ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

În fiecare an, în ziua de 12 decembrie, cu două săptămâni înainte de mult-așteptatul Praznic al Nașterii Domnului, Biserica noastră face pomenirea Sfântului Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei, apărător al dreptei credinţe şi făcător de minuni. Milostiv și bun cu cei smeriţi, aspru cu cei mândri, drept cu cei ce nu urmează poruncilor și Evangheliei lui Hristos, Sfântul Spiridon este cunoscut în Biserica noastră Ortodoxă și sub supranumele de „Sfântul călător”, căci deseori își părăsește racla din Corfu și pleacă peste mări și țări pentru a le da o mână de ajutor celor ce-și împreunează mâinile în stare de rugăciune și-l cheamă să le fie sprijin și călăuză.
Astfel, știind cu toții evlavia pe care mulți dintre noi o au la acest atât de cunoscut Sfânt al Ortodoxiei, ne-am gândit ca în preajma sărbătorii sale, să adunăm la un loc câteva lucruri legate de Sfintele sale Moaște și de peregrinările pline de peripeții pe care acestea le-au făcut până să ajungă înapoi acasă, în Insula Corfu din Grecia. Vă invităm, deci, să le aflăm împreună, în rândurile de mai jos.

Cărămida și Ierarhul Taumaturg
Înainte de a trata subiectul nostru, vă aducem în atenție câteva detalii biografice. Astfel, se cuvine să reținem că Sfântul Ierarh Spiridon s-a născut în jurul anului 270, în Askia (Cipru) și a fost păstor de oi încă din copilărie. S-a căsătorit şi a avut o fiică, însă la scurtă vreme soția sa a trecut la Domnul, fapt care l-a determinat pe Sfântul Spiridon să îmbrace haina călugărească și să se dedice întru totul lucrării virtuților: în fiecare zi se ruga, postea și îi ajuta pe cei în nevoie. Pentru viața sa duhovnicească aleasă, Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni, căci vindeca tot felul de boli, dintre cele mai grave, și izgonea duhurile rele din oameni cu puterea rugăciunii. Istoria și tradiția Bisericii noastre au consemnat, de-a lungul vremii, o sumedenie de minuni săvârșite de Sfântul Ierarh Spiridon: a adus pe pământ ploaie, a pus capăt foametei, l-a vindecat pe împăratul Constanție de boala de care suferea, a înviat copilul unei femei și multe altele – știute și neștiute.
În anul 325, Sfântul Spiridon a participat la cel dintâi Sinod Ecumenic, desfășurat la Niceea, unde s-a împrietenit cu Sfântul Nicolae și i-a uimit pe toți cu simplitatea cu care a explicat Credința Ortodoxă și Taina Preasfintei Treimi: luând o cărămidă, le-a arătat tuturor celor care nu înțelegeau cum este posibil ca Dumnezeirea să aibă o singura fire, cunoscută în trei ipostase (persoane), explicându-le că, așa cum cărămida este formată din trei elemente esențiale, adică foc, pământ și apă, fiind un singur obiect, tot așa trebuie să înțelegem și Treimea.

