celor fără de răutate»”. Aici Sfântul propovăduiește încă o dată delimitarea de „ortodocșii” latino-cugetători.

Însă, mai apoi, a fost nevoie ca Sfântul să se delimiteze și de „ai noștri”, care recunoșteau – odată ce aveau comuniune bisericească – rătăcirile papistașilor. Acest lucru nu l-a făcut Sfântul Marcu singur, ci și mulți alții, îndeobște clerici. Într-o epistolă către prezbiterul Gheorghe din Methoni, Sfântul spune în încheiere, cu referire la comuniunea bisericească: „Acestea puține dintre cele multe ți le-am scris spre păzire de nerușinarea acelora. Află că hotărârea sinodului mincinos – mai bine spus deșarta nouă-glăsuire după cum merită – n-a fost primită cu niciun chip de nimeni; ci și cei care s-au învoit și au semnat sunt urâți de toți; ca spurcați și trădători ai adevărului și nimeni dintre cei de aici n-a liturghisit vreodată împreună cu ei. Dumnezeu cel ce pe toate le poate fie să rânduiască acestea spre folos și să îndrepteze Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu Sângele Său. Păzește odorul cel bun al credinței, fugind cu totul de întinatele înnoiri”. Deci ceea ce făcuse Sfântul au făcut majoritatea clericilor: pe toți cei care semnaseră îi socoteau vânzători ai adevărului și „nimeni din cei de aici n-a liturghisit vreodată împreună cu ei”.

Apostrofarea ortodocșilor de către latino-cugetători și delimitarea bisericească prin întreruperea pomenirii le descrie pe îndelete, în amintirile sale, marele ecleziarh Silvestru Syropulos. Silvestru redă dialogul avut cu oamenii împăratului: „Atunci au spus mijlocitorii: «Fiindcă voi nu spuneți nimic, atunci vom spune noi ceea ce credem că e bun și nevătămător. Despre hotărâre nu zicem nimic, căci se află ca și nepusă în practică. Însă zicem despre pomenire: nu vi se pare bun ca papa să fie doar pomenit și prin pomenire să fim uniți? Pomenirea nu e decât un cuvânt și pe acela îl rostește diaconul, iar prin acest cuvânt și uniți vom fi, nici ceva dintre dogme nu vom lăsa deoparte ori vom schimba ceva din datinile noastre». Răspuns-am noi: «Mult este cuvântul despre pomenire; căci [numai] aceia sunt pomeniți în biserici, care sunt de aceeași credință și părtași la aceeași Biserică; pe când nepărtașii nici pomeniți nu sunt, nici are voie vreunul dintre cei hirotoniți să se roage în biserici pentru un neîmpărtășit. Iar papa este neîmpărtășit (nepărtaș). Deci cum va fi pomenit cel ce este neîmpărtășit cu cei ce sunt părtași?» Atunci notarul mijlocitor zise: «Pomenirea papei nu este nici măcar pomenire; căci nu se roagă pentru el, ci numai zice diaconul un cuvânt: „Pe preafericitul papă Evghenie…” și nici el nu se roagă, nici nu cere de la alții rugăciune pentru papa». Zis-am eu: «Pomenirea dipticelor este mai mare decât toate pomenirile; căci celelalte pomeniri cer rugăciunea celor care aud și a celor afară din altar, pe când dipticele nu cer rugăciunea celor de afară, ci însuși patriarhul spune întâi: „Pomenește, Doamne, toată episcopimea ortodocșilor, care drept învață cuvântul Adevărului Tău”, așa încât se roagă întâi patriarhul pentru cei care învață drept. Îndată după aceea, luând cuvânt diaconul, rostește cu glas mare cine sunt cei care învață drept. Îi enumeră, deci, pe patriarhul nostru și pe cei ai Răsăritului ca drept învățând. Iar a învăța drept înseamnă – precum zice dumnezeiescul Gură de Aur – a tăia pe cele corcite. Pe când papa nu taie, ba chiar le aduce pe cele corcite. Așadar, dacă ar fi să se rostească numele papei împreună cu cele ale patriarhilor Răsăritului, se va ajunge în chip necesar la una din aceste două concluzii: ori că papa învață drept și răsăritenii nu – fiindcă se deosebesc în articolul despre purcederea Duhului Sfânt, care este unul dintre articolele Crezului și nu se învoiesc cu papa în această privință – ori că învață drept răsăritenii și papa nu. Deci cum să fie [lucru] binecredincios sau în alt fel binecuvântat a pomeni la dumnezeiasca mistagogie și a-i aduce laolaltă și a-i uni pe cei ce grăiesc unii împotriva altora ca și cum ar fi într-un gând? Iar mai de seamă și mai înfricoșător este că și Canonul al zecelea al Sfinților Apostoli zice: „Dacă cineva se roagă chiar și în casă cu cel neîmpărtășit să fie și el afurisit”. Iar patriarhul nu se roagă împreună cu papa, ci se roagă pentru el în numele întregii Biserici. Și luați seama cât se deosebește a se ruga în numele Bisericii de a se ruga împreună; mare lucru este și cu totul străin de Biserica noastră ortodoxă». Atunci a zis notarul: «Ferice ar fi fost dacă am fi prevăzut acestea și am fi scos cu totul dipticele din liturghie înainte de a vă fi pregătit să plecați în Italia». Apoi și altele multe zicându-ne ca să ne înduplece să ne întoarcem la treapta noastră de mai înainte și să ne învoim cu patriarhul, la urmă au adăugat: «Ne așteptăm să cugetați și să aflați un chip bun de a fi uniți, căci vi se va da de veste să veniți iarăși aici». Și cu acestea ne-am despărțit”.

