ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Informațiile le aflăm dintr-un amplu material publicat de ActiveNews, cu dovezi care nu mai lasă loc de îndoieli. Sintetizez: Individa mai sus scrisă s-a înhăitat cu niște organizații sorosiste, care promovează spurcăciunile sodomite și urmăresc să ne corupă pruncii de la cele mai fragede vârste. Din silă, nu pomenesc nici numele organizațiilor lui Soros, nici programele ,,educaționale,, pe care acestea le promovează și le implementează, la care s-a înhămat și această ființă ciudată. E de-ajuns să reproducem două texte scurte: Ești homosexual și ai un iubit despre care nu știe nimeni.” (pag. 14), „Te simți confortabil să vorbești despre orientarea ta sexuală?” (pag. 15)

O lăsăm pe această muiere respingătoare în plata lui Dumnezeu, ca și pe popa care nu vrea sau n-o poate struni, nu fără a ne întreba cu consternare: Cum e cu putință? Este, pentru că de multă vreme atrag atenția că Biserica Ortodoxă Română zace sub ocupația și persecuția ecumeniștilor, oameni fără Dumnezeu, deghizați în slujitori ai lui Hristos. Aș da un răspuns și naivului care a alcătuit materialui amintit, de pe ActivNews. Zice dumnealui: Considerăm absolut necesară o poziție din partea Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, exprimată prin reprezentanți abilitați și nu prin tot felul de persoane ale căror acțiuni și declarații sunt incompatibile cu morala creștină.

Îi spun eu că ecumeniștii din palatal arhiepiscopal din Suceava sunt și ei parte la aceste fărădelegi, deocamdată cu o oarecare discreție, așa că e bine să nu aibă nicio așteptare de la ei. De altfel, chiar autorul articolului ne informează precum că ,,Arhiepiscopia Sucevei are, deja, cadre formate prin Institutul Arbinger, dispuse să „producă o schimbare în sistemul de învățământ.” Dacă Departamentul Educațional este coordonat de un adept al „mentalității deschise”, predate după modelul mormon al Institutului Arbinger, ce așteptări să mai avem de la ierarhia suceveană în ceea ce o privește pe prof. Daniela Ceredeev?’’

Așadar, când stareții de la Mănăstirile Sihăstria Putnei și Neamț au deschis larg porțile pentru sodomiți și sataniști – deosebirea dintre ei nu e una de esență -, dându-le câmp larg de manifestare, n-au fost niște accidente izolate, nici întâmplătoare. Frenezia aceasta antihristică cuprinde, din păcate, multe suflete și poate că pentru Biserică e util ca păduchii să iasă la suprafață, să știm și noi de cine trebuie să ne ferim, ca de niște ființe dezgustătoare.

Presbiter Iovița Vasile

„După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa si aceştia în Noi să fie una… Eu întru ei, şi Tu întru Mine.” Iată ce lanţ de aur ne leagă cu Dumnezeirea! Am căzut noi – S-a sculat Mijlocitorul Care este una cu Dumnezeu-Tatăl, şi a devenit una cu noi. Făcându-ne una cu El, ne unim cu El şi, prin El, cu Dumnezeu-Tatăl. Slavă nemărginitei Tale milostiviri faţă de noi, Dumnezeule în trei Ipostasuri, Care bine ai voit să rânduiești pentru noi o cale atât de luminoasă spre îndumnezeire!

La mare înălţime ne ridică Domnul! Aşadar, nu lepăda această binefacere, mărturiseşte mila Lui şi laudă-I bunătatea cea negrăită! Lepădând această înălţime, socoți că te smereşti, însă de fapt dovedeşti o grosolană nerecunoştinţă şi nepăsare faţă de înaltul dar. Să ştii că nu este cale de mijloc: sau totul, sau nimic. Nu vrei această înălţime: vei rămâne într-o amară josnicie, vremelnică, precum şi veşnică.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, 2011, p. 49)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Oamenii care n-au auzit de Hristos nu au acces la adevăr? Cei ce n-au auzit niciodată de Hristos? Este treaba lui Dumnezeu să-i judece. Nici în Vechiul Testament nu auziseră oamenii de Hristos, dar El a venit și le-a predicat în iad. Și Sfântul Ioan Botezătorul a ajuns înaintea lui Hristos în iad și, credem noi, a predicat că Hristos va veni acolo ca să-i elibereze pe toți cei care doreau să fie eliberați, care doreau să creadă în El.

Așa că Dumnezeu poate dezvălui adevărul celor ce n-au avut niciodată șansa să-l audă: adică celor care n-au respins Evanghelia, ci doar nu au auzit de ea.
Dar odată ce am acceptat revelația devenim, bineînțeles, mult mai responsabili. O persoană care acceptă revelația lui Dumnezeu-Întrupat și apoi nu trăiește în conformitate cu ea este într-o situație mai rea decât orice preot păgân sau a altora de acest fel.

(Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului, Editura Sofia, pp. 60-61)

Selecție și editare: Dr. Gabeiela Naghi

Când venim la Spovedanie, intrăm în prezenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu însă nu este un judecător; Dumnezeu este Mântuitorul nostru. Dumnezeu este Prietenul nostru, Cel Care ne-a iubit într-atât încât Şi-a dat viaţa pentru ca noi să credem în iubirea Sa, Şi-a dat viaţa pentru ca să ne salveze de la osândă. La El venim, ca la un Prieten şi Mântuitor al nostru. Lui ne mărturisim, Lui ne deschidem inimile. Lui îi spunem, aşa cum am încercat să explic cu alte ocazii, tot ceea ce ne separă de El; nu liste cu păcate formale, căci ceea ce simţim în inima noastră este necredincioşia noastră. Ceea ce simţim în inima noastră ne separă, fiindcă în ciuda cuvintelor de rugăciune şi de iubire pe care le rostim, ne comportăm într-un chip care-L răstignesc din nou pe Cruce.

Minţim şi creăm o lume în care doar moartea poate triumfa. Il respingem pe aproapele nostru şi ne închidem calea către împărăţia lui Dumnezeu, fiindcă dacă nu vom spune „Tatăl nostru”, în loc de „Tatăl meu”, nu este loc pentru noi în împărăţie. Aşadar, îi cerem lui Dumnezeu iertare – dar să nu ne închipuim ceva de genul, „tu nu eşti vrednic de prietenia Mea, însă Eu am inimă mare şi te iert”. Nu, nu acesta este scopul. Nu acest fel de iertare trebuie să căutăm, ci împăcarea adevărată, cea prin care ne deşertăm inima lui Dumnezeu, adevărul care trebuie rostit, în care îi spunem toate modalităţile prin care I-am fost necredincioşi – nu doar direct, ci necredincioşi şi aproapelui nostru, prietenilor noştri, rudelor noastre. Calea, de asemenea, prin care am tratat lumea, pe care El a creat-o, cu dispreţ şi nepăsare, o lumea pe care atât de mult a iubit-o, încât i-a dat viaţă. Şi după ce vom fi spus toate acestea, trebuie să-L rugăm să ne ierte, să cerem împăcare.

„Doamne, hai să fim prieteni din nou. Ştiu că încă nu m-am schimbat. Doar prietenia cu Tine – de nezdruncinat, loială – este cea care mă poate face diferit. Dacă mă respingi, dacă-mi întorci spatele, nu am nici un motiv să mă schimb. Sunt osândit, osândit în această lume, indiferent de ceea ce se va petrece în veacul de apoi.” Singurul motiv pentru care mă pot schimba este faptul că Domnul a spus: „În pofida a toate, rămân Prietenul tău. În ciuda a toate, te iubesc cu toată viaţa şi moartea Mea.Poţi ca răspuns la această iubire, să te dovedeşti credincios cât de puţin? Nu aştept de la tine o schimbare totală, imediată. Ci schimbă-te pas cu pas. Ţine-te de Mine. Te voi sprijini, te voi ajuta, te voi apăra, te voi călăuzi, îţi voi da tărie, dar schimbă-te! Iar când vei primi iertare în numele Meu de la preot, să nu-ţi închipui că trecutul nu există. Trecutul va pieri doar atunci când vei fi devenit atât de străin acestui trecut, încât nu mai este al tău”.

Poate părea foarte straniu, dar cu toţii trăim o viaţă complexă. Îmi amintesc că o femeie a venit la mine şi mi-a spus că nu ştie cum să trăiască. Îşi petrecea toate nopţile văzând în visele sale, în amintirile sale tot răul pe care l-a făcut. A mers la doctor, care i-a dat pastile, dar starea ei s-a înrăutăţit fiindcă amintirile ei au devenit halucinaţii.
Ce să facă?
Şi i-am spus: „Ţine minte: Dumnezeu ne dăruieşte posibilitatea de a trăi nu o singură dată, ci de a trăi şi de a retrăi viaţa noastră din nou şi din nou, până ce răul din ea este alungat. Atunci când răul din trecutul tău se învolburează sfidător, întreabă-te: «Acum, cu experienţa de viaţă pe care am dobândit-o, aş fi aceeaşi persoană care eram atunci? Aş mai spune acele cuvinte ucigaşe, aş mai face cutare faptă rea?». Şi dacă-ţi poţi răspunde cu toată sinceritatea: «O, nu! Cu cele învăţate de-a lungul vieţii, acum, dacă aş fi în aceeaşi situaţie, nu aş face sub nici o formă aceeaşi faptă», atunci poţi spune:  «Doamne, iartă-mi această faptă din trecutul meu!», şi eşti liberă. Dacă poţi spune asta din toată inima, cu toată sinceritatea, cu tot adevărul dinlăuntrul tău, atunci [amintirea răului] nu se va întoarce la tine”.
Aceasta s-a întâmplat cu acea femeie şi aceasta ar trebui să se întâmple cu fiecare dintre noi. Nu putem să ne eliberăm de trecutul nostru într-o clipită. Trebuie să ne lepădăm de răul care se află în el. Trebuie să ne îndreptăm către Hristos, Dumnezeul nostru, şi să făgăduim că ne vom strădui să rămânem credincioşi, să-I cerem ajutorul, şi apoi, pas cu pas, ne eliberăm de trecut. Nu înseamnă că nu suntem iertaţi fiindcă iertat înseamnă acceptat în iubire, acceptat cu blândeţe de Cineva Care nu va uita niciodată slăbiciunea noastră, nu va uita niciodată unde am greşit, fiindcă a uita înseamnă că El ne va pune în faţa aceleiaşi ispite fără să ne sprijine.

Astfel se întâmplă şi cu noi când Dumnezeu ne iartă. Da, înstrăinarea noastră de El a dispărut. Da, nu mai este nimic care să ne despartă de El, în ceea ce priveşte iubirea – iubirea Lui – şi tânjirea noastră, a noastră. Dar trebuie să ne străduim, şi să ne schimbăm şi să ne înnoim, să devenim cu ajutorul Lui făpturi noi. Iertarea nu şterge trecutul, ci îl tămăduieşte în împreună-lucrarea dintre Dumnezeu şi noi.Să venim, aşadar, la Spovedanie în acest duh. Să ne mărturisim zilnic lui Dumnezeu cu sinceritate. Să ne deschidem inimile, să ne împăcăm cu El. Şi să ştiţi că împăcarea înseamnă că ne-am asumat făgăduinţa că Ii vom fi credincioşi, loiali, că vom lupta, cu noi înşine, cu răul, vom lupta pentru oamenii din jurul nostru pe care îi rănim, şi vom lupta pentru Dumnezeu, pe Care Il răstignim. Să medităm la acestea. Apoi, când vom veni la spovedanie, rugăciunea de dezlegare va avea o semnificaţie adevărată şi autentică: restabilirea unei prietenii care nu poate fi frântă de către Dumnezeu, dar care a fost frântă de noi, iar acum este restaurată fiindcă noi dorim aceasta. Iar această dorinţă trebuie să fie determinare, iar determinarea să se concretizeze în faptă şi viaţă nouă în noi. Amin.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Mai aproape de Hristos. Spovedania si iertarea; Editura Doxologia)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

La 4 decembrie 2022, de Sărbătoarea Intrării în biserică a Sfintei Fecioare Maria, Mitropolitul Longhin de Bănceni i-a chemat pe credincioși să nu ia în seamăși să nu se teamă deacțiunile autorităților și ale forțelor de securitate, ci să „se roage, să iubească aproapele și să slujească Domnului„.

Episcopul a menționat că Biserica a fost mereu persecutată și că nu se întâmplă nimic nou.

„Vă invit la rugăciune și iubire”. Rugăciunea Ucrainei Ortodoxe va învinge dușmanul văzut și nevăzut. Nu vă luptați cu oamenii, așa face diavolul, conflictul dintre Dumnezeu și satana durează de mii de ani, dar Hristos învinge mereu”, a spus Mitropolitul Longhin. Ierarhul a mai afirmat că Biserica Ortodoxă Ucraineană are o istorie de o mie de ani, iar „bisericile” nou create sunt bisericile lui antihrist.

Înalt-Preasfinția Sa le-a reamintit credincioșilor că Dumnezeu îi iubește pe toți. „Întregul pământ se roagă „Tatăl nostru!”, El este singurul nostru Tată ceresc, o singură Maică a lui Dumnezeu, iar noi suntem Poporul lui Dumnezeu. Nu ne vor ucide pe toți, pentru că Ucraina este toată Ortodoxă, dacă ne vor ucide, țara noastră nu va rămâne. Mulțumim statului nostru pentru că a vrut să ne ia lucrul cel mai de preț – Biserica și Credința, dar nu va ieși nimic din asta! Nimeni nu-L poate învinge pe Dumnezeu și Biserica lui Dumnezeu”, a adăugat episcopul Longhin.

Mitropolitulde la Bănceni i-a invitat pe credincioși să se roage pentru Preafericitul Mitropolit Onufrie. „Mulți dintre voi îi spuneți „tatăl nostru”. Este un adevărat părinte spiritual care se roagă și are grijă de Ucraina noastră”, a subliniat Înalt-Preasfinția Sa.

Sursa: Borba za Veru; traducere din limba sârbă, cu adaptări – Google

Circ și nedumerire în Italia, de ce românii nu mor și nu sunt „responsabili, esențiali”, sau cum mai vor ăștia „luminați” de la UE. Nu murim, fă Europo! Când vrei tu! Știi de ce? Pentru că de sute de ani, trei sferturi din țara asta mică, a trăit izolată de tine. Și-a văzut de amărăciunea și mâhnirea ei, la sate, unde cele mai importante momente sunt atunci când bate toaca și clopotul mare al bisericii.

Pentru că neamul asta, idiot, nespălat, necivilizat, așa cum i-ați învățat voi pe cretinii de la putere, să ne zică, trăiește între două Stânci: una este Nașterea Domnului, iar cealaltă Învierea Lui! Asta înseamnă anul la români! Înseamnă cele patru posturi care stau ca pilonii neclintiți din negura vremurilor. Nu i-a dărâmat nimeni. Nici tu, Europo, nu o să poți face asta! Chiar dacă ne-ai trimis pe cap,  precum plăgile Egiptului, pe ăia „învățați” de tine, să spună Maicii Domnului „Doamna de pe perete” și preotului „bărbatul acela în negru care dă cu niște buruieni și apă peste copilul meu”! Chiar dacă ai livrat grămezi de arginți, guriștilor care urlă pe la televiziuni, toate porcăriile învățate de la tine.

Europo, neamul asta e de piatră! Rămâne pe loc, indiferent câtă furtună vine, pentru că el a învățat să se facă piatră în fața apei și apă în fața pietrei! Pentru că neamul ăsta, idiot, așa cum îți place ție să-l faci, știe că apa spală tot. Știi de unde Europo? De la popa care l-a botezat cu apă și Duh! Pentru că neamul ăsta, Europo, e neam de Ostaș al Lui Hristos din Botez! Pentru că el a fost Pecetluit Cu Sfântul Duh în Lucrarea de Taină din cristelniță! Nu știți voi d-astea!

Pentru că tu, Europo, ți-ai pierdut Calea și te-ai lăsat sedusă de ce l-a făcut pe îngerul ăla să cadă: vanitate și mândrie! Și iubire de arginți! Le-ai avut pe toate, Europo! Și pentru că nu ai știut ce să faci, le pierzi pe toate dintr-o dată! Ți-ai pierdut Calea, ți-ai pierdut tradiția, ți-ai smintit oamenii, bisericile tale plâng transformate in baruri și bordeluri, bărbații tăi îmbracă fuste, pruncii tăi se droghează de la 10 ani, femeile tale fac carieră! Pentru că ai clădiri din beton și inimi de nămol. Pentru că la tine, Europo, totul e permis. Nu mai ai nici o rânduială!

Neamul ăsta, tace, răbda, înghite și suportă până te atingi de Credința lui, de biserica lui, de Crucea lui. Atunci se scutură, se uită la Cer, își face o Cruce mare și știe că Dumnezeu lucrează! Harul Lui prisosește în vremuri grele! Ca cele de azi! Pentru că neamul ăsta simte, și miroase Dictatura și în somn. Pentru că neamul ăsta tace și face! Cu smerenie. După cum ai văzut, fă, Europo! Neamul ăsta nu vrea să moară, nu poate să moară, pentru că are legământ de viață!

Să răzbească împotriva tuturor! Acum a venit rândul tău, Europo! Neamul ăsta o să rămână în picioare și după nenorocirea asta mare pe care ai adus-o pe capul lui. Știi de ce? Pentru că nu te-a crezut niciodată! Nici pe tine! Doar s-a făcut că te crede! Doar a zis ca tine și a făcut ca el. Pentru că oriunde a plecat neamul ăsta în lume, și-a luat biserica cu el. Icoanele Maicii Domnului și Mântuitorului i-au urmat peste tot în lumea largă!

Și în ceas de Sărbătoare, au fost puse la loc de cinste, în odăile închiriate de la bogătașii tăi, neamul ăsta românesc a îngenuncheat în fața Lor! În mijlocul tău, Europo, tu aveai biserici multe, doar că nu știai! Nu te ducea capul! Și nu vedeai, pentru că mintea și ochii tăi erau doar la arginți! Dar neamul asta românesc, simte! Îți simte duhoarea de departe și știe că el are un Drum! Pe care-l urmează cu sfințenie, de multe ori fară să știe! E drumul Golgotei! Uite, Europo, că a ajuns la final! A murit și a înviat in ciuda ta! Și-a traversat Golgota cu lacrimi de sânge! Și-a îngropat morții în sacii ăia negri, cu lacrimi de sânge. Și e aproape de Înviere pentru că a făcut Ascultare! Pentru că știe, are adânc înrădăcinate în esența lui, in fibra lui, Cuvintele care au rupt ușile iadului. Ăla în care tu trăiești azi, Europo!

„Hristos a Înviat!” Și din pieptul unui neam batjocorit de tine, Europo, se aude ca un tunet răspunsul: „Adevărat a Înviat”! Neamul Românesc! Neam de Mării și de Ioni! Așa ne-am făcut toți Fii Tatălui! Vii!

Zoe Dantes

Dumnezeu să vă audă! Și să vă audă toți cei vizați și cei direct interesați de binele României!

Ați înțeles foarte bine ce se întâmplă în Biserica Ortodoxă Română. În anul 2016, la Sinodul din Creta, toți ierarhii români participanți au semnat niște documente prin care sectele sunt puse pe același plan cu Ortodoxia, deci s-a legiferat ecumenismul. De câteva decenii s-au scos din facultățile de teologie ortodoxă mistica și ascetica. Acum studenții teologi studiază ecumenismul, adică ,,erezia tuturor ereziilor”, cum îl numește părintele Arsenie Boca. Au fost promovați în ranguri ierarhice și oameni care nu prea știu ce este călugăria, deși ar fi trebuit să știe. Cu unele excepții. Pentru a face cuvenita diferență între ascultarea ortodoxă și supunerea oarbă de tip papist.  Unii au fost școliți în Occident. Așa se face distrugerea Ortodoxiei din interior.

Ecumenismul îi cere Ortodoxiei să renunțe la conceptul de îndumnezeire!!! De aceea se lovește dur în preoții cu har. De aceea se lovește crunt în Mănăstirea Frăsinei. De aceea au fost ,, ajutați” să treacă la cele veșnice mulți preoți și călugări cu har, care ar fi putut ajuta acest popor.

La nivel mondial s-a legiferat acum și Crislamul. Asistăm la un proces de satanizare a lumii, iar ierarhii români și nu numai sunt atrași în acest joc mârșav. De câteva decenii Biserica Ortodoxă Română face parte din Consiliul Mondial al Bisericilor, deși nu se justifică prezența ei acolo. Nu toate Bisericile Ortodoxe fac parte din Consiliul Mondial al Bisericilor și nu toate Bisericile Ortodoxe au participat la Minciuno-sinodul din Creta!

Mănăstirea Frăsinei a opus rezistență ecumenismului. La Mănăstirea Frăsinei s-a pus accent exact pe îndumnezeire, adică pe dobândirea Duhului Sfânt fără de care nu ne putem mântui. Există acolo o oază de sfințenie. Există acolo mai mulți părinți cu harisme deosebite pe care înțeleg să le păstreze în smerenie.

Aceste harisme se dobândesc cu greu, în liniște, cu rugăciune, cu dobândirea virtuților creștinești, cu respectarea voturilor monahale: sărăcie, castitate și ascultare. Ascultare ortodoxă, nu supunere oarbă față de ordinele venite de sus, corecte politic!
Ecumenismul deplasează accentul de pe ascultarea ortodoxă, necesară pentru despătimire și dobândirea virtuților creștinești, pe supunerea de tip papist, corectă politic. Ce se întâmplă la Frăsinei este o mișcare cu scop ecumenist de dezdumnezeire a Ortodoxiei. Un om fără Duh Sfânt este un om slab, ușor de manipulat și de controlat. Un om cu Duh Sfânt, adică îndumnezeit, este un om puternic. ,,Scopul viețuirii creștine este dobândirea Duhului Sfânt.” – spunea Sfântul Serafim de Sarov. Vor să abată Ortodoxia de la scopul ei firesc și să zădărnicească jertfa Mântuitorului. Scopul final este închinarea  la antihrist.

Dumnezeu să le stea împotrivă slugilor lui antihrist!

Prof. Lucreția P.

Nu trebuie să ne scape niciodată din conştiinţă, fraţii mei, că este poruncă a Sfântului Duh să avem încredere în povăţuitorii noştri duhovniceşti şi, fireşte, să ne supunem lor. Acesta constituie unul din principiile cele mai de bază în spiritualitatea ortodoxă. Biserica noastră, în fiecare neam, se îngrijeşte ca această ascultare să fie îndeplinită de către toţi membrii ei, atât în ceea ce priveşte Credinţa Ortodoxă, cât şi în ceea ce priveşte morala creştină, care sunt propovăduite de către păstori, „mai-marii”, adică clericii care sunt şi responsabili. Fireşte, aceasta se întâmplă, trebuie să se întâmple şi pentru că ei, „mai-marii”, dintru începuturi priveghează pentru mântuirea sufletelor Turmei pe care Hristos le-a încredinţat-o şi înaintea Căruia vor da seamă pentru fiecare suflet. Vor da seama Celui care El însuşi este „Păstorul cel Mare al oilor”.

Fără îndoială, iubiţii mei, nu este întâmplător că în acest punct funcţionează o „lege duhovnicească”, potrivit căreia fiecare Turmă cuvântătoare şi-a recunoscut, îşi recunoaşte şi-şi urmează păstorul autentic, adevăratul „mai mare”, care într-adevăr priveghează şi în multe feluri lucrează pentru propăşirea şi mântuirea Turmei încredinţate lui. Şi dimpotrivă, atunci când Turma simte că „păstorul ei” nu întruneşte condiţiile Bunului Păstor şi nu aplică poruncile în răspunderile sale pastorale, ea se limitează doar la o „ascultare exterioară”, fără să simtă cinstirea ce izvorăşte din interior şi care este inspirată în suflete de către autenticitate.
Cine poate să nege că există astfel de cazuri care rănesc trupul Bisericii noastre în fiecare epocă? Şi, fireşte, cauza nu este întotdeauna Turma, care, într-adevăr, în ciuda lipsurilor sale, caută păstori destoinici şi sfinţi care să-şi arate iubirea lor, priveghind „pentru sufletele pentru care vor da seama”.

Dar, vai!, există încă un caz foarte tragic atunci când „păstorul”, „cu capul descoperit”, abătându-se cu totul de la calea binecuvântată a misiunii sale, predică în plan dogmatic, rătăciri şi erezii, iar în morală, aprobă abateri şi fapte trupeşti, ca şi vechii nicolaiţi, care în cele din urmă conduc sufletele la distrugere şi la iad. Se înţelege că în astfel de cazuri, nu numai că ascultarea şi încrederea Turmei nu zideşte, ci se impune să se aplice procedurile nomocanonice prevăzute, iar respectivii să fie scoşi în afara Turmei ca „un păstor năimit şi rău”.

Ne-ar trebui multe pagini dacă am dori să ne referim pe larg la exemple de persoane şi desigur persoane înalte, din Istoria bisericească, care „au dat greş” din pricina demonicului lor egoism, şi din păstori au ajuns ereziarhi rătăciţi, sfâşiind „cămaşa cea necusută a lui Hristos”. Ereziarhul Arie constituie exemplul clasic al tuturor celor menţionate. Iar Sfântul Nicolae, cinstit astăzi, fiind conştient de misiunea sa, ca un păstor adevărat, împreună cu ceata dumnezeieştilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic din 325, la Niceea Bitiniei, a condamnat erezia şi pe ereziarh, arătându-se pe sine ca „îndreptător credinţei” pentru totdeauna în întreaga pleromă a Bisericii noastre. Minunata viaţă a Sfântului, pe care va trebui să o studiem, şi în acest punct este cu desăvârşire deosebit de didactică şi de emoţionantă. Pentru aceasta, fraţii mei, este nevoie să cunoaştem Credinţa noastră Ortodoxă, să o trăim conştient, şi ca o „turmă cuvântătoare” să ne încredinţăm „păstorilor celor buni”, care priveghează, care se ostenesc şi care sunt gata să-şi dea şi viaţa lor pentru turma pe care le-a încredinţat-o iubirea lui Dumnezeu.
Este necesar să subliniem acum că nu datorăm ascultare şi nu ne vom încredinţa oamenilor care şi-au pierdut „buna mărturie din afară” şi au falsificat dreptarul Credinţei şi al moralei? Fireşte că refuzăm ascultarea şi îndrumarea noastră de către oameni care cu timp şi fără timp propovăduiesc blestematul ecumenism şi cancerigenul sincretism religios, cu toate celelalte rătăciri satanice care decurg de aici.

Încheind, să-l rugăm pe marele Sfânt al Bisericii noastre, pe Sfântul Nicolae, să mijlocească pentru întreaga pleromă a Bisericii noastre Ortodoxe Luptătoare şi în acelaşi timp să binecuvinteze pe tinerii feciorelnici şi curaţi, să intre în rândurile sfântului nostru cler; oameni drepţi şi râvnitori ai predaniilor noastre părinteşti, care vor trăi pentru Biserică şi nu din Biserică; păstori buni care vor fi împodobiţi cu harismele cereşti de care dispunea şi Sfântul Nicolae. Amin.

(Fragment -Arhim. IOIL Konstantaros la Pericopa apostolică la sărbătoarea Sfântului Nicolae – 6 Decembrie)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

În Icoanele care îl închipuie pe Sfântul Nicolae este reprezentat şi Mântuitorul Hristos cu Sfânta Evanghelie în mâini, stând de o parte a lui, iar de cealaltă parte Maica Domnului ţinând în mâini un omofor arhieresc. Reprezentarea aceasta are o îndoită semnificaţie istorică: mai întâi, este semnificată chemarea Sfântului Nicolae la treapta arhierească, iar în al doilea rând este semnificată exonerarea lui de pedeapsa caterisirii care ar fi trebuit să urmeze după confruntarea cu necuratul Arie.

Sfântul Melodie Patriarhul Constantinopolului zice: „A văzut într-o noapte Sfântul Nicolae pre Domnul în slavă, stând lângă el şi întinzându-i cartea Evangheliei, legată în aur şi în mărgăritare de preţ. Iar de cealaltă parte a văzut pre Maica lui Dumnezeu, care i-a aşezat pe ai săi umeri pallium-ul arhieresc”. La scurtă vreme după această vedenie, Sfântul Ioan, Arhiepiscopul Mirelor, a murit, iar Sfântul Nicolae a fost ridicat Arhiepiscop al acelei cetăţi. Aceasta a fost o minune.

A doua minune s-a întâmplat la vremea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, când, văzând îndărătnicia diavolească şi reaua credinţă cu care Arie refuza şi răstălmăcea cuvintele Sfinţilor Părinţi care voiau să îl oprească prin dezbatere raţională pe acesta de la a mai huli Numele Domnului şi al Preacuratei Sale Maici, Sfântul Nicolae a păşit şi l-a lovit cu putere pe eretic peste diavoleasca lui faţă. Sfinţii Părinţi, după canoane, l-au scos pe Sfântul Nicolae din Sinod şi au ridicat de la el însemnele rangului lui arhieresc. În chiar aceeaşi noapte, mai mulţi Sfinţi Părinţi de frunte ai Sinodului au avut cu toţii, separat, una şi aceeaşi vedenie minunată şi lor înfricoşată: anume L-au văzut pre Domnul stând de o parte a Sfântului Nicolae şi întinzându-i cu mâinile Sfânta Evanghelie, iar pe a Sa Preacurată Maică de Dumnezeu Născătoarea stând de cealaltă parte a lui şi aşezând pe ai Sfântului umeri pallium-ul arhieresc, investindu-l iar cu toate însemnele rangului de Arhiepiscop. Văzând aceasta, cu înspăimântare acei Sfinţi Sfinţiţi Părinţi au grăbit şi au întors cu umilinţă Sfântului Nicolae ceea ce ridicaseră de la el. Ei l-au înconjurat cu respectul adânc al smereniei şi evlaviei care se cuvine unui ales al lui Dumnezeu şi au arătat că lovirea lui Arie nu a fost gestul mâniei trupeşti şi neînfrânate, ci dimpotrivă, acela al râvnei de foc pentru adevărul lui Dumnezeu.

(Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa)

Selecție și editare: Sora Gabeiela Naghi

Fiecare zi de suferință, necaz și umilire vă va aducea veacuri și veacuri de fericire, fiindcă voi veți fi răsplătiți cu cetățenia îngerească în Împărăția Sa. Cel ce I se aseamănă lui Iisus în suferință, I se va arăta Lui și în slavă. Rănile și lacrimile voastre, acum ascunse, vor fi luminate de un soare ce nu apune niciodată. Înfrângerile voastre iluzorii pentru binele Sfintei Sale Evanghelii se vor preschimba în biruință triumfătoare ce nu va fi vestită de oameni, ci de îngerii lui Dumnezeu prin răsunetul trâmbițelor.

Mai bine este pentru cei nedrepți să tremure și să plângă acum, decât la Judecată. Dar voi, purtătorilor de Hristos, bucurați-vă că Mesia al vostru este Judecătorul lumii, fiindcă El va judeca cu dreptate. Iată, Același Iisus pe Care Irod a vrut să-l condamne la moarte din iesle, pe care Iuda L-a vândut pentru treizeci de arginți, pe care mai marii iudeilor L-au chinuit și L-au bătut, pe Care Pilat L-a declarat nevinovat și apoi L-a răstignit pe Cruce, care în mari chinuri pe Golgota Și-a dat duhul, Care a înviat cu slavă din mormânt a treia zi și Care S-a înălțat la Ceruri după patruzeci de zile și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, are să vină cu putere și cu slavă.

Va să vină ca Judecător suprem al lumii să judece viii și morții. Va să vină ca Împărat nemuritor, pentru a deschide celor drepți Împărăția cea fără de moarte. În acea împărăție drepții vor străluci ca soarele. Aceasta este credința drepților, a celor smeriți și blânzi, dar neînfricați pe calea cea dreaptă. Această credință nu o pot primi cei ale căror inimi urmează ochilor lor. Această credință este iubită de către cei ce cunosc măreția lui Dumnezeu și dreptatea veșniciei Sale. Pentru ei este o bucurie să mediteze la măreția Dumnezeului Celui Nemuritor, învăluiți fiind de duhoarea morții din jurul lor.

Și bucurie este pentru ei să pășească pe calea dreptății, înconjurați fiind de nedreptate. Măreția dumnezeiască îi atrage și frumusețea dreptății îi captivează. Ei merg pe calea dreptății, dar nu se încred în faptele lor, ci își pun nădejdea în mila lui Dumnezeu. Cu cât sunt mai drepți, cu atât așteaptă cu mai mare înfricoșare Judecata lui Hristos. Dar cei necredincioși de aceea și fac nedreptăți fiindcă ei nu se tem de Judecata lui Hristos. Fericiți sunt aceia care așteaptă venirea Domnului, în putere și în slavă și îi ajută pe frații mai mici ai lui Hristos ca și cum L-ar ajuta pe Hristos Însuși.

(Sfântul Nicolae Velimirovici – „Dicționarul vieții veșnice”, Ed. Egumenița, 2014, pp. 387 – 389)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Porunca a șaptea – „Să nu fii desfrânat” (Deuteronom, 5, 18).

Să nu ai o legătură nelegiuită cu o femeie! Animalele, sub acest aspect, sunt mult mai ascultătoare față de Dumnezeu, decât mulți oameni. Ele se împerechează doar la vremea și în modul pe care Dumnezeu l-a rânduit, în timp ce mulți oameni nu cunosc nici vremea, nici modul acestei legături dintre bărbat și femeie. Cugetul lor este stăpânit de desfrânare, și nu mai fac deosebire între o relație legală cu femeia și o legătură nelegiuită, așa cum omul bolnav nu mai face deosebire între sărat și acru. De aceea, veți auzi deseori pe desfrânați că-și îndreptățesc păcatul. Este la fel ca omul care are febră și gustă pe rând din sare, piper și zahăr. Acela va spune că toate sunt la fel și că nu este vorba despre lucruri diferite, ci despre un lucru cu același gust. Dacă fărădelegea și viața legiuită ar fi fost același lucru, Dumnezeu n-ar fi dat porunca prin Moise poporului Israel: să nu desfrânezi!

Desfrânarea îl distruge pe om sufletește și trupește. Desfrânații își încheie viața plini de răni, durere și delir. Cele mai înfricoșătoare și mai cumplite boli pe care le cunoaște știința sunt cele care se întind în omenire prin desfrânare. Trupul desfrânaților se face o mlaștină împuțită, de care toți fug departe, ținându-se de nas cu mare scârbă. Dacă răul s-ar încheia cu acestea pe care le săvârșesc, lucrul n-ar fi mai puțin înfricoșător. El devine însă mai cumplit când cineva își dă seama că urmașii desfrânaților moștenesc bolile părinților lor, fii și fiicele, chiar și nepoții și strănepoții. Într-adevăr, bolile venite din desfrânare sunt pentru oameni o pedeapsă, așa cum este filoxera pentru vița de vie. Din pricina acestor boli, umanitatea regresează și suferă de sub-natalitate mai mult decât de orice altă boală.

Imaginea este destul de înfricoșătoare, dacă se iau în considerare chinurile și urâțenia, descompunerea și putrejunea trupului din pricina bolilor desfrânării. Imaginea se completează și devine încă mai cumplit când, la urâțenia trupească se adaugă și cea sufletească, consecința acestui rău al desfrânării. Din cauza acestui rău se istovesc și se pierd puterile sufletești ale omului. Bolnavul își pierde ascuțimea minții, adâncimea și înălțimea cugetării, pe care le avea înainte de a se îmbolnăvi. El se arată nesăbuit, abstract, confuz, mut și obosit în permanență. Astfel încetează să fie capabil pentru orice lucrare serioasă. Și-a pierdut caracterul și se predă oricărei patimi cu putere. Se lasă cu ușurință pradă beției, intrigilor, minciunii, furtului și oricărui fel de răutate. Înlăuntrul lui se dezvoltă o ură înficoșătoare împotriva oricărui lucru bun, cinstit, luminat, duhovnicesc și dumnezeiesc. El îi urăște pe oamenii buni, și se luptă în orice mod să le facă rău, să-i întineze, să-i jignească, să-i bârfească și să-i înfiereze. Ca un adevărat mizantrop, desfrânatul este în același timp și urâtor de Dumnezeu. El urăște legile, omenești și dumnezeiești, și de aceea îi disprețuiește și pe toți legiuitorii, și pe cei care păzesc legile. El respinge ordinea, binele, integritatea caracterului, lucrurile și învățăturile sfinte. Se arată ca o adevărată otravă pentru societatea pe care o însângerează și o umple de putoare, așa cum băltoaca împuțită întinează tot mediul din jur. Trupul lui este plin de puroi, ca și sufletul.

Frații mei, iată de ce Dumnezeu, Care pe toate le știe și le vede dinainte, a dat o poruncă împotriva desfrânării, împotriva viețuirii în fărădelege, împotriva relațiilor extraconjugale dintre oameni. În mod special tineretul ar trebui să se găsească departe și să se păzească de acest rău ca de șarpele otrăvitor. De aceea poporul, al cărui tineret se predă vieții trupești desfrânate, nu are viitor. Un astfel de popor va dobândi progresiv tot mai mulți handicapați, întârziați mintal și generații slabe, și până la sfârșit va ajunge supusul unui alt popor sănătos, care va veni să-l robească. Cel care știe să învețe din trecutul oamenilor și al popoarelor, poate afla îndeajuns ce pedeapsă înficoșătoare atârnă deasupra neamurilor și popoarelor desfrânate.

În Sfânta Scriptură este descrisă distrugerea a două cetăți: Sodoma și Gomora, în care nu s-au găsit nici zece oameni drepți și curați. De aceea, Dumnezeu a aruncat de sus asupra lor ploaie de foc și pucioasă, și cele două cetăți au fost înghițite de pământ. În sudul Italiei există până astăzi un ținut care se numește Pompei, care altădată a fost o cetate bogată și luxoasă, în timp ce acum nu este decât o ruină înfricoșătoare, unde oamenii se adună ca să vadă și să-și înfricoșeze sufletul de frică și cutremur. Istoria orașului Pompei este apoximativ aceasta: În orașul Pompei domnea opulența, însoțită de o viață desfrânată și depravată, nemaiîntâlnită în lumea de dinainte. Și deodată a venit pedeapsa lui Dumnezeu. Într-o zi, vulcanul de pe muntele Vezuviu, de lângă cetate, a erupt, și o ploaie de foc, cenușă și sulf a început să acopere cetatea, cu toți locuitorii ei, pregătindu-le un mormânt uriaș.

Popoarele sănătoase care se păzesc de desfrânare, Dumnezeu le oferă orice bun din abundență. Gândiți-vă singuri și spuneți-mi: Pronia Dumnezeiască lucrează nedrept când unui popor mai curat moral decât celelalte îi oferă mai multă sănătate, pace, bogăție și fericire? Frații mei, fie ca Atotputernicul Dumnezeu să vă ajute ca să nu alergați pe cărarea primejdioasă și pierzătoare a desfrânării! Îngerul Domnului să vă păzească cu pace și iubire în casa voastră! Fie ca Maica Domnului să aducă insuflare dumnezeiască fiicelor și fiilor voștri și prin fecioria Ei dumnezeiască să le păstreze trupurile și sufletele neîntinate de păcat, curate și strălucitoare, pentru ca Duhul Sfânt să se poată sălășui înlăuntrul lor, ca să poată rodi doar în ceea ce este dumnezeiesc, în ceea ce este de la Dumnezeu. Amin.

(Sfântul Nicolae Velimirovici-Extras din „Prima Lege a Lui Dumnezeu”, Ed. Egumenița, 2011)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Vasile Voiculescu, “medicul fără de arginţi” şi marele poet isihast al Rugului Aprins, 27 noiembrie 1884–26 aprilie 1963

În coliba-ntunecoasă,
Din carne și os lucrată
A intrat Hristos deodată.
Nu făclie ce se stinge,
Nu icoană ce se frânge,
Ci El Însuși, trup și sânge
Preschimbat pentru făptură
Într-o scumpă picătură,
Dulcea Cuminecătură.
Coliba cum L-a primit
S-a făcut cer strălucit
Cu boltă de mărgărit,
Și pe ea soare și stele
Cu luceferi printre ele.
În mijloc tron luminos
Și pe el Domnul Hristos
Care mult Se bucura.
Duhul Sfânt Se-alătura
Și acolo rămânea
Și acum și pururea.
Și noi Doamne ne-am sculat,
Colibele-am curățat,
Uși, ferestre, toate-s noi.
Doamne, intră și la noi!
Trup tu dormi, somnul te paşte?
Suflete, scoli și cunoaște
Luminos Prunc că Se naște,
În peștera inimii, în palatul Treimii.
Dară Pruncul cine mi-I?
Mi-e Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica Sfântă-n brațe-L ține,
Duhul Sfânt cu drag-L-alină,
Îngeri cu raze se-nchină.
Nu dorm, trupul lin îmi spune,
Ci-ncleștat de grea minune
Stau în mută rugăciune.
Să mai mișc nu se cuvine,
Căci cu Harul care vine,
Raiul tot se află-n mine.

„De ce scrieți, doamnă? În felul în care o faceți! Vreți să intrați la stăpân? Să vă plătească și pe dvstră un patron din presă?”

A venit întrebarea aceasta. Simplu, fără înjurături, fără hate, fără „putinistă” etc.. Știți povestea cu șirurile de înjurături, pe care cu siguranță, le-au primit toți cei care au scris și au devenit „dușmanii poporului”. 

De ce scriu? Eu și alții! Pentru că voi, 80% ați tăcut! Simplu! Pentru că ați ales să tăceți și să lăsați să vorbească doar minciuna. Pentru că ați tăcut și v-ați lăsat de izbeliște bătrânii și pruncii. Pentru că ați ales să tăceți comod.

 Să vă fie „bine”! Așa ați crezut, așa ați făcut. V-a întrebat cineva de ce tăceți? Da. Și a avut vreun răspuns? Nu. Ați tăcut în continuare. Așa cum voi ați ales să tăceți, noi am ales să spunem. Fiecare, partea din adevăr pe care a trăit-o. Parte lăngă parte, s-a făcut un adevăr întreg! Pe care-l trăim toți azi. Că ne convine sau nu. 

Chestiunea cea mai importantă este că noi am făcut-o gratis. Fără să primim nimic în schimb. Doar înjurături, ură, jigniri și tot felul de vorbe urâte. Nu ne-au speriat. Am mers mai departe, cu orice risc! Pentru că da! Cu orice risc asumat! Fără frică! Știți de ce? Pentru că pe noi nu ne interesează să devenim politicieni. Nu avem de gând să câștigăm ceva în urma la ce scriem. Noi dorim doar Adevărul. Atât! 

E mult, e puțin?! Nici nu mai contează. 

Și mai ales, am scris cu toții pentru că nu avem stăpân și nici nu-l căutăm. Unul care să ne plătească. Știți de ce? Pentru că ne căștigăm existența prin ce am învățat. Și am învățat bine. Nu stăm cu mâna întinsă la nici un stăpân din presă! Nu avem de ce. Pentru că noi ne-am cumpărat singuri scaunele pe care stăm la birou și înălțimea lor este direct proporțională cu numărul de cărți citite. 

După ce se va termina toată demența asta, ne vom întoarce fiecare la viața lui. Simplu. Fără pretenții de mari ziariști, scriitori, specialiști etc.. Vom intra din nou în umbra în care am trăit fiecare și vom face din nou ce știm fiecare mai bine. E simplu! Oameni normali cu o viață normală.

Pentru că noi, ăștia „conspiraționiști” avem un singur Stăpân! Și se numește Hristos. Doar El poate fi slujit și la El ne putem raporta ca oameni. Care aparțin unui neam creștin ortodox. Și care știu din proprie  experiență că în afara credinței nu există biruință asupra celui rău și viclean. 

Ne-au fost suficiente Cuvintele: „În lume multe necazuri veti avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!”

„A vorbi despre limba în care gândeşti, a gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. …Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observaţie, această relevaţie am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă”.

„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părţi coincidente, odată este patrie de pământ şi de piatră şi încă odată este numele patriei de pământ şi de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine viaţa se trăieşte”.

„Cinstea vieţii mele şi idealul vieţii mele sunt acelea de a fi aşternutul pe care la nesomn să se poată odihni oricând sufletul ţării.
Visul vieţii mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţării mele când îi este sete de un vin şi de un viu.”

Cinstiți cititori,

Ne aflăm în plin război. Nu e vorba de cel din Ucraina, vorbim de războiul cel dintre noi. Iudele acoperite de veșminte arhierești luptă cu toate forțele pentru a distruge din interior Sfânta Biserică Ortodoxă Română. Uitați-va ce se întâmpla în aceste zile la Mănăstirea Frăsinei, prin uneltirile a doi indivizi, care au făcut pactul cu diavolul: Irineu de la Craiova și Varsanufie de la Râmnicu Vâlcea. Amândoi să plece din scaunele pe care le ocupă abuziv și necanonic.

Vă invit să căutați pe internet rechizitoriul Doamnei Diana Șoșoacă, în care o mireancă spune lucrurilor pe nume, cu cuvinte nu îndeajuns de aspre. Ascultați-l și veți înțelege care este sursa relelor din Biserica noastră.

Presbiter Iovița Vasile

Spune Sfântul Isaac Sirul: „Împacă-te, omule, cu sine-ţi, şi ai împăcat cerul cu pământul!”. Sunt patru principii sau căi de a ne împăca cu noi, adică de a dobândi pacea inimii şi a sufletului, şi anume:

a)Să te mulţumeşti în viaţă cu foarte puţine dintre cele necesare vieţii;
b) Să alegi locul cel mai de jos şi să fii sub ascultare;
c) Sileşte-te să faci mai mult voia altuia decât a ta;
d) Roagă-te lui Dumnezeu să se facă întotdeauna voia Sa întru tine, adică să ne lăsăm în viaţă întru toate în voia lui Dumnezeu şi tot ce ni se întâmplă să credem că sunt după voia Lui. De vom face aceasta, vom avea multă pace în suflet şi mare nădejde de mântuire.

Să ne ostenim ca să nu pierdem pacea inimii, că dacă se tulbură inima omului, se tulbură toate puterile sufleteşti din om, căci inima este centrul vieţii noastre fireşti, adică pământeşti, şi a celei duhovniceşti. Când avem pe Hristos în inima noastră, am împăcat cerul cu pământul, căci Hristos este „Domnul păcii”. Să cugetăm la cuvintele Sfântului martir Papia, care fiind aruncat în foc pentru că nu voia să se lepede de credinţa în Dumnezeu, zicea: „Mai tare arde inima mea pentru Hristos, decât arde focul acesta trupul meu”.

(Din Arhim. Cleopa Ilie, Arhim. Ioanichie Bălan, Lumina şi faptele credinţei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1994, p. 253-254)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi