ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Vasile Voiculescu, “medicul fără de arginţi” şi marele poet isihast al Rugului Aprins, 27 noiembrie 1884–26 aprilie 1963

În coliba-ntunecoasă,
Din carne și os lucrată
A intrat Hristos deodată.
Nu făclie ce se stinge,
Nu icoană ce se frânge,
Ci El Însuși, trup și sânge
Preschimbat pentru făptură
Într-o scumpă picătură,
Dulcea Cuminecătură.
Coliba cum L-a primit
S-a făcut cer strălucit
Cu boltă de mărgărit,
Și pe ea soare și stele
Cu luceferi printre ele.
În mijloc tron luminos
Și pe el Domnul Hristos
Care mult Se bucura.
Duhul Sfânt Se-alătura
Și acolo rămânea
Și acum și pururea.
Și noi Doamne ne-am sculat,
Colibele-am curățat,
Uși, ferestre, toate-s noi.
Doamne, intră și la noi!
Trup tu dormi, somnul te paşte?
Suflete, scoli și cunoaște
Luminos Prunc că Se naște,
În peștera inimii, în palatul Treimii.
Dară Pruncul cine mi-I?
Mi-e Hristosul Dumnezeu
Coborât în pieptul meu.
Maica Sfântă-n brațe-L ține,
Duhul Sfânt cu drag-L-alină,
Îngeri cu raze se-nchină.
Nu dorm, trupul lin îmi spune,
Ci-ncleștat de grea minune
Stau în mută rugăciune.
Să mai mișc nu se cuvine,
Căci cu Harul care vine,
Raiul tot se află-n mine.

„De ce scrieți, doamnă? În felul în care o faceți! Vreți să intrați la stăpân? Să vă plătească și pe dvstră un patron din presă?”

A venit întrebarea aceasta. Simplu, fără înjurături, fără hate, fără „putinistă” etc.. Știți povestea cu șirurile de înjurături, pe care cu siguranță, le-au primit toți cei care au scris și au devenit „dușmanii poporului”. 

De ce scriu? Eu și alții! Pentru că voi, 80% ați tăcut! Simplu! Pentru că ați ales să tăceți și să lăsați să vorbească doar minciuna. Pentru că ați tăcut și v-ați lăsat de izbeliște bătrânii și pruncii. Pentru că ați ales să tăceți comod.

 Să vă fie „bine”! Așa ați crezut, așa ați făcut. V-a întrebat cineva de ce tăceți? Da. Și a avut vreun răspuns? Nu. Ați tăcut în continuare. Așa cum voi ați ales să tăceți, noi am ales să spunem. Fiecare, partea din adevăr pe care a trăit-o. Parte lăngă parte, s-a făcut un adevăr întreg! Pe care-l trăim toți azi. Că ne convine sau nu. 

Chestiunea cea mai importantă este că noi am făcut-o gratis. Fără să primim nimic în schimb. Doar înjurături, ură, jigniri și tot felul de vorbe urâte. Nu ne-au speriat. Am mers mai departe, cu orice risc! Pentru că da! Cu orice risc asumat! Fără frică! Știți de ce? Pentru că pe noi nu ne interesează să devenim politicieni. Nu avem de gând să câștigăm ceva în urma la ce scriem. Noi dorim doar Adevărul. Atât! 

E mult, e puțin?! Nici nu mai contează. 

Și mai ales, am scris cu toții pentru că nu avem stăpân și nici nu-l căutăm. Unul care să ne plătească. Știți de ce? Pentru că ne căștigăm existența prin ce am învățat. Și am învățat bine. Nu stăm cu mâna întinsă la nici un stăpân din presă! Nu avem de ce. Pentru că noi ne-am cumpărat singuri scaunele pe care stăm la birou și înălțimea lor este direct proporțională cu numărul de cărți citite. 

După ce se va termina toată demența asta, ne vom întoarce fiecare la viața lui. Simplu. Fără pretenții de mari ziariști, scriitori, specialiști etc.. Vom intra din nou în umbra în care am trăit fiecare și vom face din nou ce știm fiecare mai bine. E simplu! Oameni normali cu o viață normală.

Pentru că noi, ăștia „conspiraționiști” avem un singur Stăpân! Și se numește Hristos. Doar El poate fi slujit și la El ne putem raporta ca oameni. Care aparțin unui neam creștin ortodox. Și care știu din proprie  experiență că în afara credinței nu există biruință asupra celui rău și viclean. 

Ne-au fost suficiente Cuvintele: „În lume multe necazuri veti avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea!”

