Categorie: Uncategorized

Astăzi sărbătorim pe Sfânta Mironosiţă Maria Magdalena. Înainte de a ajunge în preajma Mântuitorului nostru Iisus Hristos, aceasta era o biată demonizată, stând în puterea celui rău, după cum ne înştiinţează Sfântul Evanghelist Luca (8, 2): ,,Şi unele femei care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli; Maria, numită Magdalena, din care ieşiseră şapte demoni’’. Din momentul în care a fost izbăvită de puterea demonilor, Maria Magdalena a devenit mult râvnitoare pentru slujire şi răspândirea Evangheliei Mântuitorului. Sfânta Scriptură descrie în cuvinte frumoase faptele şi Credinţa ei. Nu găsim un cuvânt care să arunce măcar o umbră asupra vieţii ei. Dimpotrivă, ea s-a numărat între Sfintele femei Mironosiţe, adică purtătoare de mir, care au venit cu miresme să ungă trupul Mântuitorului, în pofida iudeilor, care semănau frică şi teroare printre credincioşi. Pentru râvna ce a avut-o pentru slujirea evanghelică, ea este numită ,,întocmai cu Apostolii’’.

Există (sub)oameni a căror plăcere e aceea de calomnia, a stâtni ură şi a arunca cu noroi în tot ceea ce este sfânt. Sunt printre noi, îi vedem, suntem nevoiţi să suportăm mârlănia, mediocritatea şi vecinătatea lor. Aşa a fost şi în vremurile străvechi. Gnosticii care n-aveau nimic sfânt, s-au găsit să arunce vorbe murdare şi defăimătoare asupra Sfintei, spunând că ar fi fost o femeie uşuratică şi multe alte minciuni cutremurătoare, care nici se cuvine a fi amintite aici. Cu oarecare vreme în urmă, am primit o carte care prelua invectivele gnosticilor şi socotea pe Sfânta Maria în rândul celor care au fost desfrânate. Aşadar, împotriva Sfintei Maria Magdalena se duce şi acum un război mediatic murdar, căci vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi nu pot suferi vecinătatea sfinţeniei. De fapt, urmaşii gnosticilor de altădată aruncă vorbe mincinoase şi grele şi asupra Preasfântului nume al Mântuitorului, cu neruşinare şi cutezanţă diabolică (După Vieţile Sfinţilor pe iulie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p.458-466). Pentru rugăciunile Sfintei Mironosiţe Maria Magdalena, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi nevrednicii robii Tăi.

Presbiter Ioviţa Vasile

,,Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu… Noi suntem nebuni pentru Hristos’’(I Corinteni 3, 18-19; 4, 10). Există în istoria Bisericii noastre o seamă de Sfinţi care, urmând acestor cuvinte ale Sfintei Scripturi, s-au făcut nebuni pentru Hristos. Pentru aceasta, au părăsit deşertăciunea lumii acesteia, socotind că este mult mai folositor să aibă parte de ocara lumii decât de lauda ei şi îşi tăinuiau faptele bune cu multă grijă.

Astăzi pomenim pe Cuviosul Simeon, cel care a părăsit pe femeia şi casa lui pentru a trăi în rânduiala vieţii călugăreşti. După o vreme, a părăsit pustia, socotind că va fi de folos pentru îndreptarea oamenilor spre împărăţia lui Dumnezeu, dorind nu cinstea oamenilor, ci necinstea şi batjocura. ,,Iar când poporul începea a-l vedea ca pe un Sfânt, îndată făcea ceva, care era semn arătat de nebunie. Pentru că uneori umbla şchiopătând, alteori sărind, alteori se târa pe pământ şi împiedica picioarele celor care mergeau pe cale şi, zăcând la pământ, bătea cu picioarele; iar la lună nouă se făcea îndrăcit şi cădea ca un îndrăcit. Încă făcea multe fapte neplăcute ochilor omeneşti şi necuviincioase, arătându-se la toţi că este nebun, ca să nu-l socotească nimeni Sfânt’’.

Ne-a rămas scris precum că în cetate era un evreu care hulea pe Domnul nostru Iisus Hristos. Dumnezeu a hotărât să-l întoarcă de la rătăcirea lui şi să-l îndrepte spre mântuire. Odată, a văzut pe Cuviosul Simeon vorbind cu doi îngeri şi de-aici a cunoscut că este plăcut lui Dumnezeu. Vrând să spună oamenilor despre el, Sfântul i s-a arătat în vis şi i-a poruncit cu asprime să nu-l facă cunoscut nimănui. Dar pentru că iudeul a mers în târg cu gândul de a vorbi despre el, Sfântul i-a ieşit în cale, a făcut semnul Sfintei Cruci pe buzele iudeului şi acesta a rămas mut, apoi a plecat jucând şi sărind prin mulţime. Văzându-se în această neputinţă, evreul a alergat la Cuviosul Simeon şi prin semne i-a arătat că vrea să se boteze. ,,Sau te botezi, sau vei rămâne mut!’’, i-a spus Sfântul. Evreul a primit Taina Sfântului Botez, după aceea şi cei din casa lui, şi astfel i s-a dezlegat limba şi slăvea pe Dumnezeu (După Vieţile Sfinţilor pe iulie, Ed. Mănastirea Sihăstria, 2005, p.426-457).

Presbiter Ioviţa Vasile

Deznădejdea este, potrivit învăţăturii Sfintei noastre Biserici, păcat împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie. Vorbim de deznădejde ca păcat dus până la ultima sa consecinţă, fără pocăinţă şi aici amintim păcatul lui Iuda Iscarioteanul care, după ce L-a vândut pe Mântuitorul, a căzut în deznădejde, a gândit că nu va fi iertat şi, drept urmare, s-a dus şi s-a spânzurat. Când păcatul deznădejdii este înlăturat prin pocăinţă şi omul revine la nădejdea în Dumnezeu, deznădejdea îşi pierde caracterul de păcat împotriva Duhului Sfânt şi este iertat.

Sfântul Prooroc Ilie a trăit în vremuri deosebit de grele, din pricina tiranilor regi Ahab şi Izabela, dar şi a relelor purtări ale poporului evreu care se depărtase de Dumnezeu. Cei doi tirani căutau să ia viaţa Proorocului Ilie, şi acesta a fost nevoit să fugă în pustie, unde, cuprins de mare mâhnire, îşi ruga moartea: ,,Mi-ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul, că nu-s eu mai bun decât părinţii mei!’’ (III Regi 19, 4). Dumnezeu avea să-i încredinţeze mai multe misiuni, de aceea îl îndeamnă să se întărească şi să meargă la Muntele Horeb. Aici i s-a arătat în chip minunat, pe măsura puterii sale de cuprindere şi înţelegere, în adierea de vânt ce a urmat după o vijelie năprasnică, un cutremur teribil şi un foc mistuitor (III Regi 19, 11-12). Cercetat fiind iarăşi de Domnul, Sfântul Prooroc îşi arată pricina întristării sale: ,,Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Dumnezeul Savaot, căci au părăsit fiii lui Israel legământul Tău, au dărâmat jertfelnicele Tale, şi pe Proorocii Tăi i-au ucis cu sabia; numai eu singur am rămas, dar caută să ia şi sufletul meu!’’(III Regi 19, 14).

Într-adevăr, starea de atunci a poporului şi regilor săi era generatoare de mari nelinişti şi tristeţi, şi Proorocul trăia această dramă naţională cu toată intensitatea. Ce nu ştia el, era faptul că nu era singurul care rămăsese credincios lui Dumnezeu, Care a avut grijă să păstreze neprihănirea câtorva mii de oameni, rămaşi neclintiţi în credinţa şi slujirea Lui. Acest fapt i se dezvăluie ca o mângâiere şi întărire în misiunile Dumnezeieşti ce avea să le primească: ,,Eu însă mi-am oprit dintre israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!’’(III Regi 19, 18).

În toate timpurile Dumnezeu are planurile Sale tainice şi acolo unde mintea omenească nu mai întrezăreşte vreo nădejde, vine Dumnezeu şi aduce lumini nebănuite. Aşadar, iubite cititorule, având atâtea pilde ale purtării de grijă a lui Dumnezeu, să nu cădem în deznădejde nici în aceste vremuri cumplite când oamenii se înstrăinează de Dumnezeu prin lepădarea de Credinţă şi păcate necurmate. Buna nădejde va veni cum nici ne putem noi închipui. Aşa să fie! Amin.

Presbiter Iovita Vasile

I.Sinoadele Ecumenice

S-au întrunit în vreme de mari primejdii pentru Biserica lui Hristos, venite îndeosebi din partea ereticilor. De remarcat că niciun Sinod n-a fost socotit dinainte Ecumenic, deşi sinodalii reuniţi erau Sfinţi Părinţi şi lucrau, cum s-a dovedit, sub puterea Duhului Sfânt. După încheierea Sinoadelor, hotărârile acestora au ajuns la pliroma Bisericii, la Poporul lui Dumnezeu şi acesta le-a receptat ca fiind Ecumenice, adică a toată lumea, normative pentru toţi, din toate locurile şi din toate timpurile. În felul acesta, Biserica, Trupul tainic al lui Hristos, şi-a exercitat atributul infailibilităţii, care nu aparţine unei persone (papa), nici unui grup de personae (sinodul), ci Bisericii în întregul ei.

Şapte Sfinte Sinoade Ecumenice sunt consemnate în istoria Bisericii noastre:

-Sinodul I Ecumenic, Niceea, 325, împotriva arianismului

-Sinodul II Ecumenic, Constantinopol, 381, împotriva pnevmatomahilor

-Sinodul III Ecumenic, Efes, 431, împotriva nestorianismului

-Sinodul IV Ecumenic, Calcedon, 451, împotriva monofizitismului

-Sinodul V Ecumenic, Constantinopol, 553, împotriva rătăcirilor origeniste

-Sinodul VI Ecumenic, Constantinopol, 680-681, împotriva monotelismului

-Sinodul VII Ecumenic, Niceea, 787, împotriva iconoclasmului

II.Sinoadele locale

Privite din punctul de vedere al participării, respectiv episcopii dintr-o anumită regiune a lumii, acestea au într-adevăr caracter local. Dacă luăm în considerare că hotărârile şi Canoanele acestora au fost receptate de Biserică în întregul ei, şi aşezate în colecţia de Canoane ale Ortodoxiei, conchidem că Părinţii sinodali au lucrat şi ei sub inspiraţia Duhului Sfânt. Raportul dintre Canoanele Sfinţilor Apostoli, cele ale Sinoadelor Ecumenice, ale Sinoadelor locale, ale Sfinţilor Părinţi şi cele Întregitoare este unul simfonic, de complementaritate, fiind excluse contradicţiile. Aplicarea lor se face sinoptic, adică se ţine seama de toate Canoanele care se referă la un anumit fapt, speţă, împrejurare, situaţie ori aspect.

Presbiter Ioviţa Vasile

În Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev găsim scris şi despre Cuviosul Agapie, doctorul fără de arginţi. Pentru tămăduirile sale minunate, acesta ajunsese foarte vestit. De aceea, era invidiat de un medic monofizit care căuta orice mijloc prin care să-l discrediteze în faţa oamenilor. Astfel, monofizitul, dând otravă unui om, l-a trimis la Cuviosul Agapie pentru a pune pe seama lui moartea aceluia. Dar prin rugăciunile Cuviosului omul a fost salvat. Mai târziu, a îngaduit Dumnezeu ca însuşi Cuviosul să se imbolnăvească foarte grav. Cu această ocazie veni în vizită la el medicul monofizit, prefăcându-se că se interesează de sănătatea sa. Atunci îi spuse Cuviosului că nu are mai mult de trei zile de trăit. La care Cuviosul îi răspunse că are înştiinţare de la Dumnezeu că îl va lua lângă Dânsul peste trei luni. Iar medicul a făgăduit că, de va fi aşa, el se va face monah. Dar când a aflat Cuviosul că medicul este monofizit, a strigat către el cu mânie sfântă: Şi cum ai îndrăznit, trădătorule al Ortodoxiei, să intri aici înăuntru? Cum ai îndrăznit să-mi întinezi chilia cu prezenţa ta eretică şi să mă atingi? Pleacă de aici, neruşinatule şi ereticule! Atunci medicul pleca ruşinat.

După cum vedem, Cuviosul Agapie nu l-a invitat pe monofizit la un dialog ecumenist, ci l-a mustrat pentru erezie. După trei luni, Cuviosul a trecut către Domnul şi i-a apărut în chip minunat monofizitului, spunându-i: Ai promis că te vei lepăda de erezia ta şi că te vei face monah. Dacă acum nu vei respecta această promisiune, îţi vei pierde sufletul! Dumnezeu nu se lasă înşelat! A doua zi medicul se înfîţişă cu pocăinţă la Cuviosul Stareţ de la Lavra Peşterilor, povestind cele întâmplate şi mărturisind că vrea să îmbrăţişeze Sfânta Ortodoxie, singura credinţă adevărată, şi să devină monah. Şi într-adevăr, medicul a trecut la Ortodoxie şi a devenit monah (După Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev).

 Dr. Gabriela Naghi

Textul de mai jos l-am scris, cum se poate lesne vedea, în anul 2012. Din diverse motive l-am ţinut până acum în sertar. Recitindu-l zilele trecute am costatat punctul în care ne aflam în acel an şi progresul pe care l-a făcut ierarhia română în aceşti şapte ani, pentru introducerea pan-erezie ecumenismului în Biserică, în mod oficial, căci de facto exista de multă vreme. Totul a culminat cu pseudo-sinodul din Creta din 2016, care a consfinţit realităţi dureroase: Dreapta Credinţă e amestecată cu ereziile, căci hotarele dintre ele au fost şterse; sectele au devenit ,,biserici’’; simulacrele de taine ale acestora sunt recunoscute; ereticii sunt ortodocşi, în vreme ce preoţii şi credincioşii îngrădiţi de erezie sunt schismatici; Sfintele Canoane sunt sistematic încălcate; căsătoriile mixte au fost legiferate. Ce va urma?

A venit vremea ca Shenouda al III-lea să se ducă în faţa tronului ceresc. După cum ne înformează Ziarul Lumina de sâmbătă, 17 martie 2012, acesta şi-a încheiat viaţa pământească, la vârsta de 88 de ani, după ce a stat pe tronul copţilor eretici aproape 41 de ani. Încerc un sentiment de tristeţe, ştiind că Shenouda nu a renunţat la ereziile sale, nu s-a pocăit şi a murit despărţit de Biserica lui Hristos.

Cel care semnează anunţul, un oarecare M.N., este deosebit de atent la exprimare, nu însă pentru limpezime, ci pentru a spori confuzia. Titlul anunţului spune mult: ,,Patriarhul Shenouda al III-lea al Bisericii Ortodoxe (!!!) Copte a murit’’. Precum se ştie prea bine, Shenouda a fost eretic, ca atare nu se cuvenea a fi numit ,,Patriarh’’, punându-l astfel pe picior de egalitate cu Patriarhii dreptrcredincioşi ai Bisericii noastre din trecut. Fiind eretic, a stat în fruntea unei comunităţi eretice, aceea a copţilor, şi totuşi autorul nu se împiedică să-i numească pe copţi ,,Biserică’’ şi încă ,,Ortodoxă’’! Este un nonsens de la un capăt la altul. Am mai spus-o, scriu şi acum, o grupare, adunare sau comunitate eretică nu poate fi numită ,,Biserică’’, deoarece Biserica n-are nimic de-a face cu ereticii pe care i-a anatemizat şi i-a caterisit întotdeauna, aşteptând pocăinţa lor. Cu atât mai mult, este absurd a-i numi pe eretici ,,ortodocşi’’, adică dreptmăritori! Sunt două noţiuni care nu pot sta împreună. Este o incompatibilitate de nedepăşit! Biserica este incompatibilă cu ereticii, Ortodoxia n-are nici un amestec cu ei. Desluşim aici orientarea ecumenistă a semnatarului, care socoteşte că orice comunitate contaminată de erezie este Biserică. Doamne, fereşte! Introducând pluralismul în creştinism, nu le-a fost apoi greu să elaboreze teoria neghioabă a ramurilor, potrivit căreia sectele şi bisericile mincinoase, luate de-a valma, sunt ca nişte ramuri, fiecare cu partea sa de adevăr, iar adevărul, în integralitatea lui, se va obţine prin unirea acestora, unire în care vor să introducă şi Sfânta Biserică Ortodoxă!

Copţii sunt monofiziţi, adică susţin, împotriva Revelaţiei Dumnezeieşti, că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut o singură fire, cea Dumnezeiască. Din această pricină au fost daţi anatemei de Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, din anul 431, şi s-au despăţit de trupul Bisericii lui Hristos, rămânând separaţi până în ziua de azi. Culmea absurdului o atinge autorul anunţului când ne spune că aceşti copţi s-au despărţit de Biserica Ortodoxă. Şi totuşi numeşte comunitatea coptă Biserică Ortodoxă! Sfânta Biserică Ortodoxă nu se va uni niciodată cu monofiziţii copţi şi cu nicio grupare eretică. Se vor uni trădătorii ei şi ai lui Hristos.

Presbiter Ioviţa Vasile

�

,,Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm’’.

Miron Costin

După această minunată pledoarie a cronicarului, să deschidem şi noi cărţile bisericeşti şi iscusită zăbavă să facem cu cetitul lor. În Vieţile Sfinţilor pe iulie, pag. 330-345, cetim:

Cuviosul Vladimir al Rusiei, pomenit în această zi, era nepotul Cuvioasei ţarine Olga. S-a scris despre el că după ce a ajuns pe tronul Rusiei, a făcut cercetare pentru a se convinge care este Credinţa adevărată. Cei dintâi care s-au înfăţişat au fost mahomedanii. Aceştia au început să preamărească pe zeul Allah ca pe Dumnezeu, şi pe proorocul său mincinos Mahomed. Au arătat apoi că Mahomed le îngăduie să aibă mai multe femei, cu care fiecare poate să-şi împlinească poftele trupeşti după voie. Au mai expus şi alte lucruri murdare care le sunt îngăduite, care însă nu se cuvine să fie pomenite, pentru că în toate trebuie să păstrăm buna cuviinţă. După ce i-a ascultat, Vladimir s-a convins că nu acest fel de credinţă necurată îi trebuie poporului rus.

Au venit apusenii nemţi, cei care au spus că a lor este credinţa cea bună, pentru că ei ascultă de papa Romei, capul bisericii din toată lumea. Împăratul nu s-a plecat spre credinţa lor eretică. Au urmat la rând evreii şi au mărturisit: ,,Pământul nostru este Ierusalimul, Palestina şi cele dimprejurul ei; dar de vreme ce am mâniat pe Dumnezeu cu păcatele noastre, pentru aceea ne-a risipit Dumnezeu în toată lumea, iar pământul nostru l-a dat creştinilor’’. Răspunsul împăratului a fost categoric, aspru chiar: ,,Cum învăţaţi voi pe alţii la credinţa voastră, când voi înşivă sunteţi lepădaţi de Dumnezeul vostru? Că de v-ar fi iubit Dumnezeu, nu v-ar fi risipit prin pământuri străine. Oare şi nouă ne doriţi o risipire ca aceea?’’ Acestea spunându-le, i-a alungat de la faţa sa.

Cei din urmă au fost grecii, care s-au înfăţişat cu daruri de la împăraţii greceşti, aduse de un filozof, adevărat iubitor de înţelepciune, Chiril. Acesta a vorbit ţarului pe larg despre Credinţa mântuitoare, despre judecata înfricoşătoare care ne aşteaptă pe toţi. I-a arătat şi o pânză ţesută cu aur care arăta judecata lui Dumnezeu şi despărţirea drepţilor de cei păcătoşi, pentru veşnicie. ,,Împărate, de vei înceta de la lucruri rele şi vei primi Sfântul Botez, te vei învrednici a sta de-a dreapta; iar de vei rămâne în necurăţie, apoi locul tău va fi la stânga’’. Ţarul Vladimir a orbit, întocmai cum Saul îşi pierduse vederea pe drumul Damascului. Când însă a intrat în apa Sfântului Botez, ochii lui s-au luminat din nou. De-atunci a început să lucreze cu puterea-i împărătească pentru luminarea poporului rus, întocmai cum bunica lui, Olga, făcuse mai înainte (După Vieţile Sfinţilor pe iulie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 330-345).

Presbiter Ioviţa Vasile

Iubesc sportul şi anumite discipline ca înotul şi patinajul, care au fost preferatele mele. Sfinţii Părinţi spun ca „trupul este o slugă bună, dar un stăpân rău”.Mişcarea în aer liber este o ţintă pentru sănătatea noastră, psihică şi trupească. Nu există pacient copil la care să nu-i fi recomandat înotul, ca sport complex care, pe lângă beneficiile în anomaliile dento-maxilare, în creşterea şi dezvoltarea armonioasă, are efecte optime în interacţiunea copiilor cu mediul, dezvoltă aptitudini deosebite. Are efecte asupra sănătăţii articulaţiilor, diminuează greutatea crescută, reduce simptomele astmului, tensiunea arterială şi întăreşte activitatea inimii, reduce colesterolul, diabetul şi riscul de a muri din cauza bolilor de inimă. În mare, te simţi liber, tânăr şi mai aproape de cer, de Dumnezeu. Minunat!

Nu trebuie, ca spectatori, să facem din sport o patimă, căci aceasta este dovada unui suflet bolnav. Tenisul poate fi practicat până la o anumita vârstă, după care persoana respectivă poate împlini şi celelalte lucrări duhovniceşti, pe care le doreşte. Cel care a găsit calea duhovnicească, să nu-l mustre pe cel care încă nu a gasit-o, dar totuşi lucrează ceva, din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele! Să ne bucurăm de o reuşită sportivă obţinută prin muncă şi sacrificii, să nu fim frustraţi, sau să încolţească în noi alte patimi precum trufia, orgoliul, slava de sine. Să respectăm cu eleganţă şi nobleţe părerea altei persoane. „În viaţa noastră nu există profesori mai severi decât viciile şi incapacităţile noastre. Acum ştiu! Ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet … este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderare, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. ” (Părintele Nicolae Steinhardt).

Dr. Gabriela Naghi

,,Iar când se lupta cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după legile jocului’’(II Timotei 2, 5).

După legile jocului s-a luptat Simona Halep la Wimbledon, vreme de două săptămâni, şi a luat cununa biruinţei. S-a dovedit a fi deasupra tuturor şi asta i-a bucurat nespus pe românii nostri. Nu şi pe americani. Acolo n-au mai putut să-şi trimită ambasadorul, care să spună cine trebuie să câştige. De ce se bucură românaşii noştri? Pentru ca sunt prea de multe ori umiliţi în propria lor ţară de tot felul de lifte. Prea adesea vin ambasadele să ne spună ce e bine, ce rău şi întotdeauna binele e de partea lor, că aşa se întâmplă în toate coloniile lumii. Propaganda mincinoasă ne spune că românii sunt leneşi, sunt needucaţi. Asta l-a şi făcut pe preşedintele circumstanţial Iohannis să lanseze proiectul ,,România educată’’. Cum ar veni, Iohannis să-i educe pe români care, fără el, ar fi, în continuare, lipsiţi de educaţie. Simona arată cu adevărat că nu suntem nici leneşi, nici needucaţi, nici un popor de mâna a doua. Putem fi între cei mai buni din lume, şi nu numai în sport. Avem valori în toate domeniile. Nu întotdeauna însă răzbesc, pentru că le stau în drum cohortele de nulităţi potente, cozile de topor, prezente pe oriunde te uiţi.

Simona e fiică a Bisericii Ortodoxe Române, şi nu una de circumstanţă, de paradă. Este singura dintre competitoare care se însemnează cu semnul Sfintei Cruci pe arenele lumii, sub ochiul camerelor de luat vederi. Nu se ruşinează de Hristos, Îl mărturiseşte de câte ori e prezentă în competiţii.

Simona a fost încununată la Wimbledon cu o cunună care, cu trecerea vremii, se va veşteji, tumultul competiţiilor se va stinge, milioanele adunate se vor risipi, pentru că aşa sunt legile firii. Atotputernicul să-i aşeze pe creştet ,,cununa cea neveştejită a măririi’’(I Petru 5, 4) pentru binele care-l face, cu multe osteneli şi sacrificii, acestui neam semănat de Dumnezeu pe faţa pământului. Ne uităm cu drag la ea şi-l parafrazăm pe cronicar, simţind ceea ce trăia şi acesta când a scris: ,,nasc şi pe pământ românesc oameni’’.

Presbiter Ioviţa Vasile

 

Când vorbim despre Sfânta Biserică, înţelegem, cel mai adesea, mulţimea credincioşilor dreptmăritori care trăiesc pe pământ. Într-adevăr, aceasta este Biserica Luptătoare, numită astfel pentru că ea se află în luptă necurmată cu puterile răului, vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi. Există însă o parte a Bisericii lui Hristos care a învins aceste puteri ale răului, ca atare vorbim de Biserica Biruitoare, ,,a duhurilor drepţilor celor ce s-au săvârşit’’,a celor adormiţi în Dreapta Credinţă, întru nădejdea învierii şi vieţii veşnice. Sfântul Apostol a scris astfel evreilor: ,,V-aţi apropiat de Muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului Celui Viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, şi de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, şi de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile Drepţilor celor desăvârşiţi, şi de Iisus, Mijlocitorul Noului Testament, şi de sângele stropirii care grăieşte mai bine decât al lui Abel’’(Evrei 12, 22-24). Există, aşadar, această comuniune între Biserica de pe pământ, Luptătoare, şi cea din ceruri, cea Biruitoare. Aşa se şi explică faptul că noi chemăm în ajutor pe Sfinţii şi Drepţii lui Dumnezeu, care mijlocesc pentru noi înaintea tronului ceresc.

Când preotul săvârşeşte partea Sfintei Liturghii care se numeşte Proscomidie,ia o parte mai mare din prescură pe care o aşează pe mijlocul sfântului disc şi care se va preface în Trupul Domnului. Alături de aceasta va aşeza o altă parte triunghiulară pentru Maica Domnului; de cealaltă parte aşează părţi mai mici pentru cele nouă cete: Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Prooroci, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Ierarhi ai Bisericii, Sfinţii Mucenici, Sfinţii Cuvioşi, Sfinţii Doctori fără de arginţi, Sfinţii Ioachim şi Ana laolaltă cu Sfinţii pomeniţi în acea zi, Sfântul Ioan Gură de Aur (sau Sfântul Vasile cel Mare), a cărui Liturghie se săvârşeşte. Mai jos, pe sfântul disc se aşază părticele pentru episcopul locului (dacă nu este eretic!), cârmuitorii dreptmăritori ai ţării şi ctitorii şi binefăcătorii acelei biserici. Jos, în partea stângă se aşază părticele pentru cei vii care se pomenesc la Sfânta Slujbă, iar în partea dreaptă pentru cei adormiţi în Dreapta Credinţă. Pe bună dreptate s-a afirmat că după aşezarea acestor părţi de prescură, cu rugăciunile tipiconale respective, pe sfântul disc se găseşte Biserica Lui Hristos în întregul ei, Luptătoare şi Biruitoare. În textul de la Apocalipsă 6, 9-11, vom constata că ,,sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o’’,adică ale Sfinţilor Mucenici, din Biserica Biruitoare, vorbesc cu Dumnezeu, cerând înfăptuirea dreptăţii Lui.

 

Presbiter Ioviţa Vasile

REVELATIA DUMNEZEIASCĂ SUPRANATURALĂ a fost transmisă de Dumnezeu în mod direct sau prin aleşii Săi: îngeri, prooroci, trimişi şi, deseori, a fost însoţită de semne şi minuni, arătând prin aceasta că toată creaţia Îi este supusă. Ea s-a încheiat cu ultima scriere a Noului Testament – Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.
Păstrarea şi transmiterea revelaţiei supranaturale s-a făcut prin:

I. SFÂNTA SCRIPTURA (Biblia/Cuvântul lui Dumnezeu) este colecţia cărţilor sfinte, scrise de Prooroci, Apostoli sau alţi oameni bineplăcuţi lui Dumnezeu, sub inspiraţia Duhului Sfânt, într-un interval de 1500 ani.

 – Vechiul Testament(revelaţia de la Adam până la venirea Domnului Iisus Hristos)- 39 cărţi canonice şi 14 cărţi/fragmente „bune de citit” -1400 ani.
–  Noul Testament (revelaţia făcută de Însuşi Fiul lui Dumnezeu şi transmisă de Sf. Apostoli) 27 cărţi canonice scrise în cursul primului secol după Naşterea Mântuitorului.

II. SFÂNTA TRADIŢIE reprezintă totalitatea adevărurilor revelate care nu se cuprind în Sf. Scriptură, ci au fost transmise prin viu grai de Mântuitorul şi Sf. Apostoli. Ea este ,,respiraţia Duhului Sfânt în Biserică, prezentă atât în îvăţătura Bisericii, cât şi în rugăciunea şi trăirea membrilor ei şi transmisă, neschimbată, mai departe. Aceasta lucrare a Duhului Sfânt în Biserică, trebuie nţeleasă ca o harismă dată Bisericii şi celor cu viaţă curată, care pastreză şi pun în lucrare darurile Duhului Sfant. „Scriptura a luat nastere in Biserica si spre folosul ei”. Prin urmare Scriptura nu poate fi interpretată decât prin Sfânta Tradiţie. Biserica apare odată cu Tradiţia, iar Scriptura apare în Biserică, şi ca un „rezumat al Traditiei”, garantat de Biserică, ea fiind „Stâlpul şi temelia Adevarului” (ITimotei, 3;15), după Părintele Staniloae.
„Aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt.(II Petru 1, 20-21).
Astfel Tradiţia Bisericii ne-a dat Scriptura , dar şi modul în care poate fi tălmăcită, numai cu ajutorul Sfinţilor Părinţi, „purtati de Duhul Sfant”,care a vorbit prin ei. Orice alta încercare de răstălmăcire, prin cei neştiutori si neîntariţi, duce la pierderea sufletului , după cum spune Apostolul (II Petru3;16) . ,,Traditia adevarata ,,constă în ceea ce s-a crezut totdeauna, pretutindeni şi de către toti”(Sf.Vincentiu de Leryn)

Sf.Tradiţie cuprinde:
1.-Sfânta Scriptură
2-Vechile simboluri de redinţă si mărturisiri (inclusiv ale Martirilor, care sunt respinse de ereticii protestanţi)
3.-Hotărâri dogmatice si canonice ale Sinoadelor Ecumenice şi Locale
4.-Scrierile Sfinţilor Părinţi
5.-Vestigii liturgice ale Bisericii, cărţile de Slujbă (Sf.Icoane, Imnografie Ortodoxă)
Romano-catolicii şi protestanţii, nu au Duhul Tradiţiei dogmatice a Bisericii şi nici Tradiţia Liturgică, dupa cum nu au nici Duhul Apostolic de citire şi interpretare a Scripturii.

Sf. Irineu, ne învaţă: «Duhul este chezăşia nestricăciunii, întărirea Credinţei noastre, scara de înălţare la Dumnezeu. Unde este Biserica, acolo e şi Duhul lui Dumnezeu. Unde e Duhul lui Dumnezeu, acolo e şi Biserica şi plinătatea harului. Iar Duhul este adevărul» (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 24, 1, Migne, P. G., VII, col.).

Sa rămânem neclinţi în Sfânta Ortodoxie, recunoscători cu dragoste, evlavie, în duh de rugăciune, până în ultima clipă a vieţii, ajutorului dat de Mângâietorul sufletelor noastre, prin rugăciunile Sfinţiţilor Părinţi nepomenitori, care drept învaţă Cuvântul Adevărului! Amin.

Dr. Gabriela Naghi

Dragi maramureşeni,

Onoraţi jandarmi,

Vă spun la mulţi ani cu această ocazie specială a împlinirii a o sută de ani de la înfiinţarea, organizarea Jandarmeriei în această parte a României şi de fiecare dată mă uit la dumneavoastră cei care sunteţi în faţa mea şi mă uit cei care sunteţi în spatele meu, şi văd de foarte multe ori, câteva diferenţe.  Prima diferenţă este că cei din spatele meu aleg să stea cu o jumătate de metru mai sus decât dumneavoastră, cealaltă diferenţă este şi cea mai importantă, este faptul că cei care… pentru faptul că vorbim despre arme şi uniformă, cei care conduc instituţiile precum Jandarmerie, Poliţie, Armată SRI, SIE,  şi alte entităţi care trebuie să apere acestă ţară, dacă-i dezbraci de uniformă, o să vedeţi că poartă uniforma altor state, şi nu uniforma Statului Român Am toată încrederea în dumneavostră, cei care sunteţi coloana vertebrală a Jandarmeriei aşa cum sunt şi colegii dumneavoastră, pilonii principali ai instituţiilor pe care le reprezintă şi în cadrul cărora muncesc. Această ţară nu mai este ţară, această ţară este o ţară de slugi iar slugile sunteţi dumneavoastră şi noi şi nu ce care conduc instituţiile. Ei îşi iau salariile şi gradele din cu totul şi totul altă parte, ori din vest, ori şi mai din vest.

Suntem, pentru că vorbim despre Ştefan cel Mare, suntem datori să ţinem această sabie ridicată şi sub această sabie să ne aşezăm cei care mai credem în această ţară şi cei care mai credem în România şi cei care mai credem în români. Pentru că de fiecare dată, aproape în fiecare zi, credem mai mult în ceilalţi, din alte părţi, decât credem în noi. De fiecare dată venim şi facem festivităţi în care, într o falsitate debordantă, povestim despre cât de buni şi cât de frumoşi şi cât  de performanţi suntem , când de fapt nu suntem nici buni, nu suntem nici frumoşi, nu suntem nici harnici, nu suntem nici performanţi, dar nu pentru că nu vrem noi aceste lucruri, ci pentrucă bocancul altor state este pus pe gâtul românilor. Asta la o sută de ani de la înfiinţarea Jandarmeriei aici în Ardeal şi, mai ales, aşa cum spunea doamna care coordonează Arhivele Statului aici în Maramureş, la început şi românii puteau să se încadreze, înroleze în Jandarmerie. Şi românii puteau. Aşa am ajuns şi astăzi: şi noi românii putem, aici la noi în ţară, să mai facem câte ceva, dar de fiecare dată şi în mod regulat şi în mod obişnuit şi din ce în ce mai aproape de normalitate, din păcate, pentru că alţii vor să facă şi alţii au voie să facă. Noi – nu! Noi trebuie să stăm în genunchi, nu ca să ne rugăm la Dumnezeu, trebuie să stăm în genunchi în faţa celor care ne conduc de prin vest sau şi mai din vest.

Preşedinte, şefi de instituţii, şefi de instituţii importante, de la SRI până la Avocatul Poporului, au nişte nume care n-au de-a face nici cu Grigore Ardelean, nici cu Mureşan Vasile, nici cu Popescu Viorel. Le găsiţi în cărţile de limbă germană, le găsiţi în alte cărţi aceste nume, dar nu în cărţile care să ţină de români şi despre exemplele pe care le avem noi aici de la românii noştri, de la înaintaşii noştri. La mulţi ani Jandarmeriei ardelene, la mulţi ani jandarmilor din Maramureş.

NOTĂ

Ascultând acest discurs, am înţeles trei lucruri:

1. De ce omul acesta a fost întemniţat, deşi se ştia că e nevinovat
2. De ce, spre lauda lor, băimărenii l-au ales primar cu peste 70% din voturi, cu toate că se găsea în stare de arest
3. De ce spunea regretatul Dinu C. Giureascu că ,,e aproape o infracţiune să-ţi iubeşti ţara’’.

La mulţi ani, Domnule Primar.

Eram în incinta unui serviciu de paşapoarte. Funcţionarul de-acolo, vazând că sunt preot, m-a agrăit direct: ,,Părinte, de ce nu propovăduiţi oamenilor Sfânta Scriptură?’’ Omul nu prea era dus pe la sfânta biserică. Auzise în mediul său că sectarii sunt cei care posedă Biblia şi o răspândesc cu asiduitate, în vreme ce Biserica, slujitorii ei, o neglijează sau o trec într-un plan cu totul secundar. O inepţie care, repetată obsesiv, a ajuns pentru ei un fel de postulat propagandistic. I-am răspuns: ,,Cum puteţi să spuneţi asta? Mergeţi la biserică în zi de Duminică şi veţi vedea, bunăoară, că la Slujba Utreniei se citesc şase Psalmi, aşa cum sunt cuprinşi în Sfânta Scriptură; veţi auzi, tot la Utrenie, citindu-se o pericopă Evanghelică fără denaturări; ajungând la vremea Sfintei Liturghii, veţi constata că primele două antifoane sunt, de fapt, Psalmii 102 şi 145, citiţi sau cântaţi în întregime; antifonul al treielea nu e altceva decât Fericirile, exact aşa cum au fost rostite de Mântuitorul; urmează după aceea Apostolul, o lectură exactă din Epistolele Noului Testament; Evanghelia Duminicii respective este, evident, tot un text biblic; la urmă preotul tâlcuieşte această Evanghelie prin predica ce o rosteşte. Şi-atunci, văzând acestă bogăţie de texte bibilce, ce ce spuneţi că slujitorii Bisericii neglijează Sfânta Scriptură, lăsând să se înţeleagă că doar sectarii sunt cei care o propovăduiesc?’’

Răspunsul meu la descumpănit puţin şi cel puţin nu m-a contrazis. Nici n-avea cum. Biblia, în întregul ei, este parte a tezaurului Sfânt al Bisericii Ortodoxe, singura păstrătoare a ei, singura învestită cu autoritatea Dumnezeiască de a o traduce, a o interpreta corect şi a o propovădui credincioşilor pentru mântuire. Aţi auzit de ,,furi de cele sfinte’’? Expresia e folosită de Sfântul Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor 19, 37. Furi de cele sfinte sunt toţi cei care au părăsit Biserica lui Hristos şi apoi au furat şi şi-au apropriat fraudulos Sfânta Scriptură! Cu toată propaganda lor zgomotoasă privind Biblia, este adevăr ştiut că ei o bajocoresc în chip josnic, o interpretează fiecare după mintea lui, de unde s-a şi ivit mulţimea sectelor luptătoare împotriva Bisericii.

Vă rog să cercetaţi Noul Testament şi veţi constata că toate cele 27 de scrieri sunt adresate şi destinate întâi Bisericilor locale, de unde s-au răspândit în toate comunităţile ecleziale de pe faţa pământului. Cartea Apocalipsei are, în încheierea ei, aceste cuvinte al Mântuitorului: ,,Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu ca să mărturisească vouă acestea, în faţa Bisericilor’’ (22, 16). Accentuez, în faţa Bisericilor, nu a sectelor! Sfântul Apostol Petru scria pe la anul 67: ,,Şi îndelunga răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire, precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui; cum vorbeşte despre acestea în Epistolele sale, unde sunt lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare’’ (II Petru 3, 15-16). Se poate spune cu mai multă limpezime pedeapsa celor care răstălmăcesc şi batjocoresc Sfânta Scriptură? Socotesc că nu.

Recent, antihristicul papă Francisc a afirmat că Sfânta Scriptură e o carte depăşită, învechită, care trebuie rescrisă pentru vremurile noastre! Habemus papam. Vivat papa.

Presbiter Ioviţa Vasile

Primul canon al Sfântului Vasile cel Mare spune în mod explicit că oricine intră în schismă pierde imediat succesiunea apostolică și preoția și nu mai poate sluji sau transmite harul preoției, în măsura în care el însuși a căzut departe de harul Duhului Sfânt și este laic. Se pune problema păcatului şi virtuţii in Biserica lui Hristos. Noțiunile de bine și de rău ar putea fi șterse în Biserică, prin încălcarea Sfintelor Canoane : cu o lovitură de creion, păcătoșii de ieri pot fi declarați preoți evlavioși și preoți evlavioși – păcătoși.

Este vorba atât de situaţia din Ucraina, cât şi de cea din BOR, unde ierarhii în exerciţiu au caterisit samavolnic Preoţii, care au întrerupt pomenirea canonic, nesocotind Dumnezeieştile Canoane şi interpretându-le în duh lumesc, fără frică de pedeapsă. După cum afirmă şi Părintele profesor Floca, „Mântuitorul n‐a înzestrat Biserica cu norme de drept, cu un «cod de legi juridice», ci numai cu har, cu adevăruri de credinţă şi cu norme religioase şi morale. Prin normă canonică se intelege ,,un principiu sau o regulă de conduită cu caracter general şi impersonal, instituită sau sancţionată de Biserica a cărei respectare este obligatorie şi garantată de organele puterii bisericeşti şi de opinia obştii credincioşilor din cadrul Bisericii”.

Patriarhii vremelnici ai celor două cetăţi, una aflata în ţară musulmană, celălalt într- o colonie la discreţia marilor puteri politice ale lumii, împreună cu sinoadele lor sâmbriaşe, au dat dovadă ca nu merită să fie numiţi adevăraţi fii ai Bisericii, prin infaibilitatea la care au aderat cu inteaga lor simţire, de sorginte eretic-papistaşă. Nu au pocăinţă, pentru că au greşit în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei lor, semn că nu sunt fii adevăraţi al lui Dumnezeu şi al Bisericii, după cum grăieşte Sfântul Apostol Pavel: „Răbdaţi spre înţelepţire. Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii devăraţi”.(Evrei 12, 7-8).

Poate îşi reamintesc cuvintele dumnezeescului Nicodim Aghioritul: ,,Pe scurt, îţi spunem, frate să alegi unu din două; ori aici să primeşti, în chip vremelnic, canonul păcatelor tale, ori dincolo, pentru vecie. Dacă-l primeşti aici, scapi de cel de acolo; dacă aici nu-l primeşti, ai să-l capeţi, fără greş, acolo, şi pe vecie’’. Precum şi Gavriil al Filadelfiei, scrie în cartea sa despre Taine: „Cel ce nu s-a supus (canoanelor) trebuie sa fie trimis la scaunele de judecată de dincolo, şi va da socoteală de nelegiuirile pe care le-a săvârşit, ca unul ce a încălcat aşezămintele Sf. Biserici”.Frate, trebuie să-l împlineşti, pe cât este cu putinţă, mai repede, câtă vreme te afli în harul lui Dumnezeu, şi să nu amâi, fiindcă, nu ştii ce ţi se va întâmpla în ziua viitoare: „Căci nu ştii la ce poate da naştere ziua de mâine” (Pildele lui Solomon 27,1).

Dr. Gabriela Naghi

Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, Ed. IBM‐BOR, Bucureşti, 1990, p. 45.,

Carte foarte folositoare de suflet, Sfântul Nicodim Aghioritul

„Aceia care nu primesc întregul adevăr dumnezeiesc, ci doar o parte din el, şi care-l amestecă cu minciuna, nu aparţin turmei lui Hristos. Tot astfel, şi aceia care în aparenţă sunt în staul, dar lăuntric se rup de El, de dogmele şi canoanele Lui, nu sunt mădulare ale Lui’’, spune Arhimandritul Serafim Alexiev.

Duhul umanist înşelător al timpurilor noastre schimbă duhul evanghelic şi este împotriva Sinoadelor Ecumenice, atrăgând pe mulţi în capcana încălcării Adevărului. Zice Apostolul Neamurilor : „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de Credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu.”(II Tesaloniceni 2, 3-4).

Vrăjmaşul omenirii îi indeamnă pe ierarhii semnatari ai documentelor eretice din Creta, catre neascultarea de Maica Biserică, către confuzia cu bună ştiinţă şi învartoşarea inimii, iar trădarea vădită ori ascunsă a Dogmelor şi a Canoanelor este considerată deschidere faţă de lume. Abaterea de la Sfânta Ortodoxie este, prin urmare, o nenorocire în mod hotărât. Iar a rămâne în Adevăr, în ciuda smintelilor de astăzi, este o temelie a nadejdii că Dumnezeu ne va milui. Asistăm cu durere la oprimarea fraţilor ortodocşi ucrainieni din Biserica Canonica Ortodoxă, aflată sub conducerea Mitropolitului Onufrie al Kievului şi a toată Ucraina, de către preoţi şi episcopi schismatici, în subordinea cărora se află trupe paramilitare, care fac legea în parohiile aflate în provinciile Ucrainei. Un aşa zis Patriarh „onorific”, Filaret, ,,hirotoneşte’’ episcopi necanonici, care sunt demişi de „Mitropolitul” schismatic Epifanie, instaurat de Bartolomeu. Canoane şi Dogme sunt încălcate, iar frica de Dumnezeu nu mai există.

În toate aceste tulburări, neoranduieli si suferinţe, să ne păstrăm duhul tare al Credinţei în inima noastră, aşa cum ne sfătuieste un pustnic anonim din sec, al XV-lea, al cărui nume îl ştie Împaratul Ceresc, cu siguranţă: „Inima ta e mică. Nu primi nimic de prisos. Lasă loc în inima ta numai pentru Dumnezeu şi pentru dragostea ta pentru El [..]Dacă continui lupta şi nu laşi jos armele şi nu părăseşti campul de luptă, ci, mai degrabă nu bagi in seama înfrângerile de dinainte, dacă ţii cu tărie scutul Credintei şi ţii pe cap coiful mântuirii şi nu laşi să-ţi scape sabia duhului, adică sabia cuvântului lui Dumnezeu (cf. Ef. 6: 16-17), atunci vei câştiga biruinţa, şi premiul va fi al tău. Este Cineva care va lupta alături de tine, şi, dacă chiar vrei să ştii, El deja l-a biruit pe vrăjmaş, care [vrăjmaş] este si vrăjmaşul tău. Dumnezeu Însuşi este cu tine; El este Compatriotul tău, Apărătorul tău, al tău cu totul.”

Dr. Gabriela Naghi

-Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel(2;3,4) -,,Cugetarile unei inimi smerite“, Editura Egumeniţa