Desigur că Hristos este singurul Mântuitor al oamenilor. Însă Dumnezeu a voit ca toată lucrarea de mântuire înfăptuită de El să depindă de consimțământul dat de Fecioara Maria la închinarea Arhanghelului Gavriil, în ziua Bunei Vestiri. Pentru aceasta, slujbele ortodoxe ne-o prezintă pe Maica Domnului, în nenumărate imne poetice, ca fiind părtașă la lucrarea mântuirii noastre.
Pe de altă parte, Sfinții Părinți greci au afirmat adesea că datorită faptului că firea omenească cea sfântă a lui Hristos nu avea personalitate proprie, ci subzista în Persoana Logosului – adică atunci când Hristos spunea „Eu”, acest „Eu” desemna însăși Persoana Logosului – această fire omenească conținea în ea întreaga omenire, care era, astfel, reunită cu Tatăl. Născându-L pe Fiul lui Dumnezeu după trup, Maica Domnului a dat naștere, potențial, întregii omeniri, devenind în felul acesta într-un sens foarte real Maica oamenilor. Această naștere devine pe deplin concretă în cazul tuturor celor care se unesc în mod efectiv cu Hristos prin Taina Botezului. Toate aceste aspecte sunt exprimate, într-un mod deosebit de poetic, de cântări liturgice ca următoarele:
Mijlocitoare a mântuirii noastre ești tu, Maica lui Dumnezeu, și pe tine se cuvine să te lăudăm, ceea ce ai născut pe Mântuitorul și Cuvântul lui Dumnezeu, Care a stricat blestemul cel din vechime și a făcut să izvorască binecuvântare celor care cu credință îl slăvesc pe El.
Mijlocitoare a mântuirii ești tu și a primenirii celei negrăite [înfăptuită de Hristos], ceea ce te-ai născut de la Tatăl mai înainte decât soarele; prin tine firea omenească s-a unit cu Dumnezeu și așezată a fost pe tronul cel de slavă. Plin de strălucire este acoperământul tău și slava ta este recunoscută în tot pământul, o, Maică a lui Dumnezeu. Tu ești slava noastră și avându-te mijlocitoare pe lângă Fiul tău și Ziditorul, toți să ne mântuim prin rugăciunile tale cele neîncetate.
Maica Domnului își manifestă în mod concret maternitatea prin rugăciunile ei, prin mijlocirea ei permanentă pentru fiii săi, astfel încât tot harul divin trece prin mâinile sale. Această rugăciune a Maicii Domnului este atât de puternică și de specială, diferită de mijlocirea celorlalți Sfinți, atât de intim înscrisă în taina mântuirii noastre, încât Biserica Ortodoxă nu ezită în slujbele sale să o invoce prin cuvintele „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi”, fără să aducă prin aceasta vreun prejudiciu singurului nostru Mântuitor.
(Părintele Placide Deseille, Credința în Cel Nevăzut, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp.163-165)
Un articol de excepție, foarte bine documentat! Un… chapeau bas autoarei! – altfel nu aș avea cum să-mi exprim admirația născută nu numai dintr-un act reverențios, ci și din parcurgerea textului.
Nu pot să nu mă întreb, însă, cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil? Nu cumva pentru că au fost făcute mult prea multe compromisuri, decenii la rând, pentru că înalții ierarhi s-au înhămat mult prea zelos la jugul unei ideologii antihristice, dizolvante, ca să mai dețină capacitatea – dar mai ales verticalitatea – unor gesturi hotărâte precum acelea de-a se retrage complet din CMB, inclusiv de la participarea în cadrul sindrofiilor ecumeniste?
Dincolo de toate, legitimitatea documentelor semnate la Creta este una mai mult decât șubredă, relativă și simbolică, tocmai din pricina încălcării condițiilor fundamentale ale sinodalității și unanimității ortodoxe. Le-aș numi inofensive, dacă n-are reprezenta bomba cu ceas pusă la temelia BOR chiar prin intermediul hotărârilor acelui Super-Memorandum de la Strasbourg din 2014 ce par să fie implementate sub diverse pretexte: false pandemii, orașe de 15 minute, eliminarea vieții private prin supravegherea cu ajutorul IA, gogorița încălzirii globale etc. etc.
Voi aminti aici doar câteva dintre articolele care se regăsesc în acel SUPER-MEMORANDUM, fără datele calendaristice respective care sunt puse-n aplicare deja: – anularea sărbătorilor religioase și naționale în timpul falsei pandemii (cred că lumea își amintește cum Arafat a interzis pelerinilor să vina la Sfânta Parascheva, Sfântul Dimitrie etc.); – demontarea catapetesmelor din biserici – slujbele ținute în aer liber vă spun ceva? Că în timpul așa-zisei pandemii mulți preoți transformaseră curțile bisericilor în… altare. – Vaticanul va deveni conducător al Bisericii creștine:
Ca să ne înțelegem bine și să n-avem dubii: ceea ce vine NU mai depinde de oameni, pentru că doar câțiva vor rămâne în picioare, cu precădere dintre cei aleși. Este grav, dacă nu pricepem nici la ora asta ce fel de forțe malefice s-au dezlănțuit!
Un lucru început rău, sfârșește și mai rău. Este Lege Dumnezeiască. Pe o temelie șubredă, nu poți zidi o clădire trainică. Nu poți, după vorbele Mântuitorului, să zidești casă pe nisip, și-apoi să ai alte așteptări, decât surparea ei (Matei 7, 26-27). E ceea ce nu înțeleg pseudo-ierarhii români, deși li se atrage atenția, iată, de șapte ani de zile, în mod canonic și cu multă delicatețe. Existența lor în scaunele episcopale are în urmă un șir lung de încălcări ale Sfintelor Canoane, ceea ce-i face incompatibili cu treapta bisericească, pe care o ocupă samavolnic.
1.Toți cei 56 de minciuno-episcopi au fost racolați de vrăjmașii Bisericii, pregătiți, unii în străinătate, pentru a reveni în țară și a fi promovați ca episcopi, sperând că prin aceasta vor supune, vor folosi și, în final, vor distruge Biserica Ortodoxă Română.
Canonul 3 al Sinodului 7 Ecumenic spune cu limpezime că numai Biserica își alege slujitorii. Implicarea puterii lumești în această alegere, atrage caterisirea și excomunicarea celor împricinați, împreună cu părtașii lor.
2.Erezia este incompatibilă cu Biserica lui Hristos și implicit cu slujirea preoțească. În iunie 2016, sinodul tâlhăresc din Creta a introdus în Trupul Bisericii blestematul ecumenism, panerezie, suma tuturor ereziilor și rătăcirilor lumii. Din România au participat Daniel Ciobotea cu o suită de 24 de supuși ecumeniști, semnând toți acele documente eretice. În octombrie același an, pseudo-sinodul reunit la București a aprobat ereziile din Creta, încât toți pseudo-ierarhii români sunt semnatari și părtași la acea grozăvie. Dacă în momentul de față este aleasă o persoană spre a fi promovată într-un scaun episcopal, una din condiții este să semneze documentele eretice cretane. Alt motiv major care ar trebui să atragă caterisirea tuturor minciuno-ierahilor. Cine să o facă? Dumnezeu va lucra cum știe El.
3.Canonul 45 Apostolic: Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte), să se caterisească. Minciuno-episcopii români și-au făcut un obicei din a se ruga cu ereticii, împreună cu care săvârșesc și slujbe bisericești. Alt motiv de caterisire.
4.Canonul 46 Apostolic: Poruncim să se caterisească episcopul sau presbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtăşire (înţelegere) are Hristos cu Vcliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul? (II Cor. 6,15). Recunoașterea de către pseudo-episcopii români ca valide a tainelor ereticilor e fapt împlinit. Este al patrulea motiv pentru care ocupanții scaunelor episcopale ale Bisericii noastre ar trebui caterisiți in corpore.
5.Apostazia este iarăși motiv de caterisire și alungare din Biserică a împricinatului. Avem un caz clar, cel al lui Sofronie Drincek de la Oradea, care a apostaziat și a fost pomenit la o slujbă a ereticilor greco-papistași. Intrarea unui minciuno-episcop în masonerie este apostazie. Aceasta e mai greu de dovedit, deoarece e tăinuită cu grijă. Știm cu certitudine nume care fac parte din lojile masonice.
Iată cum un început rău îl duce pe om într-un șir lung de alte răutăți. Facem un exercițiu de logică. Presupunem că peste două zile se adună toți cei 56 de pseudo-ierarhi la București, se pocăiesc, își retrag semnăturile de pe documentele din Creta, își recunosc toate păcatele legate de alegerea și hirotonia lor, se retrag prin declarații publice din lojile masonice etc. În acest caz se aplică prevederile Canonului 3 al Sfântului Atanasie cel Mare: Celor căzuți în erezie, care au apărat nelegiuirea și s-au stricat în credință, li se dă iertare, dar nu li se dă loc în cler. Așadar, potrivit Sfintelor Canoane, minciuno-episcopii eretici sunt decăzuți ireversibil din treapta lor, cu neputință de a reveni.
Aceasta este drama nerostită prin care trec ocupanții scaunelor episcopale din România. Ei însă se prefac a nu ști și își continuă traiul îmbelșugat din palatele episcopale. Cred că au un calcul simplu: și-au vândut sufletele, nu mai au ce mântui, și-atunci ,,Să mâncăm și să bem că mâine vom muri. Acest păcat nu vă va fi iertat, nici până la moarte, zice Domnul, Dumnezeu Savaot’’ (Isaia 22, 13-14).
“Acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, harul lui Dumnezeu va creşte. DACĂ NE VOM RUGA! Dacă vom păstra unitatea în Biserică, dacă nu ne va împrăştia această ispită, noi vom rezista. Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine.”
[…] Cred că Biserica noastră acum se află într-o ispită mult mai grea decît altele de pe alte coordonate geografice. Se pare că noi am fost obligaţi să facem greşeli în istorie. Fiindcă la noi, din 1925, Biserica a fost mereu sub dirijarea şi sub osînda străinilor. Ce să vorbim de Carol al II-lea cu toate acţiunile camarilei lui împotriva Ortodoxiei şi neamului românesc? Ce să spunem de anul 1944, cînd hoardele bolşevice vin peste noi? De atunci, în continuare, au fost puşi păstori şi conducători fără nici o legătură cu viaţa spirituală, morală, politică a românilor. În această perioadă s-au petrecut atîtea nelegiuiri, iar securitatea nu a avut alt scop decît de a pătrunde şi a dirija viaţa religioasă. Aşa se face că i-a prins pe toţi şi le-a pus în faţă un dosar. Vrînd-nevrînd, adevărat sau neadevărat, semnezi. Unii necunoscători, neştiutori, au semnat nişte lucruri pentru care acum îi scot vinovaţi. […]
– Mai devreme aţi afirmat că pe măsură ce se vor înteţi atacurile vrăjmaşilor, va creşte şi harul de la Dumnezeu în ajutorul apărătorilor Ortodoxiei. Totuşi, dacă în Biserica noastră se produc schimbări ecumeniste, care afectează clerul şi ierarhia, precum în exemplul dat de Sfinţia Voastră mai înainte, ce se va întîmpla cu harul? Întreb aceasta, ştiind că amestecul cu ereticii provoacă retragerea harului lui Dumnezeu…
– Dar spune într-o viziune a marelui rugător, ascet şi pustnic şi trăitor în Hristos, Sfîntul Serafim de Sarov [de fapt, Sf. Serafim de Varita si Sf. Lavrentie de Cernigov – n.n.], că se vor ridica biserici, paraclise, schituri, clopotniţe şi altare în toată splendoarea aurăriei lor, dar creştinii nu vor putea intra în ele. Am stat şi eu şi m-am gîndit, ce-o fi asta, domnule!? Am fost pus în situaţia să le răspund şi credincioşilor mei la această întrebare, că unii ziceau: „Mai putem noi intra în cutare biserică din Bacău, din Timişoara, sau din Iaşi, dacă s-a făcut acolo o slujbă ecumenistă ori un ritual al Cavalerilor de Malta sau un jurămînt masonic?” Ei bine, să ştiţi că aceasta este cea mai adîncă blasfemie! Le-am spus credincioşilor să meargă la biserică, să participe la rugăciune, pînă se va ajunge, ferească Dumnezeu, la împărtăşirea comună cu ereticii. Cînd ai să vezi că iau din acelaşi potir şi ereticii şi ortodocşii, atunci să nu mai intri. Pînă aicea merge să ascultăm, fiindcă spun Sfinţii Părinţi că, atunci cînd e vorba de ascultarea de Dumnezeu, nu-i mai ascultăm pe oameni.
Lucrurile s-au mai întîmplat în decursul istoriei. S-au făcut greşeli din partea oilor, dar şi din partea păstorilor. Sfatul duhovnicilor celor bătrîni este ca păstorul să meargă pe drumul lui, dar dacă greşeşte acesta, oaia să-i urmeze pe Sfinţii Părinţi. E supus greşelii oricine, că diavolul îl încearcă pe fiecare.
Au existat cazuri în istorie de greşeli grave, cînd credincioşi au rămas doar 30 la sută, dar au dus mai departe adevărul de credinţă, chiar dacă 70 la sută dintre păstori s-au pierdut. Asta înseamnă că acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, înfricoşătoare, harul lui Dumnezeu va creşte. Sporeşte această forţă dumnezeiască în forţa noastră de rugăciune. Dacă ne vom ruga! Dacă vom păstra unitatea în Biserică, dacă nu ne va împrăştia această ispită, noi vom rezista. Nu contează numărul celor care se vor risipi, ne interesează calitatea şi valoarea celor care rămîn în Dreapta Credinţă. Poate să rămînă numai unul drept în toată tulburarea aceasta.
– Biserica rămîne numai în jurul episcopului. Dar dacă, Doamne fereşte, vor porni toţi spre ecumenism, iar cei ce se împotrivesc vor fi caterisiţi, ce vom face fără episcop?
– Dar ce făceau cu Sfîntul Ioan Gură de Aur cînd îl izgoneau de pe tronul patriarhal? Îl ocărau, îl izolau şi îl exilau, pînă l-au condus la moarte. Mîncătorie între scaune! Atunci ce făceau credincioşii? Astăzi, din păcate, se întîmplă aceleaşi lucruri. Sunt unii care umblă în consilii ecumeniste, alţii care stau în scaunele lor şi-şi văd de rugăciune şi de turma lor. Au fost şi sunt vremuri de încercare şi de ispitire. Iar dacă s-ar întîmpla astfel de lucruri, mă întreb în ce măsură va fi reală o caterisire nedreaptă. O caterisire care se face în lupta cu adevărul nu e validă. E valabilă numai cînd ai călcat prevederea unui canon şi cînd te-ai opus unei rînduieli. Dar atîta vreme cît eu mă găsesc pe poziţia adevărului, caterisirea e mincinoasă. Acestea sunt mai mult sperietori formulate de unii, dar nu sunt realităţi care să oprească harul lui Dumnezeu. Dacă ieri am slujit împreună şi ne-am împărtăşit din acelaşi potir, iar azi declară că nu sunt bun pentru slujire, înseamnă că schimbarea de opinie şi de atitudine e dictată de interese.
– Există pericolul, ca din aceste motive lumeşti, politice, să se rupă Biserica?
– Dacă vom ajunge să ni se impună condiţii străine adevărurilor noastre de credinţă, neapărat se va rupe. Arta vrăjmaşului este de a împărţi, divide şi stăpîneşte. E un principiu valabil dintotdeauna. Nici cei 12 apostoli nu au rămas în unitatea lor de la început, pe unul l-a dezmoştenit diavolul. La crucea lui Iisus au rămas Maica Preamilostivă şi alţi vreo cîţiva, restul s-au risipit, au fugit. Pînă şi Petru a fost reîncadrat între apostoli. Aşa este şi la ora pe care o trăim. Vremurile sunt mult mai grave acum, pentru că atunci mai exista o şansă de revenire, cum s-a şi întîmplat de altfel. Acum, însă, nu mai e nici o şansă: ori Hristos, ori satana!
Pînă acum mai mergea, cu carnetul de partid, renunţai la el, mai cu steaua în cinci colţuri, mai cu crucea, dar de data asta nu se mai poate aşa. Acum e tranşant: ori 666 şi cardul, ori crucea! De-acum se alege şi urmează un creştinism adevărat şi un anarhism cu totul lepădat. Aşa cum ne întreabă la botez: „Te lepezi de satana şi de toate lucrurile lui?” „Mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui”. Iată că acum se împlinesc nişte făgăduinţe ale tale, puse deoparte mai de demult. La călugărie, în faţa altarului, iarăşi te întreabă: „De ce-ai venit, frate? Din vreo silă sau din vreo nevoie?” „De bunăvoie am venit, Părinte”. „Dar nu ştii că ai durere, ai necazuri, ai amărăciune, ai luptă, ai crucea lui Hristos?” „Cu ajutorul lui Dumnezeu, da, Părinte”.
Ce avem noi creştinii şi monahii care trăim în acest gînd frumos al Maicii Domnului, ca să ne putem împotrivi vrăjmăşiei care s-a ridicat împotriva noastră? Să nu ne temem de zilele acestea care sunt cele mai favorabile pentru spălarea şi dezbrăcarea noastră de omul vechi şi îmbrăcarea întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine! E un prilej de fericire, ca să ne luminăm şi să ne întărim pe calea mîntuirii.
– Chiar dacă s-ar pierde toată lumea, unul de rămîne, acela este tot adevărul. El duce lupta, el este modelul şi prototipul vieţii noastre creştine. Şi niciodată – nu-i număr eu cîţi sunt în mînăstirea x, y, în Moldova, în Ardeal, în Muntenia – nu vor izbîndi vrăjmaşii Ortodoxiei, deoarece cu cît vor înmulţi oprimările, cu atît îşi vor face deservicii. Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine. Nu noi îl apărăm pe Hristos, noi suntem nişte slugi netrebnice. Hristos ne apără pe noi! Cine se poate opune lui Hristos!? Iar vrăjmaşii, prin oprimări, îşi iau toată osînda, şi de la popor, şi de la Dumnezeu. Aceşti oameni nu cred în adevărul lui Hristos, nu cred în canoane, nu cred în martirajul creştin. Se încred în forţa lor materialistă, a funcţiei şi a măririi deşarte, care vor pieri odată cu ei, dar vor rămîne pentru osînda veşnică în faţa lui Dumnezeu şi a unui neam întreg.
În cel mai neputincios şi mai mic, acolo se înmulţeşte harul. De aceea să nu ne temem niciodată, pentru că vor veni vremuri şi mai grele, în care se vor îndeplini jurămintele botezului şi ale monahismului şi ale vieţii noastre creştine. Sunt vremuri de firească mîntuire. Să ne bucurăm, fiindcă acesta este prilejul nostru cel mai potrivit, acesta este purgatoriul, nu acela catolic, ci vremurile care ne cern. Eu sper că Ortodoxia cu cît va fi pusă la stîlpul infamiei de către toată Europa, cu atît va intra şi mai mult în harul lui Dumnezeu. Chiar dacă vor cădea toţi şi va rămîne numai un arhiereu, numai un călugăr sau numai un preot, acela va fi salvarea credinţei şi mîntuirea neamului.
(interviu de Ioan Enache, publicat în revista Credinţa Ortodoxă)
– A fi român înseamnă a muri pentru România. Cuvântul român, după mine, egal sfânt.
– Cei mai mulţi se tem să vorbească despre trecutul neamului nostru, despre eroismul şi frumuseţile noastre. Străinii, mai curând, vorbesc despre frumuseţile noastre.
– România e o ţară cu pământuri roditoare, mănoase, din păcate, ţăranul român a cam pierdut rostul trebii, acum e orăşean în Italia, sau în Spania, e slugă pe-acolo.
– Dacă nu se va întoarce la pământ, ca la izvorul belşugului, românul va tot flămânzi şi se va plânge că nu are.
– Omul românesc şi-a pierdut reperele şi a răsturnat scara de valori. De fapt era pe undeva de aşteptat, după 50 de ani de comunism.
Despre preoţi și Biserică
– Formalismul distruge adevărata credinţă. Preotul care nu e soldat în prima linie, care nu e învăţător şi doctor de suflete, atunci să se lase de misiune.
– Preotul trebuie să predice cuvântul Evangheliei şi să o facă cu folos, nu ca pe o lucrare de funcţionar în biserică, să urmărească efectele în rândul creştinilor.
– E adevărat că şi mulţi preoţi de-ai noştri se comportă de parcă ar vrea să posede averea lui Iov, uită că ei sunt trimişi ai lui Hristos şi nu administratori ai averilor pe lumea asta.
– Eu cred că un preot ar trebui să fie format un an, doi, pe lângă o mănăstire şi apoi să fie trimis în lume, să-şi facă familie, să intre în rândul lumii. Păstorul slab nu ştie a păzi turma.
– Fala prea mare şi bogăţia prea mare, turnurile poleite cu aur şi averile ierarhilor au îndepărtat pe omul simplu de valorile consacrate ale Bisericii, ale rugăciunii. Mai degrabă intră Duhul Sfânt într-o colibă sărăcăcioasă, dacă i s-a făcu loc, decât într-un palat în care să se simtă stingher.
Despre Credinţă, creştini, credincioşi
– Tu te rogi lui Dumnezeu să-ţi dea binele şi Dumnezeu se roagă de tine zilnic să faci binele.
– Fiecare om a primit ceva în dar de la Dumnezeu şi tot fiecare om gîndeşte că darul lui este mai mic decît al vecinului. Însă atenţia noastră trebuie îndreptată mai mult spre rugăciune şi mai puţin spre satisfacerea unor curiozităţi mărunte.
– Viaţa noastră trebuie pusă, oarecum, pe planul acesta: să trăieşti ca un sfânt, dar să fii acolo unde trebuie să sfinţeşti
– Când se va încerca o modernizare a Bisericii Orotodoxe, pe faţă sau pe ascuns, atunci va fi pusă în pericol, însăşi existenţa Bisericii, a omului nostru, a creştinătăţii.
– Uneori, mândria de a fi creştin poate să depăşească modestia frumoasă a credinciosului. Când vezi, duminica, prin vreun sat de-al nostru un bărbat, o femeie, îmbrăcaţi în costumaţie populară, tradiţională, ştii că ai de-a face cu un creştin pe care te poţi baza. Uneori e de-ajuns atâta ca să îţi dai seama.
– În Rai nu e o competiţie între mai mulţi, între toţi cei care bat la porţile cerului, acolo sufletul e numai el singur cu poverile sale. Intri peste rând numai dacă ai făcut faptele plăcute Domnului. Atunci, da, te ia şi te duce înainte, peste rând.
Despre vremurile noastre
– Trăim vremuri care, cu cât sunt mai tulburi şi mai grele, cu atât sunt mai bune pentru mântuire.
– Să ne păstrăm în stare de convingere. Să nu renunţăm, să nu cedăm. Pentru că vin vremuri grele, încercări, şi la presiunile acestea să rămânem în integritatea noastră.
– Omul care e prizonierul televizorului, care face numai ce aude la televizor, care spune mai departe ceea ce îl învaţă televiozorul nu e un bun creştin
– Va fi o perioadă în care vom crede tot ce ne spune Europa, după care ne vom întoarce la istoria noastră şi la credinţa noastră.
(„Semnele vremii noastre. 7 întâlniri cu Părintele Iustin Pârvu”, Adrian Alui Gheorghe)
…Și de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa niciun trup, dar pentru cei aleși se vor scurta acele zile (Matei 24, 21-22)
Urmare a mârșăviei participării pseudo-ierarhilor din BOR la acest sinod, am avut parte de o provocare directă, o mănușă aruncata în obrazul Ortodoxiei în văzul lumii întregi, un fel de test. Un test pe care l-am picat cu brio, nu doar răspunzând la stimuli, precum câinele lui Pavlov, ci supralicitând cu un exces de zel formidabil. De ce nu am promovat acest test? Pentru că mulți preoți ortodocși au căzut și încă mai cad în erezia ecumenismului, care este o creație masonică, în vreme ce unii dintre ei semnează condica regulat prin loji francmasonice, știut fiind că nu-i sancționează nimeni și adesea chiar ierarhul locului este el însuși francmason, practic, sunt colegi. Și atunci, cum să fie ei caterisiți așa… între ,,frații masoni”? Aportul acestora pentru pregătirea terenului înscăunării lui antihrist este unul considerabil și este precizat în „Protocoalele Înțelepților Sionului” în felul următor: „Când va sosi domnia noastră planetară, nu vom recunoaște nicio altă religie afară de aceea a noastră, care este unică. Din acest motiv va trebui să nimicim toate credințele. Prin acest fapt, se sporește numărul ateilor din zilele noastre, dar acest lucru nu ne va stânjeni străduințele, ci, din contră, va servi drept pildă generațiilor care vor asculta predicile noastre despre religie, al cărei sistem stoic conceput de noi va izbuti să cucerească toate popoarele.”
De asemenea, pașii esențiali pentru trecerea, după anul 2020, la noua biserică și la noua religie mondială au fost înscriși în SUPER-MEMORANDUMUL semnat la Strasbourg (la sfârșitul lunii iunie 2014) și supus validării participanților la „sinodul neortodox” din Creta, desfășurat în perioada pe care am menționat-o mai sus, exact cum a stabilit guvernul mondial evreiesc.
Mai menționez că la „sfântul și marele sinod” din Creta au refuzat să participe Patriarhiile Moscovei, Bulgariei, Georgiei și Antiohiei. Motivul principal nedeclarat al neparticipării celor patru Biserici Autocefale l-a constituit refuzul validării acordurilor privind noua biserică și noua religie mondială pe care trimișii lui antihrist vor să le impună cu forța militară, financiară și politică la cât mai multe popoare din întreaga lume!
Deși nu-mi doresc să spun vorbe mari, opinez că în cazul preoților și ierarhilor ecumeniști și francmasoni, e limpede, că ei se află deja în schismă față de Hristos și că, probabil, la Sfintele Slujbe Harul mai lucrează în Biserică numai datorită rugăciunilor ortodocșilor care încă mai trăiesc cu adevărat Credința lor, fără a face vreun compromis cât de mic. Impresia mea, din ce în ce mai profundă, este că trăim într-o lume tot mai bolnavă din punct de vedere duhovnicesc. Nu de puține ori, am ajuns la cuvintele Sfântului Cuvios Antonie cel Mare care spunea că la sfârșitul lumii creștinii trăitori vor fi considerați nebuni. A face Voia lui Dumnezeu în viața noastră, ortodoxă, este etichetată drept nebunie, lipsă de discernământ, de diplomație, lipsă de civilizație. Am mari dubii că vremurile actuale și cele care vor veni se pot numi civilizate! Și totuși, eticheta o avem pusă. Dar jertfa pentru Credința Ortodoxă și Neamul Românesc nu este altceva decât NEBUNIE PENTRU HRISTOS, tradusă printr-o mare iubire față de Dumnezeu, față de Neam și de Țară.
Biserica Ortodoxă are o cu totul altă funcție spirituală, pe care, sub tutela noilor consilii ecumenice masonice, riscă să nu și-o mai îndeplinească. Iar oamenii ajung încetul cu încetul să vadă în ea doar o instituție a statului la care apelează atunci când se căsătoresc, când li se naște un copil sau când le moare cineva, întrucât devine tot mai străină de viața și nevoile spirituale ale oamenilor.
Pășim, poate fără să conștientizăm pe deplin gravitatea momentului, într-o veritabilă dictatură de tip fascist, într-un stat unic, care va avea o monedă unică virtuală, un guvern unic mondial și o unică religie. Ecumenismul, un alt nume dat globalizării, reprezintă pasul decisiv către atingerea acestui ultim obiectiv, deoarece prin intermediul lui, maeștrii francmasoni speră să obțină monopolul asupra religiei (și nu numai asupra religiei, atenție!!!), denaturând-o pentru a distruge spiritualitatea autentică (în speță, cea Ortodoxă considerată „nuca tare” greu de spart) și transformând-o într-un satanism deghizat, într-un cult destinat satanei și răului pur.
Soluții de salvare din acest asalt al diavolilor? Doar Dumnezeu: „Diavolul l-a urcat pe Iisus pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă toate împărățiile pământului și i-a zis: „Ție îți voi da toată stăpânirea și slava acestor împărății, căci mie îmi este dată și o dau cui voiesc. Dacă te vei închina înaintea mea, toată va fi a ta.” Drept răspuns Iisus i-a zis: „Piei, Satano! Este scris: „Să te închini Domnului Dumnezeului tău și numai lui să-i slujești.”– Luca, cap. 4, versetele 5-8
Sf. Marcu Evghenicul – „Trebuie să fugim de aceştia, aşa cum fugim de şarpe… ca de nişte împilători şi negustori ai creştinismului”*
Spunea Fericitul întru adormire şi Sfântul Stareţ Paisie Aghioritul: „Diavolul a întins trei curse, ca să prindă întreaga lume: pe cei bogaţi, să-i prindă cu masoneria; pe cei săraci, cu comunismul, iar pe cei religioşi, cu ecumenismul”. Tot el, altădată, la o sinaxa a monahiilor, semnala : ”Ecumenism şi Piaţă Comună, un stat mare, o religie la măsurile lor. Acestea sunt planurile diavolului” [1]
În cei 7 ani de la legiferarea apostaziei ecumenismului de către reprezentanţii celor 10 Biserici participante la Întrunirea de la Kolymbari-Creta 2016, a progresat dezinteresul credinciosului de rând din BOR, necatehizat, neştiutor în tot ceea ce ar presupune cunoştinţele necesare luării în stare de trezvie duhovnicească, a unei hotărari care să fie conformă cu păstrarea nealterată a Învăţăturii de Credinţă Ortodoxă, a Tradiţiei , în perfectă armonie cu Sfânta Scriptură, cu Canoanele Apostolice si cele ale Sfintelor Sinoade Ecumenice.
Au trecut 7 ani de la instaurarea la rang de cinste a ecumenismului lucid, faţă de care clerul laic si monahal, de la vlădică la opincă, se simte comod, relaxat, manifestă o indiferenţă apăsătoare faţă de starea duhovnicească a pleromei, tradusă faptic printr-o tăcere asurzitoare. Luările de poziţie antiecumenistă s-au manifestat sporadic în predicile unor Părinţi care au reusit să se ridice împotriva acestui flagel aducător de moarte duhovnicească, fără însă a merge până la Mărturisirea de Credinţă a Adevărului Hristos şi încetarea pomenirii ierarhului propovăduitor al ereziei, conform Canonului 15 I_II Constantinopol.
Cercetarea documentelor eretice cretane şi catehizarea credincioşilor în timpul celor 7 ani, ar fi facilitat întelegerea de către pliroma ortodoxa a necesităţii întreruperii pomenirii ierarhilor care propovăduiesc ereziile semnate la Kolymbari în 2016. S-a preferat complicitatea prin tăcere (acceptare) sau propovăduirea în ascuns, (,,cu capul acoperit”). Nepomenirea ierarhului de către Preoti şi îngrădirea credinciosului de erezia proferată, este şi rămâne singura cale, de a izbăvi Biserica de schismă şi de dezbinare, prin aplicarea Canonul 15 I-II Constantinopol, în care se spune:
,,Cei ce se despart pe sine de comuniunea cu întâiul stătător pentru oarecare erezie sancționată de Sfintele Sinoade sau de Părinţi, fireşte de acela care propovăduieşte erezia public şi o învață cu capul descoperit în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu sunt pasibili de certare canonică dacă se îngrădesc pe ei de comuniunea cu numitul episcop înainte de o cercetare sinodală, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au sancționat episcopi, ci pseudo-episcopi şi pseudo-învăţători şi nu au rupt cu schismă unirea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme și de dezbinări.”
Mulţi Sfinţi mari ai Ortodoxiei (Sf. Teodor Studitul, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Ioan Damaschin, etc.) au întrerupt comuniunea cu episcopii eretici, iar Mitropolitul Augustin de Florina. nu a pomenit pe niciunul dintre Patriarhii ecumenişti ai Constantinopolului.
Din momentul încetării pomenirii nicio caterisire nu îi atinge pe cei ce au întrerupt pomenirea, pentru că Episcopul care se află în erezie nu are puterea de a caterisi pe nimeni. Sfântul Ignatie Teoforul spune că nu poate exista Biserică fără episcop şi fără preoţi, iar episcopul este ca o chitară, iar preoţii sunt corzile chitării. Dar tot Sfântul Ignatie Teoforul spune că, în cazul în care Episcopul este în erezie, trebuie să te desparţi de el, ca de un lup în blană de oaie, iar Sfântul Ioan Hrisostom spune că trebuie să fugim de ei şi să ne delimităm de ei. Iată că sintagma: „Biserică fără Episcop nu există” e valabilă numai în vreme de pace pentru Biserică, dar dacă un Sinod devine tâlhăresc, atunci se schimbă situaţia, nu mai suntem datori a asculta de Episcopul ce are părtăşie cu sinodul tâlhăresc, iar preotul în deplinătatea Preoţiei harice ce o are de la Hristos, nu de la Episcop, care este doar mijlocitorul prin care se dă Harul Preoţiei, slujeşte în continuare până ce se adună un Sinod al Ortodocşilor care va anatematiza pe acei episcopi eretici şi sinoadele lor.
Sinodul mincinos din Creta 2016, nicidecum mare, sfânt şi panortodox, a fost, în esenţa sa, o victorie a panereziei ecumeniste asupra lipsei de trezvie a ierarhilor şi credincioşilor din BOR la păstrarea adevărurilor învăţăturii de credinţă, propovăduite de Sfinţii Părinţi ai Bisericii.Marele teolog ortodox, Prof. Dimitrios Tselenghidis spunea: „Ca dogmatist al Bisericii Ortodoxe, am adâncă convingere că ecumenismul este cea mai mare erezie eclesiologică, dar și cea mai riscantă poli-erezie care a apărut vreodată în istoria Bisericii. Și aceasta deoarece ecumenismul, datorită caracterului său sincretist, recomandă cea mai insidioasă contestare a Credinței Bisericii, și cea mai gravă falsificare a ei. Tocește într-un grad inacceptabil conștiința dogmatică a pliromei Bisericii și generează confuzie în jurul identității Credinței noastre. În mod viclean golește integritatea credinței mântuitoare a Bisericii – lucru care are consecințe soteriologice grave – cu considerația că toate credințele religioase sunt soteriologic valabile, atunci când susține că toate credințele eterodoxe și ale celorlalte religii sunt căi care conduc la aceeași mântuire.”
Prin urmare, cum să-i considerăm pe ierarhii vremelnici ai Biseicii Ortodoxe Române devotaţi vremelnicului lor patriarh Daniel, care cunoscând prea bine toate învățăturile greșite ale Apusului prin studiile și doctoratele făcute în universităţile și instituţiile religioase apusene, au implementat cu duh viclean și mincinos toate ereziile aprobate la Creta în viața Bisericii lui Hristos, pline de erori grave și confuzii, care duc în final la moarte duhovnicească. „Făcând şcoală la învăţători străini, ortodocşii nu-şi însuşesc ceea ce ne învaţă de fapt Sfinţii Părinţi, ci ceea ce vorbesc despre Sfinţii Părinţi şi despre învăţătura lor, ereticii”.[10]
La începutul acestui an, Părintele Laurențiu Iacob, de la parohia Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Caransebeș, a fost suspendat de la slujire de către pseudo-episcopul Caransebeșului, Lucian Mic, deoarece a refuzat să participe la rugăciunile interconfesionale, oficiate împreună cu reprezentanții cultului papistaş, uniat sau protestant. Refuzul respectuos și ferm al Pr. Laurențiu este fără cusur, în scrisoarea trimisă episcopului, fără injurii și ofense. Cu toate acestea a reușit să stârnească prigonirea din partea episcopului său, lucru care dovedește rătăcirea în care se află cel din urmă.
Ereziarhul Bartolomeu a binecuvântat joi 1 decembrie 2022,deschiderea Conferinței Științifice Internaționale Intercreștine, cu tema: „Pistevomen” – (Status Quaestionis și subiectele neglijate ale Niceei și ale Crezului Niceean). Conferința s-a desfășurat la Constantinopol sub auspiciile Patriarhiei Ecumenice, în vederea concelebrării comune în anul 2025, cu ereticul papă Francisc, a aniversării a 1700 de ani de la convocarea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea.
Un eveniment îngrijorător care a marcat finele anului 2022, a fost apelul Papei, (dragul frate întru Hristos al pseudo patriarhului Bartolomeu, asa cum îl numește el însuși) pentru o nouă autoritate politică globală, un fel de super-ONU pentru a aborda problemele și nedreptățile economice ale lumii. În mod alarmant, liderii religioși ai lumii încep, de asemenea, să se unească pentru a predica, instruindu-și oile să accepte componentele guvernului mondial unic al noii ordini mondiale.
De la începuturile creearii lui (23 august 1948 la Amsterdam) şi până în ziua de astăzi, aşa-numitul „consiliu mondial al bisericilor” (CMB), ca vehicul (purtător) al ecumenismului protestant, este, într-un adevărat sens ecleziologic, un „Consiliu Mondial al ereziilor şi schismelor.” [2] În cadrul CMB, Înalții ierarhi ai BOR, în acelaşi duh şi cuget ecumenist, la unison cu patriarhul Daniel, au intrat în tot felul de parteneriate cu denominațiunile creştine, numite acum legal „biserici” (cu avizul dat de sinodul tâlhăresc din Creta 2016, regizat cu diplomație fariseică de ereticul Patriarh Bartolomeu), cu instituţii guvernamentale, de întrajutorarea oamenilor, cu caracter social-umanitar, un ecumenism mascat, care alterează profund perspectiva creştină şi mutilează duhovniceşte pe tot ortodoxul de bună-credință, care se molipseşte treptat de acest pseudo-creştinism. Toate scandalurile declanşate de apostazia acestora, au fost tratate cu indiferenţă şi trecute sub o tăcere asurzitoare, vinovată.
,,Trăim vremuri ciudate, când toate conceptele creştineşti adevărate şi sănătoase sunt înlocuite cu concepte greşite şi înşelătoare, adesea izvodite cu rea intenție, bineînțeles cu dorința de netăgăduit de a-i atrage pe oameni înapoi de la calea bună a unei vieți cu adevărat creştineşti(…)”[3]
La Adunarea Generală din Karlsruhe, (2-8 septembrie 2022) consiliul mondial al bisericilor (CMB) a ales noul comitet central și pe cei opt președinți. Biserica Ortodoxă Română are doi membri în acest comitet, pe ÎPS Părinte Nifon, Arhiepiscopul Târgoviștei, Mitropolit onorific și Exarh patriarhal, și pe Preotul Michael Tița, Consilier patriarhal coordonator la Sectorul relaţii bisericeşti şi interreligioase al Patriarhiei Române.
Asistăm cu amărăciune la participarea oficială a reprezentanților BOR la cmb și la dialogurile teologice internaționale cu papistașii și anticalcedonienii, vehicule ecumeniste aflate sub controlul ereticului papă si al masoneriei.
Asfel în perioada 1-8 iunie 2023 a avut loc “Întrunirea Comisiei mixte internaționale de dialog teologic între Biserica Ortodoxă și “Biserica”Romano-catolică în Alexandria, Egipt, evenimentl găzduit de Patriarhia greacă ortodoxă a Alexandriei. Delegația BOR prezentă la eveniment este formată din ÎPS Părinte Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale și Meridionale, și Pr. Conf. Univ. Patriciu Vlaicu. Întâlnirea anterioară a Comisiei mixte internaționale de dialog teologic între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-catolică a avut loc la Chieti, Italia, în perioada 15-21 septembrie 2016.
Comisia amintită s-a întrunit pentru prima dată în anul 1980, în insula Patmos.”[4]
Papismul (romano-catolicismul), de când s-a rupt de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, a căzut în ispitele satanei şi s-a transformat într-o putere lumească cu preocupări economice, dinastice, ocupante, politice, cu doctrină şi mod de viaţă, care nu au nicio legătură cu viaţa şi cu învăţătura Evangheliei. Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului – Mistagogul, papismul a provocat Bisericii cea mai mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele împreună.
Spunea cu adâncă înţelepciune Sfântul Marcu Evghenicul:
„Noi socotim că dintotdeauna este una şi aceeaşi Biserică, nu prin loc, ci prin specificul cugetului ortodox, conform căruia Bisericile din lumea întreagă se numesc Una, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Iar pe cei care în diferite vremi au introdus în ea cugetări vătămătoare, nu plinătate a Bisericii, nici păstori şi dascăli, ci lupi cumpliţi, care nu cruţă turma, îi socotim, după proorocia apostolească”[5]
Bisericile Ortodoxe locale, în persoana „reprezentanţilor oficiali” au fost atrase în cmb, pentru a fi folosite drept paravan la procesul distrugător al apostaziei. Iar catolicismul, care până mai ieri dădea anatemei masoneria, a ajuns să-şi împărtăşească în multe privinţe, punctele de vedere ale acestei organizaţii oculte sionist-sataniste.
Adevărata Ortodoxie, însă, continuă să fie pentru masonerie o „piatră de poticnire” (Romani 9, 32-33), întrucât este strâns legată de Dogmele şi Canoanele care o păzesc de orice amestec. Iată de ce masoneria caută să submineze şi să distrugă Biserica Ortodoxă, ca păstrătoare a Adevăratei Credinţe în Iisus Hristos şi a Predaniei Apostolice. Cum e posibil ca nimeni din ierarhia Bisericvii Ortodoxe Române, nici măcar un singur preot, nu a luat atitudine, atunci când au aflat că reprezentanţi ai Marilor Loje masonice, ereticii Papi Ioan Paul al IIlea si Francisc, au făcut donaţii, devenind ctitorii mareţului simbol al Credinţei Ortodoxe a Neamului românesc – Catedrala Mântuirii Neamului. Suntem cred unicii în istoria Bisericii Universale Ortodoxe.
Colaborarea cu ereticii în orice domeniu este interzisă de Sfintele Canoane şi de cugetarea Sfinților Părinți (canoanele 10, 45 apostolic, 32, 33, 37 Laodiceea), iar recunoaşterea unor taine ereticilor este interzisă de Sfintele Canoane sub pedeapsa caterisirii preotului şi afurisirii mirenilor (canoanele 45, 46, 64, 68 Apostolice). „Iar de întrebările nebuneşti şi de înşirări de neamuri şi de certuri şi de sfădirile pentru lege, fereşte-te, căci sunt nefolositoare şi deşarte. De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.” (Tit 3;9-11).
Dacă nu avem conștiința prezenței lui Hristos și în lume, și în viețile noastre, vom pierde și conștiința prezenței Lui în Biserică. Dacă ne prefacem că nu-l vedem pe Hristos în lume, vom ajunge doar să ne prefacem că-L vedem în Biserică, iar Credința noastră va fi la fel de fățarnică precum cea a fariseilor și saducheilor. Însă, așa cum preotul este un martor al lui Hristos în Taina Spovedaniei, toți creștinii sunt chemați să fie martori credincioși ai lui Hristos în lume, în Biserică și în orice clipă a vieții lor.
Protoprezbiterul Prof. emerit Theodoros Zisis spunea că la ora actuală:“ Conducerea bisericească şi teologică a suferit o eroziune şi o alienare – desigur, cu lăudabile excepţii – sau, precum zice un respectabil stareţ şi egumen, sunt partizanii unei noi erezii, ai ereziei liniştirii (ἐφησυχασμοῦ = relaxării). Nu vor să-şi piardă liniştea şi să se tulbure. Petrec bine în festivităţi şi hramuri, şi cu famenii lor fii duhovniceşti, ce îi înconjoară şi îi urmează. Credinţa se alienează, dogmele ortodoxe nu sunt băgate în seamă, rătăcirea triumfă şi cei mai mulţi tac. Însă această tăcere, cum de multe ori am scris, este – după marele Sfânt Grigorie Palama, cel care l-a învins definitiv pe monahul apusean Varlaam Calabrezul şi teologia scolastică papistaşă – al treilea tip de ateism.Primul este negarea existenţei lui Dumnezeu, al doilea este erezia, care desfigurează adevărul despre Dumnezeu, iar al treilea liniştirea (ἐφησυχασμός = relaxare), tăcerea care contribuie la răspândirea celorlalte două tipuri de ateism. ” [6]
Școala este chemata sa formeze competențe, familia să zidească caractere, iar Biserica să cimenteze conștiințe, colaborînd fiecare într-un mod esențial la formarea unor oameni cu caracter puternic, care să se împlinească desăvâşit în Hristos. Acesta este motivul pentru care in România, școala şi educația au fost distruse cu cruzime, iar familia a primit deja sentința de condamnare la moarte prin noile legi de instituționalizare a copiilor în numele interesului lor superior.
Conducătorii ecumenişti ai Bisericii Ortodoxe Române cunosc că Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te cu vitejie până la moarte… netrădând nicidecum adevărul”, iar în altă parte: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii”[7], astfel că în loc să niveleze răutăţile eretice în armonie cu legile morale ale lui Dumnezeu, caută să uniformizeze diferitele grupări creştine. În locul smeririi firilor trufaşe şi căutării căii spre pocăinţă a ereticilor, ei au tendinţa de a minimaliza şi de a surpa acel munte minunat al harului şi al adevărului – Credinţa Ortodoxă, care se înalţă pe piatra ce nu poate fi clintită – Hristos Dumnezeu-Omul (Daniel 2, 34, 44-45). De la catedra ecumenismului, în loc să fie chemaţi toţi cei abătuţi de la adevăr şi împotmoliţi în mocirla rătăcirilor pentru a se ridica la Ortodoxie, se propovăduieşte contrariul – ca Ortodoxia să coboare până la nivelul comunităţilor eretice şi să le recunoască drept „biserici”, ca toţi să fie egali în lepădarea de Dumnezeu.
Ca urmare, prin nivelarea Ortodoxiei cu aşa-numitele confesiuni „creştine”, prin unirea diferitelor credinţe într-o „biserică” nouă, universală, antiortodoxă, ecumenismul, în frunte cu cmb, pregăteşte calea antihristului! Creştinul ortodox nu poate avea nici un fel de legături cu Mişcarea Ecumenistă, care este inspirată şi dirijată de masonerie şi conduce într-un mod satanic şi viclean la instaurarea antihristului; pentru că ne cere, în numele unei uniri umanist-universale cu ereticii şi păgânii, să renunţăm la Simbolul Ortodox al Credinţei şi la respectarea Sfintelor Canoane!
Pentru unirea cu heterodocşii, pe viitor se prevede de asemenea o reformă a Pascaliei Ortodoxe şi a Sărbătorilor cu dată instabilă legate de ea, reformă prin care se încalcă Canoanele de nestrămutat ale Sfintei Biserici Ortodoxe (de pildă, Canonul 7 Apostolic, Canonul 1 al Sinodului din Antiohia, Canonul 7 al Sinodului II Ecumenic ş.a.). O aşa mare abatere de la rânduiala de cult ortodoxă se va produce o dată cu adoptarea aşa-numitului „nou calendar mondial”, asupra căruia se lucrează de multă vreme la O.N.U., cu ajutorul ecumeniştilor. Adoptarea acestui calendar va declanşa un haos total, fiindcă el va exclude ziua de 31 decembrie, pentru ca toate datele să cadă pe anumite zile din săptămână. În acest fel se va încălca numărul de şapte zile al săptămânii, care a urmat neschimbat de la facerea lumii şi îşi va pierde sensul şi ziua de Duminică, ca sărbătoare săptămânală a Învierii lui Hristos.
Proorocul Daniel prooroceşte (7, 25) că antihristul va schimba nu numai zilele sărbătorilor, ci şi legea. Prin lege trebuie să înţelegem Canoanele bisericeşti, adică legile Bisericii, după care se călăuzesc creştinii ortodocşi ca „cetăţeni ai împărăţiei Cerului”. Canoanele bisericeşti au început a fi încălcate şi chiar nesocotite încă demult. Dar oare nu sunt încălcate, la orice adunare ecumenistă, Canoanele Apostolice 10, 45 şi 65, prin slujbele comune ale ecumeniştilor ortodocşi cu heterodocşii de tot soiul, în numele „iubirii”, „unirii” şi „păcii”?[8] Cel care dă tonul la aceste cumplite fărădelegi, şi se pare că nu există nimeni, decât Atotbunul Dumnezeu care să-l oprească, este cel care se consideră pe sine„primul intre egali” panereticul Patriarh Bartolomeu. El a creat sinistra, necanonica autocefalie ucrainieană, urmată de noianul de dezbinări si lupte fratricide pe tot teritoriul Ucrainei, a dăruit Corane musulmanilor şi s-a rugat pentru ei lui Allah şi multe alte lepădări şi hule de neimaginat. Nimic din toate acestea nu ne sunt semnalate de organismele de ştiri şi presă ale Patriarhiei, Lumina, Basilica sau Trinitas.
„Prin lepădarea de Hristos – scrie Sfântul Ierarh Ignatie Brianceaninov – omenirea se va pregăti pentru primirea antihristului, îl va primi în inima sa. Însăşi starea de spirit a omului se va pătrunde de nevoia de a chema pe antihrist, precum în timpul unei suferinţe grele apare setea de otravă ucigătoare. Se rosteşte chemarea, răsună glas de chemare în societatea omenească, care cere stăruitor pe „geniul geniilor”, acela ce ar ridica dezvoltarea şi progresul material pe treapta cea mai de sus, ar instaura pe pământ acea bunăstare, în care raiul şi cerul ar deveni pentru om de prisos. Antihristul va fi un susţinător logic, drept (adică meritat), firesc al orientării morale şi spirituale generale a oamenilor”.
Medicul grec Alexandros Kalomyros a scris o voluminoasă carte „Împotriva adepţilor falsei uniri” (Atena, 1964), în care, pornind de la Revelaţia Dumnezeiască şi supremaţia Adevărului Ortodox, demască necruţător pe aşa-numiţii ecumenişti ortodocşi care au trădat Ortodoxia de dragul avantajelor pământeşti şi al unor scopuri pseudo-umane. El dezvăluie caracterul anticreştinesc al concepţiilor oamenilor care caută să unească ,,bisericile’’, căci pentru ei nu există o Biserică Unică, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, ci există o mulţime de ,,biserici’ care nu se pot înţelege. Mai departe Kalomyros scrie: „Dacă Biserica s-a scindat – dar ea s-a scindat, de vreme ce are nevoie de unire – atunci tot ce a făgăduit Hristos se dovedeşte a fi minciună. Dar să nu hulim! Biserica trăieşte şi va trăi până la sfârşitul lumii indivizibilă şi invulnerabilă, după făgăduinţa Domnului Iisus Hristos (Matei 12, 25; 16, 18). Iar cei care vorbesc despre unirea bisericilor nesocotesc de fapt pe Hristos şi Biserica Lui”.
Protestând împotriva compromisurilor în Credinţă, autorul scrie: „Nu Hristos doreşte aşa-numita unire a bisericilor, ci lumea. Toate aceste mişcări pentru unirea statelor şi bisericilor, toate aceste compromisuri, toată această uniformitate organizată sub presiunea culturii tehnice nu înseamnă decât pregătirea venirii antihristului”.
Creştinul ortodox nu poate, de dragul dreptăţii lumeşti de conjunctură, care este în dezacord cu dreptatea şi adevărul absolut al lui Dumnezeu, să facă compromisuri confesiunilor heterodoxe. Rămânerea în Biserică nu este condiționată de comuniunea cu ecumeniştii, fie ei arhierei şi preoți, ci de mărturisirea Dreptei Credințe, care mărturisire te ține unit sau în comuniune cu Hristos, cu Sfinții Apostoli, cu Sfinții Părinți şi cu toți Sfinții dintotdeauna şi de pretutindeni.
„Dacă ai abandonat, deja, Învăţătura sănătoasă, atunci ce treabă ai tu cu ceea ce fac în Biserică cei care o îngrijesc? Prin simplul fapt că ai conceput o altă viziune asupra lumii, decât cea care este propovăduită în Biserică, te-ai despărţit deja de Biserică. Nu înscrierea în registrele de botez este cea care îl face pe om membru al Bisericii, ci duhul şi conţinutul opiniilor sale. Indiferent dacă învăţătura şi numele tău sunt pronunţate în ritualul de anatematizare sau nu, tu cazi sub ea atunci când părerile tale sunt opuse celor ale Bisericii şi când persişti în ele. Înfricoşătoare este anatema, aşadar renunţaţi la învăţăturile voastre greşite!”[9]
Cea mai însemnată lucrare teologică antiecumenistă din ultimul timp este cea a teologului grec A. D. Delibasis, „Erezia ecumenismului” (Atena, 1972, 304 p.), având subtitlul „Mântuirea întru Hristos, ereziile şi pan-erezia ecumenismului” şi epigraful „Decăderea cea din urmă este decăderea sufletului”. Raportând la erezie acest epigraf, preluat de la Sfântul Grigorie de Nyssa, autorul remarcă: „Adoptarea unei erezii este într-adevăr decăderea cea din urmă a sufletului”. Super-erezia ecumenismului este cel mai mare rău de pe pământ, căci luptă împotriva celui mai mare bun, care este Credinţa Creştină Ortodoxă. Luptând cu Credinţa Ortodoxă, ecumenismul luptă împotriva Adevărului inspirat de Dumnezeu, care este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Ecumenismul luptă împotriva lui Hristos şi împotriva lui Dumnezeu … Luptând împotriva lui Dumnezeu ecumenismul atacă şi Biserica Ortodoxă care este Trupul lui Hristos (I Corinteni 12, 27) şi vistieria adevărului şi al harului dumnezeiesc. Ecumenismul reprezintă cea mai mare erezie anticreştină, antiumană şi inumană a tuturor veacurilor”.
În final adresăm Patriarului Daniel întrebările aşa cum au fost ele puse pseudo-patriarhului Bartolomeu, cu 2 ani înainte de aşa zisul mare şi sfant sinod panortodox din Creta, 2016, de către comunitățile grec-ortodoxe din America:
„Nu vă temeți de Dumnezeu? Nu învățați din istorie? Nu vă pricinuiește probleme de conștiință moartea năprasnică și rea a patriarhului Iosif în 1439 și înmormântarea lui departe de turma sa, în pământul străin și neospitalier al Florenței, în biserica ereticilor dominicani? Nu vă pricinuiește probleme de conștiință, de asemenea, moartea năprasnică și rea a mitropolitului filopapistaș Nicodim al Leningradului, în vârstă de numai 49 de ani, care și-a dat sufletul la 5 Septembrie 1978 la picioarele noului ales papă Ioan Paul I, cunoscut și ca „Papa celor 33 de zile”? Nu vă pricinuiește probleme de conștiință moartea mitropolitului Kerkirei, Timotei, întâmplată la 15 Martie 2002, după câteva zile de la întoarcerea sa de la Vatican? În sfârșit, nu vă pricinuiește probleme de conștiință moartea tragică a arhiepiscopului Atenei, Hristodul, care, după (prima în istorie) vizita Papei în Grecia, după organizarea (pentru prima oară) a întrunirii cmb-ului pe tărâm grecesc și după (prima pentru un arhiepiscop al Atenei) deplasare la Vatican, fără aprobarea Sfântului Sinod, a fost chemat să părăsească prematur și el această lume deșartă și astfel Biserica Greciei să se lipsească de conducătorul ei harismatic în celelalte? V-ați întrebat vreodată dacă nu cumva aceste morți năprasnice, de care am amintit mai sus, au fost semne Dumnezeiești, prin care Dumnezeu a dezaprobat abaterile arhierești, potrivnice voii Lui, „pildă pentru cei care vor săvârși fapte necuvioase”? Nu vă temeți că Dumnezeu vă va adresa și Preafericirii Voastre o întrebare asemănătoare cu aceea pe care a adresat-o fariseilor: „Distrugerea mediului natural știi s-o distingi, însă distrugerea mediului duhovnicesc de către ecumenism, pe care-l slujești și-l promovezi, nu-l poți cunoaște”?
Nu este cu putință să slujiți la doi stăpâni; nu este cu putință să slujiți și Ortodoxia, și panerezia ecumenismului, Prea Fericite! Prima slujește lui Hristos, iar a doua lui antihrist și diavolului. Încetați să-L mai mâniați pe Dumnezeu și să smintiți poporul Lui !”
Din păcate, domnule Daniel Ciobotea, ați dovedit in cei aproape 16 ani de conducere a Patriarhiei române, că nu sunteți din aluatul binecuvântat al însănătoșirii și regenerării Bisericii noastre strămoșești, până nu veți găsi prin Harul Mângâietorului, calea celei mai rapide ieșiri din înșelare, confuzie și rătăcire. Amin
15 iunie 2023 Sf. Prooroc Amos; † Sf. Mc. Isihie; Fer. Augustin și Ieronim
Bibliografie:
*Enciclica „Către creştinii ortodocşi care se află peste tot pământul şi peste toate insulele” (1440/41). Ἰω. Ν. Καρμίρη, op.cit., p. 427
[1]Starețul Paisie Aghioritul – ”Cuvinte”, volumul al II-lea – Editura Sfintei Sihăstrii ”Evanghelistul Ioan Teologul”, Suroti – Tesalonic, 1999, p.176.)
Dumnezeu este Iubire şi nu poate fi cunoscut şi contemplat decât prin iubire şi în iubire; de aceea, poruncile lui Hristos care duc la cunoaşterea şi la contemplarea lui Dumnezeu sunt porunci ale iubirii. Misterul Treimii rămâne necuprins până la sfârşit, căci el depăşeşte puterea înţelegerii noastre şi facultăţile naturii noastre create. Şi totuşi, necuprins şi ascuns, el ni se revelează neîncetat în mod „existenţial” prin Credinţă şi prin viaţa dusă în Credinţă, ca izvorul nesecat al Vieţii veşnice.
Credinţa, care pătrunde în adâncimi inaccesibile raţiunii, ne cheamă la cunoaşterea tainelor Dumnezeieşti nu prin raţionament, ci prin păzirea poruncilor lui Hristos. „Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31-32).
Pe această cale ce constă din „rămânerea în cuvântul lui Hristos”, Dumnezeu vine înaintea omului, Îşi face sălaş în el (cf. Ioan 14, 23) şi îi dă o adevărată cunoaştere despre Sine Însuşi. Atunci, tot ceea ce mai înainte era de neconceput devine lumină, şi aceasta ne risipeşte neştiinţa şi rătăcirile, şi ni le descoperă drept consecinţe ale păcatului şi căderii noastre. Atunci se înfăţişează înaintea ochilor noştri plinătatea infinită, înţelepciunea, frumuseţea şi adevărul Vieţii Dumnezeieşti care este Iubire.
(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 164-165)
Mulţime de păstori au călcat via Mea, călcat-au cu picioarele lor partea Mea; partea Mea cea iubită au făcut-o deşert neroditor (Ieremia 10, 12).Cei mai mulți dintre marii preoți de astăzi sunt complet indiferenți față de voința divină. Nu le pasă de oi, cu excepția câtorva. Vai! Urmașii Apostolilor, reprezentanții lui Hristos, ce au devenit!
Să plângem fraților, să plângem din inimă pentru starea nenorocită a neamului și a Bisericii. Din cauza multor păcate ale oamenilor, Domnul Dumnezeu astfel dăruiește. Dacă Il rugăm cu ardoare, cu lacrimi și o inimă zdrobită, poate că va avea milă de noi și de Poporul Său și va trimite adevărați păstori în via lui…
Vă sfătuiesc și vă îndemn să păstrați cu fermitate și în siguranță Tradițiile care au fost transmise în scris și nescrise de Sfinții Părinți , cei care au avut Duhul Sfânt și s-au luptat și au vegheat și au postit și s-au smerit și L-au iubit pe Dumnezeu și pe aproapele lor, fiind o jertfă și rodire deplină pentru Dumnezeu, prin viața lor curată în lume și fiind vase vrednice de Harul Duhului Sfânt…
Trebuie să urmăm tradițiile Sfinților Părinți și nu ale ierarhilor de astăzi, chiar dacă aceștia pretind că acționează pentru Biserică, care s-au rătăcit și urmează drumul larg și fără ispite… Sprijină Tradițiile Sfinților Părinți și ține-te de ele fără a te certa însă cu cei care ți se împotrivesc și luptă…
Să-L rugăm pe Dumnezeu să-i împrăștie pe cei care fac dezbinari, să nu îngăduie soborurile celor fărădelege, să ne lumineze pe noi și pe preoți, să unească lumile într-una și să aducă pace și liniște Bisericii și poporului.
„Un modest cetățean, mic de stat și cu o bărbuță albă, a suit alaltăeri scările redacției noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, știa că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, și venea să ne spună și el ce știa, personal, despre pomenitul de azi.
Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D.
Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al Regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea” adeseori pe Eminescu, care venea acolo împreună cu alți prieteni.
– Era un om domol și foarte așezat. Vorbea totdeauna frumos, ori cu cine ar fi stat de vorbă. Și avea mare plăcere să-l servesc” eu. Cum intra întreba : ”Da’ unde e Dumitrache ?”
Eu, ca unul care, slavă Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist” și că am servit mii și mii de oameni, mi-aduc aminte și acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustața, mică, era tot neagră.
De ’mbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”.
Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, și mai ales ședea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, și fusese și la Paris, studiind să se facă avocat.
Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Șuțu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc și acolo, și mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaș, și alții care-i ziceau lui Eminescu „maestre” și el râdea, bătându-i pe umăr.
Cât a stat la Șuțu, eu cel puțin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, și era foarte liniștit.
Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aș putea zice, pe brațele mele. ..
Venisem la Șuțu, cam pe la 3 după amiază.e la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: ”Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm și să te învăț să cânțiDeșteaptă-te, Române !”
Eu care știam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieșit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Și a început să cânte Deșteaptă-te, Române, și eu după el. Cânta frumos, avea voce.
Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova și, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat și cu sângele șiruindu-i pe haine, spunându-mi: ”Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Asta m-a omorât!” L-am luat în brațe și l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, și când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Șuțu în cap, și ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !”
Modestia și simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet.
Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condițiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită firește numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administrației ospiciului unde și criminalul și victima se găseau la un loc.”
(Text apărut în Universul, București, 28 iunie 1926, p.3. Reluat în Cuvântul Ardealului, Cluj, 1 iulie 1926, și în Primăvara, Sânnicolau Mare, 4 iulie 1926)
Preluare de pe ActiveNews
DOINA
Mihai Eminescu
De la Nistru pân’ la Tisa Tot românul plânsu-mi-s-a, Că nu mai poate străbate De-atâta străinătate Din Hotin şi pân’ la Mare Vin Muscalii de-a călare, De la Mare la Hotin Calea noastră ne-o aţin Şi Muscalii şi Calmucii Şi nici Nistrul nu-i înneacă Săraca ţară, săracă! Din Boian la Cornu Luncii Jidoveşte-nvaţă pruncii Şi sub mână de jidan Sunt românii lui Ştefan. Că-ndărăt tot dă ca racul Fără tihnă-i masa lui Şi-i străin în ţara lui. Din Braşov pân’la Abrud Vai ce văd şi ce aud Stăpânind ungurul crud Iar din Olt până la Criş Nu mai este luminiş De greul suspinelor De umbra străinilor, De nu mai ştii ce te-ai face Sărace român, sărace! De la Turnu-n Dorohoi Curg duşmanii în puhoi Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier Toate cântecele pier Zboară paserile toate De neagra străinătate Numai umbra spinului La uşa creştinului Codrul geme şi se pleacă Şi izvoarele îi seacă Săraca ţară, săracă! Cine ne-a adus jidanii Nu mai vază zi cu anii Şi să-i scoată ochii corbii Să rămâie-n drum ca orbii Cine ne-a adus pe greci N-ar mai putrezi în veci Cine ne-a adus Muscalii Prăpădi-i-ar focul jalei Să-l arză, să-l dogorească Neamul să i-l prăpădească, Iar cine mi-a fost mişel Seca-i-ar inima-n el, Cum duşmanii mi te seacă Săraca ţară, săracă! Ştefane, Măria ta, Lasă Putna, nu mai sta, Las’ arhimandritului Toată grija schitului, Lasă grija gropilor Dă-o-n seama popilor La metanii să tot bată, Ziua toată, noaptea toată, Să se-ndure Dumnezeu Ca să-ţi mântui neamul tău… Tu te-nalţă din mormânt Să te-aud din corn cântând Şi Moldova adunând Adunându-ţi flamurile Să se mire neamurile; De-i suna din corn odată Ai s-aduni Moldova toată
De-i suna de două ori Vin şi codri-n ajutor; De-i suna a treia oară Toţi duşmanii or să piară Daţi în seama ciorilor Ş-a spânzurătorilor. Ştefane, Măria Ta, Lasă Putna, nu mai sta Că te-aşteaptă litvele Să le zboare tigvele Să le spui molitvele Pe câţi pari, pe câţi fuştei Căpăţani de grecotei Grecoteii şi străinii Mânca-le-ar inima câinii Mânca-le-ar ţara pustia Şi neamul nemernicia Cum te pradă, cum te seacă Săraca ţară, săracă!
Lupta împotriva lui Hristos s-a desfășurat de-a lungul timpului atât în mod direct, cât și indirect. În primele veacuri creștine,dușmanii lui Hristos erau ușor de identificat.Cu toate că existat o prigoană acerbă a lui Hristos și a creștinilor din dorința împăraților păgâni de a-și păstra autozeificarea și niște religii tolerante cu păcatele trupești și sufletești, Dumnezeu a biruit prin cei care L-au mărturisit cu prețul vieții. Astfel avem mulți Sfinți pe care îi cinstește în primul rând Dumnezeu arătându-ne sfintele lor moaște și ajutându-ne prin rugăciunile lor.
Mai târziu, dușmanii lui Hristos s-au infiltrat în Biserică și I-au prigonit Chipul lui Hristos din icoane, prin iconoclasm. Apoi, cei din Apus au dorit o religie în care omul să poată fi zeificat în timpul vieții și așa a apărut infailibilitatea papală. Aceasta a beneficiat de un mare sprijin lumesc și politic. Apoi s-au găsit invidioși care au vrut și ei să fie un fel de papi și au întemeiat alte confesiuni care Îl pomeneau și ei pe Hristos… Vorbeau și acestea despre mântuire, dar nu așa cum ne învață Hristos… Mântuirea oamenilor trecea pe un plan secundar. Toți acești ,,papi” le promiteau adepților lor o mântuire ușoară, dar instaurau o disciplină militărească, înlocuind ascultarea de Dumnezeu cu supunerea față de ei.
Mai târziu au observat ei că Ortodoxia continuă să izvorască Sfinți care le puneau în pericol prestigiul. De aceea l-au propulsat mai întâi pe Patriarhul Meletie al IV-lea. Fiind mason, acesta a recunoscut validitatea hirotoniilor anglicane și a produs o mare dezbinare în Biserica Ortodoxă prin schimbarea calendarului, așa cum însuși recunoaște în iulie 1935, înainte de moarte.
,,Patriarhul Meletie Metaxakis înnebunește, și după șase zile de chinuri și remușcări profunde, moare spunând: „Vai mie, am dezbinat Biserica, am nimicit Ortodoxia!”, la Zurich, în Elveția, și este îngropat la Cairo, în Egipt.”
În acest timp, în Rusia Ortodoxă, se desfășoară ,,prigoana de 70 de ani a Bisericii, ce a distrus 76.000 de biserici, 1.400 de mănăstiri, 60.000.000 de credincioși ortodocși, dintre care 70.000 de clerici și 30.000 de monahi” (sursa citată)
Între anii 1936-1944, ,,peste 800.000 de sârbi ortodocși sunt uciși de către călugării franciscani (romano-catolici) și de ustașii croați.” (sursa citată)
Apoi, în anul 1948, apar alte încercări cumplite pentru Ortodoxie care îi afectează dramatic pe ortodocșii români. Ecumenismul și comunismul merg mână în mână. În acel an, Athenagora a ajuns Patriarh al Constantinopolului. În acel an s-a înființat Consiliul Mondial al Bisericilor și tot în acel an s-a declanșat o prigoană cumplită a ortodocșilor din România.
E important să cunoaștem declarația acestui pseudo-patriarh ortodox: „Greșim și păcătuim dacă gândim că credința ortodoxă a venit din ceruri și că celelalte dogme (religii) sunt nevrednice. Trei miliarde de oameni au ales mahomedanismul drept cale către Dumnezeu, și încă câteva sute de milioane sunt protestanți, catolici și budiști. Țelul fiecărei religii este să îl facă pe om mai bun”.(sursa citată) Așadar se lovea în mod explicit în sfințenie.
Sfântul Serafim de Sarov spunea că ,,scopul viețuirii creștine este dobândirea Duhului Sfânt”, nu dobândirea bunătății și a obedienței. Practic, prin astfel de declarații, se subminează Crezul Ortodox și însuși scopul misiunii divine a Mântuitorului. În Biserica Ortodoxă, ,,una, sfântă sobornicească și apostolească”, așa cum mărturisim în Crez, prin lucrarea Duhului Sfânt, este posibilă nu doar mântuirea, ci chiar îndumnezeirea. Iar dobândirea Duhului Sfânt este incompatibilă cu păcatele trupești și cu cele sufletești.
Ecumenismul îi cere Ortodoxiei să renunțe la conceptul de îndumnezeire! Sub diferite pretexte, în anul 1948, s-a declanșat un val de arestări în România. Aceste evenimente din anul 1948 au o importanță majoră pentru impunerea ecumenismului în România.
În 7 decembrie 1965, ,,Patriarhul Ecumenic Athenagora și Papa Paul al VI-lea, în mod simultan, „ridică Anatema de la 1054″. Anatema a fost dată asupra ereziilor papale pentru a-i ocroti pe ortodocși de învățăturile ce nu duc la mântuire, ci la pieire.” (sursa citată)
Mai aflăm că:
1. ,,Răsfoind paginile Dicționarului Biserica întemnițată. România: 1944-1989, apărut în 1998 sub egida Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, din cele peste 2.544 de nume, 1.725 sunt preoți ortodocși. Iar în Studiul introductiv al amintitului dicționar apar 31 de ierarhi ortodocși scoși din scaun,sechestrați sau exilați; unii dintre ei fiind declarați morți în împrejurări suspecte. S-au consemnat peste 1.500 de cazuri de personal ecleziastic auxiliar, care a fost epurat. (https://doxologia.ro/sfintii-inchisorilor) Deci avem aproape 2000 de preoți întemnițați și 31 de ierarhi ortodocși scoși din scaun pentru a fi înlocuiți…
2. ,,Toată elita țării era în pușcăriile comuniste; peste 2 milioane de români au cunoscut regimul concentraționar comunist.” (sursa citată)
3. În anul 1959, peste zece mii de monahi sunt scoși din mănăstiri. (aceeași sursă)
În tot acest timp se făceau pași importanți pentru ecumenismul nivelator, iar în anul 1961, Biserica Ortodoxă Română aderă și ea la consiliul mondial al bisericilor. Crucea lui Baphomet ia locul crucii ortodoxe pe tot mai multe biserici, apar ,,icoane” cu semne oculte, păcatul și erezia se răspândesc fără o împotrivire fermă din partea ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române jefuite constant de duhovnicii plini de Har.
Apoi apar alte mari compromisuri, legitimate ulterior de Sinodul din Creta din 2016 și de legi prin care politicul încearcă să domine Biserica și s-o determine să-i servească interesele.
Dumnezeu să ne ajute să înțelegem corect vremurile și să facem voia Sa!
Când se va întări asupra noastră mâhnirea pentru multe, atunci sufletului îi stă înainte mare nevoință. Cumplit este acest duh al trândăviei, înjugat fiind cu duhul scârbei, căci când sporește, ajută acestuia din urmă, făcându-se el mai cumplit și mai îngreuietor.
Lupta cu acest duh este cu deosebire puternică la aceia care trăiesc în liniște. Căci când ridică asupra sufletului acele valuri grele ale întristării, omul pierde nădejdea de a mai vedea vreodată sfârșitul lor, iară vrăjmașul, pe lângă aceasta, îi bagă și acest gând pierzător, cum că pătimirea cea mare a lui în timpul de față mai pe urmă încă mai mult se va mări, cum că el este părăsit de Dumnezeu, că Dumnezeu nu se mai îngrijește de el, cum că toate acestea s-au întâmplat lui fără de Pronia lui Dumnezeu și cum că aceasta numai lui singur i s-a întâmplat, iar la alții aceasta nici n-a fost și nici vreodată va fi. Dar aceasta nu este așa, nu este.
Dumnezeu, ca un Părinte iubitor de fii, nu numai pe noi, păcătoșii, ci și pe Sfinții Lui care din veac bine I-au plăcut, ca pe fiii Săi i-a certat cu toiagul cel duhovnicesc, din dragostea cea către dânșii, ca mai mult să sporească ei în faptele cele bune.
(Cerească Înțelepciune de la cei de Dumnezeu luminați Dascăli despre Cum să biruim deprimarea, ediția a 2-a, traducere de Constantin Făgețan, Editura Sophia, București, 2008, p. 48-49)
Acest loc al nostru îşi are şi el propriul său colţişor de rai. Este tocmai această sfântă biserică. Deoarece fiecare sfântă biserică este, de asemenea, o bucăţică de cer pe pământ.
Şi de câte ori te afli în Biserică, iată că te afli deja în rai. Dacă oamenii te necăjesc cu răutăţile lor, află-ţi scăparea în Biserică, îngenunchează dinaintea lui Dumnezeu, iar El te va lua sub aripa Sa protectoare, atotputernică şi blândă. Chiar dacă s-ar năpusti asupra ta lighioane de demoni, fugi în Biserică – printre îngeri, fiindcă Biserica este pururea plină de îngeri, iar îngerii lui Dumnezeu te vor apăra de toţi demonii acestei lumi şi nimic nu te va putea vătăma. Să nu uitaţi, fraţilor, că noi, creştinii, suntem tari în Dumnezeu.Cine poate fi atunci mai tare decât noi? Nimeni, absolut nimeni! Niciunul dintre oameni, niciunul dintre demoni! Iar fără Dumnezeu – ce suntem noi ca fiinţe umane în lumea aceasta? O jucărie a păcatului, a răului şi o jucărie în mâinile demonilor. O, fratele meu, aproapele meu, diavolul râde de tine dinapoia fiecărui păcat la care el îţi pricinuieşte poticnirea. Şi dacă te face să cazi într-o mulţime de păcate, chicotele multor demoni răsună în jurul tău din toate părţile.
Atunci când un om nu este cu Dumnezeu, el este întotdeauna o jucărie a diavolului, iar diavolul se joacă cu el: într-o clipă el îi umple sufletul cu gânduri necurate, într-altă clipă el îi aprinde limba de blesteme, altă dată îl face să defăimeze, să calomnieze, să fure, să desfrâneze sau îl îndeamnă spre orice altă faptă rea. Şi continuă în acest chip până când omul îşi aminteşte de Dumnezeu, îşi află scăparea în Biserica lui Dumnezeu şi se închină dinaintea lui Dumnezeu. Atunci el se află cu totul în cer şi nici răutăţile omeneşti ale lumii, nici păcatele şi nici demonii nu-l mai ating. În acea clipă el se află într-o fortăreaţă apărată de îngeri, apărată de Sfinţii lui Dumnezeu şi, cu flacăra apărătoare a rugăciunilor lor, ei distrug orice rău care-l atacă din partea oamenilor, a lumii, a demonilor, a iadului.
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Justin Popovici, Lupta pentru credință și alte scrieri, traducere de prof. Paul Bălan, Editura Rotonda, Pitești, 2011, p. 91-92)
Nu este posibil ca Dumnezeu să fi făcut răul. Poate că întrebarea este cum de există răul sub umbrela iubirii lui Dumnezeu?… Nu cunosc. Sincer, nu știu răspunsul. Dar să întreb și eu ceva. De ce este nevoie ca să cunoască cineva ceea ce întrebi? De ce să ne străduim să aflăm un răspuns care probabil ne depășește și sigur nu ne este de folos? Pe mine nu mă preocupă deloc asemenea lucruri, fiindcă nu mă interesează faptul „de ce”. Important este că există răul și că este puternic și amenință să ne sugrume.
Stăpânul lumii întunericului veacului acestuia este diavolul. Cum îl vom înfrunta? Și atunci vine răspunsul la această întrebare: „Mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume” (I Ioan 4, 4), răspuns care înseamnă două lucruri: în primul rând, că Dumnezeu nu doar că nu este îndepărtat, ci este în interiorul nostru; și în al doilea rând, că este mai mare și mai puternic decât stăpânul lumii. El este Atotțiitorul.
Așadar, ceea ce ne interesează este cum să învingem răul care ne înconjoară, cu ajutorul Binelui, adică al lui Dumnezeu, pe Care trebuie neapărat să-L descoperim în interiorul nostru. Invocăm ajutorul Lui și ducem în mod biruitor lupta noastră împotriva păcatului, a răului și a diavolului. Puțin lucru este acest fapt?
(Nicolae, Mitropolit de Mesoghéia și Lavreótica, Dacă există viață, vreau să trăiesc, Editura Doxologia, Iași, 2017, p. 92)
Duminică la Roland Garros, sârbul Novk Djokovic a câștigat cel de-al 23-lea titlu de grand slem din carieră, depășind toate recordurile de până acum. Se dovedește că acest om exceptional poate fi învins doar de grangurii lumii, care i-au interzis prezența la Australian Open și la US Open. Ne aducem aminte că în nebunia falsei pandemii, artificial și criminal declanșată, Djokovic era lovit din toate părțile, mai dureros, chiar de cei cu care se confrunta pe teren. Sârbul a rezistat, a refuzat să se vaccineze și acum se dovedește că alegerea a fost bună. Singura bună.
Printre cei mai acerbi critici ai săi a fost excepționalul Rafael Nadal, și când spun asta mă gândesc la performanțele sale din tenis, nu și la caracterul său. Cum mai întoarce Dumnezeu cursul evenimentelor! L-am văzut nu demult, într-o fotografie, pe Nadal pe un pat de spital, cu perfuzii și cu cariera de tenisman încheiată. Nimeni nu spune că vaccinul blestemat l-a adus în acestă stare! Nici el nu recunoaște. Să-i fie spre învățare de minte și Dumnezeu să-i dea sănătate.
În tenisul feminin – dezastru. O seamă de jucătoare excepționale au dispărut din competiții. Să amintim câteva. Ashleigh Barty s-a retras din tenis din postura de leader mondial. Ghiciți de ce? Excelenta Naomi Osaka a avut o perioadă post-vaccin dezastruoasă. S-a retras și nu va mai fi niciodată la valoarea arătată până acum. Sofia Kenin, Garbine Muguriza, Petra Kvitova, Sloane Stephens au dispărut, practic din tenis. Rezultate slabe, neparticipări forțate, abandonuri inexplicabile, atitudini bizare pe teren.
Venim la tenisul românesc. Ne aducem aminte cu cât aplomb s-a angajat Simona Halep întru promovarea vaccinului ucigaș. A fost greșeala vieții sale. Acum e batjocorită și umilită de diriguitorii tenisului, în sensul că mereu e amânată în luarea unei decizii, și oricum, ea nu mai contează. Cariera e încheiată înainte de vreme. Dureros. Dacă ar avea demnitate, ar arunca cele două titluri majore, Roland Garros și Wimbledon, la picioarele nesimțiților diriguitori, cu urarea de a se spăla pe cap cu ele. Ar rămâne cu povara multor milioane câștigate cu trudă. Spun povară, deoarece s-a dovedit că nu știe să folosească acești bani. Niciodată nu s-a auzit să facă vreun bine, vreo milostenie, să zidească o biserică, așa cum face Djokovic. A avut o căsnicie repede trecătoare, eșuată, la fel ca visul nașterii de prunci.
Am avut două jucătoare excepționale, Bianca Andreeascu și Emma Răducanu, ambele cu câte un titlu la US Open. S-au vaccinat și niciodată nu și-au revenit, având evoluții extrem de slabe, nereușind să mai lege două victorii.
Sic transit gloria mundi. Tot mai bine e cu Dumnezeu, decât cu lumea.