„A vorbi despre limba în care gândeşti, a gândi – gândire nu se poate face decât numai într-o limbă – în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decât exprimată în limba română. …Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observaţie, această relevaţie am avut-o abia atunci când am învăţat o altă limbă”.

„Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate şi frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părţi coincidente, odată este patrie de pământ şi de piatră şi încă odată este numele patriei de pământ şi de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine viaţa se trăieşte”.

„Cinstea vieţii mele şi idealul vieţii mele sunt acelea de a fi aşternutul pe care la nesomn să se poată odihni oricând sufletul ţării.
Visul vieţii mele este să fiu cina la care stă vorbirea ţării mele când îi este sete de un vin şi de un viu.”

Cinstiți cititori,

Ne aflăm în plin război. Nu e vorba de cel din Ucraina, vorbim de războiul cel dintre noi. Iudele acoperite de veșminte arhierești luptă cu toate forțele pentru a distruge din interior Sfânta Biserică Ortodoxă Română. Uitați-va ce se întâmpla în aceste zile la Mănăstirea Frăsinei, prin uneltirile a doi indivizi, care au făcut pactul cu diavolul: Irineu de la Craiova și Varsanufie de la Râmnicu Vâlcea. Amândoi să plece din scaunele pe care le ocupă abuziv și necanonic.

Vă invit să căutați pe internet rechizitoriul Doamnei Diana Șoșoacă, în care o mireancă spune lucrurilor pe nume, cu cuvinte nu îndeajuns de aspre. Ascultați-l și veți înțelege care este sursa relelor din Biserica noastră.

Presbiter Iovița Vasile

Spune Sfântul Isaac Sirul: „Împacă-te, omule, cu sine-ţi, şi ai împăcat cerul cu pământul!”. Sunt patru principii sau căi de a ne împăca cu noi, adică de a dobândi pacea inimii şi a sufletului, şi anume:

a)Să te mulţumeşti în viaţă cu foarte puţine dintre cele necesare vieţii;
b) Să alegi locul cel mai de jos şi să fii sub ascultare;
c) Sileşte-te să faci mai mult voia altuia decât a ta;
d) Roagă-te lui Dumnezeu să se facă întotdeauna voia Sa întru tine, adică să ne lăsăm în viaţă întru toate în voia lui Dumnezeu şi tot ce ni se întâmplă să credem că sunt după voia Lui. De vom face aceasta, vom avea multă pace în suflet şi mare nădejde de mântuire.

Să ne ostenim ca să nu pierdem pacea inimii, că dacă se tulbură inima omului, se tulbură toate puterile sufleteşti din om, căci inima este centrul vieţii noastre fireşti, adică pământeşti, şi a celei duhovniceşti. Când avem pe Hristos în inima noastră, am împăcat cerul cu pământul, căci Hristos este „Domnul păcii”. Să cugetăm la cuvintele Sfântului martir Papia, care fiind aruncat în foc pentru că nu voia să se lepede de credinţa în Dumnezeu, zicea: „Mai tare arde inima mea pentru Hristos, decât arde focul acesta trupul meu”.

(Din Arhim. Cleopa Ilie, Arhim. Ioanichie Bălan, Lumina şi faptele credinţei, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1994, p. 253-254)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Când ne rugăm, trebuie să ne lăsăm cu totul în voia lui Dumnezeu.
Oricât de multe făgăduinţe îi sunt făcute rugăciunii creştine: Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide (Matei 7, 7), totuşi nu trebuie niciodată să gândim că, dacă cerem ceva de la Domnul, neapărat trebuie să şi dobândim.
Fiecare rugăciune creştină trebuie în mod obligatoriu să se încheie întotdeauna aşa: „Facă-se nu cum voiesc eu, Doamne, ci cum voieşti Tu” – adică, „fie în toate voia Ta cea sfântă: bucură-ne cu mile sau asupreşte-ne cu necazuri, numai curăţeşte sufletul nostru, numai fă-l plăcut Ţie”.
Când vă rugaţi, aşteptaţi cele dorite, dar nu hotărâţi dinainte că aşa va hotărî şi Domnul, ci lăsaţi aceasta în voia Lui cu deplina supunere de a primi de la Domnul ceea ce va binevoi El să vă trimită. Lipsa acestei supuneri stâlceşte rugăciunea şi o lasă fără putere: căci fără ea rugăciunea va avea sensul acesta: vrei, nu vrei, Doamne, dă-mi.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Editura Egumeniţa, Galaţi, p. 27)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Unul dintre oraşele Rusiei centrale, care trecuse rând pe rând în mâinile taberelor aflate în luptă, a ajuns sub o stăpânire nouă; în orăşelul cu prici­na se afla o femeie, soţie de ofiţer rus, cu cei doi copii ai săi. Se ascunsese la marginea oraşului, într-o căsuţă lăsată în părăsire, şi hotărâse să aştepte mo­mentul când va putea să fugă.

Oda­tă, seara, cineva i-a bătut la uşă. Înfio­rată, femeia a deschis uşa şi s-a trezit în faţa unei tinere care i-a zis: „Sun­teţi cutare, nu-i aşa? Trebuie să fugiţi neîntârziat, fiindcă aţi fost trădată şi în noaptea asta vor veni să vă ridice”. Uitându-se la ea, mama şi-a arătat co­piii: „Unde să fug? Cu ei n-o să ajung departe, şi o să ne recunoască îndată!”

Şi atunci, tânăra cu pricina, care era doar o oarecare vecină, s-a preschim­bat dintr-o dată în acea fiinţă mare pe care o desemnează cuvântul evan­ghelic aproape: „Nu! Nu o să vă cau­te, căci în locul dumneavoastră o să rămân eu”. „Dar o să vă împuşte!”, a zis mama. La care tânăra a zâmbit din nou: „Da! Dar eu n-am copii”.

Şi ma­ma a plecat, iar tânăra a rămas. Au ve­nit noaptea târziu, au prins-o pe tână­ră (o chema Natalia) şi au împuşcat-o. Noi ne putem închipui însă o mulţime de lucruri dincolo de aceste fap­te, şi ni le putem închipui nu cu fante­zia pură, ci prin imagini din Evanghe­lie. Mama a plecat cu copiii, Natalia a rămas singură în casă, în seara ce se lăsa, în noaptea ce se lăsa. Era întu­neric, frig şi singurătate. Şi nu o aş­tepta nimic decât o moarte prematu­ră, violentă, cu nimic meritată, nimă­nui trebuitoare, moartea altei femei, care avea să devină moartea ei pur şi simplu din dragoste. Aceasta nu ne aminteşte, oare, de noaptea din gră­dina Ghetsimani?

(Din Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii, Editura Sophia, 2009, p.45)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Domnule Irineu Popa,

Sunt preotul pensionar Iovița Vasile din Sânmihaiu Almasului, judetul Salaj.

Cu întristare urmărim acțiunile dușmănoase pe care le desfășurați împotriva Bisericii noastre. În virtutea datoriei pe care Dumnezeu a pus-o asupra noastră, aceea de a apăra Biserica și Sfânta Credință Ortodoxă, vă rugăm:

1.Să retrageți toate măsurile abuzive îndreptate împotriva Mănăstirii Frăsinei. Acțiunile dumneavoastră arată clar că militați pentru distrugerea Bisericii Ortodoxe Române din interior.

2.Să plecați urgent din scaunul mitropolitan, pentru ca Biserica să-și poată alege un păstor vrednic. Faptul că ați fost prezent în Creta, în 2016, și ați semnat documentele eretice, vă așează în rândul ereticilor.

Toți pseudo-ierarhii români vă faceți vinovați de starea în care ați adus Biserica noastră. Ați îngăduit ca Sfintele Mănăstiri Sihăstria Putnei și Neamț să fie pângărite de sodomiți și sataniști, cărora le-ați dat posibilitatea să-și desfășoare fărădelegile, sub masca binelui. Ați participat la reuniunea cmb de la Karlsruhe, stând alături de sodomiți și sataniști, pe care i-ați primit, acordându-le drepturi depline. Ce caută aceste grupuri într-un organism babilonic numit ,,al bisericilor’’? Le considerați ,,biserici’’ , așa cum ați hotărât în Creta?

,,Împotriva Adevărului n-avem nici o putere. Avem pentru Adevăr (II Corinteni 13, 8). Dumnezeu Atotputernicul ne-a dat două arme, cărora nimerni nu le poate sta împotrivă: anatemaîmpotriva ereticilor, cuprinsă în Sinodiconul de la Duminica Ortodoxiei, pe care l-ați scos din cărțile bisericești, și puterea de a lega și dezlega. Ne vom folosi de acestea și ne vom apăra Biserica de toate uneltirile diavolului și ale slugilor sale.

Presbiter Iovița Vasile              2 decembrie 2022

„M-a întrebat un bătrân odată: „Părinte Paisie, dar ce-i aceea mândrie, părinte, cum vine?” (El umbla iarna cu capul gol şi desculţ, prin zăpadă.) „Frate Gheorghe, mândria este atunci când ai să socoteşti că tu eşti ceva mai mult decât altul, că eşti mai bun, mai frumos ca altul…” „Săracu’ de mine, părinte Paisie, eu să am ceva bun? Dar ce am eu bun?”. A stat opt ani cu mine… Părintele Ghenadie Avătămăniței. Nu vedea nici el, săracul, ca şi mine…

Iaca, asta e mândria: când te socoteşti că ştii mai mult decât altul, că poţi ceva mai bine decât altul. Asta e mândria. Şi e foarte periculoasă, că nu-i place lui Dumnezeu mândria asta. Că dacă socoteşti că ştii mai mult, că poţi mai mult, că faci mai mult, să nu păţeşti ca acela care socotea că face, că drege, că posteşte, iar cel de lângă uşă plângea şi îşi bătea pieptul că nu are nimic bun. Şi a câştigat mai mult decât acela care socotea că are ceva de la el însuşi – Vameşul şi Fariseul…

Că Mântuitorul a zis: „Când veţi împlini vreo poruncă, să spuneţi aşa: “Rob netrebnic sunt eu, şi n-am făcut decât ceea ce eram dator a face”. De câte ori te mânii, mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Când te mânii, acolo e duhul răzvrătirii, duhul mândriei, duhul slavei deşarte, să ştii. El te îndeamnă să nu te smereşti – „Ce, eu sunt chiar atâta de lepădat?!”

Că vezi, eu pot să zic aşa, singur: „Măi oameni buni, da’ păcătos mai sunt, da’ prost mai sunt, da’ rău mai sunt, măi”… Dar ia să mă facă altul prost şi urât, să vezi cum mă umflu şi mă mânii asupra lui – „Ce te interesează? Ce te ocupi de mine? Ce cutare…?”  Ei, apoi asta-i smerenie? Atunci când altul te ocărăşte şi te smereşte fără voia ta, atunci să vezi dacă poţi zice: „Aşa mi-a trebuit, aşa trebuie, Dumnezeu i-a poruncit să facă aşa, pentru că şi eu am ocărât pe altul”. Asta-i smerenia cea adevărată, nu când zic eu că-s prost. Când te ocărăşte celălalt, atunci să faci dovada că eşti smerit, atunci să spui iute: „Dumnezeu îi porunceşte să mă ocărască”. Când îţi ia cineva lucrul cu sila: „Dumnezeu îi porunceşte să mi-l ia, pentru că şi eu am luat de la altul…”. Când te mută cineva cu de-a sila, de ici-colo: „Dumnezeu îmi schimbă locul, ca să-mi schimb eu năravul şi obiceiul…”. Asta ar fi smerenia cea adevărată. Dacă-ţi cere cineva haina, dă-i şi cămaşa. Dacă te loveşte peste partea dreaptă, întoarce-i şi partea cealaltă. Apoi vezi: poţi face treaba asta? Că noi trebuie să urmăm după porunca lui Hristos. Dar noi… Dacă îţi dă cineva una peste față, tu îi dai patru înapoi – îi întorci împătrit. Aşadar, noi nu urmăm porunca lui Hristos.

Când eram şi eu mai tânăr, mă punea stareţul la încercare. Odată m-a scos afară din biserică. Eu cântam la strană şi cântam şi eu în felul meu, „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, şi mi se părea că tare cânt frumos, şi mă mândream în inima mea. Şi o dată intră stareţul şi, când mă aude, îmi dă un ghiont şi – afară! „Ieşi afară, măgarule, ce ragi aşa?”. Mie mi se părea că eu cânt tare frumos şi, când colo, uite aşa am păţit. Şi mă gândesc şi acum: săraca mândrie, cum se agață ea de toate tiviturile.

M-am pomenit odată aici cu un om tânăr. Era el aşa, cam delicat, venea de la Bucureşti – şi m-a întrebat: „Dumneata eşti părintele Paisie?” Şi i-am răspuns aşa: „D’apoi ar mai fi şi alţii, n-oi fi numai eu”. Dar el a zis: „Am auzit de dumneata şi am venit să te văd”. Şi atunci i-am zis eu cuvântul acesta:

Să nu crezi tot ce auzi

Să nu faci tot ce poţi

Să nu spui tot ce ştii

Să nu dai tot ce ai.

Vai de acel om căruia îi va prisosi mai mult lauda decât viața şi faptele.

Din dragoste izvorăşte smerenia. Că dacă iubeşti pe cineva, nu-l ocărăşti, că se scârbeşte; nu-l superi, că tânjeşte. Că dacă apuci să superi pe cineva, săracu’, nici nu poate mânca, nici nu se poate ruga, nici nu poate dormi. Aşadar, faci în toate chipurile să nu superi pe nimeni. Dar nu se poate să nu superi chiar pe nimeni; poate fără să-ţi dai seama spui un cuvânt mai tulburător. Dar cum te-ai întâlnit cu cel pe care l-ai supărat, îndată fă-i plecăciune: „Iartă-mă, dragul meu, că te-am supărat”. Şi când ai zis „iartă-mă”, a ieşit deodată toată supărarea, s-a spart totul, n-a mai rămas nimic. Şi când se uită diavolul într-acolo, vede că a rămas păcălit… nu mai rămâne nimica scris.

Nici prin cap să nu-ţi treacă să placi oamenilor… Să fii mai necinstit de oameni, asta da. Şi ce dacă spune lumea că ai păcate? Ce, nu ai? Trebuie să răbdăm ocările, tată, pentru că aşa ne-a lăudat Mântuitorul Hristos: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine”. Trebuie să răbdăm toate, cu smerenie, tată; să răbdăm cu smerenie pentru dragostea lui Hristos. Doar vom câştiga şi noi – nu tot raiul, ci numai un colţişor, cât de mic.

Ţi se pare grea smerenia, tată… Dar încearcă întâi şi vezi dacă poţi ridica piatra, şi după aceea spune „nu pot”. Smerenia inimii izvorăşte din dragostea cea pentru Dumnezeu, tătucă”.

Părintele Paisie Olaru

(Fragment din «Parintele Paisie De la Sihla», Editura Bizantina, Bucureşti, 1999)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Cu vrerea și ajutorul PreaBunului Dumnezeu, credincioși din mai multe județe ale țării s-au reunit în nord-vestul țării, într-un sfânt locaș, asupra căruia pseudo-epicopul care ocupă abuziv scaunul episcopal, nu are putere. Sfânta biserică e un așezământ nou, ridicat prin jertfelnicia credincioșilor alungați din bisericile lor. De remarcat că aceiași credincioși au mai zidit un locaș de cult, care însă a fost răpit banditește de șleahta ecumenistă care s-a înstapânit peste  sediul Sfintei Episcopii.

Avându-L ca Mare Arhiereu pe Domnul Iisus Hristos, clericii din câteva provincii, cinci preoți și un diacon, au săvârșit Slujba cu Priveghere. O seamă dintre credincioși s-au spovedit și s-au pregătit pentru Sfintele Slujbe din 30 noiembrie.

A doua zi, s-a citit Acatistul Sfântului Apostol Andrei. La ceasul cuvenit, a început Dumnezeiasca Liturghie, iar credincioșii de toate vârstele s-au împărtășit  cu Preacuratele Taine.

Cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ioan Ungureanu din Parohia liberă de ecumenism Schit-Orășeni, județul Botoșani. Sfinția Sa a stăruit cu deosebire asupra acestor vremuri de prigoană și a celor care vor veni, deoarece Biserica lui Hristos își va împlini misiunea sa mântuitoare până la a Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos, în condiții grele, datorită vrăjmașilor din interior și a celor de afară.

S-a săvârșit apoi Taina Sfântului Maslu, așteptată cu drag de toți credincioșii.

După ce s-au încheiat Sfintele Slujbe, păstorii și credincioșii au ieșit în curtea bisericii, unde a fost pregătită agapa frățească, prin grija Părintelui și dărnicia păstoriților săi. A fost un plăcut prilej de revedere și de convorbiri duhovnicești. La sfârșit, credincioșii au mulțumit PreaBunului Dumnezeu pentru pronia Sa, Părintelui și gazdelor pentru osteneală, și s-au îndreptat spre casele lor.

Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrurile Tale și niciun cuvânt nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale.

Presbiter Iovița Vasile

de Adrian Păunescu

S-au adunat necazuri mari pe ţară
şi păsările negre se rotesc
de parc-ar aştepta-o să şi moară
şi să se stingă neamul românesc.

Cu inima în tâmplă stau de veghe
şi n-am cui spune presimţirea mea
că dacă va pieri iubirea veche
iubirea nouă nu va rezista.

Acum, ca-n magica fatalitate,
ce ne-a-nsoţit nimicitor mereu,
nu ştiu de ce ni se întâmplă toate
şi, Doamne, apără poporul meu.

N-avem nevoie de vărsări de sânge
pentru-a redeveni aceiaşi fraţi,
nu mai au lacrimi mamele spre-a plânge
mormintele copiilor plecaţi.

Din una-n alta şi din toate-n una,
periculos şi cinic circuit,
şi suntem mai pândiţi ca totdeauna
şi limba-n gură ni s-a veştejit.

Nevoile ne trag de steag spre bernă,
cei laşi aţâţă focuri în popor,
dar România s-a născut eternă
şi singură, şi ţinta tuturor.

Şi trebuie o radicalizare
şi trebuie un nou, cinstit impuls,
pentru-a reface România Mare
şi-a pune-n umăr iarăşi braţul smuls.

Dar cel mai mult aici, la noi acasă,
ne trebuie concordia de fond,
să nu cădem în planetara plasă
a transformării patriei în front.

Nu ne iubeşte nimeni decât cerul,
avem duşmani ce ne-ar zvârli la câini,
ca-n Mioriţa, noi suntem oierul
aflat sub ruga propriilor mâini.

S-au adunat necazuri mari pe ţară,
dobânzile fărădelegii cresc;
vegheaţi ca ţara noastră să nu moară,
să nu se stingă neamul românesc.

1 Decembrie 2022

„Prieteni, este un ceas deosebit de important. Mă bucur că sunteți atâția.Trebuia să fiți de trei ori mai mulți! Fiți atenți aici. Suntem cu un picior în groapă. Dacă nu punem picioru-n prag, se duce România noastră. Suntem atacați din toate părțile și știți foarte bine că ne înconjoară și ne silesc cu legi făcute de ei, de ticăloșii ăștia care își bat joc de Țara Românească pentru că noi suntem foarte slabi !

Își bat joc de noi, ne-au înconjurat cu legi care distrug românitatea, sunt în folosul minorităților de toate felurile, de la cele sexuale, la cele etnice. Noi nu avem libertatea să ne spunem cuvântul pentru că stă justiția pe capul nostru și ne bagă la pușcărie. Să vă spun care este realitatea și care este mecanismul pe care ei îl folosesc ca să ne țină sclavi:

Parlamentul. Parlamentul trebuia să fie al nostru, nu al lor. Asta-i vina noastră, a tuturora, a noastră, români care n-am ieșit la alegeri, care ne-am lăsat să ocupe ei majoritatea-n parlament. Votează legile pe care ei le vor. Le transmit rapid președintelui, care este sclavul ocultei internaționale, el le semnează rapid și justiția este obligată să aplice legile.

Justiția românească la ora actuală a înlocuit securitatea Anei Pauker care-a ucis două milioane de români, justiția nu poate să facă altceva decât să aplice legile. Legile sunt făcute în Parlament. Ocupați Parlamentul. Fără asta nu reușim să facem nimic !

Fiți atenți aici, religia noastră propovăduiește toleranța. Noi suntem de-o toleranță imbecilă. Toți ne calcă-n picioare pentru că noi suntem toleranți. Nu se mai poate ! Românii și-au făcut istoria și cu baioneta, nu numai cu pălăvrăgeala. Nu numai cu meetinguri. Dacă nu suntem fermi, dacă nu punem picioru-n prag, anul viitor nu ne mai adunăm aici. O să ne ducă Mossad-ul acolo unde vrea el.

Vă urez și vă rog să nu aruncați blestemul pe istoria românilor pierzând România Mare de care noi răspundem. Eu mai puțin, pentru că mi-am făcut datoria pe front. Voi, voi puneți piciorul în prag, măi români, măi ! Nu mai dormiți în papuci ! Și cu asta, gata !”

Dumnezeu AtotPuternicul să fie cu noi.

Fiule, dacă dorești să slujești Domnului, slujește cu precădere Aceluia. Precum ostașul conducătorului din această lume se supune tuturor poruncilor acestuia, tot astfel și cel ce slujește Părintelui ceresc trebuie să păzească rânduielile cerești. Ostașul pământesc, fiind pregătit și prompt, este trimis în orice loc și nu se scuză din cauza soției și a copiilor. Cu atât mai mult ucenicul lui Hristos trebuie să se supună poruncilor Atotputernicului fără murmur. Ostașul pământesc merge la război împotriva dușmanului văzut; cu tine însă, nu încetează să se împotrivească zilnic dușmanul nevăzut. Acela se luptă contra trupului și a sângelui; tu însă, te înfrunți cu răutatea duhurilor întru cele cerești. Acela se folosește de arme materiale împotriva dușmanului trupesc; tu însă ai nevoie de mijloace duhovnicești contra duhurilor dușmane. Armele aceluia sunt obositoare și greu de purtat, uneltele tale, însă, „bune sunt și ușoare” (cf. Matei 11, 30) de purtat, dacă vrei într-adevăr să le porți.
Acela, după ce a învins pe dușman, se întoarce acasă la soție și la copii; tu, însă, după nimicirea dușmanului, vei intra cu toți sfinții în împărăția cea cerească. Pentru osteneala pământească, acela primește o casă materială; tu, însă, pentru strădania duhovnicească, vei primi cerescul dar.

(Sfântul Vasile cel Mare, Învățătură către fiul duhovnicesc, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, pp. 14-15)

Selecție și redactare: Sora Gabriela Naghi

Părintele aşeza măsuţa din lemn pe zidul dinspre răsărit, transformând-o într-un mic altar, pe care puse tot ce avea în mica boccea luată din chilia lui de la mănăstirea Brâncoveanu. El aprinse o lumânare pe un sfeşnic de lemn, cu un chibrit din singura cutie luată cu el în boccea. Alături puse crucea sfinţită, cât şi Sfânta Evanghelie.Aşezat în genunchi pe lespedea rece, Părintele trecu imediat în lumea marei spiritualităţi divine, mulţumindu-I Domnului Atotputernic pentru revărsarea harului Sau, peste omeneasca sa existenţă.

După un timp, veni în inspecţie ofiţerul de serviciu, însoţit de gardianul de pe secţia respectivă, ridicând capacul vizetei de la celula Părintelui Arsenie şi văzându-l cum se ruga. Când deschiseră uşa celulei, imediat după vizionarea prin vizetă, văzură cu stupoare şi groază, ca aceasta era complet goală. Cu cât priveau mai mult celula goală, cu atât întreaga lor fiinţă se tulbură. Gardianul, care provenea din mediul ţărănesc din zonă, avea binele şi mila înnăscute în fiinţa sa. El fusese tulburat că trebuia să ţie închis un preot, care era un sfânt, care se ruga tot timpul în genunchi Domnului Atotputernic.

Ochii celor doi se măreau în orbite, în timp ce sângele adunat în capul lor, le transforma figura într-un cuptor în flăcări, aproape de a ţâşni prin piele. Atât ofiţerul, cât şi gardianul îşi scuturau întregul corp, să se poată trezi din cel mai mare coşmar trăit de ei vreodată. Cu cât se uitau mai atent în celulă, cu atât aceasta apărea complet goală. Deja prin minţile celor doi se depanau scenariile cele mai sumbre, de arestare şi de anchetă prin tortură, pentru dezvăluirea întregii operaţii de facilitare a evadării unui deţinut, aflat în timpul anchetei.

Nevenindu-le să creadă acea realitate, amândoi se proptiră în uşă pentru a o închide cu cheia, după care, plini de emoţie, cu mâinile tremurând, au dat la o parte capacul vizetei, uitându-se fiecare pe rând, din ce în ce mai derutaţi, având fiecare din ei senzaţia că şi-au pierdut minţile. Revenindu-şi treptat din acel şoc groaznic, au început să se uite pe rând, prin vizeta, nevenindu-le să creadă că deţinutul lor, părintele Arsenie Boca, stătea nemişcat în genunchi, lipit de măsuţa pe care era aprinsă lumânarea şi având alături Sfânta Evanghelie.

Starea lor psihică şi nervoasă se înrăutăţea, pe măsură repetării deschiderii celulei, neaflând pe nimeni înăuntru şi cea de privire pe vizeta, în care Părintele Arsenie era înăuntru în carne şi oase. Ofiţerul cu faţa congestionată, dându-şi seama că se afla în pragul demenţei, ordona gardianului să vie cu el, îndreptându-se ca hipnotizat spre biroul comandantului său, aflat în apropierea porţii de intrare în cetate. Între timp, un alt securist, alarmat de turbulenţa creată în legătură cu celula părintelui Arsenie, dădu telefon comandantului securităţii din Făgăraş, să vie de urgenţă acolo.

Întreaga formaţie de securişti se îndreptă spre celula în care era încarcerat Părintele, fiind siguri că atât ofiţerul de serviciu cât şi gardianul, delirează din motive pe care erau siguri că le vor afla imediat. În drumul spre celulă, securistul şef îl apostrofă pe ofiţerul de serviciu, acuzându-l de incompetenţă şi de labilitate psihică, cât şi de faptul că este sub influenţa unui misticism retrograd. Ajuns în faţa celulei cu probleme, şeful securităţii se apropie de uşă şi, dând la o parte clapeta vizetei, îl văzu pe Părintele Arsenie.

Cu fața radiind de victorie, el se adresă dispreţuitor atât gardianului, cât în special ofiţerului de serviciu, anunţându-i că viitorul lor va fi mai mult decât sumbru, ei fiind implicaţi într-o acţiune de derutare şi de inducere în eroare a comandamentului securităţii, urmând să se stabilească în slujba cărui serviciu străin se află.

Venirea zgomotoasă şi plină de orgoliu a conducerii securităţii dădu loc la un spectacol unic. Întreaga superioritate şi siguranţa de sine a proaspătului comandant de securitate se dezumflă ca balonul înţepat de ceva ascuţit, când ofiţerul de serviciu, cu faţa crispată de iritare, smulse cheia celulei din mâna gardianului, deschizând brusc uşa. În faţa tuturor apărea celula goală, aşa cum raportase ofiţerul de serviciu, care-i strigă ieşit din fire, să-i spuie cărui serviciu străin aparţine acel comandant. Comandantul zonei de securitate Braşov, având gradul de colonel, se deplasă a doua zi la Făgăraş, unde se declanşase un mare scandal, în cadrul cadrelor de acolo. Cazul respectiv ajunsese şi la organele superioare de partid care coordonau întreaga zonă. Ei veniră special să vadă “ce elucubraţii pot scoate nişte cadre de partid, insuficient pregătite şi influenţate de curente mistice retrograde”.

O comisie compusă din medicul şef al municipiului Braşov, şeful regionalei de partid, cât şi a celei de securitate, fu întrunită în plen pentru a rezolva manifestările retrograde recente. Cercetările întreprinse de aceştia au decurs la fel ca cele anterioare, văzându-l pe părintele Arsenie prin vizetă şi dispărând atunci când se descuia uşa celulei. Atunci s-a produs unul din puţinele cazuri de mare compromis şi de păstrare sub totală tăcere a unui fenomen pe care atotştiutorul partid marxist-leninist nu l-a putut explica.

De comun acord, într-un context de păstrare totală a secretului, s-a ajuns la o hotărâre unică, de punere în liberate a călugărului preot Arsenie Boca. Această decizie era singura care putea rezolva acel inexplicabil eveniment.

Sursa: Dan Lucinescu – Părintele Arsenie Boca, un sfânt al zilelor noastre, editura Siaj, 2009, pag. 53-55 via http://www.fericiticeiprigoniti.net/…/256-parintele…

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

„Tu fă bine și așteaptă răul. Binele ti-l va răsplati Dumnezeu. Dacă oamenii – rudele ți-ar face bine, ție ce cruce ți-ar mai rămâne? Tu ești călugăriță și, ca atare, trebuie să te bucuri de necazuri, ca să câștigi plata de la Dumnezeu pentru tot ce suferi – cu bună știință și răbdare – de la frați.

Deci roagă-te pentru cei ce te blastămă, fă bine celor ce-ți fac rău; celui ce-ți cere – nedrept – dă-i tot ce-i trebuie lui, din lacomie. Cu alte cuvinte, nu te împotrivi răului când te asuprește cu nedreptate, ca să nu calci legea iubirii de Dumnezeu și de oameni, indiferent cum sunt ei. Tu fii cum trebuie. Tu să ai grijă să nu zici rău absolut nimănui, indiferent ce nedreptate ți-ar face, -pentru că iertându-le toate, așa urmezi lui IISUS, așa ții (împotriva firii, sau mai bine zis mai presus de fire) legea lui Dumnezeu – a iubirii. Că toți sunt fiii lui Dumnezeu, chiar dacă ei tăgăduiesc asta, iar tu trebuie să știi că și ei au un suflet de mântuit.”

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Fii blând și bun cu toți, ne îndeamnă Părintele Serghie, că toți sunt în nevoi, bolnavi cu toții. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deși ne pare că le merge bine, de stai să cugeți ce i-a fost hărăzit omului să fie, și ce-a ajuns, nu poți decât să plângi de mila lor, și-a ta. Pe lângă asta, sunt necazurile vieții; numai citește ziarul și-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin și suferință.

N-au, oare, toți acești oameni nefericiți nevoie de mila și bunătatea ta? Fiecare om pe care Domnul ți l-a scos în cale să simtă că ți-e drag, că-i vrei binele și că ai dorința vie de a-l ajuta. Să simtă, adică, toți iubirea ta.

Și cum să nu-i iubești pe toți, când sunt cu toții de mare preț în ochii lui Dumnezeu! Când fiecare, cum spune Dostoievski, mărunt și neînsemnat cum e, are o soartă măreață și zguduitoare, vrednic de luat în seamă și de plâns. Că pentru toți, până la unul, S-a întrupat și S-a jertfit Hristos.
Părintele Serghie spune sus și tare că niciodată nu-i prețuim pe oameni așa cum se cuvine și de aceea pe cei care par că sunt mai de necinste, tocmai pe aceia cu mai multă cinste să-i întâmpinăm (cf. I Corinteni 12, 23).

(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie, Editura Sophia, București, 2007, p. 97)

Selecție și editare; Sora Gabriela Naghi