Categorie: Uncategorized

Prin ascultare de Părintele duhovnicesc și prin smerenie ne vom izbăvi de toate pedepsele și chinurile. Cel ce păzește acestea neșterse în cugetul său nu se va împotrivi niciodată în inima sa când va fi certat, sau sfătuit, sau mustrat. Fiindcă cel ce cade în asemenea rele, adică în contrazicere și necredință față de Părintele și învățătorul său duhovnicesc, se rostogolește jalnic în prăpastia iadului, încă trăind, ca un fiu al neascultării și al pierzaniei.

Cei ce au pus temelie bună, cu frică și cu cutremur, credinței și nădejdii, în curtea evlaviei, și și-au rezemat cu neclintire picioarele pe piatra ascultării de Părinții duhovnicești, socotind cele poruncite de ei ca ieșite din gura lui Dumnezeu, și zidindu-le pe acestea fără șovăire pe temelia aceasta a ascultării întru smerenia sufletului, izbutesc îndată să împlinească această mare și primă faptă: să se lepede de ei înșiși. Căci împlinind cineva voia altuia și nu pe a sa, înfăptuiește nu numai lepădarea de sufletul său, ci și răstignirea față de toată lumea.

Cel ce contrazice pe părintele său, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smerește până la moarte, se minunează îngerii. Căci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu, asemănându-se Fiului lui Dumnezeu, Care a împlinit ascultarea de Părintele Său până la moarte, iar moartea, pe Cruce.

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Capete teologice și practice, în Filocalia, vol. 6, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Putem să simțim război duhovnicesc, luptă interioară, zdrobire, dar aceasta nu înseamnă înfrângere, ci biruință! Trebuie să spunem și noi ceea ce au spus toți Sfinții de veacuri: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru Tine suntem omorâți toată ziua, socotiți am fost ca niște oi de junghiere!”. Vedeți adevărata mărturisire! „Pentru cuvintele buzelor Tale, Doamne, eu am păzit căi aspre”.
Forma războiului nu înseamnă înfrângere. Este cu neputință! Pentru că, mai întâi suntem ispitiți de diavol, căruia i s-a dat stăpânire ca să ne războiască. De vreme ce pe Însuși Hristos L-a războit! I-au provocat atâtea suferințe, L-au scuipat, L-au înjurat, L-au calomniat, L-au numit „îndrăcit”, L-au bătut până ce L-au răstignit pe cruce, și, acolo fiind, L-au batjocorit!

Și, spune Hristos: „Priviți la Mine! Ceea ce Mi-au făcut Mie, vă vor face și vouă!” . Dacă pe Mine M-au prigonit, pe voi vă vor lasă în pace? Pe Mine m-au numit „diavol”, vouă ce va spune?” Și, în continuare, îi avem pe Sfinții Apostoli, cei pe care Hristos i-a ales și a întemeiat prin ei Biserica universală. Pe toți i-au prigonit foarte tare! Câte au răbdat! Ce închisori! Ce surghiunuri! Ce bătăi! Ce necazuri! Toate acestea vi le spun, Părinților, ca să știți că viața noastră are la temelie iubirea de nevoință, de rea pătimire. Când știm acest lucru, nu ne speriem!
Din această pricină am venit aici, ca să ne luptam cu diavolul! Să îl îndepărtăm de la noi! Este adevărat cuvântul pe care îl spun Părinţii: „Monahul adevărat este acela care îi irită pe diavoli spre luptă!”.
Sunt înfrânți și fug. Apoi îi trage de coadă și le spune: „de ce fugiți? Stați aici să ne luptăm!”. Dacă am fi atenți și am avea ca bază poruncile lui Hristos, pentru că „noi nu ne aparținem nouă înșine”, atunci, pe de-o parte, războiul va veni, pentru că diavolului i s-a dat această putere de a ne lupta; dar toate astea nu creează sentimente de vină, ci sunt prilejuri de a ne încununa, de a fi învingători!

sursa: Mănăstirea Dragomirna

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

„Am văzut şi răsăritul şi apusul multor mănăstiri.

Răsar, când grăiesc conştiinţei poporului prin simplă existenţa lor; şi apun, când această existenţă e pătată de nevrednicia vieţuitorilor lor. De răsăritul sau apusul acestora atârnă încrederea sau neîncrederea ce le mai rămâne oamenilor în forţa de creaţie a creştinismului. E destul să pomenim bisericile şi mănăstirile din Ardeal, înfiinţate de ctitorii de peste munţi, ai căror vieţuitori au ţinut trează în conştiinţă unitatea ortodoxă a neamului. Iar când vitregiile trecutului – urzite de Vatican – le-a dărâmat şi ars, s-au arătat mucenicii.

E un apus frumos.

Acesta ne-a ferit de cel ruşinos, al decadenţei actuale, când mănăstirile şi le desfiinţează călugării.

Aci e cazul de popas. Ce reînfiinţăm, care situaţie?

E frumoasă iniţiativa şi trebuie apreciată, dar fără oameni îndeajuns formaţi, care să conducă cuminte ceea ce se adună la întâmplare, nu se ajunge decât la o situaţie decadentă.

Iată câteva decadenţe:

Sărăcia, cu care uneori se începe o mănăstire, determină cerşetoria, umblatul cu «pantahuza», pretarea la slujbe pe rufărie, taxe pe slujbe – ruşini.

Din diferenţa de zestre, pe care şi-o aduce fiecare, se nasc în obşte atitudini umilitoare, întâietăţi nedrepte – destrămare sufletească.

Oamenii din afară, care ajută prin donaţii mai de seamă, ba şi care n-ajută cu nimic, dacă nu li se are grija, încep să se amestece în treburile interne ale mănăstirii, să învrăjbească obştea şi să se învrăjbească şi între ei înafară – smintelile.

Sănătatea fizică a fiecărui ins în parte trebuie medical şi dinainte ştiută. Aci e un punct gingaş, care nu mai trebuie neglijat. Nu pot fi primiţi în această nevoinţă de o viaţă a sfaturilor evanghelice, decât oameni perfect sănătoşi cu plămânii, inima, dar mai ales cu sistemul nervos, sângele şi glandele endocrine. Acestea din urmă, pricinuind oarecare jenă, rămân de obicei la voia întâmplării şi pradă unei păreri cu totul pe dos, mai ales între femei, că încetarea mai devreme a unor funcţii de natură endocrină, ar fi o învrednicire, un preludiu al sfinţeniei. De fapt e o tragedie care bate la uşă: dezorganizarea mintală, în diferite grade, de unde înclinaţia spre exagerări, denaturări, habotnicii, închipuiri, năluciri – toate tulburări psihice din cauze netratate. De multe ori, «înclinaţia spre mănăstire» nu e de fapt o înclinaţie, ci o infirmitate de adaptare, din cauze organice sau din alte cauze. Adevărata chemare însă nu are nimic cu infirmitatea. Curajul de a alege liber acest mod de mântuire nu aruncă ponoase pe celălalt mod de mântuire, al familiei. Infirmii văd în mănăstire: vis, uşurare, litanie, ca să sfârşească în decepţii şi sminteli. Adevăraţii chemaţi văd limpede eroica nevoinţă a desăvârşirii, fără ispita sfinţeniei.

De asemenea e foarte bine să se ştie de la început care e punctul de vedere al fiecărui ins asupra răului. Multe structuri psihice sunt pradă obsesiei răului, a păcatului, a diavolului, manihei asupra trupului şi osânditori ai familiei – obsesii şi interpretări nesănătoase ca obiecte de cugetare, dovedind un climat nesănătos al minţii sau ducând la el. Speriaţii aceştia se dedau de capul lor la nevoinţe care le ruinează amândouă sănătăţile – nu sunt de nici o treabă în mănăstiri. Iar dacă totuşi sunt primiţi, sub influenţa structurii lor, obştea poate ajunge pradă mâncătoriei, lucrăturilor, viciilor, străini la trapeză şi rugăciune, ba chiar duşmani. Infirmii se fixează pe îngustimi neesenţiale creştinismului, ca de pildă pe amănunte de tipic, de calendar (stilismul), chiar de pravilă, îngustimi habotnice, care au pricinuit Bisericii numai supărări.

Întotdeauna se găsesc vieţuitori de mănăstire, dar foarte arareori se nasc povăţuitorii: stareţii şi duhovnicii. Aceştia trebuie să fie minţi luminate, vederi largi, buni cunoscători ai omului: limpezi în doctrină, îmbunătăţiţi în smerenie şi iscusiţi în dreapta socoteală şi, pe deasupra, structuri cu o fericită îmbinare între iubire şi autoritate. Din câte au ei de făcut pomenesc doar una:

Unificarea sufletească a obştii, ca toţi să fie într-un cuget. E atât de anevoios lucrul acesta dar şi atât de mare, încât atrage prezenţa nevăzută a lui Iisus într-o atare obşte. Iubirea de Dumnezeu şi de oameni, într-o obşte de un cuget, e ridicată de Noul Testament la valoarea de argument al existenţei lui Dumnezeu. Aceasta este ultima Lui definiţie, poruncă şi rugăciune. Iată rostul şi sarcina povăţuitorilor. Ziduri se pot face uşor, gospodărie la fel, adunare de vieţuitori foarte uşor – greutatea‑i la ales. Căci mulţi par buni, luaţi în parte, dar devin răi adunaţi laolaltă – devin ceea ce erau de fapt.

Obştile mari, mari din neprevedere, chiar de-ar avea povăţuitori cu calităţi, cu cât sunt mai mari cu atât au o viaţă mai scurtă. Fiecare ins e o lume de necunoscute. De aceea, a face unire între oameni, chiar puţini, e o dovadă de lucrare dumnezeiască şi, desăvârşit, numai El o poate face.

Deci, ca încheiere a părerilor: decât realizări sortite decadenţei, sub raportul aşezării, al înzestrării şi al componenţei personalului, mai bine fără ele. Căci pietrele, păstrate aşa: moment de culme al trecutului grăiesc mai bine conştiinţei poporului, decât realizările prezente fără nădejde. Nu multe mănăstiri, ci puţine: cât mai puţine, dar cu atât mai bune, şi nu prea mari.”

(Din lucrarea de licență a teologului Ioan Gânsca, ,,Sinteza gândirii Părintelui Arsenie Boca în 800 de capete’’)

Text îngrijit de Sora Pelaghia

 

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,�

ci pentru văzduhul tău liber de mâine, 

ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri, 

pentru cântecul tau ţintuit în piroane, 

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,�

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!�

Nu pentru mânia scrâşnită-n măsele, 

ci ca să aduni chiuind pe tăpşane

o claie de zări şi-o căciulă de stele, 

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!�

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

şi zarzării ei peste tine să-i scuturi, 

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!�

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane, 

pe toate ce slobode-ţi ies înainte, 

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!�

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii, 

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! 

 

Și cei cu asta? E o noutate? Nu, fârtate, omul acesta ne minte de aproape zece ani fără întrerupere. Bașca multele încălcări ale Constituției. De se nimerește să fie pe la Cotroceni și își învinge lenea, iese și el cu o însăilare de trei-patru fraze, de nu știi ce vrea să zică, și ne este livrat de televiziuni preț de 30 de secunde, apoi iar nu-l mai vedem o lună. Lasă să-i tihnească de cele două mandate, că după aceea nu se știe pe unde va mai fi și ce însărcinări înalte va primi.

Iese pe posturi și își dă cu părerea despre Bâstroe. Nu prea înțelege el ce se întâmplă acolo, dar reproduce ceea ce-i spun stăpânii care țin sforile de care atârnă el. Nimic în folosul românilor, nicio luare de poziție fermă și coerentă. Nu trece mult și se vădește minciuna lui precum că n-a știut cutare… el, cel mai bine informat om din România. Instituțiile statului de drept scot la arătare documente care ne spun că Iohannis a mințit. Nu-i niciun bai. Dumnealui are obrazul bine tăbăcit și nu veți vedea pe el măcar o urmă de roșeață, semn al rușinii.

Ar mai avea un an și jumătate de stat la Cotroceni, insă putem face un bilanț preliminar al celor două mandate: România lucrului bine făcut, România educată (nu se cădea să fie președintele unor troglodiți!), un referendum idiot, din care nimeni n-a înțeles nimic, trei legi capitale promulgate: legea gunoiului de grajd, legea arderii frunzelor în gospodării și legea porcilor.

Să trăiți, domnule președinte și comandant suprem!

Presbiter Iovița Vasile

Izbânzile ucenicului bun sunt foarte însemnate. Cei care fac ascultare de Bătrânul lor şi nu-l întristează reuşesc izbânzi îngereşti. Prin ascultare, ucenicul primeşte mult har. Apostolul Pavel, pe lângă faptul că-i învăţa pe creştini, aşeza ca fundament al virtuţilor ascultarea, adică faptul că trebuie să-i bucurăm pe duhovnici prin sporirea noastră duhovnicească, pentru că aceştia priveghează, aşa cum se spune, pentru sufletele noastre.

Nu se cade să-i întristăm şi să-i necăjim pe oamenii care se luptă pentru sufletele noastre. Când nu găsim folos sau odihnă în ascultare, ceva nu merge bine, ceva ne scapă. Când ucenicul este povăţuit de Bătrân despre un lucru sau altul, să nu creadă că sunt simple sfaturi. În esenţă sunt porunci, chiar dacă nu sunt spuse cu un ton autoritar.
Să dispreţuieşti cu desăvârşire cugetele necredinţei, ca fiind diavoleşti, căci au ca scop să-ţi fure lucrul pentru care te-ai luptat, ca după aceea să te predea demonului trupesc şi morţii sufleteşti.

(Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, Editura Egumeniţa, Alexandria, 2012, p. 117)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

,,Moldova va fi ruptă şi împărţită după bunul gust al puterii de la Răsărit, prin sfaturi mârşave şi ticăloase. La vremea din urmă o hiară roşie cu multe capete va înghiţi întreaga Europă creştină, iar oamenii se vor sălbătici mai rău ca fiarele. Oamenii se vor înrăi şi vor strica obiceiurile pământului, înmulţindu-se între ei ca dobitoacele fără nicio neruşinare, lepădând Sfânta Taină creştină a Nunţii. Vor defăima obiceiurile creştineşti dedându-se la tot felul de obiceiuri străine, iar păgânii se vor amesteca cu sânge creştinesc. Mare urgie va fi atunci.

Domnii pământului vor fi oameni vânduţi satanei, care nu vor mai purta grija poporului drept-credincios. Moşiile strămoşeşti vor fi călcate cu japca şi luate de străini după bunul lor plac, lucru nemaiîntâlnit în curgerea timpului în Moldova.

Biserica strămoşească va fi ruşinată de noile obiceiuri păgâneşti şi papistăşeşti, aduse cu sila de vlădicii lor cu apucături sataniceşti. Oamenii afierosiţi lui Hristos cu slujbă veşnică vor lepăda sfântul chip şi făgăduinţa înaintea lui Hristos, dedându-se la viaţa lumească de dinainte. La vremea cea din urmă, pământurile nu-şi vor mai da roada lor, pădurile vor fi tăiate, iazurile vor fi secate, oamenii vor vinde moşiile fără de ruşine, uitând că strămoşii lor le-au păstrat cu sabia.

Legile creştineşti ale ţării vor fi lepădate, iar hrisoavele voievodale vor fi luate în râs, iar conducătorii netrebnici vor face legământ cu fiara apocaliptică. Vlăstarele moldoveneşti, urmaşii domnilor şi boierilor de demult, se vor deda la obiceiuri şi apucături ieftine. Bărbaţii vor schimba obiceiul dumnezeiesc al demnităţii lor şi se vor acoperi în straie femeieşti, iar femeile vor umbla precum bărbaţii. Adunările din sărbători şi toate obiceiurile pământului vor fi schimbate în obiceiuri şi apucături sălbatice, păgâneşti, aducând în Moldova, în locul jocului de sărbătoare, jocuri de la sălbatici.

La vremea de apoi, pe pământurile Moldovei va domni sărăcia, jalea, moartea, spaima, frica şi omul nu va mai fi stăpân în bătătura lui. Vor pune domnii pământului biruri şi legi cum n-au mai fost de la întemeierea Moldovei. Vor pune biruri şi pe aerul lăsat de Dumnezeu. Hiarele pământului şi păsările şi toate dobitoacele îşi vor schimba firea lor şi vor apărea alte feluri de dobitoace, iscodite după mintea omului, care vor fi slabe la trup şi fără de folos. La vremea cea din urmă, oamenii se vor strânge unii lângă alţii în tot felul de născociri, lepădând truda satului, munca va fi o ruşine, ruşinea va rămâne un obicei, iar cei drepţi vor fi consideraţi nebuni. Se vor înşela unii pe alţii crezând că asta e legea lui Dumnezeu.

Şi, în cele din urmă, ultima rânduială a pământului: se vor dezgropa oasele părinţilor şi strămoşilor noştri, vor fi dărâmate bisericile, vor fi lepădate rânduielile creştineşti şi vor ieşi un soi de oameni care, tot în numele lui Dumnezeu, vor face biserici fără cruce, vor nesocoti Sfânta Jertfă şi, în cele din urmă, o vor amesteca în slujire cu păgânii.
Aşa arată Apocalipsa Sfintei Cărţi a Scripturii, ca la vremea din urmă, când veţi vedea urâciunea pustiirii în locul cel sfânt, războaiele pe alocurea, urgiile şi uciderile între oameni, lepădarea pruncilor din pântecele femeieşti şi oameni căutând liniştea de la un capăt al altuia al pământului, când graiurile se vor amesteca, ca altă dată în Babilon, şi sfârşitul va fi aproape.
Moldova cea frumoasă şi bogată, plină de daruri dumnezeieşti, plină de locaşuri sfinte, plină de oameni harnici şi credincioşi, va cădea în mâinile păgânilor şi a necredincioşilor, iar căderea ei va fi mai grea decât căderea Constantinopolului din vremea măritului nostru domn Ştefan cel Mare şi Sfânt. Binecuvântat a fost pământul Moldovei şi neruşinată a fost ocara oamenilor, care, prin faptele şi apucăturile lor stricate, vor întoarce pe voievozi în morminte şi vor face pe strămoşi să lăcrimeze sub glie, stând cu fruntea plecată în faţa Marelui Stăpân Hristos pentru ruşinea lăsată de urmaşii lor“.

(Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Ed. Cartea Ortodoxă, 2006, pp. 302-304)

*Proorocii despre vremurile din urmă şi căderea creştinească a Moldovei este un document adus de Mitropolitul Varlaam de la pustnicii schitului lui Zosima din ţinuturile Neamţului şi oferit Mitropolitului Macarie, cu prilejul călătoriei sale prin Moldova. A fost descoperit de Paul de Alep, într-un sipet al lui Duma Negru

Text îngrijit de Sora Gabriela Naghi

Ei, torţionarii, vor să ridice biserici şi monumente, iar cei torţionaţi n-au voie să apară! Adică, ei au ucis şi tot ei ridică statui! N-o să le ajute Dumnezeu, orice ar face. Când o veni vremea să-i stârpească, le-o veni vremea! Dar să nu creadă că vor trece prin viaţă fără judecta acestor Martiri! Ei nu se luptă cu oameni, se luptă cu Dumnezeu! Încercare foarte îndrăzneaţă, mândria lor depăşeşte limita. De aceea, vor avea de suferit! Vor avea de suferit ca şi Irod.

Dracul ăsta-i vechi, nu numai de acum, ăsta e vechi. A ridica o biserică acolo (la Aiud) înseamnă a recunoaşte Martirii, a recunoaşte tot acest mare eveniment al anilor ’48-’64. Asta înseamnă biserica! Nici nu m-am gândit la treburile astea, dar ei s-au gândit.

Dragul meu, or face ei ce-or face, dar să facă măcar şi biserică. Că biserica este şi centru cultural. Ce a fost mănăstirea Neamţ? N-a fost centru de cultură? Să fie biserică, să fie pomeniţi Martirii. Dar una e centru de cultură, alta e centru martirologic, fiecare să-şi păstreze locul cuvenit. Asta este treaba cu centrul cultural.
Nu-i un moment prielnic. Potrivnicul, antihristul, este pe teren. Nu mai rămâne decât să-l încoronăm la Ierusalim, să apară ca persoană fizică, atât mai rămâne! Ce cerem noi e prea mult. Lucrurile sunt destul de înaintate. Nimic nu mai întârzie mânia lui Dumnezeu decât rugăciunea!

– Şi ce cuvânt ne-aţi putea da pentru vremurile acestea, Părinte?

– Nici un cuvânt, decât să ne rugăm. Nimic nu mai salvează sau nu mai întârzie mânia lui Dumnezeu decât rugăciunea. Acum e timpul să ne punem cenuşă în cap pentru păcatele noastre. Ni s-a dat mare bogăţie, mari valori, şi noi n-am reuşit să le stăpânim! Le-am pus paşaportul în palmă ca să intre pe mâini străine. E vânătoare mare de creştini! Acuma, ca să ne mai putem împăca cu duhul lui Dumnezeu, ar trebui să ne rugăm. Cât se poate! Că vin şi cipurile astea, care nu sunt fără rost. Sunt un mijloc de prăbuşire. Nu numai a individului, ci şi a naţiunilor. Toate se petrec sub ochii noştri. Trebuie să fim atenţi să ne izbăvească Dumnezeu de cel viclean. „Să ne ferim mereu de cei ce vânează sufletele noastre”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. E vânătoare mare de creştini!

– Cum aţi primit scrisoarea foştilor deţinuţi politic, prin care se cere binecuvântarea Mitropolitului Bartolomeu Anania pentru ridicarea unei mănăstiri la Aiud, cu planul şi înfăptuirea Sfinţiei Voastre?

– Conţinutul acestei scrisori este interesant pentru oamenii care cred în Dumnezeu, care se tem de Dumnezeu şi care au o convingere despre toată existenţa aceasta.

În Ortodoxie este mai întâi trăirea, după aceea vine raţiunea. Ce te faci însă cu Occidentul? Nu poţi să faci pe spiritul occidental viaţă creştin-ortodoxă. Nu se poate. Atât este înţelegerea lor, până la raţiune. De-acolo nu se mai poate. Ori, în Ortodoxie este mai întâi trăirea, după aceea vine raţiunea. Aşa este Ortodoxia. Toate lucrurile scrise în această scrisoare, în conţinutul ăsta extraordinar, cine să le înţeleagă? Ăştia nu vor decât viaţă bună, trai bun şi putere. Noi avem de-a face cu astfel de elemente. Ce să le faci? Îi laşi în seama lui Dumnezeu. Nu vedeţi cum fac? Te trimit de la Ana la Caiafa.

– Generaţia interbelică a fost o generaţie strălucită a neamului românesc, a luptat, a fost în închisori, s-a jertfit. Cum s-a putut atunci şi astăzi nu se mai poate?

– Cum s-a putut? N-au trecut prin criza asta de 70 de ani de comunism. De ce-au născut ei drăcovenia asta din Occident, bolşevismul, şi l-au adus aici, în Răsărit? Aici e rădăcina. De aici pleacă lumina şi întunericul. Aici au şi venit. Se tem încă. A zis cineva: „trebuie să fim precum dacii aceia milostivi”. Trebuie să fim şi noi ca dacii! Aici e o rădăcină specifică, o vână specială, care trece prin noi. Acum vrăjmaşii au prins o anumită libertate de a stăpâni, de a sufoca această valoare spirituală a Ortodoxiei. Exact ca la pecetluirea lui Hristos. „Spun că în trei zile va învia? Păi aveţi acolo pietre, întăriţi paza”. Şi atunci au zis şi pentru poporul nostru: „faceţi ca poporul acesta să nu
mai gândească. Trebuie să moară în închisoare”. Mai bine să moară un neam decât să moară un om… Ei bine, omul acesta îl caută Occidentul. Ei se tem să şi vorbească cu deţinuţii, cu victimele comunismului.

– Eu cred că vor să amâne, gândindu-se că se vor petrece din viaţă cei ce pot mărturisi, ca după aceea să-şi facă lucrarea.

– Bineînţeles. În închisori, caralii nu aveau voie să discute cu deţinuţii. În mină era unul mai apropriat. Aşa aveau ăştia: oameni de apropriere, oameni de tortură, oameni mai blânzi, mai ataşaţi, aveau diferite categorii în paza asta a lor. Şi mergeau până acolo încât să-ţi aducă câte-un ziar. Vă daţi seama ce însemna în închisoare un ziar… Ei bine, ăştia căpătau încredere, deţinuţii discutau cu ei, le spuneau ce se petrece în lagăr, ce gândesc, încât la un moment dat erau informaţi până la ultima mişcare. De unde erau toate astea? Erau din fariseismul lor. Diabolismul ăsta! Veneau şi-ţi aduceau şi vinul pentru împărtăşanie, ne aduceau prescuri…

Aşa e şi acum. Când sunt puşi în situaţie, nu dau un răspuns categoric: da, dom’le, asta e situaţia şi asta facem. Nu. Se încheie şedinţa, trece timpul… Ăsta e sistem iudaic. Dar se tem.

Ştii zicala lor: „cu maţele ultimului preot trebuie să spânzurăm pe cel mai bun creştin”. Cumpără închisorile după cum au cumpărat şi toate izvoarele, toate apele. Nici n-are cine să se opună. Ce să faci cu politicienii noştri?

– Părinte, ce credeţi că ar fi de spus despre Mişcarea Legionară?

– Cum să nu fie împotriva Mişcării Legionare o întreagă lume iudaică? Ei vor să scoată din firea românilor şi umbre de gândire, măcar. D-apoi să mai faci vreo acţiune, ceva? Acum câteva săptămâni erau în faţa chiliei două femei. Şi zice una către cealaltă: „Tu, aşa s-au năpustit asupra mea, ca nişte legionari!”. Asta a fost expresia ei. A intrat aici, am stat de vorbă cu ea. “Ştiţi ce înseamnă Mişcarea Legionară? Aiudul, martirii, tineretul român interbelic?”. „Da, Părinte, am auzit”. „Păi atunci cum ziceţi că sunt ucigaşi şi răi?”. „Păi, dacă aşa spune lumea”. Şcolile, Biserica, familia, toate sunt dezmoştenite de orice valoare spirituală. Nici nu mai vorbesc despre naţiune şi naţionalism.

– Spun unii că problema cipurilor este una politică, nu una de credinţă.

– Păi, hai să desfiinţăm Noul Testament, Biblia, toate textele şi facem ca sectarii – luăm numai ce ne convine nouă. Ăştia au confiscat Biserica şi le spun numai ce trebuie să facă. Ştiu că poporul ăsta mai e oleacă credincios şi au hotărât cedarea Bisericii în favoarea politicului. Au băgat Biserica în faţă. Dacă Biserica spune să luăm cipuri, luăm cipuri. Poporul merge sub semnul ascultării…

(A consemnat Florin Palas- profesor și jurnalist, fost președinte al Ligii Studenților Brașov, fondator al Centrului Rezistenței Anticomuniste
Interviu realizat în August 2009)

ȘTIRE

În urmă cu 2-3 ani, pseudo-episcopul Petroniu al Sălajului și suita sa au reclamat autorităților o infracțiune gravă comisă de Părintele mărturisitor Cantor Mihai, aceea a purta reverenda preoțească prin oraș și în alte împrejurări, după ce, în 2017, a fost ,,caterisit’’. Pretinsa ,,caterisire’’ a survenit după o altă infracțiune, gravă: A avut curajul să se ridice împotriva adunării tâlhărești din Creta.

Ieri, Parchetul a comunicat clasarea dosarului. Demersul pseudo-episcopului este o mostră de ranchiună arhierească, răutate și răzbunare.

Dragii mei, noi nu ne-am sprijinit niciodată nici pe puterile Americii, nici pe puterile Rusiei şi în nicio putere din lumea aceasta, decât numai în acoperământul Maicii Domnului şi sub oblăduirea Puterilor cereşti. Noi parcă am prevăzut întotdeauna cuvintele Psalmistului: „Nu vă nădăjduiţi spre boieri, spre fiii oamenilor în care nu este mântuire”.

După experienţa pe care acest neam a avut-o de milenii aici, noi am rămas întotdeauna pe calea de mijloc a credinţei şi pe ea am mers, fără sprijinul acesta omenesc, şi nu am avut străini de partea noastră. Ne-au promis şi nu ne-au ajutat cu nimic. Dimpotrivă, au uneltit împotriva noastră cât s-a putut ca să ne distrugă din ce în ce mai mult, dar nu le-a fost cu putinţă.

Pentru că o Europă strategică nu se poate lipsi de cuvântul sfânt al României. Aici s-au izbit toate forţele Răsăritului, de apărarea naturală a Carpaţilor răsăriteni; iar aici în ’44 am fost martor ocular cum s-au măcinat toate puterile fiarei din Răsărit până ce a venit trădarea de la Yalta şi Malta. Ruşii nu intrau la noi în ţară dacă nu era trădarea. Ca de obicei, în toate împrejurările, cuceririle mari n-au stat în forţa armelor, ci în forţa trădărilor, a vânzărilor.

Eu am crezut dintotdeauna că în apărarea noastră vin mai puţin armele, decât orice alte posibilităţi. Noi avem arma Duhului Sfânt, avem sabia Duhului care ne ocârmuieşte, ne pune în lumina şi mărturisirea adevărului.

Să ştiţi că noi putem fi străjerul Europei. O Europă fără o Românie nu poate exista. Ortodoxia noastră românească a rămas cam singura de strajă, în splendoarea ei de demnitate şi prestigiu. Aşa că: străjuiţi bine! Neamul acesta nu şi-a pierdut încă seva!

(Interviu din revista Atitudini nr. 35)

Extras de Sora Gabriela Naghi

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. (o metanie)

Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. (o metanie)

Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin. (o metanie)

Și după rugăciunea aceasta, se zic aceste patru stihuri, iarăși în trei stări, cu 12 închinăciuni:

Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. (o închinăciune)

Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul. (o închinăciune)

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă. (o închinăciune)

Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă. (o închinăciune)

Și pe urmă, iarăși rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, toată, cu două închinăciuni, și la sfârșit cu o metanie mare: Doamne și Stăpânul vieții mele…

Dumnezeul nostru, nădejdea tutu­­ror marginilor pământului și a celor ce sunt pe mare departe, Cel ce mai înainte ai întocmit, prin Legea Ta cea Veche și Nouă, aceste zile de post, la care ne-ai învrednicit să ajungem acum, pe Tine Te lăudăm și Ție ne rugăm: întărește-ne cu puterea Ta, ca să ne nevoim întru ele cu sârgu­ință, spre mărirea numelui Tău celui sfânt și spre iertarea păca­telor noas­tre, spre omorârea patimilor și biru­­ință asupra păcatului; ca împreună cu Tine răstignindu-ne și îngro­pân­du-ne, să ne ridicăm din faptele cele moarte și să petrecem cu bună­plă­cere înaintea Ta întru toate zilele vieții noastre. Că Ție se cuvine a ne milui și a ne mântui pe noi, Hris­toase, Dum­­­ne­­zeule, și Ție slavă înălțăm, împreună și Celui fără de început al Tău Părinte, și Preasfântului și bu­nului și de viață făcătorului Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Îi rog pe toți Părinții, frații și surorile întru Hristos Mântuitorul să mă ierte de tot ce le-am greșit fără număr, în vremea care a trecut. Pe cei care mi-au greșit mie, îi iert, îi binecuvântez și-i rog să intre-n Sfântul Post fără nicio apăsare din partea mea.

Nevrednic de numele Domnului Hristos, cel mai mic și neînsemnat slujitor al Bisericii Sale,

Presbiter Iovița Vasile

Sculându-te de la masă, trebuie să fii puțin flămând, ca trupul să fie supus sufletului, să fie capabil de muncă și să fie simțitor la activități înțelepte și atunci patimile trupești vor fi biruite.

Postul nu poate nimici patimile trupești în așa măsură cum le nimicește hrana săracă. Unii postesc un timp anumit, iar apoi se dedau la mâncăruri plăcute, căci mulți încep postul și alte nevoințe grele peste puterile lor, iar apoi slăbesc din cauza necumpătării și încep să caute mâncăruri gustoase și odihnă pentru întărirea trupului. A proceda astfel înseamnă să creezi ceva, iar apoi să distrugi, întrucât trupul din cauza lipsurilor din vremea postului este împins către plăceri și mângâieri, iar plăcerile stârnesc patimi. Iar dacă cineva consumă puțină hrană în fiecare zi, atunci el capătă un mare folos. Însă cantitatea hranei trebuie să fie numai în măsura cât să-ți întărești puterile. Un asemenea om poate săvârși orice lucru duhovnicesc.

Nevoința cumpătată nu are preț. Căci unii dintre nevoitori întrebuințau hrana cu măsură și aveau măsură în toate – în nevoințe, în necesitățile trupești, în obiectele de cult și orice lucru îl foloseau la timpul său și după un anumit statut cumpătat. De aceea Sfinții Părinți nu recomandă să începi un post peste puteri, ca să nu ajungi la slăbiciune. Ia-ți drept regulă să mănânci în fiecare zi, astfel te poți mai lesne abține;iar dacă cineva postește mai mult, atunci cum te poți abține de la ghiftuire și îmbuibare? Nicicum. Un astfel de început necumpătat are loc ori din cauza trufiei, ori din cauza nechibzuinței; iar abținerea este una din virtuți care contribuie la înfrânarea trupului.

Foamea și setea sunt date omului pentru curățirea trupului, apărarea lui de la gândurile rele și patimile de curvie; iar mâncând puțin în fiecare zi este o cale spre desăvârșire,după cum spun unii. Nicidecum nu se va înjosi moralicește și nu-și va dăuna sufletului acela care mănâncă zilnic la o oră anumită, pe aceștia îi laudă Sfântul Teodor Studitul în învățătura la cinci zile din prima săptămână a Postului Mare, aducând drept confirmare cuvintele Sfinților Părinți purtători de Dumnezeu și ale Domnului Însuși. Așa trebuie să procedăm și noi.

Domnul a îndurat post îndelungat, de asemenea Moise și Ilie, dar o singură dată. Și alții câteodată, cerând câte ceva de la Creator, posteau un anumit timp, dar în conformitate cu legile naturii și cu învățătura Sfintei Scripturi. Din faptele Sfinților, din viața Mântuitorului nostru și din pravilele vieților celor care au trăit cuvios se vede cât de frumos și de folos este să fii pregătit și să te afli în nevoință, muncă și răbdare; însă nu trebuie să te istovești peste măsură cu un post necumpătat și să faci trupul neputincios. Dacă trupul se înfierbântă în timpul tinereții, atunci trebuie să te abții de la multe; dar dacă trupul este neputincios, trebuie să primești hrană îndeajuns fără a te uita la alți asceți. Uită-te și chibzuiește după puterile tale, cât poți duce; propria conștiință este măsura și învățătorul intern pentru fiecare.

Este cu neputință ca toți să aibă aceeași nevoință; fiindcă unii sunt puternici, iar alții neputincioși; unii sunt ca fierul, alții ca arama, iar alții ca ceara. Postul moderat și cumpătat este baza și capul tuturor virtuților.Cum lupți cu leul și cu groaznicul șarpe, așa trebuie să lupți cu dușmanul în neputința trupească și sărăcia sufletească. Dacă cineva vrea să aibă mintea trează de la gânduri murdare, trebuie să-și curețe trupul prin post. Este cu neputință să fii preot fără a ține post. Postul este necesar ca și aerul. Postul, pătrunzând în suflet, omoară păcatul din adâncul lui.

(Sursa: Sfântul Paisie Velicikovski, Crinii țarinei sau flori preafrumoase, Editura Bisericii Ortodoxe din Moldova, 1995, Orhei)

Text îngrijit de Sora Gabriela Naghi

Mulţi păcătuiesc şi nădăjduiesc că se vor pocăi înainte de moarte, arătând spre pilda tâlharului înţelept. Dar cine este în stare de o nevoinţă asemenea lui?

„Domnul l-a pomenit pe tâlhar în ultima clipă, pentru ca nimeni să nu deznădăjduiască. Dar numai pe unul singur, ca nimeni să nu nădăjduiască prea mult în milostivirea Sa.” (Fericitul Augustin)

Pilda tâlharului înţelept să ne dea imboldul nu să amânăm pocăinţa, ci „să ne răstignim împreună cu Hristos” (Galateni 2, 20) şi „fierbinte să ne căim”, ca şi noi să simţim „milostivirea împreună-pătimirii” (rugăciunea Sfântului Simeon Noul Teolog). Răstignindu-ne trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24), să ne străduim spre o cât mai grabnică și deplină îndreptare lăuntrică, predându-ne în întregime voii lui Dumnezeu şi cerându-I lui Hristos milostivire şi har.

(Sfântul Ioan Maximovici, Predici și îndrumări duhovnicești, Editura Sophia, București, 2001, p. 80)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

În fiecare zi Dumnezeu ni Se dezvăluie din ce în ce mai mult. Dar acest fapt are ca şi consecinţă imediată şi dezvăluirea propriului nostru suflet, în cele mai adânci ale lui, oferindu-ne posibilitatea să vedem realitatea de neînchipuit pe care a creat-o păcatul în el. Şi ar fi păcat, de vreme ce Dumnezeu ne dă zile multe şi timp de pocăinţă — noi, fireşte tânjim să trăim mai mult din alte motive, ca să ne bucurăm de viaţă, dar Dumnezeu nu a rânduit zilele pentru asta, ci pentru pocăinţă – ar fi, deci, păcat să nu ajungem la un nivel de autocunoaştere, să părăsim această lume fără să fi cunoscut păcatul nostru şi fără să ne fi pocăit pentru el.

Din câte ştiu şi înţeleg – şi am ajuns, mai mult sau mai puţin, la o cunoaştere a sufletelor oamenilor — prin modul în care gândim, nu-L ajutăm pe Dumnezeu să ne miluiască, să ne lumineze, să ne dea pocăinţa cea adevărată şi mântuirea.

Din păcate, egoul este cel care produce în cea mai mare măsură această stare şi care ne este piedică în calea pocăinţei şi a comuniunii cu Dumnezeu. Dacă luaţi aminte, veţi vedea că suntem dispuşi să facem foarte multe lucruri, lucruri duhovniceşti, dar la o analiză mai atentă veţi vedea că toate sunt numai înspre satisfacerea egoului personal. Şi chiar şi în momentul în care îţi dai seama cât de păcătos eşti şi te cuprinde regretul şi tulburarea, în ultimă instanţă vei vedea că tot efortul pe care-l vei depune este datorat faptului că egoul tău nu suportă sentimentul de a fi păcătos. Pentru că atunci când îţi simţi exact păcătoşenia, egoul tău se dărâmă. Numai că egoul nu vrea cu nici un chip să plece, sau mai bine zis, noi nu vrem cu nici un chip să-l lăsăm să plece. E un cerc vicios.

Păcat! Este păcat că trece timpul şi noi nu-I permitem lui Dumnezeu, cu harul si cu mila Lui, să săvârşească acea lucrare în sufletul nostru.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, În pustiul lumii, Editura Bizantină, 2014)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi