Categorie: Uncategorized

Excelenței Sale Domnului Iusuf Murat, Muftiul Cultului Musulman din România

Importanta Sărbătoare a Sacrificiului – Kurban Bayram – care ememorează un eveniment present și în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, aceea a sacrificiului Dreptului Avraam – Profetul Ibrahim, în tradiția musulmană, ne vorbește despre credința și supunerea necondiționată față de Dumnezeu.

Cu prilejul acestei sărbători, vă adresăm călduroase felicitări și dorim credoncioșilor Cultului Musulman din România mult ajutor de la Milostivul Dumnezeu.

Cu stimă,

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

28 iunie 2023

Câteva observații

-Ploconeala pseudo-patriarhului arată gradul de degradare morală a unui om, executant fidel al poruncilor antihriștilor, care vreau să ne unească cu păgânii musulmani spre a pregăti religia mincinoasă a lui antihrist.

-Daniel sugerează subtil că Dumnezeul Adevărului și a tot binele ar fi același, pentru creștini și musulmani. Fals! Minciună nerușinată. Allah este zeu preislamic, iar Sfânta Scriptură hotărăște fără echivoc: Toți dumnezeii neamurilor sunt demoni (Psalmul 95, 5).

-Nu ni se spune dacă Daniel a trimis de bairam și un peșcheș muftiului, cum făceau odinioară domnii pământeni.

-Conținutul acestui mesaj n-a apărut în presa ecumenistă, susținută generos de credincioșii noștri.

Presbiter Iovița Vasile

Cel pe Care Îl iubesc şi Îl aştept vine spre mine înconjurat de o suită cerească. Cum aş putea dormi şi cum m-ar plictisi vreodată privegherea? Priveghez asupra istorisirilor oamenilor şi ale lucrurilor, spre a putea afla vreun mesaj tainic al Iubirii mele.

Nici o poveste nu mă interesează datorită ei sau povestitorului, ci numai datorită Ţie. Procedez astfel în felul în care un cântăreţ care-şi pierde propria partitură începe să asculte atent la partitura altcuiva şi încearcă să şi-o recunoască pe a sa. Şi pretutindeni află câte o notă asemănătoare partiturii sale, dar nicăieri partitura sa completă.

Eu procedez în felul în care un om care sparge oglinda purcede să-și vadă propriul său chip în chipurile oamenilor, în ale animalelor şi în ale tuturor lucrurilor. Şi pretutindeni el află vreo trăsătură asemănătoare propriului său chip, dar nicăieri chipul său în totalitatea sa.

Astfel, eu priveghez la nenumăratele glasuri ale întregului univers, precum şi asupra nenumăratelor chipuri din univers, de la chipul înstelat al Carului Mare şi al Celui Mic, la chipul pietricelelor albe de lângă lac, să văd dacă pot recunoaşte chipul Iubirii mele. Şi nimeni nu mă înşeală, ci mai degrabă fiecare îmi spune cât de puţin o poate face despre tot ceea ce ştie despre Tine. Când le pun întrebări oamenilor, aştept răspunsuri de la Tine. Când lucrurile grăiesc, eu Te ascult pe Tine. Când mă uit la natură, Te caut pe Tine.

(Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Noul Hrisostom, Episcop de Ohrida şi Jicea, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 86-87).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.
Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! (Matei 6, 22, 23)

Când ochiul este rău, trupul devine întunecat, nu din vina Creatorului, pentru că tot ceea ce creează Dumnezeu este bun (Geneza 1, 31), ci după dispoziţia coruptă şi răuvoitoare a celui căruia îi aparţine ochiul. Iar tu, înțelept cititor, când auzi de ochiul rău, să nu înțelegi că este ochiul din cap, ci gândul rău din inima neluminată. Și dacă se întâmplă ca ochiul corporal să fie întunecat de supurație severă și dureri de cap, atunci orbirea corporală nu înstrăinează încă o persoană de beneficiile viitorului și ale veșniciei.

-Sf. Atanasie cel Mare. Convorbiri despre Evanghelia după Matei

Lampa trupului este ochiul. Deci, dacă ochiul tău este pur, atunci întregul tău trup va fi luminos. Examinarea de sine și prudența sunt un ochi și o lampă pentru suflet, așa cum ochiul este o lampă pentru trup. Iar dacă ochiul este strălucitor, atunci tot trupul va străluci, dar dacă ochiul este întunecat, atunci tot trupul va fi întunecat, precum însuși Domnul a spus în Evanghelie. Adică, prin examinarea conștiinței, o persoană examinează și discerne toate dorințele, cuvintele și acțiunile sale și evită tot ceea ce ne poate îndepărta de Dumnezeu. Cu ajutorul acestui discernământ atent, omul respinge complet și șterge toate trucurile vrăjmașului și distinge clar între bine și rău.

Adevărul acestui lucru este evident în Sfintele Scripturi.

Pentru că Saul, regele lui Israel, nu avea această lampă, mintea i s-a întunecat atât de mult încât nici nu a înțeles cum să împlinească ceea ce i-a poruncit Dumnezeu prin profetul Samuel și că împlinirea acestei porunci ar fi mai bună decât jertfa, sacrificiul. Acesta este motivul pentru care l-a provocat pe Dumnezeu chiar în ceea ce credea că îi va plăcea și pentru care a fost lipsit de împărăție (cf. 1 Regi 13, 7-15).

Apostolul numește acest discernământ, examinare (cf. 1 Cor. 11, 28), și este venerat ca suveran și izvor al vieții noastre, conform acestui proverb al Scripturii: „Cei care nu sunt călăuziți cad ca frunzele: Unde lipseşte cârmuirea, poporul cade; izbăvirea stă în mulţimea sfetnicilor.” (Proverbe 11:14). Adică, scripturile numesc examinarea conștiinței sfat și ne cer să nu facem nimic fără sfat; nici măcar nu ne îngăduie să bem fără sfat vin duhovnicesc, care bucură inima omului, pentru că spune: nu faceți nimic fără sfat (Sir. 32, 19), faceți toate lucrurile cu sfat: beți vin cu înțelepciune (Proverbe 31, 3). Aceeași Scriptură ne inspiră: așa cum o cetate fără ziduri este distrusă și în care poate intra oricine vrea și poate jefui comorile ei, tot așa și omul care face asta fără sfat (Prov. 25, 28).

-Sf. Antonie cel Mare. Răspunsuri la întrebările puse de frați.

Lumina trupului este ochiul: de aceea, dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină. Dar dacă ochiul tău este rău, tot corpul tău va fi plin de întuneric. Atunci, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare este întunericul acesta!

Cum ochii sunt lumina trupului, atunci când ochii sunt sănătoși, atunci întregul trup este luminat; dar când ceva cade în ochi și ei se întunecă, atunci tot trupul rămâne în întuneric – astfel apostolii au fost așezați ca ochi și lumină pentru întreaga lume. De aceea Domnul le poruncește: „Dacă voi, care sunteți lumina lumii, veți rămâne tari și nu vă stricați, atunci tot trupul lumii va fi luminat. Dar dacă tu, lumina lumii, te întuneci, atunci cât de mare va fi acel întuneric, adică lumea? Astfel Apostolii, care s-au făcut lumină, au slujit ca lumină celor ce credeau, luminându-le inimile cu acea lumină cerească a Duhului prin care ei înșiși au fost luminați.

-Sf. Macarie cel Mare. Manuscrise adunate, 2, 1.

Se spune: Lumina trupului este ochiul (Matei 6, 22). Căci mintea superioară este ochiului sufletului și vederea ei își împrăștie foarte mult lumina asupra tuturor lucrurilor. Dar dacă el este cufundat în griji inutile care îl trag în abisul distrugerii, dacă îți cobori mintea la ceea ce este grosolan și jalnic, atunci va putea mintea să-și imagineze ceva bun sau să sugereze ceva profitabil propriilor gânduri? Prin urmare, toate obiceiurile proaste se vor sfârși în întuneric și dezordine care aduce, ca și noaptea, confuzie și luptă obositoare.

Sfântul Nilus din Sinai. Scrisori pe diverse subiecte, la prezbiteriul Sérapion

Sursa: https://orthodoxologie.blogspot.com/2023/06/la-lumiere-du-corps-est-lil-commentaire.html

Traducere: Dr. Gabeiela Naghi

1. Când vei socoti câştigarea banilor şi multul lor folos ca pe o amăgire vremelnică, vei cunoaste că petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu e altceva decât bogăţia. Gândindu-te la aceasta cu încredinţare şi cu ţinere de minte, nu vei suspina, nu vei plânge, nu vei învinui pe nimeni şi pentru toate vei mulţumi lui Dumnezeu.

2. Cel bogat şi de neam ales, dar fără îndrumarea duhovnicească şi fără curăţia vieţii, nefericit este în ochii care cugetă drept, precum fericit este săracul şi robul după soartă, dar împodobit cu învăţătură şi virtute. Căci după cum străinii rătăcesc drumurile aşa şi cei ce nu grijesc de viaţa cea virtuoasă, se rătăcesc şi se pierd, amăgindu-se de poftă.

3. Cu cât cineva are viaţa mai măsurată cu atât e mai fericit. Căci nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi de avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom îneca în greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în întunericul unei vieţi cu păcate, necunoscându-ne pe noi înşine.

4. Când primeşti închipuirea vreunei plăceri, păzeşte-te ca să nu fii răpit îndată de ea, ci, ridicându-te o clipă mai presus de aceasta, adu-ţi aminte de moarte şi gândeşte-te că e mai bine să te ştii că ai biruit această amăgire a plăcerii.

5. Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-I urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea.

(Extrase din Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii I, Sfântul Antonie cel Mare – Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Nici un începător nu poate alunga vreodată vreun gând, dacă nu-l alungă Dumnezeu. Căci numai cei puternici pot război şi alunga gândurile. Dar şi aceştia nu de la ei alungă gândurile, ci împreună cu Dumnezeu poartă războiul împotriva lor, ca unii ce au îmbrăcat toate armele Lui.

Iar tu, venind gândurile, cheamă pe Domnul Iisus des şi cu stăruinţă, şi vor fugi. Căci nerăbdând căldura inimii izvorâtă din rugăciune, gândurile fug ca arse de foc. „Bate pe cei ce te războiesc, cu numele lui Iisus”, zice Scărarul, fiindcă Dumnezeul nostru este foc ce mistuie toată răutatea (Deuteronom 4, 24). Domnul Cel grabnic la ajutor „va face îndată dreptate celor ce strigă din tot sufletul către El, ziua şi noaptea” (Luca 8, 7).

(Despre liniştire şi despre cele două feluri Sfântul Grigorie Sinaitulale rugăciuni, în Filocalia VII, Bucureşti, 19)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Despre faptul că trebuie să ne petrecem întreaga noastră viață în nevoință

Frați și părinți, fiindcă am fost învredniciți, cu harul lui Hristos, să săvârșim Sfintele Paști, iarăși ne întoarcem la lucrările noastre, când muncind, când amintindu-ne de Patimile cele de viață făcătoare ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Dar că Paștele a trecut nu înseamnă că a trecut de la noi și amintirea lui, ci noi să avem pururea sub priviri mântuitoarele Patimi, răstignirea, îngroparea, învierea, pentru ca, prin ocuparea cu acestea, să nu fim cheltuiți de patimi. Iar dacă vreodată, din nebăgare de seamă, suntem prinși, repede să privim din nou la Răstignitul Iisus, Domnul slavei, și îndată va răsări tămăduire sufletelor noastre. Fiindcă și odinioară Israel, când era mușcat de șerpi, privind la șarpele de aramă, se tămăduia. Căci știți că gândurile rele mușcă precum niște șerpi, vărsând venin în suflet, pe care trebuie să îl scoatem afară cu toată sârguința, atunci când se întâmplă, pentru ca nu cumva amânarea să facă mai cumplită rana. Vedeți că primăvara este producătoare/ ațâțătoare de sânge: Trupul poftește împotriva duhului, și duhul împotriva trupului, și sporirea unuia devine pierzania celuilalt. Să privim cu măsură, așadar, la hrană, la băutură, la somn sau la orice altceva, dar nu ca să asuprim sufletul, ci să purtăm biruința asupra trupului. Căci cel ce aleargă în stadion nu este proclamat biruitor dacă aleargă o cursă sau două, ci dacă săvârșește cele două îndoite curse. Și noi, așadar, să nu ne mulțumim că ne-am nevoit în Postul Mare sau la Cincizecime, ci dacă nu vom avea întreaga noastră viață în luptă, nu vom scăpa de cursele diavolului, nu vom lua cununa biruinței.

Prin urmare, o, fraților, să luptăm încă lupta cea bună, să asudăm și mai mult pentru virtute, și mai mult să ne omorâm trupul, și mai mult să ne supunem trupul, încă și mai mult să alungăm patimile, purtând totdeauna în trup omorârea Domnului Iisus (II Corinteni 4, 10), având totdeauna în noi înșine osânda morții. Căci și noi vom muri negreșit, precum și părinții și frații noștri, și ne vom muta de la cele de aici și ne vom duce în locuri străine și vom vedea vederi pe care niciodată nu le-am mai văzut. Și înfricoșător este ceea ce se spune și plin de uimire și de spaimă pentru cel ce are minte. Așadar, să fim pururea cutremurați și înfricoșați, păzindu-ne simțurile noastre, de la auzirea deșartă, de la vederea vătămătoare, de la parfumuri femeiești, de la orice îndeletnicire rea, cu totul să ne aducem prinos lui Dumnezeu, pentru ca, bineplăcându-I Lui, să devenim moștenitori ai bunătăților veșnice, în Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia fie slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

(Sfântul Teodor Studitul, Catehezele mici, Cateheza 1, Editura Doxologia, Iași, 2018, p. 37).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Este viu Domnul Dumnezeu!
Eşti foarte bine, dragul meu copil; de aceea te-a îndrăgit Hristos. Semn că te iubeşte este dumnezeiescul har care te cercetează încă de când erai copil şi te povăţuieşte.

Ai grijă de tine, ca nu cumva prin puţinul plăcerii celei amare să amărăşti atât pe Bunul Dumnezeu. Este pizma satanei, care urăşte pe cel căruia Hristos îi deschide ochii sufletului. Trezeşte-te deci, dragul meu copil, şi ai grijă de tine.

Acela vede ceea ce tu nu vezi. Hristos, Cel Multmilostiv, încearcă sa-ţi deschidă ochii sufletului. O, cât de bun este!

Iar cel viclean, care vede aceasta, încearcă sa-ţi închidă ochii prin plăcerea cea amară. Nu înceta să strigi numele lui Hristos. La fiecare răsuflare a ta rosteşte Dumnezeiescul nume, chiar dacă mintea iţi umblă aiurea. Nu te nelinişti.

Această permanentă grijă şi dorinţă neîncetată de a-L căuta, Îl vor atrage şi va veni singur ca să te vadă şi va izvorî în inima ta un izvor de apă rece care va striga neîncetat : „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”! Atunci te vei bucura fără întrerupere de vocea şi dulceaţa Stăpânului Hristos.

Ai grijă numai şi teme-te, fugi de păcat; păcatul cade ca mana şi topeşte totul.

Cele despre care îmi scrii sunt semne că te cercetează Dumnezeu. Este prima cercetare a lui Dumnezeu pentru orice păcătos care se pocăieşte, care se întoarce la Dumnezeu. Îngrijeşte-te să te curăţeşti cu Spovedanie curată. Nu lăsa înlăuntrul tău nici un fel de necurăţie a păcatului, pentru ca să nu mai aibă vrajmaşul motiv să te biruie.

Omul, fiul meu, nu poate să facă nimic singur; nu a avut, nu are şi nu va avea niciodată puterea să săvârşească ceva bun fără să fie umbrit cu putere de sus de Dumnezeu.
Orice gând bun, orice mişcare bună a cugetului este lucrare a harului lui Dumnezeu. Dacă ai putea lucra ceva fără trupul tău, atunci ar însemna că acela este lucrul tău, dar dacă săvârşeşti cu trupul, trupul este creat de Dumnezeu. Dacă poti gândi ceva fără minte, este al tău gândul, dar dacă o faci cu mintea, mintea este creată de Dumnezeu.

Prin urmare, omul nu are nimic; toate încep de la Dumnezeu şi sfârşesc la Dumnezeu.

(Gheron Iosif Isihastul – Mărturii din viaţa monahală)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

În data de 29 iunie a fiecărui an îi sărbătorim cu mare cinste pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Pentru contribuția pe care au avut-o nu doar în răspândirea Evangheliei, ci și în organizarea creștinismului primelor secole, Biserica a rânduit ca prăznuirea lor să fie pregătită printr-o perioadă de post. Spre deosebire de celelalte posturi, care au o durată fixă, Postul Sâmpetrului – cum este numit în popor – are o durată variabilă în fiecare an, deoarece începutul lui este legat de data Sfintelor Paști.[…]

Pescarul din Betsaida și persecutorul creștinilor
Se cuvine să reținem, întâi de toate, câteva informații-cheie despre cei doi propovăduitori ai Evangheliei lui Hristos. Sfântul Apostol Petru era pescar din zona Betsaidei, aproape de Marea Galileei, şi se numea Simon înainte de a se întâlni cu Hristos. Era frate cu Sfântul Apostol Andrei, „cel întâi chemat” la slujirea și urmarea Dreptei Credinţe. Când și-a început activitatea misionară, Petru era deja căsătorit și locuia în Capernaum, împreună cu soacra sa. Prin predica pe care a ținut-o în ziua Cincizecimii, a convertit 3000 de oameni la adevărata Credință, aceștia primind imediat Sfântul Botez. A propovăduit Evanghelia în Ierusalim, Samaria, Asia Mică și Babilon, iar spre sfârșitul vieții la Roma.

Sfântul Apostol Pavel a fost la început fariseu şi rabin evreu, ucenic al lui Gamaliel, (membru de frunte al Sinedriului la începutul secolului I d.Hr.) şi unul dintre cei mai buni cunoscători ai legii evreiești din vremea sa. Se numea Saul înainte de a se converti la dreapta credinţă şi era de origine din Tarsul Ciliciei. În zelul său față de religia părinților și a stăbunilor săi, Saul devenise un aprig persecutor al creștinilor, pe care îi considera adevărați dușmani ai credinței iudaice. Într-o zi, în drumul său spre Damasc, unde Saul se îndrepta pentru a-i aresta pe creștinii de acolo și a-i aduce la judecată în Ierusalim, Mântuitorul i Se arată într-o lumină orbitoare, spunându-i: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești?”. În urma acestei vedenii minunate, Saul se convertește și primește Sfântul Botez.

Martiriul Sfinților Apostoli Petru și Pavel
După tradiția Bisericii noastre, Sfinții Apostoli Petru și Pavel sunt prăznuiți împreună, în ziua de 29 iunie, pentru că amândoi au trecut la Domnul în aceeaşi zi. Astfel, reținem că Sfântul Apostol Petru a ajuns la Roma în jurul anului 57, unde l-a reîntâlnit pe Sfântul Apostol Pavel. În timpul persecuțiilor împotriva creștinilor, declanșate de către împăratul Nero după incendierea Romei în anul 64 d.Hr., Sfântul Petru a fost arestat împreună cu Sfântul Pavel. Se spune că o bună bucată de timp ar fi fost ținuți închiși în „Carcera Mamertinică”, aflată între Capitoliu și Forumul Roman. Carcera era alcătuită din două celule dispuse una deasupra celeilalte: o celulă superioară (închisoarea Romei) și o celulă inferioară (cea mai veche cameră din Roma, numită din anul 300 „Tullianum”). Sfântul Apostul Petru a fost condamnat la moarte și executat prin răstignire cu capul în jos (la cererea lui), spre a se deosebi de modul în care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în jurul anului 67, lângă fostul circ al lui Caligula și Nero, în afara zidurilor Romei. Ca o curiozitate, pentru cei care poate nu știu, pe 16 ianuarie, Biserica noastră a rânduit să cinstim lanțurile în care a fost încătușat Sfântul Apostol Petru, descoperite la începutul secolului al II-lea, de către temnicerul roman Quirinus de Neus. Acestea s-au păstrat generații în generații de către creștini, iar apoi au ajuns la Patriarhul Iuvenilei, care, la rândul său, le-a dăruit împărătesei Evdochia Augusta (401-460), soția împăratului Teodosie al II-lea (401-450). Se spune că lanțurile tămăduiau neputințele și alungau duhurile cele viclene, iar cel ce se atingea de aceste lanțuri se sfințea.

În ceea ce-l privește pe Sfântul Apostol Pavel, care era cetăţean roman, el nu putea primi moartea prin răstignire, considerată ca fiind una profund umilitoare, iar execuţiile nu aveau loc în oraş. De aceea, a fost dus în afara cetăţii, într-un loc numit „Ape Dulci” (Aquae Salviae), pentru a fi decapitat. Se spune că, atunci când a sosit clipa execuţiei, el însuşi şi-a plecat capul sub sabia călăului, iar acesta i l-a tăiat, iar din rană a izvorât, prin minune, lapte şi sânge. Atunci când capul a căzut şi s-a rostogolit lovind de trei ori pământul, în acele trei locuri au apărut trei izvoare cu apă proaspătă care nu au secat nici în ziua de astăzi. Câţiva creştini mai curajoși au îngropat Moaştele Sfântului Apostol într-un loc aflat la aproximativ 4, 8 km de locul muceniciei, la ferma unei femei romane, Lucina. Ulterior, Sfântul Împărat Constantin cel Mare a aşezat trupul Sfântului Apostol Pavel într-un sicriu de metal şi, așa cum procedase și cu trupul Sfântului Petru, a pus deasupra lui o Cruce grea din aur, cântărind 67,5 kg. Apoi, a construit o Biserică deasupra mormântului, numită „San Paolo fuori le Mura” – „Sfântul Pavel din afara zidurilor”.

Așadar, cu siguranță ne cutremurăm doar gândindu-ne la suferințele cumplite prin care au trecut acești Apostoli și Mărturisitori ai Domnului. E greu de spus câți dintre noi am mai avea astăzi curajul și credința de care au dat ei dovadă. Cum i-am putea răsplăti, totuși? Cum să-i cinstim noi, cei de astăzi, pe Sfinții Apostoli? Urmându-le zelul misionar, curajul lor în apărarea Credinței și chemându-i mereu în rugăciunile noastre. Plecându-ne genunchii seara, înaintea Icoanei lor, să îi rugăm să fie mijlocitori pentru noi înaintea Mântuitorului, dăruindu-ne sănătate, bucurii și toate cele de folos.

Sursa: http://blog.bizanticons.ro

Text îngrijit și editat de Dr. Gabriela Naghi

Încolăcit la gâtul limbii române, în timp ce caninii înveninați ai neologismelor sale au mușcat din trupul nevinovat al bunului simț, Bănescu reclamă o noua „erezie” a poporului: „Doamne Ajută!”.

Șarpele Bănescu nu pare deranjat de ideea Potirului comun, de otrăvirea ecumenistă a Ortodoxiei, de moartea celor pe care i-a sfătuit să se vaccineze, de transumanizarea omenirii, de virtualizarea lumii… pe șarpe îl deranjează că oamenii iși mai spun „Doamne Ajutăa!”.

Tocmai intrasem astăzi, la supraveghere, la Bacalaureat, gândindu-mă in continuu: „Oare de ce îl deranjează pe șarpele cu clopoței de cristal, Bănescu, această urare, „Doamne Ajută!”?

Împărțim materialele. Întind o foaie de ciornă unui elev. Când o apucă, observ că mâna îi tremură. Are emotii. Incerc să-l liniștesc: „Va fi bine, o să vezi”. Elevul se uită la mine, respiră adânc și spune: „Doamne Ajută!”.

În momentul acela, dar exact in momentul acela, de după nori iese soarele și ferestrele se umplu de lumină. Și tot atunci am înțelegerea bruscă a răspunsului pe care îl da Dumnezeu, la mușcătura șarpelui… când copilul acela a spus „Doamne Ajută!” , cu emoție, cu năadejde, cu toată inima, Dumnezeu i-a răaspuns pe loc. Și a fost bine, căci împreună făcusem o rugăciune cât o bătaie de inimă, DAR RUGĂCIUNE.

Și atunci am mai înțeles că viața omului de rând e plină de astfel de momente, la milioane de oameni care-și spun „Doamne Ajută!” , se aude un murmur sacru, dar asurzitor pentru diavol, o rugăciune a speranței de moment, o secundă de intentie bună si de dorintă pentru aproapele, o stare microcosmica de rugăciune, care detonează uneltirile șsarpelui, căci intr-un popor care-și spune „Doamne Ajută!”, lucrează Dumnezeu in adânc de conștiință, milioane de gânduri trimise către.Cer, săgeti care străpung necurăția înșelărilor cotidiene…

Acest lucru il deranjează, de fapt, pe Bănescu, rugăciunea aceasta in comun, în inima poporului, secunda ruperii de ritmul infernal în care ar vrea șarpele să ne țină pentru totdeauna… asta ar vrea Bănescu să oprească… să nu-și mai spună oamenii „Doamne Ajută!”, pentru ca invocația diavolului să fie neîntreruptă… liturghia neagră să fie continuă iar antihrist să vină pe tron mai repede… să nu mai ceară omul să-l ajute Dumnezeu, ci necuratul… vorba celor de la I-Umor: „diavol ajută!”…

Pelerinul Român (Preluare de pe ActiveNews)

Titlul îmi aparține

Trăia odată un monah insuflat de Dumnezeu, ale cărui haine tămăduiau mulţi bolnavi numai prin atingerea de ele; de aceea, monahul acesta era în mare cinste printre cei bolnavi, iar printre fraţii săi producea mare uimire şi nedumerire din cauza faptului că ei nu vedeau la el nevoinţe ascetice deosebite; ducea în mănăstire o viaţă asemănătoare cu a celorlalţi monahi şi nu se deosebea cu nimic de ei.

O singură rânduială împlinea cu stricteţe, anume că niciodată nu avea patimă faţă de nimic, în afară numai de ceea ce voia Dumnezeu. Adică tot ce se întâmpla, primea cu toată inima şi pentru toate mulţumea lui Dumnezeu. Odată, când tămăduia pe cei suferinzi fără medicamente, egumenul mănăstirii l-a întrebat care este pricina adevărată a tămăduirii bolnavilor îngrijiţi de el. „Şi eu însumi mă mir că le pot da sănătate, a răspuns monahul doctor, şi îmi este ruşine că hainele mele au această putere, deoarece nici prin post, nici prin alte nevoinţe monahale nu am meritat acest dar de la Dumnezeu şi abia dacă mă compar cu ceilalţi fraţi în această privinţă, dar în nici un caz nu îi întrec.“ „Cu adevărat aşa este, a spus egumenul, noi vedem că eşti un om obişnuit şi nu ai în tine nimic mai mult faţă de restul călugărilor.“ Şi a început stareţul a-l întreba mai în amănunt pe cel spovedit de el, dorind să descopere însăşi taina inimii lui. La întrebările egumenului, monahul cel simplu a spus:

„Mi-am adus aminte de acel har, dat mie de la Dumnezeu, datorită căruia tot timpul mă aflu în acord cu voia Lui, încât niciodată nu gândesc nimic care ar fi potrivnic voii Lui dumnezeieşti. Niciodată nu mă sperii de nici una din întâmplările tulburătoare ce îmi pot zdruncina mintea şi îmi pot slăbi inima, de asemenea, nici întâmplările fericite nu mă îndulcesc până într-acolo încât să mă veselesc mai mult decât în celelalte zile ale vieţii mele. Toate câte mi le trimite mâna lui Dumnezeu le primesc la fel, atât pe cele fericite, cât şi pe cele potrivnice, şi nu Îl rog pe Dumnezeu să se împlinească toate după dorinţa mea, ci doresc să se împlinească toate după voia Lui. Astfel, nimic nu mă desfată în chip deosebit, nimic nu mă doboară prin tristeţe, nimic nu mă tulbură, nimic nu mă face fericit, decât una şi aceeaşi voie dumnezeiască. De aceea, în toate rugăciunile mele, fără deosebire, numai un singur lucru Îi cer lui Dumnezeu: ca să se săvârşească totdeauna voia Lui cu mine şi cu făpturile Lui.“

Egumenul s-a minunat foarte mult de toate acestea şi, adresându-se monahului, i-a spus: „Cum a fost cugetul tău ieri în timpul incendiului care a izbucnit la noi? Oare nu ai suferit împreună cu noi toţi când omul acela rău a dat foc clădirilor mănăstirii, când grajdurile vitelor şi hambarul, în care au ars multe vite şi grâne, au pierit cu totul?“

„Toată paguba mănăstirii nu mi-a pricinuit nici cea mai mică întristare, pentru că eu am obiceiul să mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate cele petrecute, pentru cele triste şi pentru cele fericite şi să primesc la fel şi pe unele, şi pe celelalte. Sunt încredinţat că tot ce ni se întâmplă este îngăduit de pronia lui Dumnezeu şi este spre folosul nostru. De aceea, nu mă îngrijesc întrebându-mă dacă avem multe sau puţine grâne, ştiind că Dumnezeu poate sătura pe fiecare dintre noi cu o singură firimitură, ca şi cum l-ar sătura cu o pâine întreagă. Şi aşa îmi petrec viaţa, vesel şi binevoitor, fără nici o tulburare.“

Egumenul s-a îngrozit de un asemenea răspuns şi în cele din urmă i-a zis monahului nepătimitor: „Mergi, părinte, şi împlineşte cu sârguinţă ceea ce ai făgăduit lui Dumnezeu şi mi-ai arătat mie. Tu ai găsit cerul în afara cerului şi să înţelegi că un asemenea har nu este dăruit multora de Dumnezeu; nu se găsesc mulţi din aceia pe care nimeni şi nimic să nu-i poată tulbura sau întrista. Numai acela este apărat de ziduri tari şi nebiruite, care totdeauna şi în tot ce i se întâmplă în viaţă primeşte ca fiind trimis de Dumnezeu.“

(Sfântul Ioan Maximovici, Iliotropionul sau acordul dintre voia omului și voia lui Dumnezeu, Editura Egumenița, Galați, 2012).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Poporul nostru Dreptcredincios are niște obiceiuri extraordinare, pe care sunt sigur că nu le găsim la alte popoare. Așa, bunăoară, el tranformă salutul obișnuit în rugăciune. Ce este, de fapt, acest minunat Doamne, ajută? O rugăciune. Când doi creștini se întâlnesc la înmormântarea unui cunoscut, se salută tot cu o rugăciune: Dumnezeu să-l ierte. Țin minte că în urmă cu vreo 50 de ani, când trecea cineva pe lângă consătenii care stăteau pe banca de la poartă: Deie Dumnezeu bine! Salautul acesta s-a pierdut, se păstrează în mințile noastre, ale celor mai bătrâni, ca o amintire frumoasă a vremurilor care au trecut. Alduiască-te Dumnezeu, alt salut-rugăciune. Ce frumoase vremuri erau!

Demonii nu pot suporta aceste frumuseți din rostirea credincioșilor. Cine altcineva l-a împins pe Bănescu să se ridice împotriva lui Doamne, ajută? Individul acesta e de neoprit. Are un spate puternic, își permite toate dobitociile din lume, că doar de aceea i s-a dat putere să se autointituleze purtător de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române și să vorbească în numele nostru, să formuleze ,,poziția’’ oficială a acesteia în orice problemă care se ivește, peste capetele plecate ale pseudo-ierarhilor români.

Să fim bine înțeleși: Pe Bănescu nu l-a pus în această funcție Daniel Ciobotea, ca atare nu el este cel care l-ar putea schimba, cu un șut în posterior. Nu! Au venit oculții, au pus pe masa lui Daniel numirea, și acesta a semnat-o frumușel. De-atunci nu mai scăpăm de această lepră obraznică, nesimțită, fără pic de rușine, până când Dumnezeu îl va înlătura, și-atunci se va vedea că nici legiunile de demoni, nici oculții nu-l mai pot ajuta. Că de pocăit, nu se va pocăi.

Doamne ajută.

Îngăduiți, vă rog, câteva epigrame:

Daniel Ciobotea, frate,

Pe hârtie-i patriarh.

Însă, în realitate,

V. Bănescu e monarh.

…………………………………….

Prea fericit nu-i Daniel,

Ci e un trist executant.

Prea fericirea e la el,

La V. Bănescu cel pedant.

……………………………………..

V. Bănescu e superb.

Ca purtător de cuvinte,

Substantivul lui e verb:

Ia gândiți-vă ce-nseamnă MINTE.

Presbiter Iovița Vasile

Iubitul meu frate în Hristos, harul Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu, să te păzească de tot ce poate întina sufletul tău. Amin. „Necazuri şi nevoi au dat peste mine, dar poruncile Tale sunt gândirea mea”[1]. Necazurile vin unul după altul, de aceea avem nevoie de răbdare. Cugetând la Legea dumnezeiască, primim luminare și suntem învăţaţi cum să le răbdăm și astfel aflăm de ce vin și pentru care scop.

Ele vin ca să ne înveţe să purtăm durerea, să devenim luptători încercaţi, următori ai Celui Care S‑a răstignit pentru noi, fraţi ai tuturor Sfinţilor care au pășit pe calea spinoasă a Crucii. Mucenicii prin mucenicie, Cuvioșii prin asceză, creștinii prin păzirea Sfintelor Porunci și răbdarea diferitelor ispite pe care le nasc lumea, diavolul și trupul.

Nimeni nu s‑a mântuit petrecând în odihnă și fără ispite. Prin urmare, și noi atunci când răbdăm ispitele trebuie să ne bucurăm, pentru că astfel au umblat toţi cei care s‑au mântuit. Și de vreme ce și noi vrem să ne mântuim, altă cale nu există, fără numai cea a necazurilor.

Necazurile vin cu scopul de a ne aduce mai aproape de Dumnezeu, fiindcă ele întristează, strâmtorează inima, o înmoaie și o smeresc. Iar atunci când inima se va smeri, Dumnezeu va căuta spre ea căci: „Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”[2] și: „Spre cine voi căuta, fără numai spre cel smerit și blând și care tremură la cuvintele Mele?”[3].

Necazurile îl slobozesc pe omul care le rabdă cu bucurie și întru cunoștinţă de păcatele sale și de canonul pentru ele, devenind astfel un om duhovnicesc, milostiv, smerit, blând. Cel care nu are adevărata cunoaștere a rostului ispitelor se tulbură și se întristează, în vreme ce ar trebui să se bucure pentru că pășește pe calea Sfintei Golgote și a Sfinţilor.

Harul lui Dumnezeu, cel care pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le plinește, să ne ajute pe toţi să răbdăm toate, ca să ne învrednicim de Împărăţia lui Dumnezeu. Amin.

[1] Psalmi 118, 143.

[2] Psalmi 50, 18.

[3] Isaia 66, 2.

(Extras din Poveţe părinteşti– Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos, 2015).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Asta înseamnă: nu-l urăsc pe Putin, nici pe Biden, nici pe Zelenski. Nu urăsc pe niciunul din cei care au planificat, pregătit și declanșat războiul dintre două țări de același sânge, iar acum stau pe margine și aruncă gaz pe foc, pentru a prelungi cât mai  mult această absurditate și a provoca cât mai multe pierderi de vieți și bunuri materiale. Am spus că acest război absurd a fost aprins în inima Sfintei Ortodoxii, cum a fost și marea revoluție socialistă din octombrie, cu același scop, de a slăbi și distruge Biserica Ortodoxă Slavă. N-au reușit atunci, nu vor reuși nici acum. Războiul planificat de sataniștii americani nu are ca țintă cucerirea de teritorii, trasarea de noi frontiere, dominații în teritoriile ocupate, acapararea de noi bunuri materiale. Nu! Ținta lui este să distrugă Sfânta Biserică Ortodoxă, spre a netezi calea antihristului jidovesc, care e pregătit tainic să fie proclamat ca dumnezeu și să stăpânească ceea ce nu-i aparține, lumea creată de Dumnezeu Atotputernicul.

Urăsc din adâncul ființei mele faptele ocultiștilor sataniști care au pornit acest război împotriva lui Dumnezeu și a Bisericii Sale. Urăsc faptele momâiei Biden, ale lui Putin și ale jidanului Zelenski, care are acum, în vreme de război, toate pârghiile prin care încearcă să distrugă Sfânta Biserică Ortodoxă a Ucrainei, cea Canonică. Urăsc faptele celor care susțin bandele de schismatici ale lui Epifanie, în pornirile lor demente de a prelua toate bunurile Bisericii păstorite de Prea-Fericitul Onufrie, singurul Păstor legitim și canonic al ucrainienilor. Urăsc faptele nenorocitului din Constantinopol, numit Bartolomeu Turcitul, pentru contribuția sa nebunească la acest război fratricid. Acesta nu e patriarh ecumenic, este un slujitor devotat al satanei, însetat de sânge ortodox. Să dea Bunul Dumnezeu ca să nu-l mai vedem niciodată pe pământ românesc. Nu-i urăsc pe pseudo-ierarhii români care au făcut pactul cu diavolul și și-au vândut sufletele pentru omeneasca și repede trecătoarea slavă deșartă a oamenilor.

Iubesc Poporul Ucrainean Dreptmăritor. Iubesc Poporul Rus iubitor de Hristos. Îi iubesc pe americanii doritori de mântuire și de tot binele, nu și leprele care îl parazitează și vor să-l atragă în adâncimile iadului. Sunt imun la propaganda mincinoasă, care ne îndeamnă să urâm tot ceea ce e rusesc, inclusiv Sfinții acestui Popor Ortodox.

Presbiter Iovița Vasile

Sfântul Chiril a primit mare cinste la al III-lea Sfânt Sinod a toată lumea (Ecumenic), pentru că, după cum povestește Ioan Zonara în cuvântul de laudă pe care l-a compus pentru Sfântul Chiril și care se găsește în cărţile cele scrise cu mâna lui, Părinţii celui de-al III-lea Sinod au dăruit dumnezeiescului Chiril aceste privilegii: să se numească „judecător al lumii” și să poarte pe cap, când va sluji Sfânta Liturghie, un giulgiu subţire ca un mandelion. Iar numele de „judecător al lumii” arată judecata cea minunată a toată lumea pe care a făcut-o Sfântul, unind prin Dreapta Credinţă toată lumea, care era în acel timp împărţită de eresul lui Nestorie. Giulgiul cel subţire arată subtilitatea minţii și a cugetărilor Sfântului cu care a întărit și a dogmatisit unirea cea după ipostas; fiindcă prin hotarul acesta se arată împreună și o faţă a lui Hristos, și două firi ale Lui. De asemenea, a fost numit și papă, lucru care a intrat în tradiţia succesorilor săi. Totodată, au adoptat obiceiul purtării a două mitre, deși nu erau două mitre distincte: era una singură, împodobită cu două vârfuri[1]. De asemenea, i-au dăruit două epitrahile, deși nu separate, ci precum unul singur: unite la mijloc și separate jos, dând impresia că ar fi două[2].

Dorim să atragem atenţia că, până să adune Sinodul cel mai sus zis, ca prin el să întărească și să întemeieze adevărata credinţă, Sfântul Chiril a pătimit multă necinste și osteneală. Fiindcă a fost foarte mult nedreptăţit şi prigonit de ereticii cei de un gând cu Nestorie, pentru că ei, fiind ajutaţi de dregătorii lumești, au făcut propriul sinod și au propovăduit minciuna că dumnezeiescul Chiril este eretic și de un gând cu Apolinarie cel Tânăr, care a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Acest eretic I-a atribuit lui Hristos un trup uman și un suflet uman, dar nu și o minte raţională, așezând în locul acesteia Logosul dumnezeiesc.

(Traducere de Dragoș Dâscă în Sinaxarul mare al Bisericii Ortodoxe. Luna iunie – pomenirea celui între Sfinţi Părintele nostru Chiril, Patriarhul Alexandriei, Editura Doxologia)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Necunoaşterea, grija şi deznădejdea stau ca un bici întreit deasupra capului oricui Îl uită şi-l leapădă pe Dumnezeu, Ziditorul său. Căci cu cât adună mai multe cunoştinţe mărunte, cu atât simte că ştie mai puţin; cu cât grămădeşte mai multă bogăţie, cu atât se simte mai sărac; cu cât caută mai multă fericire, cu atât se cufundă mai adânc în întunericul deznădejdii.

Ştiţi, oare, cine sânt cei mai mari neştiutori? Sânt oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu, nici puterea lui Dumnezeu. Aceasta a mărturisit-o însuşi Domnul Iisus, când a spus saducheilor, ispititorii Săi: Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. (Matei 22, 29) Iar saducheii erau Evrei atotştiutori, dar fără credinţă în Dumnezeu şi înviere. Le ştiau pe toate, numai de Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu nu ştiau. Iar cunoaşterea lui Dumnezeu este ca o sare ce sărează toată cunoaşterea, îi dă gust şi o fereşte de reaua întrebuinţare. Saducheii vremurilor noastre sânt Europenii iudaizaţi, botezaţi cândva în numele Domnului Iisus Hristos, dar care şi-au dispreţuit botezul şi s’au ruşinat de numele lui Iisus. De aceea, toată cunoaşterea lor e mai rea decât neştiinţa ţăranului, căci e lipsită de gust şi întrebuinţată spre rău. În zadar se laudă cu cunoaşterea lor lumească, în zadar au luat cunoştinţele fizice mărunte drept măsură a vredniciei şi măririi omului. Iar ce este înălţat la oameni, urâciune este înaintea lui Dumnezeu, (Luca 16, 15) a spus Însuşi Domnul Dumnezeu.

Al doilea rău care apasă asupra oamenilor vremii noastre sânt grijile.

Griji, griji şi numai griji. Priviţi la oameni, şi de-ndată vă va fi limpede de unde vin atâtea griji. Oamenii cu credinţă au griji mici, însă cei fără credinţă au griji mari; căci oamenii care simt prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lor au nădejde în Dumnezeu, se roagă lui Dumnezeu şi trec toate greutăţile şi grijile lor Celui Atotputenic. Aruncă spre Domnul grija ta, şi El te va hrăni, (Psamul 54, 25) spune psalmistul.

Dar Domnul Mântuitorul nostru a vrut să-i slobozească pe cei ce urmează Lui mai ales de grijile de prisos. De aceea i-a şi învăţat: Nu vă grijiţi cu sufletul vostru ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici cu trupul vostru ce veţi îmbrăca. (…) Priviţi la pasările cerului, că nici samănă, nici seceră, nici adună în jitniţe, şi Tatăl vostru cel ceresc hrăneşte pre dânsele. (…) Socotiţi crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici torc; (…) că ştie Tatăl vostru cel ceresc că trebuinţă aveţi de acestea toate; ci căutaţi mai întâiu împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. (Matei 6, 25-33).

Priviţi, fraţii mei, şi vedeţi: singurii oameni care se bucură cu adevărat de viaţă sânt cei ce au primit această poruncă a lui Hristos şi trăiesc potrivit ei.

Însă acei oameni care se căznesc să facă toate lucrurile, să-şi asigure toate mijloacele, să ajungă pe toate căile, să-şi împlinească toate planurile lor şi să-şi împlinească toate dorinţele fără ajutorul lui Dumnezeu sânt roşi de griji.

Zidesc, dar o mână nevăzută năruie. Adună, dar un vânt nevăzut risipeşte. Aleargă, dar un făcător de minuni le lungeşte tot mai mult drumul şi înlătură ţinta şi ţelul lor. Din această pricină se consumă cei fără credinţă; îmbătrânesc înainte de vreme, slăbesc, obosesc, îşi pierd nervii, îşi tocesc inima, îşi istovesc mintea, îşi slăbesc voia. Dacă-i întrebaţi de ce sânt aşa, veţi primi un răspuns cu totul contemporan: „De la griji, grijile m’au distrus!” Şi cum altfel, când sărmanul om s’a împovărat pe sine cu grijile lui Dumnezeu? Dar grijile lui Dumnezeu nu pot fi luate fără puterea lui Dumnezeu, nici lucrările lui Dumnezeu nu pot fi făcute fără înţelepciunea lui Dumnezeu. Grijile uriaşului nu sânt pentru pitic, nici cele ale lui Dumnezeu pentru om.

Al treilea rău care apasă asupra oamenilor vremii noastre este deznădejdea.

Omenirea fără bucurie este omenirea albă de astăzi, care a lepădat prietenia cu Hristos şi a găsit alţi prieteni. Deznădejde la cei mai învăţaţi şi cei mai bogaţi. Deznădejde la femei, deznădejde chiar şi la copii. Iar pecetea deznădejdii este sinuciderea. De unde atâta deznădejde şi atâţia deznădăjduiţi în veacul nostru? De la goliciunea minţii şi de la pustiirea inimii. Mintea nu mai cugetă la Dumnezeu şi inima nu-l mai iubeşte pe Dumnezeu. De aici. Întreaga lume nu poate umple mintea omenească; numai Dumnezeu poate aceasta. Fără Dumnezeu, mintea e întotdeauna goală, iar toată cunoaşterea care intră în ea cade în gol, ca nişte pietre aruncate în prăpastie. Iubirea întregii lumi nu poate umple inima omului, căci inima simte nestatornicia iubirii lumeşti, care e când în creştere, când în descreştere, când seacă.

Fraţii mei, şi mintea şi inima noastră sânt afierosite lui Dumnezeu, şi numai Dumnezeu le poate aduce împlinire, cu plinătatea Sa, cu plinătatea înţelepciunii bucuroase şi cu plinătatea iubirii credincioase.

Fără Dumnezeu, totul este necunoaştere, numai necunoaştere. Fără Dumnezeu, totul e grijă, numai grijă. Fără Dumnezeu, totul e deznădejde, numai deznădejde. Zis-a Domnul ucenicilor Săi: Cel ce este mai mic întru voi toţi, acela va fi mare. (Luca 9, 48)

Cel mai mic în cunoaşterea celor lumeşti e cel mai mic şi în mândrie; cel mai mic în grijile de prisos este mare întru bucuria vieţii; cel mai mic în deznădejde este mare în toate cele plăcute lui Dumnezeu. Cu adevărat, mare este acesta înaintea lui Dumnezeu. Aşa era şi poporul Sârb în urmă cu trei sau patru generaţii. Poporul Sârb avea atunci cea mai de seamă cunoaştere, cunoaşterea cunoaşterilor, sarea tuturor cunoaşterilor, adică cunoaşterea lui Hristos, Mântuitorul cel arătat.

Din această pricină, Sârbii nu au pătimit din pricina necunoaşterii de care pătimeşte Europa industrializată şi artificială. Nu a pătimit nici de multe griji, căci a avut nădejde în Domnul Dumnezeu cel Viu şi în Sfinţii lui Dumnezeu. Nu a pătimit de deznădejde, căci a ştiut să cârmuiască corabia lui Dumnezeu şi să călătorească, după voia Domului, de la o lume a lui Dumnezeu la altă lume a lui Dumnezeu.

Mult ne-am poticnit. Mult am pierdut din greutatea înaintaşilor noştri. Dar în noi încă este o putere uriaşă de a ne ridica, cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Să ne sculăm astăzi, să ne ridicăm, să ne curăţim şi să ne bucurăm, căci Dumnezeu ne priveşte şi ne călăuzeşte. Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temnitei, Editura Predania, 2009).

Selecție și traducere: Dr. Gabriela Naghi