Coșul cu iarbă și peregrinările Moaștelor Sfântului Spiridon
Sfântul Spiridon și-a trăit mare parte din viață în Cipru, unde a și trecut la Domnul, în ziua de 12 decembrie a anului 348, fiind îngropat în Biserica Sfinților Apostoli din Trimitunda (un sat din Districtul Larnaca), locul său de naștere. Când saracinii au cotropit insula Corfu, locuitorii s-au sfătuit și au hotărât să deschidă mormântul Sfântului pentru a nu fi profanat și să ducă Sfintele lui Moaște la Constantinopol, pentru a fi în siguranță. În clipa în care au dat piatra de pe criptă, au descoperit că trupul Sfântului era întreg, iar din mormânt venea un miros de busuioc, semn al viețuirii sale cinstite și drepte, după poruncile lui Hristos.
Ajunse în Constantinopol, Moaștele Sfântului Spiridon au fost adăpostite în mănăstirea de măicuțe a Maicii Domnului „Keharitomeni (Cea plină de Har)”, iar mai apoi au fost mutate în Biserica Sfinţilor Apostoli, o Biserică măreaţă, zidită de împăratul Iustinian în anul 550. Când Constantinopolul a căzut sub turci, preotul Grigorie Polieuktos a luat Moaștele Sfântului Spiridon și pe cele ale împărătesei Teodora, soția împăratului Teofil, cea care a restabilit închinarea la Sfintele Icoane (843), le-a pus în doi saci, le-a așezat pe două animale (cai sau asini), și mergând prin Tracia și Macedonia, a ajuns la localitatea Paramitia din Epir, „trecând cu răbdare printre sălașurile fiarelor sălbatice”, după cum ne spun scrierile Bisericii.
Neavând urmași și fiind conștient de valoarea duhovnicească fără de preț a Sfintelor Moaște pe care le luase din Constantinopol, parintele Grigorie Polieuktos le-a dăruit pe acestea vechiului său prieten, Gheorghe Kaloheretis, care s-a gândit să ascundă Moaștele Sfântului Spiridon și pe cele ale Sfintei Teodora Împărăteasa într-un coș și, după ce le-a acoperit cu iarbă, pentru a nu atrage în vreun fel atenția, le-a dus în insula Corfu. În fapt, unii teologi sunt de părere că numele Sfântului Spiridon, care provine de la termenul grecesc „spiris” (σπυρις), tradus prin „coșuleț” sau „coș împletit din nuiele” ar veni de la acest episod petrecut în contextul mutării Sfintelor sale Moaște. Alții, spun că numele ar veni de la obiceiul Sfântului Spiridon de a purta pe cap, în semn de smerenie, o scufie sub forma unui coș împletit din papură, o plantă răspândită în mlaștinile din zona tropicală și temperată.
Revenind la subiect, Sfintele Moaște au revenit, ulterior, prin moștenire, celor trei fii ai părintelui Kaloheretis, Marcu, Luca și Filip. Lui Marcu i-au revenit Moaştele Sfintei Teodora, care a ales să le dăruiască comunității credincioșilor din Corfu, iar celorlalţi doi fraţi, cele ale Sfântului Spiridon. Știind aceștia că Moaștele valorează mulți bani, au pus la cale un plan: să le scoată pe ascuns din insulă și să le facă furate sau pierdute. Însă, pentru că planurile Domnului nu sunt ca ale omului, locuitorii din Corfu au aflat imediat și le-au interzis cu hotărâre acest lucru. În cele din urmă, aceștia au hotărât de comun-acord să dea în grijă Moaștele Sfântului Spiridon fiicei lui Filip, pe nume Asimina, care în 1520 s-a căsătorit cu Stamatellos Vulgaris şi care a primit Sfintele Moaşte ca un cadou de nuntă. „Darul cel de mult preț” a aparţinut familiei Vulgaris până în anul 1925, când a trecut în proprietatea Mitropoliei de Corfu, așa cum se află până astăzi.
http://blog.bizanticons.ro/2022/12/10/ascunse-in-sac-si-intr-un-cos-cu-iarba-povestea-cinstitelor-moaste-ale-sfantului-iearh-spiridon/

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

Asadar nu avem nici o scuza in fața lui Dumnezeu daca nu luam atitudine pentru a schimba ierarhia antiortodoxa de la noi, din Biserica Ortodoxă Română.

Dovezi  ale faptului ca Patriarhia si pseudo-ierarhii nu mai sunt păstorii nostri avem destule, pe lânga cele enumerate  mai sus fiind cmb, ecumenismul, crislamul rugaciuni in comun cu ereticii, inclusiv in asa zisa catedrala a mântuirii neamului. Acestea  altele sunt:

1.Ascultarea de statul antihristic în asa zisa pandemie cu închiderea bisericilor de Înviere. În momente de boală, în primul rând apelăm la Doctorul cel Mare, Domnul nostru IISUS HRISTOS pentru vindecare. Și ei știu asta!!

 2.Atacul asupra Sfintei Împărtășanii, încercând să se inducă în rindul credinciosilor  gândul ca s-ar putea infecta. Dar Domnul nostru IIUS HRISTOS este DUMNEZEU si Doctorul cel Mare. Prin aceasta atitudine  blasfemiatoare, s-a incercat de așa zisii nostri ierarhi să loveasca in Însuși DUMNEZEU Atotvindecătorul, prezent în Sfânta Împărtășanie.

3.Lipsa atitudinii împotriva vaccinării cu serul ucigas, pregatit de multi ani de globalisti, desi e un asa zis vaccin care se bazează pe avorturi și foloseste celule de fetusi avortati. Avortul fiind un foarte mare păcat. Asta dovedeste ca acest ser nu este de la Dumnezeu. Și acum pregătesc alte vaccinuri, iar pseudo-ierarhii si Patriarhia tac in continuare.

4.Purtarea de masca in biserică, inclusiv in Altar, este o hulă împotriva Duhului Sfânt, care nu se iartă nici în veacul acesta, nici in veacul viitor. Aceasta ne-o explică prof.de Teologie din Atena, NICOLAOS XIONIS, si-i numeste pe acestia fariseii contemporani.

5.Introducerea de instrumente de cântat in biserici, practică luată de la papistași și protestanti, dovedeste ca ecumenismul este erezie a tuturor ereziilor, și se implementeză in bisericile noastre.

Toate aceste atitudini sunt antiortodoxe si dovedesc ca pseudo-ierarhii aceștia nu ne mai reprezintă pe noi, ortodocșii din Romania.

Avem dreptul și datoria de a cere toți, clerici și credincioși, plecarea din scaune a tuturor minciuno-ierarhilor, pentru a alege Patriarh și ierarhi vrednici. Altfel va fi rău de noi! Sa ne ajute Domnul. Dar pentru asta trebuie fiecare dintre noi să postim, să ne rugăm, să umplem bisericile nu sa mergem pe la piețe si târguri în zi de Duminica, cum am văzut ca se practică în multe locuri din țară

Domnul sa ne lumineze si sa ne ajute.

Dr. Sofia Iuga

Alt păcat grozav pentru care ne merge rau este apostazia în care ne aflam cei mai multi. Ereziile din Creta,promovate de minciuno – ierahii români, atârna greu in balanță. Asa cum spunea IPS Iustinian Chira, care stiu din surse sigure că era înainte – văzător, toti ierahii romani s-au lepadat definitiv de Hristos. Poporul este tinut in minciuna si nestiinta de pastorii apostati dar nu avem nici o scuza pentru ca azi exista multe posibilitati de informare. Părintele Iustin Pîrvu ne spune ca ;’’DE NU VOM PAZI ORTODOXIA NE VOM PIERDE SI NEAMUL’’.

Dar noi ce facem, cind pseudo-ierarhii nostrii stau tot in CMB, participa la intruniri precum crislamul si isi pun semnatura in numele nostru pe acele hârtii blestemate, se străduiesc sa introducă ecumenismul  in Bisericile Ortodoxe. Manastirile au devenit locuri de întrunire ale ateilor si lgbt-istilor, nu se lasa de rugăciunile in comun cu ereticii in fiecare an, incalcind Canoanele Ortodoxe, slujesc împeună cu ereticii, precum papa si apostatul Bartolomeu.

Pasivitatea noastră, a mirenilor, a preoților, tăcerea monahilor, care ar trebui sa fie flamura, avangarda terestră a lui Hristos nu face decât să atragă mânia lui Dumnezeu asupra noastra. Atunci sa nu ne miram de ceea ce se intimpla si la Frăsinei, o locatie independenta, dar a carei independență nu este păstrată, ci minciuno-ierarhii, cu încuviintarea Patriarhiei caută să se faca stapâni acolo si fură banii dati de creștini pentru pomelice.De ce devin tâlhari, intr-o zonă în care nu au dreptul? Oare mănăstirile si bisericile sunt proprietatea lor, ei le-au construit din banii lor?

Mitropolitul Augustin Kandiotis, care a trait 104 ani, a cautat sa atraga atentia mirenilor, spunând că ei, adică noi, avem posibilitatea și dreptul de a schimba ierarhii care ne subminează Ortodoxia din interior. Aceștia nu ne mai reprezinta.

Prin predică, oral şi în scris, mă lupt să trezesc conştiinţa religioasă a credincioşilor şi să înţeleagă că au drepturi şi în societate, şi în Biserică. Trebuie să înveţe, spre exemplu, că au dreptul să ceară ca clericii şi mai ales episcopii să fie aleşi prin votul clerului şi al poporului. Să înveţe că au dreptul şi datoria de a striga «nevrednic» la hirotonia unui nevrednic. Să conştientizeze că în spaţiul Bisericii creştinii nu sunt o masă mută de oi necuvântătoare, ci au cuvânt în alegerea păstorilor lor şi în administrarea Bisericii. Să înveţe că trebuie să îi combată pe trădătorii credinţei şi să se lupte pentru curăţirea Bisericii.

Creştinii laici pot încă să afurisească sinoade locale şi ecumenice, când sinoadele acestea nu exprimă adevărul Credinţei Ortodoxe.

Avem mari sinoade locale şi pretins ecumenice care au fost afurisite de Poporul credincios ca tâlhăreşti.

Cu alte cuvinte, urmăresc prin predici şi prin luptele împotriva răului ca Poporul evlavios să dobândească o vie conştiinţă bisericească şi să înveţe că nu este responsabil să-şi mântuiască doar «sufleţelul său», dar este împreună-răspunzător cu toţi credincioşii, clerici şi laici, pentru ce se întâmplă în Biserică. Adică, este nevoie stringentă ca poporul evlavios să înveţe să se împotrivească! Sursa: Graiul Ortodox

Se cade, așadar, oricărui preot ortodox și oricărui creștin al Bisericii noastre Dreptmăritoare, să fie un bun ostaș al lui Hristos cu toată evlavia și cu mânie bărbătească și tare să apere prin cuvânt vorbit și prin scris adevărul Dreptei noastre Credințe. (Părintele Cleopa)

Pe orice cleric –zice Sfîntul Simeon Teologul–, ale cărui spuse şi lucrări nu sunt conforme cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, să nu-l primim în casa noastră. Ci să-i întoarcem spatele şi să-l urîm ca pe un demon, chiar dacă învie morţii şi face o mulţime de alte minuni”.⁴

Ne învaţă Marele Fotie: „De aceştia trebuie să ne ferim aşa cum sărim cînd ne iese în drum un şarpe, şi să întrerupem orice comuniune, şi să ne îndepărtăm din toate puterile chiar atunci cînd aceştia ni se par evlavioşi şi blajini”.²¹

Dr. Sofia Iuga

A fost o țărisoara care mai exista înca pe harta, situată la poarta Balcanilor  ce se intinde pe o parte din teritoriul mare al dacilor, numiti cei mai viteji dintre traci; o cheama azi România. Dumnezeu a inzestrat-o cu munți semeti, dealuri și câmpii manoase,  cu o deltă si iesire la mare. Apoi i-a mai dat si multe bogății, păduri, ape și izvoare cristaline si în subsol aur, metale rare si diamante. Aceste bogății au fost ținta celor hrăpăreti, dușmani ai nostri de-a lungul vremurilor: romanii, turcii, imperiul austro-ungar și la urma comunismul, introdus pe ruta ruseasca și la noi.

.              Suntem cel mai vechi popor din lume 

Sumerologul rus A.Kifism spune’’stramosii romanilor au executat o influență puternica  asupra intregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului și chiar a Chinei’’’

Dionisie Periegetul (138 d.H.): „În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară, care se întinde din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până în Scandia, ţara imensă a dacilor.”

Martin Hochmeister (Siebenburgische Provinziaal Blatter, 1808): „În cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau numiţi şi geţi şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova, Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia”.

Alfred Hofmann 1820 – în „Istoria Pământului”: „Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi ca o completare, limba sa este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pamânt. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului.

. Leibnitz (Collectanea Etymologica): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor (daci) şi ai anglilor”.

Cronicile spaniolilor 25 (pag.179): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor”.

Carol Lundius (Cronica ducilor de Normandia): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice”.

Jean Laumonier (în cartea „La nationalite francaise”, Paris, 1892): „Românul sau dacul modern este adevăratul celt al Europei Răsăritene”.

Louis de la Valle Pousin: „Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi strămoşii Omenirii

Friedrich Hayer 1899 – filozof austriac: „Rumunii sunt poporul din Europa care s-a născut creştin” (ambasadorul Vaticanului la Bucureşti spunea în aula Academiei acelaşi lucru, şi asta acum câţiva ani).

Limba noastra e o comoara recunoscuta de istorici de-a lungul timpului

Olof Ekstrom: „Limba română este o limbă-cheie care a influenţat în mare parte limbile Europei”. 

Miceal Ledwith (Consilier al Papei Ioan Paul al II-lea): „Chiar dacă se ştie că latinaesca e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba română sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers! Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă română. Aşadar, vreau sa-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”.

Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bio informatică la Universitatea Reading, Anglia):„Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei”

 Împăratul Iosif al II-lea:„Aceşti bieţi supuşi români, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi în Transilvania, sunt atât de de chinuiţi şi încercaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor, dacă o cercetezi este într-adevar de plâns…” Sursa: Teodor Ciurariu

După Învățătura Evangheliei, adusa la noi de Sfintul Apostol ANDREI, Dumnezeu a rânduit ca țara sa fie condusă de domnitori creștini cu frica de Dumnezeu, care au contruit mănăstiri si biserici si s-au ingrijit de a obtine pentru ei si urmasii lor, adica noi cei de azi Sfinte Moaște, Cuvioasa Parascheva, Sfântul Grigorie Decapolitul, Sfântul Dimitrie cel Nou din Basarabi, care ocrotesc țărisoara noastra de secole. Credința a fost aceea care, in ciuda multor atacuri dusmane, ne-a adus ajutorul lui Dumnezeu în bătălii grele  cu turcii.

Tavalugul comunist a incercat sa scoata credința din popor cu idelogia lui care spunea: partidul e-n toate, în cele ce sînt si-n cele ce miine vor ride in soare, ádica nu Dumnezeu ci partidul se socotea a fi in toate. Ceusescu, care incepe sa fie apreciat, culmea un ateu fără Dumnezeu, care a darimat biserici, unele fiind salvate prin translatare (si asta fiind o minune), care a construit totul din propria lui mândrie, dar Domnul ne spune ,,nihil sine Deo”, adică nimic nu se face fără Dumnezeu. De accea tot ceea ce s-a facut fără Dumnezeu se distruge, să nu ne miram de asta! El a tinut poporul in frig, foame și întuneric, mințind despre productiile la hectar, urmarind preoții prin sistemul se securitate, ingradindu-le libertatea si intoxicind copiii si poporul cu lozinca partidul-Ceausecu-Romania.

Am stat la coadă la pâine pe cartel, copil fiind, am primit carne pe cartela, oase la alimentari in loc de carne, conducatorii având un dispreț total față de poporul prin care doreau să construiască o Romanie multilateral dezvoltata spre slava lui, nu a lui Dumnezeu. Circula o glumă pe atunci despre cei care locuiau saracii la blocuri, se zicea ca iarna ei deschid geamurile ca sa intre caldura de afara in apartamente.De accea sper sa nu mai fie tâmpiți care sa creada in bunatatea lui Ceausescu.Insuretia din 1989  s-a datorat acestei situatii existente, dar romanii ce au facut dupa aceea? au ales un secretar de partid de la Iasi, adica un urmas comunist a lui Ceausescu  inca de 3 ori pe 10 ani, un impostor care, cu sprijin strain, a ajuns la putere Atât Ceausecu cit si Iliescu au ordonat armatei să deschidă foc asupra poporului.

Transformarea țării in colonie a puterilor straine s-a facut prin alegerea la conducere a unor conducatori de etnie evreiască.

N. Steindhardt spunea sa fim smeriti dar nu prosti, acestea fiind doua situații total opuse prostia si smerenia.

Dumnezeu ne-a lasat la mina acolitilor antihristului pentru păcatele si prostia noastra.Avorturile, în primul rând, sufletele acelor prunci strigă razbunare catre Dumnezeu. Dar noi ne pocăim pentru pacatele noastre? Au incetat avorturile?  Soții, parintii si bunicii mamelor insarcinate au dat sfatul crestin de a nu mai face avort, ucidere de copii nevinovati. Iată dar că pe lângă mândria lui Ceausecu, o alta cauza a saracirii noastre este pentru acest grozav pacat si pentru ca ne-am plâns ca nu avem cu ce ne creste copiii. Domnul ne-a lasat in saracie, banii aceia cu care ar fi trebuit să-i crestem, îi pierdm de 30 ani incoace. Să nu ne mirăm.

Dr. Sofia Iuga

De douăzeci de ani sunt preot și în viața mea n-am mers de Crăciun sau de Bobotează din ușă în ușă pe la necunoscuți, așteptând să-mi deschidă. Nu c-ar fi fost sub demnitatea mea, căci la păcatele mele deja mi-am pierdut-o și trebuie să primesc ca tâlharul „cele cuvenite după faptele mele” (Luca 23,41), dar de ce să-l fi expus a doua oară pe Hristos refuzului și umilinței din partea unor oameni indiferenți?

Nu e nicio „vestire” a lui Hristos în mersul din ușă-n ușă, să nu ne mai amăgim: Hristos s-a vestit destul pe Sine, acum este vremea să fie căutat și chemat.

Când eram la țară, le spuneam oamenilor: mâine voi trece cu icoana lui Hristos prin sat, cine vrea să mă primească în numele Lui (Matei 10,40) să lase ca semn poarta deschisă. Nu intram decât acolo unde găseam porțile deschise, oamenii mă așteptau cuminți cu lumânarea aprinsă, bănuțul pe care-l primeam într-o casă îl lăsam în cealaltă și așa umblam cu pace și Dumnezeu era binecuvântat în urma mea.

N-am fost preot de oraș, dar aș fi făcut la fel, cu atât mai mult astăzi când toate parohiile au pagini de facebook și comunică foarte ușor cu enoriașii (cu cei interesați, nu cu blocurile din parohie!): cine vrea să mă cheme în numele Lui, să mă caute și să-mi spună adresa. Sunt parohiile prea mari (lasă că nu ne-ar căuta decât cei care vin de obicei la biserică)? Dar sunt și atâția preoți pensionari sau fără parohii. Se pot găsi soluții, cu puțină bunăvoință. Și atunci n-am mai merge decât cum spune Hristos, „în casele care vă vor primi pe voi”, nu ca niște agenți de recensământ dintr-o locuință în alta.

Dar nu mă prefac că nu știu și al doilea motiv pentru care în aceste zile se pun preoții pe drumuri: din bănuțul acela primit cu osteneală și de multe ori cu hule în urma lor, își vor plăti ei dările către episcopii, altfel riscă să-și piardă posturile, să nu mai prindă vreun transfer într-o parohie mai bună sau să fie ridicați în picioare în ședințele de protopopiat.

Nu mai spun că foarte mulți preoți de țară își completează salariile de peste an cu aceste venituri, altfel ar trebui să vină cu bani de acasă pentru impozitele reținute din start de către stat. Că asta nu înțelege lumea: preoții au un salariu pe hârtie și doar o contribuție de la bugetul de stat la acest salariu pentru care, indiferent dacă-l realizează sau nu din veniturile lor de parohie, plătesc toate taxele și impozitele aferente. În ziua de salariu, mulți trebuie să vină cu bani de acasă, mai ales cei din parohiile mici, să-și plătească impozitele, taxele, dările la episcopie, contribuțiile la diverse „fonduri” și publicații episcopale băgate pe gât, căci nu le citește nimeni.Când toate ale lumii acesteia se vor preface iar în ce-au fost, multe bogății ale Bisericii se vor transforma în noroaie de uliți și în lacrimi de preoți.

S-a spus despre episcopi că în Biserică, în demnitatea lor arhierească (și numai în ea) sunt chipul lui Hristos, și așa este. De aceea și mitrele lor împodobite ca pentru capul unui Rege.

Preoții sunt însă picioarele Sale desculțe care-L poartă prin case pe toate drumurile, spre a duce acolo unde sunt primiți cu puțină mângâiere, credință și nădejde. Lor le dedic, ca o sărutare de mână, textul de mai jos pe care l-am scris mai demult în „Jurnal scoțian” și care mă caută de fiecare Crăciun, ca un colindător prin timp.

Preot Ioan-Florin Florescu

– Gheronda, în ultima vreme am probleme cu inima și mă tem să nu păţesc ceva.

– Nu te teme. Toţi trebuie să avem ceva, pentru că dacă avem ceva, atunci stăm la picioarele lui Hristos și-L rugăm ca să ne ajute.

– Gheronda, vă rog, rugaţi-vă pentru mine ca să mă fac bine.

– Nu-ţi este de folos ca să faci rugăciune pentru aceasta. Dacă faci răbdare cu credinţă în Dumnezeu, vei primi pensie de la Serviciul de Asigurări al lui Dumnezeu, care este mai mare decât OAA[1]. Am citit undeva că un bolnav îl ruga pe Sfântul Panteleimon să-l facă bine, însă Sfântul nu-l vindeca. Acela însă a continuat să-l roage. În cele din urmă s-a vindecat. Dar când a murit și a mers în cealaltă viaţă, a văzut că, din pricină că se vindecase, a pierdut multe cununi. Atunci i-a spus Sfântului Panteleimon: „De ce m-ai vindecat, dacă ai știut că voi pierde cununile?”.

– Gheronda, în ceea ce privește sănătatea, până în ce punct trebuie să mă las în mâinile lui Dumnezeu?

– Mai întâi să te încredinţezi lui Dumnezeu și apoi să te încredinţezi omului, medicului.

– Gheronda, cum trebuie să înfruntăm însă o boală grea?

– Înainte de a ne încredinţa medicilor, să premeargă rugăciunea, privegherea, ca să ajute Dumnezeu și să-i lumineze pe medici. Puneţi și puţin untdelemn din candela Sfântului Arsenie, beţi puţină agheasmă, citiţi și vreun psalm.

– Gheronda, din pricina bolii nu-mi pot îndeplini îndatoririle mele duhovnicești și din această pricină mă mâhnesc.

– Acum, când ești bolnavă, să nu faci nimic, nici „Doamne Iisuse”, nici metanii, ci numai să spui „Slavă Ţie, Dumnezeule!”, și aceasta este de-ajuns[2].

– Gheronda, acum, când sunt bolnavă și sufăr, nu mă pot aduna în rugăciune.

– În acest caz rugăciunea se face și cu osteneală și cu durere; se face și cu nevoinţă și de aceea este auzită mai repede decât rugăciunea pe care o faci atunci când ești sănătoasă.

Să iubim puţin și durerea. Boala este o mare binecuvântare pentru om. Când omul conștientizează aceasta, o primește cu bucurie și cântă cu bucurie: „Binecuvânta‑voi pe Domnul în toată vremea”[3]. Îmi aduc aminte de bătrânul Gavriil de la Karulia, care avea niște dureri de nesuportat… Iar când îl cuprindeau durerile, începea să cânte. Stătea mereu întins jos. Adeseori spunea: „Unii îmi spun: «Cruce, Cruce!», dar cuie nu am. Ce fel de cruce este aceasta fără cuie?”.

– Câtă vreme a ţinut asta?

– Destulă vreme, vreo doi ani. Era singur cu desăvârșire. Și să vedeţi, în partea de jos a chiliei sale se făcuse o crăpătură. Iarna intra pe acolo un curent prospeţel… Dar acela, în mijlocul durerilor și al frigului, psalmodia și slavoslovea pe Dumnezeu.

În boală psalmodia este medicament. Și grav bolnav să fie cineva și să sufere mult, când aude o psalmodie, îl mai lasă puţin durerea. Dacă va putea și el însuși să psalmodieze puţin, atunci chiar se va distra. Iată, eu în noaptea aceasta am suferit mult, dar am cântat la diapazon. Tot curajul pe care l-am avut, l-am dat acolo. Și știi câtă putere mi-a dat această psalmodie[4]?

[1] Organizaţia Asigurărilor Agricole.

[2] Stareţul se adresează unei monahii foarte bolnave, dar cu multă mărime de suflet.

[3] Psalmul 33, 2.

[4] Stareţul a spus aceasta la 11 iunie 1994, cu o lună înainte de adormirea sa.

(Extras din Despre rugăciune – Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos).

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

„Eu nu Mă uit ca omul, căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă”

Mândria este semnul neîndoielnic al omului deşert, al robului patimilor, semnul sufletului de care învăţătura lui Hristos nu se poate nicidecum apropia.

Nu judeca omul după înfăţişare; să nu tragi du­pă înfăţişare concluzia că este mândru sau e sme­rit. Nu judecaţi după înfăţişare, ci „după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Ioan 7, 24; Matei 7, 16). Domnul a porun­cit să-i cunoaştem pe oameni după faptele lor, du­pă purtarea lor, după urmările faptelor lor.

„Ştiu eu mândria ta şi inima ta cea rea” (I Regi 17, 28), îi spunea lui David aproapele lui, însă Dumnezeu a mărturisit despre David: „Aflat-am pe David, sluga Mea; cu untdelemnul cel sfânt al Meu l-am uns pe el” (Psalmul 88, 20). „Eu nu Mă uit ca omul, căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” (I Regi 16, 7).

Adeseori, judecătorii orbi îl socot smerit pe cel făţarnic şi pe cel ce cu josnicie caută să fie pe placul oamenilor: acesta este un adânc al slavei deşarte.