Deci ce înseamnă cuvântul „drept învățând”? Nu e vorba de rugăciune, precum cred astăzi mulți în mod naiv. E vorba de o mărturisire, prin care anulezi public și bisericește orice altă mărturisire ortodoxă, de vreme ce prin pomenire îi pui laolaltă cu ortodocșii pe eretici, pe vrăjmașii Părinților îi faci apărători ai lor, iar pe cei certați îi arăți ca și cum ar fi împăcați. „Deci cum să fie de bună cuviință sau binecuvântat în vreun fel a pomeni la dumnezeiasca mistagogie și a-i așeza laolaltă și a-i uni pe cei neînvoiți ca și cum ar fi de acord?”

Marele ecleziarh Silvestru Syropulos ne descrie, în aceste amintiri, o împotrivire și o delimitare, vrednică de laudă, a poporului față de preotul din parohia lor. Preotul acesta, din simplă curiozitate – să zicem – a vrut să vadă cum se face înscăunarea noului patriarh. Deci când, în vremea sinodului de la Florența, patriarhul Iosif a murit, a fost ales, la îndemnul împăratului, latino-cugetătorul și unionistul mitropolit al Kyzikului, Mitrofan. La această ceremonie a fost de față și episcopul latin Hristofor. Silvestru descrie cele întâmplate în legătură cu preotul Teofilact astfel:

„Pregătitu-s-a deci al Kyzicului și a primit înștiințarea; i-a chemat și pe mitropoliții Trapezuntei și Iracliei să fie de față la înștiințare (că va fi patriarh), dar n-au venit. Așadar în miercurea odovaniei praznicului Sfintei Învieri a lui Hristos, care a fost în ziua a patra a lunii mai, a venit la palat și a fost propus de împărat ca patriarh. Am fost de față și noi, atât la înștiințare, cât și la propunere și am mers înaintea lui cu alai la patriarhie; era acolo și episcopul latin al papei, Hristofor, stând tot drumul aproape de patriarh, de-a dreapta lui, fără să se depărteze câtuși de puțin de el. Acest lucru a provocat patriarhului mai multă învinuire și dezaprobare din partea poporului – ca primind latinismul – şi lua lumea binecuvântarea patriarhului cu mare scârbă, ba unii se și dădeau înapoi ca să nu aibă parte de blagoslovenia lui. Voi adăuga și o mică povestire spre dovedirea râvnei aprinse pentru dreapta credință a binecredinciosului și cu adevărat creștinescului popor de aici, povestire de altfel hazlie.

