ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Foarte interesantă este povestea acelor trei tineri care ardeau în cuptorul Babilonului, pedepsiți pe nedrept. Mai era încă o persoană acolo, iar persoana aceasta, a patra, era Duhul lui Dumnezeu care îi proteja de durere.

Omul are acest apărător care se identifică cu toată povara vieții, că de aceea Dumnezeu dă îngerul păzitor. Nu-l dă pentru cine știe ce calcule, socoteli, adică să fie complice omului, să avem noi în viața noastră dezordonată un păzitor care, orice am face, să ne scoată la liman. Nu! Dumnezeu i-a dat omului umilința, smerenia, i-a dat greutățile ca să se călească, să învețe ascunzișurile vieții. Îngerul îl ajută să treacă peste toate, între om și înger trebuie să se stabilească o relație care să dureze până la mântuirea sufletului. Dacă relația dintre om și înger se rupe, omul rătăcește, îngerul se depărtează, diavolul vine și câștigă fără luptă.

Când vine monahul la călugărie și-l întreabă starețul: De ce-ai venit frate? Dorești viața duhovnicească de bună voie? Da. Dar să știi că aici vei avea încercări grele, umilințe, smerenie, fel de fel de lucruri care nu-ți vor fi pe plac. Numai lucrurile care nu-ți plac la prima vedere îți întăresc sufletul și răbdarea, te pregătesc pentru o viață de ales…

(Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin și morala unei vieți câștigate, Editura Credința Strămoșească, pp. 158-159)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Nu există îndoială că trăim vremurile cele din urmă! Și una dintre cele mai puternice mărturii este faptul că toți credincioșii și necredincioșii prevăd limpede, chiar în ignoranța lor, că ceva se pregătește și ceva foarte serios urmează să se întâmple. Sunt siguri că se finalizează un eveniment decisiv pentru istoria lumii în taină deplină. Mai mult sau mai puțin, așa simțim toți!

Ca arhondar în Sfântul Munte în jurul anilor 80 primeam multe astfel de întrebări de la vizitatori, și ca să știu ce să le răspund m-am dus să mă sfătuiesc cu Părintele Paisie. Cât a vorbit cu ceilalți din față, i-a încredințat că evenimentele legate de antihrist sunt departe, de aceea trebuie să ia seama și să-și pună în ordine viața, și mai ales să afle pacea și liniștea lăuntrică prin Spovedanie și prin Sfânta Împărtășanie.

Când am rămas însă doar noi doi, m-a privit grav și mi-a zis:

„Acum când suntem între noi, vom spune lucrurilor pe nume, dar mai întâi îți voi arăta ceva!” S-a ridicat și a intrat în chilia lui, apoi s-a întors peste puțină vreme ținând o cutie în mână, pe care a deschis-o și mi-a întins în față cinci-șase cartoane de hârtie. Unul era din China și avea copci negre, și în centru, cu numere roșii mari, se observa bine numărul 666. Al doilea carton era din Argentina și deasupra lui erau niște puncte și în dreptul lor se distingea bine numărul 666. O cutie lungă și îngustă era din Rusia, a patra din Africa, cu același număr deasupra.

L-am privit cu uimire și l-am întrebat pe Bătrân: „Cum vă explicați sfinția voastră că acest număr se impune în astfel de țări care nu se înțeleg între ele?” Și Bătrânul a clătinat din cap și a zis: „Spune-mi acum, ce comuniune poate să existe între China și Argentina, între Rusia și Africa? Am căutat să aflu răspunsul și i-am întrebat pe unii care puteau să afle astfel de lucruri din America. Și mi-au răspuns că există o structură internațională ce funcționează ca o organizație ascunsă și care promovează neapărat produsele care au deasupra lor numărul 666.”

„Prin urmare, în mod cert, l-am întrerupt, cei care pun numărul 666 pe produse sunt controlați de această organizație și astfel, promovându-și produsele, în fond lucrează pentru interesele organizației.”

Bătrânul a fost de acord:

„Întocmai!”
„Avva, l-am mai întrebat, le-ai spus mai înainte oamenilor că acestea sunt lucruri îndepărtate. Cât de îndepărtate sunt? Să spunem, noi le vom trăi?” Bătrânul a devenit foarte grav și mi-a răspuns:

„Eu nu, tu însă da!”

„Avva, gândul însă îmi zice ceva: că orice fenomen care precede venirea lui Antihrist, are nevoie de timp pentru pregătire, ca să se maturizeze și să se impună. În chip firesc această pregătire ar avea nevoie de multe decenii, nu-i așa?”

„Nu, a zis acesta clătinându-și negativ capul, cu cât ne apropiem de vremurile acelea, lucrurile vor deveni tot mai precipitate până când se vor termina să evolueze cu o rapiditate fulgerătoare. Televizorul nu va apuca să-i înștiințeze pe oameni de noile evenimente. Și toată această   lucrare va fi socotită ca un triumf al răului și al lui antihrist, în timp ce în realitate Hristos va îngădui această evoluție, proniindu-i pe copiii Săi și scurtând vremea suferinței lor.”

După aceea a zâmbit.

„Cât timp va mai dura?” l-am întrebat. „Eu le voi apuca?” , i-am cerut să-mi mărturisească. „Da, a zis Bătrânul mișcându-și capul, tu le vei apuca și le vei trăi!”

Bătrânul Paisie mi-a mai făcut o mărturisire foarte folositoare:

„Când va veni antihrist, nu va încerca să-i înșele pe oameni și să facă uz în ascuns de numărul 666. Antihrist va fi vehiculul satanei, și satana nu cunoaște nimic din sensul libertății sau al drepturilor personale. Când va primi stăpânire (îngăduință) de la Hristos, se va impune ca cel mai cumplit tiran dintre câți a cunoscut omenirea. Îți va cere să-l recunoști ca dumnezeu și să i te închini, și nu-i va păsa dacă dorești sau ești de acord. Atunci toate se vor umple de cutremur și de înfricoșare, pentru că diavolul va cere personal și conștient lepădarea de Hristos și acceptarea lui. Nu se va mulțumi cu starea de neutralitate și nu va exista eschivare. Ori îl primești și suferi părăsirea harului dumnezeiesc, ori te lepezi și vei fi aruncat în afara societății, cu toate urmările pe care le descrie Apocalipsa: cei care nu vor avea semnul lui Antihrist nu vor putea să vândă sau să cumpere nimic.”

„Și ce se va întâmpla cu aceștia, l-am mai întrebat pe Bătrân, vor muri de foame?”

„Ei, nici chiar așa, binecuvântatule, oamenii vor avea pâinea, măslinele, fructele lor, dar vai de cei care sunt învățați cu mese bogate, pentru că acestora nu le va fi de ajuns pâinea și măslinele și vor fi într-o grea dilemă!

Deoarece creștinii care au dus-o bine și au trăit în tihnă au născocit ideologia cripto-creștinismului și cred că a devenit evident faptul că un creștinism cu un asemenea conținut nu există. Aici se va aplica ceea ce Hristos a spus în Evanghelie: «Sau Mă mărturisești în fața cârmuitorilor și te primesc în Împărăția Mea, sau te lepezi de Mine și te las afară»”.

Vom răspunde în continuare la diferitele proteste ale creștinilor căldicei și ale celor care sunt cuprinși de cutremur, dându-le de asemenea și sfaturi despre cel mai bun mod de pregătire pentru această epocă a lui antihrist.

Concluzia: Cei care se gândesc să arate supunere lui antihrist cu scopul de a rămâne creștini în ascuns trebuie să știe că aceasta nu ține de duhul Bisericiiși, in special, de acele vremuri în care cererea Bisericii va fi întărită și explicită. O asemenea mentalitate nu va fi acceptată nici măcar din pogorământ. Pe de altă parte, în mod sigur, victimele acestea, având o asemenea concepție, vor primi chiar și pecetea lui antihrist, numărul 666, cu gândul că se vor pocăi mai târziu.Noi știm, însă, că Hristos nu va oferi posibilitatea de reabilitare oamenilor care lucrează în acest duh. Victimele acestea, făcându-și asemenea planuri și perspective, nu știu că pocăința este darul lui Dumnezeu și nu chestiunea lor personală.

Așadar, a-ți întinde mâna ca să ți se implanteze numărul 666 nu este un simplu eveniment personal, deși durează o clipă, ci acest moment, probabil, va hotărî nu numai celălalt rest al vieții tale, ci și veșnicia ta.

Prin urmare, trebuie să știm că în acel timp și noi care suntem acum atât de omenești și atât de mizerabili, ne vom schimba, pentru că harul lui Dumnezeu se va revărsa din belșug pe pământ, și ceea ce atinge harul dumnezeiesc se preface și devine de nerecunoscut.

Cu siguranță că venirea harului lui Dumnezeu în viața noastră este un eveniment minune, dar în acel timp va veni foarte des, și asupra multor oameni. Prin urmare, nu putem și nici nu este îngăduit să ne gândim astăzi ce vom face în acea vreme. Altele sunt datele acestei vieți și altele datele vieții aceleia. Și chiar și noi care suntem fricoși și egoiști în această viață, dacă rămânem lângă Biserică, harul dumnezeiesc ne va face martiri.

Ne temem pentru că nu știm ce este harul lui Dumnezeu.

Bătrânul Paisie sfătuia: „Nu vă entuziasmați de Viețile Sfinților, încercând să le urmați. Sfinții aveau prezent în viața lor harul dumnezeiesc și astfel își întăreau firea omenească. Harul dumnezeiesc dăruiește vitamine omului, și astfel poate să postească lesne. Acela, însă, care-i imită pe Sfinți fără să aibă harul dumnezeiesc, se istovește, slăbește, și poate să-și piardă pentru totdeauna sănătatea. Altceva este să faci lucrare în prezența harului dumnezeiesc, și altceva fără acesta!”

Ce înseamnă acum acest lucru? Că harul dumnezeiesc poate să facă din viața noastră o grădină, oriunde am trăi? Atunci, însă, așa cum a spus cineva în chip foarte fericit, am înota în foc fără să ardem.

Este un prilej bun aici să ne amintim de vedenia unui Sfânt. Cândva, un om îmbunătățit, gândindu-se ce se va întâmpla la venirea Iui antihrist, a fost purtat în epoca aceea și l-a văzut pe antihrist în timpul unui ritual așezat pe tron înconjurat de mulțime. Atunci a sărit dintr-o dată un copil de 12 ani și a început să râdă de el. Antihrist s-a mâniat și a poruncit să i se închine. Copilul și-a bătut joc de el și antihrist a poruncit să i se taie capul.

Prin aceasta Dumnezeu voia să arate Sfântului său că antihrist va fi batjocorit de către credincioșii iubiți ai lui Hristos. Dumnezeu va dărui și atunci harul oamenilor Săi și-l vor batjocori pe antihrist. Acolo unde se va afla acesta, ei vor alerga cei dintâi ca să râdă de el, și după aceea să li se taie capetele. Antihrist, fiind batjocorit de oamenii lui Hristos, va fi cel mai umilit cârmuitor care a fost pe pământ.Omul Iui Dumnezeu nu se teme, nici nu consideră vreo făptură ca fiind absolută. În momentul propice Dumnezeu îi va învăța pe oameni ceea ce trebuie să spună în modul cel mai potrivit.

Lucrarea în plan duhovnicesc va aduce nu doar cunoștința și capacitatea critică, ci și maturitatea personalității noastre duhovnicești. Aceasta înseamnă că noi postim, ne spovedim, ne împărtășim, ne rugăm, medităm, înfruntând în fiecare zi stilul vieții la care ne obligă societatea, care  ne împinge spre extenuare, spre deznădejde, spre melancolie și trândăvie, prin preocuparea pentru Dumnezeu. Prin urmare, noi exersăm prin toate cele mai de sus, iar Duhul Sfânt Se folosește de acest material ca să zidească în fiecare zi personalitatea noastră duhovnicească.

Sfântul Paisie Aghioritul; Semnele vremurilor din urmă, mărturiile monahilor și ale închinătorilor –  site-ul CUVÂNT DE FOLOS)

Din veşnicie, Preabunul Dumnezeu a hotărât, după sfatul voii Sale, ca noi, nevrednicii slujitori ai Săi să prăznuim astăzi pe cea mai curată decât strălucirile soarelui, pe Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului Iisus Hristos. Trei ani avea copila Maria când părinţii săi cei Dumnezeieşti, Ioachim şi Ana, au chemat la casa lor din Nazaret rudele, cunoscuţii, vecinii şi mulţime de fecioare. Aceştia au înconjurat-o pe Preacurata Maria şi ţinând în mâini făclii, au început drumul spre Ierusalim, iar cântările lor se uneau cu cântările îngereşti. Părinţii Maicii Domnului împlineau făgăduinţa pe care o făcuseră Domnului când se rugau ca Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să ridice nerodirea lor.

După trei zile de călătorie, au ajuns în Ierusalim, la templul sfânt. Cărţile bisericeşti ne spun că la templu slujea marele arhiereu Zaharia, împreună cu alţi preoţi, şi aceştia au ieşit să o întâmpine pe copila Maria. La intrarea în templu erau cinsprezece trepte pe care preoţii şi leviţii le urcau şi cântau pe fiecare treaptă un psalm. Aceste trepte le-a urcat fiica lui Ioachim şi a Anei, şi toţi s-au mirat văzând-o, dar şi mai mult s-au mirat atunci când  arhiereul Zaharia a dus-o pe copilă în Sfânta Sfintelor, acolo unde nu intrau nici preoţii, ci numai marele arhiereu, o dată pe an. Acolo i s-a dat ei loc de rugăciune, în sfântul altar, după a doua catapeteasmă.

După ce şi-au împlinit datoria lor sfântă, Dumnezeieştii părinţi s-au întors acasă, au făcut ospăţ mare şi au mulţumit lui Dumnezeu.

În jurul templului din Ierusalim erau multe locaşuri în care vieţuiau văduvele care petreceau în curăţie, între care se afla şi Ana proorociţa, cea care a fost prezentă când Pruncul Iisus a fost adus la templu, ca să fie închinat Domnului, cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca. Deosebi locuiau bărbaţii nazirei care trăiau asemenea monahilor, iar în alte locaşuri erau găzduiţi pelerinii şi străinii. Preacuratei i s-a dat a vieţui în locaşul fecioarelor. Astfel a petrecut copila Maria în anii ce au urmat. Învăţarea Scripturilor Sfinte ale Vechiului Testament, rugăciunea în Sfânta Sfintelor şi lucrul mâinilor erau îndeletnicirile ei. Hrana o primea de la Sfinţii Îngeri, după cum mărturisesc Părinţii Bisericii.

Sfântul Apostol Pavel a scris: ,,Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos pentru învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare… pentru ca omul lui Dumnezeu să fie pregătit pentru orice lucru bun’’(II Timotei 3, 16-17). Sfânta Fecioară a fost pregătită de Dumnezeu pentru împlinirea a ceea ce covârşeşte orice minte omenească: primirea în preacuratul său pântece a Fiului lui Dumnezeu. Aceasta este Sărbătoarea  de care şi noi ne-am învrednicit astăzi, cinstite cititorule.

Presbiter Iovița Vasile

O paralelă între Sfânta Ortodoxie și islam e nepotrivită. Nu poți pune în aceași paradigmă două realități absolut opuse. O unire între cele două este o nebunie. Este ceea ce nu înțeleg indivizii care s-au adunat și au semnat un document de unire, din care ar rezulta crislamul. Totuși, e bine să trasăm o linie despărțitoare netă între Biserica noastră și islam.

1.Dumnezeul nostru este Cel Unic și Treimic și Adevărat, așa cum cunoaștem din Revelația Dumnezeiască. Allah este un zeu al vechilor arabi preislamici. Zeii sunt entități demonice. Ce legătură poate exista între Dumnezeul Adevărului și realitățile demonice întunecate? Absolut niciuna.

2.Biserica Ortodoxă este alcătuire Dumnezeiesc-umană. Învățătura ei este revelată (descoperită) de Însuși Dumnezeu, pentru mântuirea oamenilor din toate locurile și timpurile. Islamul este opera evreilor. Zisa ,,religie,, islamică nu este revelată, având caracter exclusiv omenesc. Văzând că Biserica lui Hristos se întinde peste toată fața pământului Cahalul evreiesc s-a reunit și a plăsmuit islamul, menit să împiedice răspândirea Învățăturii Mântuitorului Hristos la toate neamurile. Au venit vremuri în care islamul s-a întors cu ferocitate chiar împotriva poporului evreu care l-a zămislit.

3.Cele spuse înainte sunt suficiente pentru a arăta prăpastia ce stă între Biserica lui Hristos și islam. Totuși, vom mai adăuga câteva elemente lămuritoare. Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, Mântuitorul lumii. Mahomed este un biet beduin epileptic, bântuit de duhuri necurate, sub înrâurirea cărora a avut vedeniile cărora le atribuie un caracter ,,divin,,. Ca persoană, era absolut incapabil să pună bazele islamului și apoi să-l dezvolte și să-l extindă. A avut însă în spate puterea malefică a evreilor. Ca moralitate, este suficient să amintim că a avut mai multe soții, printre care și fetițe de 11 ani!

4.Biblia sau Sfânta Scriptură este parte a Revelației Dumnezeiești, cuprinzând adevăruri veșnice și absolut necesare pentru mântuirea întregii omeniri. Coranul este și el plăsmuire evreiască în care jaful e legalizat, imoralitatea e socotită virtute, crima e justificată și recomandată, ura față de non-islamici e intens cultivată. Ca să nu mai spunem că acest coran are o infiorătoare blasfemie la adresa Preasfintei Treimi, pe care mă și tem să o reproduc. Care ortodox cu mintea întreagă ar adera la asemenea ,,valori,,?

5.Crislamiștii nu ne lămuresc în privința căsătoriei. Renunțăm noi, ortodocsii, la Sfânta Taină a Cununiei și fiecare bărbat își ia câte patru femei, sau islamicii vin la dreapta rânduială a monogamiei?

6.Nu ne lămuresc nici referitor la cult. Adoptăm împreună preoția Bisericii cu cele trei trepte ierarhice, sau ne transformăm noi în ayatolahi, imami și muezini? Ce aberații, ce minți bolnave!

 Presbiter Iovița Vasile

Cel mare imnolog şi poet mistic român contemporan, mărturisitor şi sfințit mucenic, este model şi ajutor deopotrivă monahilor şi intelectualilor creştini ortodocşi. Prin sfințenia vieții sale a mărturisit credința ortodoxă prin cuvânt şi faptă, prin scrierile şi minunile săvârşite în timpul vieții şi după mutarea la viața cea veşnică şi prin sfârşitul său mucenicesc. Acestea ne întăresc credința că Ieroschimonahul Daniil Tudor este în ceata Sfințiților Mucenici, rugându-se pentru noi, păcătoşii.
Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor a fost şi un mare anahoret, manifestând o predilecţie spre rugăciunea neîncetată. Alexandru Mironescu, în Floarea de foc, ne aduce la cunoştinţă o mărturisire pe care prietenul său i-a făcut-o, cu puţin timp înainte să fie arestat.

„Trăiesc o mare pace interioară, o prospeţime sufletească rară, ca mireasma unei flori, desigur la aceasta contribuie şi … postul acesta sever. În această ambianţă de pace îmi fac rugăciunea de seară, obişnuită. Mă culc, am stins, e întuneric. Cu ochii închişi, cu mâna pe inimă, mă rog în minte. Ascult în acelaşi timp cadenţa, ritmul inimii. Încetul cu încetul însă nu mă mai gândesc la nimic, nici chiar la ecoul rugăciunii, care parcă răsună în minte şi în inimă ca sub cupola unei catedrale… Sub degetele mele din dreptul inimii parcă s-ar petrece ceva, ceva nelămurit, de care nu-mi mai aduc aminte… Deodată în tot trupul, din creştet până-n tălpi, trece o adiere, un fior şi mă simt dintr-o dată într-un alt registru de viaţă, într-o stare pe care n-am cunoscut-o vreodată. O căldură… ca o plită brusc încălzită la roşu, nici o transpiraţie, nici o uscăciune. Dar inima, inima unde e? Nu o mai aud bătând… un susur, ca o apă care curge repede. O stare de uşurare, de plutire… o oarecare teamă parcă m-ar cupinde, dar în acelaşi timp şi încrederea că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Doresc să revin la normal, mă străduiesc, respirând, silind inima să bată iarăşi ca mai înainte, ca totdeauna, dar reîntoarcerea nu e bruscă, e întreruptă, e alternativă, fiorul revine cu intensitatea unui suspin… ”.

Despre această trăire interioară ne vorbeşte şi Mărturisitorul Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată. Fiind coleg de celulă cu Părintele Ieroschimonah Daniil, observă că: „Din când în când m-am uitat la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu.”

„ Părintele Daniil a fost băgat într-o iarnă la celula numită Alba, sau Frigider, cum i se mai spunea, la temperatura de – 30º Celsius. Era o celulă fără geamuri, cu fecale şi rână peste tot, fiindcă acolo erau băgaţi cei care trebuia să moară – practic erau condamnaţi la moarte prin frig. Erau îmbrăcaţi foarte sumar, şi erau lăsaşi acolo cu foarte-foarte puţină mâncare, atât înainte de a intra în celula respectivă cât şi după ce au intrat în celulă. Şi părintele a fost băgat cu un medic, un foarte bun prieten de-al părintelui. După ce au fost băgaţi amândoi în celulă de către 3 gardieni, părintele Daniil s-a aruncat imediat pe burtă, cu mâinile întinse în semnul Sfintei cruci, cu faţa în toată mizeria de acolo şi i-a spus doctorului: Pune-te pe mine! Doctorul s-a aşezat cu spatele pe spatele lui în aceeaşi poziţie de Sfântă cruce, iar după ce s-a aşezat i-a spus aşa: „Doctore, nu mai spui nimic altceva decât numai atât: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.” Şi medicul spunea că în momentul când a început părintele Daniil rugăciunea, a intrat o lumină orbitor de strălucitoare în toată celula şi din clipa respectivă a pierdut noţiunea timpului. După ceva vreme, au fost bruscaţi de gardienii care au intrat în celulă, i-au ridicat de jos, şi după aceea au aflat că au rezistat acolo 8 zile, fără apă, fără mâncare, fără somn, fără nimic de îmbrăcat, la – 30° Celsius. Torţionarii când au intrat acolo şi când au pus mâna pe părintele Daniil era mai fierbinte decât atunci când l-au adus în celulă iar în jurul lui totul se topise.” (Părintele Augustin de la Aiud în cartea Din temniţe spre sinaxare)

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăcinile Prea Curatei Maicii Tale, ale Părintelui Daniil de la Rarău şi ale tuturor Sfinților Tăi, miluieşte-ne pe noi. Amin!

Text selectat și editat de Sora Gabriela Naghi

„Sandu Tudor trecu prin pușcării ca un meteor. Aprindea inimile și le lăsa lumină. În dezbateri cu sectele sau cu catolicii era ca un dulău în luptă cu niște căței. Repede îi rupea, îi trântea repede la pământ. Era o spaimă pentru neortodocși, îi sfărâma repede. (…) Am auzit apoi că acest mare călugăr a murit ca un martir. După ce a scris mult i s-ar fi cerut: „Acum declară că nu există Dumnezeu, că voi călugării sunteți niște ipocriți care înșelați lumea”, etc. S-a opus cu vehemență. Atunci l-ar fi băgat în niște grele constrângeri în care ar fi avut un atac apoplectic și a murit.”[1]

„Eu am fost arestat mult mai târziu. Şi dus la închisoarea Zarca din Aiud, acolo am auzit de la alţii povestindu-se despre părintele Daniil de la Rarău. Deţinuţii îi spuneau sfântul. Îşi împărţea puţina hrană cu cei bolnavi. În ascuns îi împărtăşea cu Sfintele Taine pe cei bolnavi şi pe cei care doreau să fie împărtăşiţi.

Ducea o viaţă demnă şi de mare sfinţenie. Acolo la Zarca s-a îmbolnăvit şi a adormit în Domnul. Ducerea la cimitir se făcea în acelaşi sicriu, în care-i duceau pe toţi care mureau. La ieşirea pe poartă i s-a înfipt o suliţă de fier în inimă ca să vadă dacă e mort sau nu. Apoi l-au dus la cimitirul deţinuţilor Trei Plopi. În prezent peste acel cimitir se află coteţele de porci ale celor din oraşul Aiud, pentru care foştii deţinuţi din părţile acelea, care mai trăiesc, luptă ca cimitirul să fie eliberat de coteţe. Mai târziu când am trecut şi eu pe la Zarca, se păstra printre tineri denumirea deţinutului Daniil numit Sfântul. Şi când s-a săpat în curtea închisorii pentru a fi instalat nu ştiu ce motor electric, tinerii care săpau au găsit un schelet cu lanţuri la picioare. Şi credeau că acela este deţinutul Daniil Sfântul. Ei nu credeau că el a fost dus la cimitir.”[2]

„Părintele Agaton (Daniil) Teodorescu de la Rarău, pe care-l mai întâlnisem la Jilava, după multe peripeţii a ajuns la Aiud (unde compusese un Acatist al Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pe care-l ştiau mulţi băieţi) şi fusese izolat pe una din laturile scurte ale T-ului, spre administraţie.

Se cereau declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi ierarhilor ei. Primind hârtia şi cerneala, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechiztoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică prin care iudeo-masoneria şi celelalte forţe atee încearcă să lovească în Hristos şi în Biserica Sa. Aproape o lună de zile a scris într-una şi aştepta din zi în zi să fie chemat la confruntare. Într-o dimineaţă însă, s-a zvonit în tot Aiudul, că a fost găsit mort în celulă. Vom şti vreodată adevărul?

„Nu este nimic ascuns care să nu se descopere. Şi cel ce a făcut această afirmaţie va păstra mărturia ei”[3]

[1]Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric, Editura Scara, București, 1997, ediție electronică, p. 404.

[2]Mărturie a lui Teofil Dumbrăveanu redată de mitropolitul Antonie Plămădeală în Rugul Aprins, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 2002, ediția electronică, p. 93-94.

[3]Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 257-258, 403

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

„Fiecare exagerează partea de adevăr pe care o înțelege. De aici toate ereziile. Ereziile s-au născut nu din rea credință, ci din prea mult zel, însă zel orb, zel mânjit de păcat, zel profanat. Un creștin oricât de zelos ar fi, nu încetează de a fi un om de păcat. El e pe drumul mântuirii, nu e însă un mântuit.
Omul schimbă în cădere avântul; zelul orbește și el. Există o grozavă cădere din prea mare râvnă. Pentru că râvna necumpănită lăuntric cu liniștea în Hristos, duce la îngâmfare, la orgoliul zelatorului. Zelatorul condamnă pe cel ce nu-i poate înțelege exagerarea sa și de aici îl tăgăduiește pe acesta, se desparte de acesta și îl ucide în sufletul său. De aici erezia, care e crima lăuntrică”.

„Biserica Ortodoxă, mai mult ca oricare alta, ține acest Adevăr al său: Cuvântul dătător de viață, Hristosul Cel Viu. Numai prin atingerea sufletului omenesc viu cu alt suflet omenesc viu se poate aprinde viața. Slova omoară. Cărturarii devin farisei maniaci asemeni sărmanei cămile, cu munți de himere în cocoașă. Nu ne trebuie nicio reparație savantă pe dinafară. Nu ne trebuiesc Seminare și Facultăți teologice în care se predă un amestec ciudat de câteva crâmpeie de program laic cu câteva alte rămășițe furate și îmbinate, ba de la catolici, ba de la protestanți, și care se numește înțelegerea modernă a Ortodoxiei. Ne trebuie amvoane din înaltul cărora să se reverse cuvântul izvor de viață.(…) Tagma celor ce se învrednicesc a fi urmașii întăriți ai Apostolilor, nu trebuie să uite că Ortodoxia strămoșilor noștri s-a născut în staul, pe cruce, în catacombe și pe ruguri. În chivotul tradiției noastre găsim cartea fantastică scrisă cu sângele martirilor, viețile Sfinților Mucenici. Biserica să învieze iar tradiția noastră ortodoxă și va fi iar pâinea noastră cea spre ființă și nu vom mai gândi cu teamă la plinătatea cărărilor neamului nostru”.*

„Sunt numeroşi creştini care, asemenea unui avion, au motor bun, aripi bune (se roagă, postesc, priveghează, se spovedesc, se împărtăşesc fac milostenie…), dar direcţia este stricată şi se prăbuşesc. Iar dacă repară direcţia, adică vor face din mintea lor o fabrică de gânduri bune, având ca temelie smerita cugetare, iar gândurile rele le vor transforma în gânduri bune, atunci vor merge uşor şi sigur pe calea mântuirii”.

„Două sunt aripile mele de om: harul și libertatea. Două sunt bătăile mântuirii mele. Una mi-este dată, iar cealaltă eu trebuie să o iscusesc și să o cresc și amândouă laolaltă, necurmat în cumpănire, mereu să sporească izbăvitoarea suire, uriașele vâsle ale Duhului spre izbăvire”.

*Sandu Tudor în Ideea Creștină, publicată de Federația Asociațiilor Creștine din România, iunie 1926, pp. 1-3.
** Frag. extrase din Caietele 1 și 4 ale Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Ed. Christiana, București, 2000

Selecție și redactare: Dr. Gabriela Naghi

Fericit este sufletul care și-a dat seama că este pe deplin nevrednic de Dumnezeu, care s-a judecat ca ticălos și păcătos! Un astfel de suflet se află pe calea mântuirii; în el nu mai este amăgirea de sine.

Dimpotrivă, cine se crede pregătit să primească darul, cine se socotește vrednic de Dumnezeu, cine așteaptă și cere venirea Lui tainică, cine spune că e gata să-L primească, să-L audă și să-L vadă pe Domnul, acela se înșală pe sine, acela se amăgește pe sine; acela a atins culmea înaltă a mândriei, de unde urmează căderea în întunecoasa prăpastie a pierzării. Acolo se prăbușesc toți cei care se mândresc înaintea lui Dumnezeu, care cutează să se considere cu nerușinare vrednici de Dumnezeu și cu această părere de sine și înșelare de sine să-i spună lui Dumnezeu: „Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă.”

(Sf. Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre rugăciunea lui Iisus, în colecția Comorile Pustiei, vol. 10, Ed. Anastasia, 1996)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Ia aminte la două gânduri şi teme-te de ele. Unul îţi spune: „Eşti un sfânt!”,altul: „Nu te vei mântui!”. Aceste două gânduri vin de la vrăjmaşul şi nu este adevăr în ele. Tu însă cugetă: „Sunt un mare păcătos, dar Domnul e milostiv, El îi iubeşte mult pe oameni şi-mi va ierta păcatele mele”. Crede aceasta şi-ţi va fi aşa: Domnul te va ierta. Dar nu-ţi pune nădejdea în nevoinţele tale, chiar dacă te-ai nevoi mult.

Astfel, nu pentru nevoinţele noastre, ci în dar, pentru bunătatea Sa, Se milostiveşte de noi Domnul. Domnul vrea ca sufletul să fie smerit şi să ierte tuturor cu iubire; atunci şi Domnul îl va ierta cu bucurie. Domnul îi iubeşte pe toţi, şi noi trebuie să-L imităm şi să-i iubim şi noi pe toţi; şi dacă nu putem, să o cerem, şi Domnul nu va zăbovi să ne ajute cu harul Său. Sufletul care a cunoscut pe Domnul învaţă printr-o îndelungată experienţă că, dacă trăieşte după poruncile Lui, atunci, chiar dacă nu mult, va simţi în el harul şi va avea îndrăzneală în rugăciune. Să ştii că dacă mintea ta înclină spre a-i urmări pe oameni pentru a vedea cum trăiesc, acesta e un semn de mândrie.

Ia seama la tine însuţi. Cercetează-te pe tine însuţi şi vezi: cum se înalţă sufletul deasupra fratelui tău, cum pentru aceasta şi vine un gând rău care nu place lui Dumnezeu şi prin aceasta sufletul se smereşte. Dacă nu se smereşte, atunci vine o ispită mică. Dacă iarăşi nu se smereşte, începe lupta curviei. Şi dacă tot nu se smereşte, cade într-un păcat mic. Şi dacă nici atunci nu se smereşte, va veni un păcat mare. Şi aşa va păcătui până ce se va smeri.

Dar de cum sufletul se va pocăi, Domnul Cel Milostiv va da sufletului pace şi străpungere [a inimii], şi atunci tot răul va trece şi toate gândurile se vor depărta. Ţine însă şi pe mai departe smerenia din toate puterile, ca să nu cazi din nou în păcat. Când vede că sufletul nu s-a întărit încă în smerenie, Domnul îi retrage harul. Dar tu nu-ţi pierde curajul pentru aceasta: harul este în tine, dar ascuns.

Vrăjmaşii au căzut din mândrie şi, ca să ne atragă şi pe noi, ne aduc gânduri de laudă. Şi dacă sufletul primeşte laudele, harul îl părăseşte până când sufletul se va smeri. Şi aşa, toată viaţa sa învaţă omul smerenia lui Hristos şi, până când nu o va fi învăţat, sufletul nu cunoaşte odihnă de la gânduri şi nu se poate ruga cu mintea curată. Omul cade în înşelare fie din lipsă de experienţă, fie din mândrie. Dacă e din lipsă de experienţă, Domnul ne va tămădui degrabă; dar dacă e din mândrie, atunci sufletul va suferi multă vreme până când se va fi învăţat smerenia, şi abia atunci îl va tămădui Domnul.

Cădem în amăgire când credem că suntem mai deştepţi şi mai experimentaţi decât alţii şi chiar decât duhovnicul nostru. Şi eu am gândit aşa din lipsă de experienţă şi am suferit pentru aceasta, şi sunt foarte mulţumitor lui Dumnezeu că prin aceasta m-a smerit şi m-a povăţuit şi nu m-a lipsit de mila Sa. Şi acum gândesc că, dacă nu te mărturiseşti duhovnicului, e cu neputinţă să scapi de înşelare, şi pentru aceasta s-a dat de la Domnul duhovnicilor puterea de a lega şi dezlega.

Vrăjmaşul dă sufletului o anumită dulceaţă amestecată cu slavă deşartă şi după aceasta se recunoaşte înşelarea. Cu vrăjmaşii trebuie să luptăm prin smerenie.

Dacă gândul îţi spune: „Fură!” şi tu-l asculţi, ai dat prin aceasta demonului o putere asupra ta. Dacă gândul îţi spune: „Mănâncă mult!” până la ghiftuială şi tu vei mânca mult, demonul a luat din nou putere asupra ta. Şi aşa, dacă gândul fiecărei patimi te va stăpâni, vei ajunge un bârlog de demoni. Dar dacă înţelegi să te pocăieşti cum se cuvine, vor tremura şi vor fi siliţi să plece.

Domnul iubeşte sufletul curajos şi înţelept, iar dacă în noi nu este nici una, nici alta, trebuie să le cerem de la Domnul şi să ascultăm de duhovnici: în ei viază harul Duhului Sfânt. Îndeosebi omul a cărui minte e stricată de lucrarea demonilor nu trebuie să se încreadă în sine însuşi, ci să asculte de duhovnic. Nenorocirea sufletească ne vine de la mândrie, iar cea trupească este adeseori îngăduită de Dumnezeu după iubirea Lui pentru noi, cum a fost cu mult-încercatul Iov.

A recunoaşte în tine însuţi mândria e lucru foarte chinuitor. Dar, chiar dacă n-ai înţeles mândria ta, smereşte-te.

(Sursa: Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Accent Print, Suceava, 2013)

Text selectat și editat de Sora Gabriela Naghi

Când cineva I-a spus Domnului: Dă-mi voie să merg mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu,El i-a răspuns: Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, iar tu vino de-Mi urmează Mie.Morţii sunt oamenii cu sufletul mort. Cei morţi duhovniceşte sunt cei în care nu viază Duhul lui Dumnezeu, care nu-L cunosc pe Tatăl Ceresc, care nu se roagă şi nu-I cer nimic. Ei sunt nişte orfani pe pământ. Se zbat, adună, chefuiesc şi mor. Există şi altfel de morţi duhovniceşte: cei care se roagă şi merg la biserică, dar vorbesc de rău, înjură, beau, se bat, adică ascultă, dar nu împlinesc cuvântul lui Dumnezeu. Cele cinci fecioare înţelepte şi cele cinci nebune: acesta este chipul duhovnicesc al celor care frecventează biserica.

Cei morţi duhovniceşte sunt cei care nu se luptă cu patimile şi cu deprinderile dăunătoare: a vorbi întinat, a bea, a împlini pofta pântecelui, a înjura. Plăcerea pântecelui pare o deprindere nevinovată, dar stareţii învaţă că pântecele sătul te duce în iad. Mai sunt şi aceia care în viaţă au parte de vreo suferinţă: sărăcie, boală sau altceva. Dacă trăiesc cârtind, înjurând, invidiind, bând, şi ei sunt morţi sufleteşte. În Împărăţia cerurilor vor intra cei care Îl slăvesc pe Dumnezeu, ca acel monah care a suferit toată viaţa din cauza unei răni la picior care nu se vindeca. Deşi nu dusese o viaţă ireproşabilă, când a murit şi a trebuit să treacă prin vămile văzduhului, lumina care provenea de la rana sa îi alunga pe toţi demonii-vameşi, sufletul său fiind îndreptăţit prin faptul că îşi purtase suferinţa fără cârtire. De aceea, lasă şi tu morţii să-şi îngroape morţii lor şi urmează Domnului!

(Pr. Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov: Învăţături şi întâmplări minunate, Editura Sophia, 2011)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Totul este, începutul a toată lucrarea acesta e – începătorul trebuie să-și corecteze viața lui ca să se apropie de Dumnezeu, fiindcă rugăciunea minții nu-i lucru ușor și n-o poate dobândi omul decât numai prin smerita cugetare. Oricât de nevoitor ai fi, oricâte sute și mii de metanii ai face, oricâte privegheri – sunt bune, toate sunt bune, că astea sunt lucruri hotărâ­te de Sfinții Părinți cu mare înțelepciune –, dar vârful bunătăților este a te smeri, a te smeri înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Temelia tuturor bu­nătăților este smerita cugetare. De aceea, trebuie în­tâi și întâi și întâi să faci ascultare superiorilor și să-ți tai voia. Inaintea superiorului tău și înaintea altora să n-ai voia ta, căci vrăjmașul, ispititorul cu asta ne biruiește, cu înălțarea minții.

A nu-ți tăia voia și a fi împotrivă e începutul înălțării minții, al egoismului. După ce un timp scurt sau mai îndelungat ai făcut oleacă ascultare, tăindu-ți toată voia, poate că superiorul tău vrea să te încerce, poate să-ți zică un cuvânt nepotrivit. Tu să zici așa: „Așa cum zici tu, părinte, așa e.” Tu vezi că nu-i potrivit, dar spui: „Așa cum zici tu”. Faci așa ca să-ți tai înțelepciunea, că tu vii de afară, din lume, ești plin de toate gestu­rile omenirii, de omul cel vechi, plin cu păcate. De aceea, trebuie întâi să te smerești, să zici așa, că „nu știu nimic.” Și apoi harul Sfântului Duh se pogoa­ră peste tine, fiind tu sincer, și dacă nu te duci cu gândul îndoit, pogoară harul Sfântului Duh smerita cugetare. De acum cunoști armele astea atât de durabile cu care poți să te lupți cu ispititorul, ai o temelie bună și poți să înaintezi ca să începi cu „Doamne Iisuse Hristoase”, rugăciunea cea atât de folositoare și atât de binecuvântată. Dar dacă tu ești plin de toate patimile, și dacă unul ți-a zis un cuvânt iar tu i-ai răspuns și te-ai îndreptat înaintea tuturor, te osârduiești, ca omul, să câștigi Rugăciunea lui Iisus, dar trebuie întâi, la orice lucru, să pui temelie, nu-i așa? Dacă ai ca temelie ascultarea, smerita cugeta­re, poți să biruiești în lupta cu celelalte patimi. Dar nu cumva să crezi că ești desăvârșit de-acuma, că s-a terminat lupta. Adică, având harul ăsta poți să te lupți cu duhurile cele viclene.

Că nu ne este lupta împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva duhu­rilor răutății întru cele cerești. Vezi, rugăciunea minții e cea mai mare armă, cea mai bună și cea mai sigură pentru sfânta mân­tuire, fiindcă prin ea devine omul desăvârșit duhov­nicesc — toată răsuflarea lui, toată viața lui nu este altceva decât rugăciune. Omul duhovnicesc învistierește în inima și în mintea lui pe Iisus Hristos, Dum­nezeu adevărat, Cel care ne-a scos din păcat și din moarte. Dar trebuie să fim atenți, căci Dumnezeu ajută, îți dă rugăciunea minții, însă noi să o respec­tăm, ca să n-o pierdem.

(Starețul Dionisie, Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, pp. 207-208)

*Părintele Dionisie Ignat de la Schitul Colciu a fost deshumat joi, 17 noiembrie 2022, la 18 ani de la mutarea la cele veșnice. Sinodul Mitropoliei Munteniei și Dobrogei va propune Patriarhiei Ecumenice canonizarea lui. Cuvios nepomenitor și mărturisitor cu Sfinte Moaște, care a întrerupt pe motiv de erezie pomenirea ierarhului! Să avem parte de sfintele sale rugăciuni !

Fie Numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac.

Sora Gabriela Naghi

În trecut, nuielușa se bucura de o bună reputație atunci când era folosită cu discernământ, în scop educativ. Nuielușa de salcie, nu pumnul, nici palma! Nuielușa de salcie nu provoacă probleme de sănătate și face minuni uneori, când cuvântul nu este suficient pentru a corecta un anumit tip de comportament. Desigur, pedeapsa trebuie să aibă o logică bine argumentată și să nu fie aplicată cu furie, ci tot cu dragoste și cu grija de a nu aduce copilului prejudicii asupra sănătății fizice și psihice. Raportul pedeapsă-recompensă trebuie să fie foarte clar, deoarece, altminteri se produce un haos în mintea copilului.

Când nuielușa a fost izgonită din educație, am așteptat să văd ce efecte va avea asupra adulților, cu ce va fi înlocuită și dacă acest lucru este cu adevărat benefic pentru toți copiii. Am observat o înmulțire a numărului adulților care cred că au numai drepturi, cu efecte nocive asupra relațiilor interumane în general. Am mai observat o diminuare a respectului pentru om, în general, lucru pe care l-am constatat mai ales cu prilejul recentei plandemii, și, de asemenea, scăderea respectului față de vârstnici. Copiii cărora părinții le-au făcut toate mofturile s-au obișnuit să aibă numai drepturi, iar, când au crescut mai mari și părinții au spus ,,nu”, s-au simțit extrem de nedreptățiți și de revoltați pe toată lumea! În timp ce se promovează o subminare a autorității părinților, nu există o preocupare de a li se asigura tuturor copiilor scopuri clare ale procesului instructiv-educativ.

Am observat că, în timp ce se protestează împotriva nuielușei, se livrează la greu filme în care violența mult mai agresivă și mai dăunătoare pe plan fizic și psihic este promovată. Acest lucru are efecte asupra celor care urmăresc astfel de filme, deoarece copiii sunt în căutare de modele și imită. Astfel se poate vedea înmulțirea cazurilor de violență între copii. O violență care nu are nimic educativ, ci din contră! În acest timp, părinții și educatorii sunt forțați prin legi să nu care cumva să pună mâna pe nuielușă pentru a-i pedepsi! În paralel, asist cu consternare la introducerea ideologiei de gen și la promovarea ideologiei LGBT în rândul copiilor. Din nou i se dă impresia copilului că are dreptul de a alege el ce să fie. În educația actuală, nu cultivarea talanților în vederea slujirii lui Dumnezeu și a aproapelui este cea mai importantă, ci… sexul! Așadar copilului i se creează în mod fals impresia că are doar drepturi în timp ce societatea îl lipsește de dreptul de a fi un bun creștin care să se poată mântui și de posibilitatea ca, respectând poruncile divine, să poată stabili relații decente în familie și în societate.

Apoi am vrut să văd dacă sunt luați în vizor toți copiii sau doar unii! Se pare că unii copii, mai săraci, sunt vizați să fie victime ale traficanților de tot felul, deși li se creează iluzia că au doar drepturi… Așadar ideologia promovată nu este în interesul tuturor copiilor, ci servește anumitor interese oculte. În aceste condiții, părinții creștini trebuie să redea cinstea nuielușei în familie pentru a-și proteja copiii de mici de influențele nefaste ale educației ideologizante.

Pildele lui Solomon sunt izvoare de înțelepciune etern valabile, care trebuie să ne călăuzească pe toți, indiferent de vârstă:

,,Un nume (bun) este mai de preţ decât bogăţia; cinstea este mai preţioasă decât argintul şi decât aurul.” (22, 1)

,,Rodul umilinţei şi a temerii de Dumnezeu sunt: bogăţia, mărirea şi viaţa.” (Pildele lui Solomon, 22, 4)

,,Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.” (22, 6)

,,Dacă nebunia se pripăşeşte în inima celui tânăr, numai varga certării o va îndepărta de el.” (22, 15)

Preocuparea pentru o educație corectă este oglindită, de asemenea, în proverbele românești și nu numai:

,,Excesul de severitate duce la ură; excesul de indulgență slăbește autoritatea.”

,,Piatra prețioasă, dacă nu e șlefuită, nu strălucește.”

,,Educația e pâinea sufletului.”

,,Omul needucat este ca un corp fără suflet.”

,,Un papagal bătrân nu învață să vorbească.”

,,Cine cruţă nuiaua îşi urăşte fiul, dar cine-l iubeşte are grijă să-l disciplineze.”

,,Un părinte știe să cheltuiască un milion pentru a-și mărita fiica, dar nu știe să cheltuiască o sută pentru a o educa.” (Se înțelege de aici că proverbul e valabil și pentru fiu…)

,,Educația este rodul iubirii și, în același timp, este sămânța iubirii.”

,,O educație bună este cea mai mare binecuvântare; să-i iubim pe cei care ne-o oferă.”

Așadar, nuielușa poate sta într-un loc de cinste, nu pentru a fi folosită excesiv, ci pentru a se ști că există! Excesul de pedeapsă este la fel de dăunător ca și excesul de dulcegării. În procesul educativ, nimic nu poate înlocui comunicarea sinceră și, mai ales, exemplul personal. Preocuparea părinților și a educatorilor de a respecta poruncile divine este preluată cu ușurință, prin imitație, de către copii. Iar rugăciunea părinților pentru copii și a copiilor pentru părinți ne pune pe toți sub ocrotirea și călăuzirea lui Dumnezeu

Prof. Lucreția P.

Sfântul Grigorie a fost supranumit ,,Taumaturgul’’,adică ,,Făcătorul de minuni’’, pentru că multe au fost faptele sale minunate. Când a intrat în cetatea Neocezareea, a găsit o păgânătate înfloritoare, deoarece aproape toţi locuitorii se închinau idolilor şi slujeau cu sârg diavolilor. Totuşi, în mijlocul acelei barbarii a găsit şi şaptesprezece credincioşi ai Bisericii lui Hristos. Mântuitorul a spus că puţin aluat dospeşte toată frământătura (cf. Matei 13, 33), aşa încât şi Sfântul Grigorie a înmulţit numărul celor care l-au părăsit pe diavolul şi au crezut în Domnul Iisus Hristos. Ajungând spre sfârşitul vieţii sale, i-a întrebat pe cei apropiaţi despre necredincioşii care se mai aflau în cetate, şi a aflat că abia şaptesprezece se mai închină idolilor. Atunci a exclamat: ,,Slavă lui Dumnezeu, căci atunci când am venit eu în Neocezareea la episcopie, numai şaptesprezece creştini am aflat, toată cetatea fiind drăcească. Iar acum, mergând către Dumnezeu, rămân atâţia necredincioşi câţi credincioşi s-au aflat întâi; şi toată cetatea este a lui Hristos’’.

Evreii din vremea Mântuitorului nostru Iisus Hristos au lăsat urmaşilor o moştenire cumplită: ura faţă de Hristos! Moştenirea aceasta a fost păstrată şi sporită cu o consecvenţă greu de înţeles, încât şi evreii zilelor noastre se arată vrăjmaşi neîmpăcaţi ai Domnului Iisus şi fac tot ce le stă în putinţă pentru a şterge preasfântul Său nume de pe faţa pământului. În locul lui vor să ridice pe blestematul antihrist, mesia lor cel mincinos. Pentru aceasta folosesc sume imense de bani, de care nu duc lipsă, precum şi minciuna, calomnia, defăimarea, intriga. Aşa se explică numărul imens al cărţilor, publicaţiilor şi posturilor de radio şi televiziune de la noi şi din lumea întreagă care răspândesc învăţătura urât mirositoare a tăgăduirii şi defăimării Mântuitorului nostru.

Aşa s-a petrecut în şi vremea Sfântului Grigorie din Neocezareea. Vrând să arate că Sfântul n-ar avea în el Duhul lui Dumnezeu, nişte evrei au ieşit în calea acestuia, având între ei un evreu despuiat de veşminte şi se tânguiau ca şi cum acesta ar fi fost mort. L-au rugat, cu făţărnicie, să le dea haina sa pentru a-l acoperi şi Sfântul Grigorie le-a dat îndată veşmântul de deasupra. Atunci evrei au început să râdă batjocoritor, zicând: ,,De-ar fi avut Duhul lui Dumnezeu întru el, ar fi cunoscut că aici nu zace un om mort, ci unul viu’’. Dumnezeu n-a lăsat de batjocură pe alesul Său, căci evreul a rămas într-adevăr mort, încât râsul lor s-a prefăcut în adevărată tânguire, neavând altceva de făcut decât să-şi îngroape mortul (După Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 330-340).

Presbiter Iovița Vasile

Am întâlnit mulţi părinţi sfinţi şi oameni duhovniceşti cu multe daruri, dar toţi îşi ţineau lucrările lor ascunse, tăinuite, ca să nu le piardă. Spuneau: ,,Lasă, că ştie Dumnezeu”. E lucru simplu. Cum ne vom aşterne aşa ne vom odihni. Odată ce suntem fiii Bisericii Ortodoxe şi suntem români creştin-ortodocşi, mult-puţin ştim ce trebuie să facem ca să ne mântuim şi de ce trebuie să fugim ca să nu ne pierdem.

Să ţinem, să răbdăm până la sfârşit, că fapta bună până la sfârşit este. Mulţi încep fapta bună, dar ispititorul e şmecher şi ne amăgeşte şi ne schimbăm. Atuncea e primejdie mare. Dumnezeu, văzând că avem dragoste, ne va mântui în dar pe toţi.

În orice situaţie, dacă te porţi cu celălalt ca şi cum i-ai fi inferior, ca şi cum ai fi mai jos decât el, ieşi câştigător în toate privinţele. Şi duhovniceşte eşti câştigat, la Dumnezeu – că aceea este cel mai important -, dar şi cel care te vede, chiar de ţi-ar fi şi cel mai mare duşman, se foloseşte. Nu se poate să nu se folosească. Şi cel mai mare duşman al tău se îmblânzeşte dacă eşti cu smerenie, că lucrează harul lui Dumnezeu. Dacă te porţi cu superioritate, şi cel mai intim prieten al tău se îndepărtează de tine. Aşa poţi câştiga cel mai bine pe aproapele tău.

(Din Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p. 291-292)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Biserica lui Hristos din lumea întreagă îl pomeneşte astăzi pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei. Acesta a fost vameş şi din momentul când s-a întâlnit cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a lăsat toate ale lumii şi L-a urmat, făcându-se unul din cei doisprezece Sfinţi Apostoli. După Pogorârea Sfântului Duh la Ierusalim, Sfântul Matei a plecat să împlinească porunca sfântă a Domnului Iisus, aceea de a propovadui Evanghelia împărăţiei la toată făptura, ajungând în Parţia, Midia şi Etiopia. Din imbold Dumnezeiesc s-a dus şi în ţinutul mâncătorilor de oameni, popor barbar negru la chip şi cu purtări animalice, dintre care a reuşit să aducă la Hristos câteva suflete, cărora le-a zidit biserică şi le-a rânduit episop pe Platon, apoi s-a retras în locuri singuratice şi s-a rugat pentru ca neamul acesta să ajungă al cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu. La anul 44 după Naşterea Mântuitorului, Sfântul Matei a scris Evanghelia întâia, în limba ebraică, destinată, în primul moment, evreilor care L-au primit pe Domnul nostru Iisus Hristos.

,,Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară’’.Aceasta a fost chemarea Domnului adresată lumii întregi,consemnată de Sfântul Matei (11, 28-30). Acestei chemări i-a răspuns Matei vameşul când şi-a părăsit îndeletnicirea şi a luat jugul apostoliei, despre care Domnul a spus că este bun, desigur fiindcă, purtându-l, omul se îndreaptă spre împărăţia lui Dumnezeu. Uşor însă n-a fost.

Fiind prins de ighemonul vremii, Dumnezeu l-a lovit pe acesta cu orbire, încât a ajuns să-l roage pe Sfântul Apostol Matei să-i ierte păcatul. Sfântul a făcut semnul Sfintei Cruci peste ochii lui, şi neputinţa orbirii a fost înlăturată. În loc să fie recunoscător şi să cunoască puterea lui Dumnezeu, ighemonul l-a acuzat pe Apostol de vrăjitorie, căci este propriu diavolului şi slujitorilor lui să atribuie celor drepţi relele pe care ei înşişi le făptuiesc.

În cele din urmă, Sfântul Apostol al lui Hristos, Matei, a fost aruncat în foc, însă focul nu l-a vătămat, ci s-a făcut vâlvătaie mare şi a mistuit pe idolii cei diavoleşti şi pe cei care-i cinsteau. Sfântul Matei a rostit ultima rugăciune către Dumnezeu Atotţiitorul, Care i-a primit sufletul în locaşurile cereşti (După Vieţile Sfinţilor pe noiembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006, p. 325-330). 

Acesta a fost sfârşitul vieţii sale pământeşti. Pentru rugăciunile sale, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii.

Presbiter Iovița Vasile