Un preot a vrut să vadă cum se face înscăunarea patriarhului; numele preotului era Teofilact. A împrumutat deci un cal, căci nu avea, și a venit la împărăție și văzând cele făcute acolo, a venit cu noi până la patriarhie. Apoi s-a întors acasă și la ceasul vecerniei a tras clopotul – căci era praznicul Înălțării – şi n-a venit nimeni în biserica lui; la fel a făcut și la utrenie și n-a venit nimeni. Aștepta și la ceasul liturghiei să-i aducă cineva prescură și nu i-au adus; de aceea nici n-a liturghisit. Nemulțumit, s-a dus la cei care obișnuiau să vină la biserica lui și a întrebat de ce n-au venit la biserică în zi de sărbătoare? Iar aceia i-au zis: „Fiindcă te-ai dus și tu după patriarh și te-ai latinit„. Preotul zicea: „Și cum m-am latinit? M-am dus doar să văd rânduiala pe care niciodată n-o văzusem, dar nici nu m-am îmbrăcat în veșminte, nici n-am cântat, nici n-am făcut altceva din cele preoțești. Atunci cum m-am latinit?” Aceia spuseră: „Dar te-ai amestecat și ai mers împreună cu latinizanții înaintea patriarhului latino-cugetător și ți-a fost de-ajuns  binecuvântarea lui„. Atunci s-a aprins de revoltă și le-a făgăduit cu jurământ că niciodată nu se va mai duce la patriarh sau la cei din preajma lui și cu chiu cu vai a putut să-i înduplece să vină iarăși la biserică. Chiar dacă această povestire a fost adăugată ca desert, ea poate fi celor doritori mărturie despre dispoziția pe care o are, cu ajutorul lui Dumnezeu, prea creștinescul acesta popor pentru dogmele sănătoase ale Bisericii și despre felul cum leapădă și cum urăște pe cele mincinoase și străine”.

Din această relatare se vede poziția poporului și aportul său la restaurarea Ortodoxiei. Poporul nu doar că-și cunoștea credința, dar știa și ce poziție trebuie să păstreze atunci când aceasta este vândută. Iar această poziție era delimitarea/îngrădirea. Mulțimile din Constantinopol, din cauză că episcopul latin stătea aproape de patriarh, au bănuit că patriarhul acceptă latinismul și luau binecuvântarea lui fără tragere de inimă. În plus, felul cum s-au purtat enoriașii preotului Teofilact – care în mod spontan, fără vreo înțelegere între ei, fără să-l întrebe pe duhovnic și să ceară binecuvântare, fără să se gândească la faptul că nu vor avea Sfânta Liturghie într-o zi de praznic etc. – demonstrează că delimitarea de păstorii eretici trebuie să lucreze ca și cum ne-am trage mâna înapoi atunci când ne frigem.

Silvestru Syropulos, referindu-se la procedura alegerii noului patriarh, ne povestește: „Iar împăratul, de nevoie, a vrut să facă [alt] patriarh; și mai întâi a poruncit unora din dregători să se întâlnească cu mitropolitul Efesului (Sfântul Marcu) și l-au socotit vrednic și l-au silit să se înduplece să devină patriarh. Iar dacă l-au aflat neprimind în ruptul capului aceasta, a poruncit să se facă alegere. Cât despre mitropolitul Efesului, n-au mai făcut vorbă să fie de față la alegere, fiindcă îl aflaseră separat de toți cei din sinod; însă pe al Iracliei l-au silit, fiindcă nici el nu voia să vină. Căci zicea unora cu care vorbea: «Ceea ce s-a petrecut la Florența este rău și nefericit și stricăciune a credinței ortodoxe și s-a făcut cu de-a sila; rău am făcut și eu că am semnat, dar am fost nevoit și trebuie tăiată mâna aceasta care a semnat». Și altele ca acestea spunea prietenilor săi; de aceea nici la alegere n-a vrut să vină”. Aici se arată că pe Sfântul Marcu nici nu l-au convocat la sinod pentru vot, fiindcă nici patriarh nu voise să fie, nici să aibă vreo legătură ecleziastică cu sinodul.

Înainte de a încheia cu Silvestru Syropulos, vom mai reda din amintirile sale un dialog al Sfântului Marcu, la Florența, cu episcopii aflați împreună cu el; dialogul a avut loc într-o ședință pe care au făcut-o ca să aibă călăuzire cu privire la înfruntarea latinilor.

„Iarăși, după trecerea a două zile, am venit la patriarh, după obicei, unde s-au pornit cuvinte multe despre unire și îl îndemnau și-i cereau mitropolitului Efesului să facă oarecare iconomiei și pogorământ. Însă acela zicea: «Nu încape pogorământ în cele ale credinței”. Deci după multe cereri de pogorământ și după apologiile și refuzurile aceluia, cei ce doreau unirea spuneau: «Puțină este deosebirea și un mic pogorământ ne va uni, dacă vrei și tu să-l întrebuințezi». Al Efesului zise: «Aceasta este asemenea cu ceea ce a zis prefectul Sfântului Teodor Scrisul: „O dată doar împărtășiți-vă și altceva nu mai cerem, mergeți unde vă place”. Și Sfântul i-a răspuns: „E ca și cum ai spune: nu-ți cer nimic decât să-ți iau capul o dată și după aceea du-te unde voiești. Căci în unele ca acestea ceea ce pare mic nu este mic”». Deci de la această cerere și pretenție – chipurile – pașnică, s-a iscat ceartă și mitropolitul Nicheei îl tărbacă (n.n. ocărî, batjocori) pe cel al Efesului. Și după multă gâlceavă, sculându-se al Nicheei, zise: «De prisos lucru fac și mă cert cu om îndrăcit; acesta este nebun și nu vreau să mă cert cu el» și a ieșit mâniat. Zis-a și al Efesului: «Copil ești și ca un copil te-ai purtat». Și cu aceasta am ieșit toți. Iar patriarhul văzând acestea, n-a făcut nicio glumă, și nici n-a oprit tulburarea – nici pe aceasta, nici pe cea dinaintea ei – ci numai ședea privind, nimic zicând”.

Până la urmă, a doua zi, s-a continuat consfătuirea arhiereilor și a celorlalți ortodocși, pe care Syropulos o povestește: „Începând al Efesului să citească ceva dintre cele ale lui Kavasilas cu privire la cele discutate, îndată zise mitropolitul Rusiei: «Noi pentru unire și pace venit-am aici, nu pentru schismă și despărțire. Voim deci să-i citim și pe unioniști, nu pe schismatici și dezbinători. Iar Kavasilas este schismatic și nu voim să fie citit». Urmatu-i-a al Lachedemoniei care a zis: «Și ce avem cu Kavasilas? Noi nu-l avem de sfânt. Arhiereu a fost și îl avem ca pe unul dintre arhiereii de acum, ca pe al Monemvasiei – de pildă – sau oricare altul, nici nevoie n-avem să-i îmbrățișăm scrierile». Atunci zise al Efesului: «Dar atunci să-l citim pe Vekkos!» Și indignat de îndrăzneala și obrăznicia lor, înțelegând că aproape toți au trădat și sunt gata să se învoiască cu latinismul, a tăcut”.

Cu adevărat Vekkos era potrivit să fie citit la o astfel de întrunire, la care se căutau puncte de sprijin pentru compromisul cu latinii! Exact aceasta se întâmplă și astăzi, când mulți, ca să rămână în tăcere și liniște, caută la Părinți puncte de sprijin care să le vină pe măsură, fiindcă nu dorim să ne ridicăm la înălțimea împrejurărilor.

Nu se cuvine să trecem cu vederea fragmentul ultim al mărturisirii pe care Sfântul a făcut-o în fața sinodului de la Florența:

„Și ce trebuie să spunem multe? Toți învățătorii Bisericii, toate soboarele și toate dumnezeieștile Scripturi îndeamnă să fugim de eretici și să stăm departe de părtășia lor. Deci pe toți aceștia disprețuindu-i eu, să urmez celor ce ne cheamă la unire sub masca unei păci prefăcute? Celor care au stricat sfințitul și dumnezeiescul Crez și pe Fiul Îl fac al doilea principiu al Duhului Sfânt? Căci las la o parte celelalte neorânduieli de acum, dintre care și una singură ar fi fost de ajuns să ne depărteze de ei. Fie să nu pățesc niciodată aceasta, Mângâietorule bune, nici să cad astfel departe de mine însumi și de gândurile cuvenite; ci ținând învățătura Ta și a fericiților bărbați insuflați de Tine, să mă adaug părinților mei, aceasta – ce altceva? – luând de aici cu mine: dreapta credință”.

Sfântul Marcu Evghenicul are ceva personal în această privință, ceva ce arată siguranța pe care o simțea departe de purtătorii ereziei: voința de a menține delimitarea și întreruperea comuniunii bisericești atât în timpul vieții, cât și după moarte.

Așadar, când i s-a apropiat sfârșitul și camarazii săi de luptă erau aproape, precum și alți ortodocși, le-a lăsat ultimele instrucțiuni, grăitoare despre delimitarea sa după moarte. Acest text este un odor al mărturisirii – care și singur l-ar putea caracteriza în întregime pe Sfântul Marcu –, arătând că, deși aflat pe patul de moarte, avea puls și putere tinerească. Din el se vede cât de bine înțelesese valoarea delimitării și siguranța pe care i-o conferea, precum și faptul că, plecând din cele de aici, avea credința curată și neîntinată, ca cea mai de preț ofrandă în vederea întâlnirii cu Domnul. Simțea că, delimitându-se aici, se va întâlni acolo cu Sfinții delimitaţi și prigoniți din pricina credinței, pe mucenicii adevărului, pe toți câți au iubit credința neștirbită și pe cei care au pătimit pentru ea. Cu toți aceștia se identificase în viața aceasta și voia să se știe că va rămâne în aceeași credință și după moarte. Redăm ultimele sale cuvinte așa cum au fost reținute de ucenicii săi:

„Voiesc să mai spun mai pe larg gândul, ce întotdeauna, și acum, când mi se apropie sfârșitul, ca să fiu statornic de la început până la sfârșit și să nu pară vreunora că unele am zis și altele am ascuns în minte, lucruri care să mă fi mustrat în ceasul acesta al izbăvirii mele. Ci zic despre patriarh nu cumva i se va părea, sub îndreptățirea – chipurile – cinstirii mele, la înmormântarea trupului acestuia smerit al meu sau chiar la parastasele mele, să trimită pe vreunii din arhiereii săi sau din clerul său sau pe oricine dintre cei ce se împărtășesc cu el ca să se roage sau să se îmbrace împreună cu preoții din partea noastră chemați la ele, crezând că astfel vin eu în vreun fel, fie și în ascuns la părtășie cu el. Și pentru ca tăcerea mea să nu le dea motiv celor ce nu cunosc bine și în profunzime scopul meu, să presupună vreun pogorământ, spun și întăresc înaintea a mulți și vrednici bărbați întâmplați aici, că nici nu voiesc, nici nu primesc în vreun fel părtășia cu el sau cu cei ai lui, nici câtă vreme trăiesc, nici după moarte, precum nici unirea făcută și dogmele latinești pe care le-au primit el și ai lui și ca să le apere pe acestea a căutat ocrotirea lor cu prețul nimicirii dogmelor drepte ale Bisericii. Sunt cu totul încredințat că, pe cât mă depărtez de el și de unii ca el mă apropii de Dumnezeu și de toți Sfinții și pe cât mă despart de ei, pe atât mă unesc cu adevărul și cu Sfinții Părinți, teologhisitorii Bisericii. Și iarăși, dacă mă las înduplecat de cei aflați de partea lor, mă depărtez de adevăr și de fericiții învățători ai Bisericii. Și de aceea spun, așa cum în toată viața mea despărțit am fost de ei, la fel și în vremea ieșirii mele, chiar și după moartea mea, mă lepăd de părtășia și unirea cu ei și cu jurământ poruncesc ca niciunul din ei să nu se apropie la înmormântarea mea sau la parastasele mele, ori de vreunul din cei de partea noastră, ca să încerce să poarte veșminte sau să liturghisească laolaltă cu ai noștri. Căci aceasta ar însemna să amestecăm cele de neamestecat. Trebuie ca în tot chipul aceia să fie despărțiți de noi, până când va da Dumnezeu buna îndreptare și pace Bisericii Sale”. (Cuvinte ale celui între sfinți părintelui nostru Marcu arhiepiscopul Efesului, pe care le-a grăit multora dintre arhieriei și ieromonahi și monahi și mireni în ziua în care s-a mutat la Domnul, Patrologia Orientalis, Tom XV, pag. 346.)

Punctele principale ale cuvântării sunt următoarele: niciunul din cei cu care întrerupsese comuniunea bisericească din motive de credință Sfântul nu vrea să fie de față la înmormântarea sa, nici – cu atât mai mult – să poarte veșminte, ca să-l cinstească, adică, patriarhul și arhiereii săi. Nu vrea să se creadă, nici măcar ca bănuială, că avea în ascuns părtășie bisericească cu aceia. Nu dorește vreo comuniune cu arhiereii și patriarhul latino-cugetători, nici măcar după moarte. Își arată încredințarea că, cu cât se depărtează la nivel ecleziastic de aceia, se apropie de Dumnezeu, se unește cu adevărul și cu Sfinții. Dimpotrivă, pe cât se apropie de aceia, se depărtează de Dumnezeu și de învățătorii Bisericii. Nu dorește, spune la urmă, nicio comuniune bisericească spre a nu fi amestecate cele ce nu sunt de amestecat în privința credinței.

Acesta a fost Sfântul Marcu Evghenicul, atletul Ortodoxiei, până la sfârșitul zilelor. Se cuvine să spunem că astăzi erezia ecumenistă tocmai acest lucru îl promovează și îl afișează ca stindard: amestecarea celor neamestecate, exact ceea ce nu a acceptat Sfântul.

Urmașul Sfântului Marcu, Sfântul Ghenadie Scholarios, s-a luptat în același duh cu învățătorul său pentru restabilirea bunei credințe. El, ca patriarh, a consfințit săvârșirea pomenirii Sfântului Marcu în ziua de 19 ianuarie, potrivit lui M. Ghedeon (Tabele patriarhale).

(Preluare de pe Ortodoxia Jertfitoare)