Dimpotrivă, pentru aceşti judecători neştiu­tori pare mândru cel ce nu caută laudele şi răs­plățile omeneşti şi de aceea nu se târăşte în faţa oamenilor, cu toate că acesta este rob adevărat al lui Dumnezeu: acesta a simţit slava lui Dumne­zeu, ce se descoperă numai celor smeriţi, a simţit putoarea slavei omeneşti şi şi-a întors de la ea atât ochii, cât şi mirosul sufletului său.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, p. 132)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi

O mare problemă este cu semnătura electronică. Nu accepți, pierzi tot. În America foarte mulți dintre cei care dorm în stradă nu sunt cei care nu și-au plătit creditele, sunt și din aceștia, dar sunt foarte mulți dintre cei care nu au acceptat sistemul.

Eu, să spun drept, n-am darul rugăciunii. Pot să mă concentrez și să strig. Rugăciunea mea este strigătul inimii mele. Când spun o rugăciune-strigare, plâng. Plâng în hohote. Eu nu pot să stau ore întregi în contemplarea lui Dumnezeu. Mă pot concentra într-o foarte scurtă rugăciune, dar atunci o fac într-adevăr cu toate mădularele și sunt ascultată.

Într-o închisoare, la Miercurea Ciuc, spuneam Paraclisul Maicii Domnului, în fiecare seară, pentru toată celula. Îl spuneam cu dicție, aproape retoric, spuneam toată rugăciunea, dar n-aveam inima mea în rugăciunea aceea. Mă uitam însă la fete și le vedeam pe unele, concentrate, cum se roagă și le invidiam. Eu spuneam rugăciunea și în același timp gândeam ce văd, ceea ce nu era rugăciune. Dar faptul că totuși cuvintele pe care le spuneam aveau ecou în unele din inimi se reîntorcea la mine și mă impresiona, mă emoționa și-mi mișca inima. Eu mă rugam prin puterea altora de rugăciune.

Nicio jertfă n-a fost zadarnică. Ea a rodit. Nici Scripturile n-au rămas neîmplinite. Toată Apocalipsa este criptică. Dar capitolul care se referă la fiara apocaliptică și la dominația ei este foarte clar. Se știe că numai pe mână și pe frunte este operabilă suspendarea liberului arbitru. Ce nu se prea știe însă este faptul că această tehnică atât de precisă și de înfricoșătoare este inoperantă în prezența Sfintei Împărtășanii. Deci, Împărtășirea este salvatoare.

Domnia lui antihrist va fi de câteva luni. Dar pe-ai Lui, Dumnezeu nu îi părăsește. De-asta ne-am convins în închisori. O cale de recuperare va fi. Chiar martirajul este o cale de salvare. Antihrist este forțat să vină pe nepregătite. Cel de-al treilea război mondial îl va obliga să se declare guvernator și va domni cei trei ani și jumătate, conform Apocalipsei. Când va fi sorocul? Știe numai bunul Dumnezeu. Noi trebuie să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Am explicat cum era ecumenismul închisorilor și am explicat cât era de diferit față de ce se înțelege azi prin ecumenism. Mi-este foarte teamă de acești ortodocși care pândesc și scotocesc pur și simplu viețile oamenilor, ca să scoată de-acolo necreștinătatea ori neîndreptățirea luptei naționaliste a unor mari Sfinți și Martiri români. Să ne ferească Dumnezeu de dreptatea zeloșilor detractori! Eu nu cred în ecumenismul acesta care e globalism, care e sincretism, care e orice. Diavolul pervertește termenii ca să creeze confuzii.

În închisoare mi s-a limpezit cum vine povestea cu frica. Este frica o lașitate? Atunci de ce frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii? Este, pentru că frica de Dumnezeu este o binecuvântare. Ea ne apără de greșeală și ne asigură liniștea. Ne e frică să nu ofensăm iubirea, călcând legile ei. Important este ca nicio frică să nu fie mai mare decât frica de Dumnezeu.

Rugăciunea este arma de tărie a necredinciosului și îi garantează biruința. Cea mai puternică rugăciune este a mamei pentru copilul său. De aceea rugăciunea Maicii Domnului este atât de glorioasă! Dumnezeirea se oglindește în cerul albastru și în ochii unui copil. Inocența! Livada cu pomi înfloriți! Spunea cineva mai zilele trecute: „Pazi, nu-i așa că Raiul trebuie să fie o livadă cu meri înfloriți?”. Iar copiii sunt livada noastră.

Trecerea noastră pe-aici este tot un dar al lui Dumnezeu. Trist este că nu știm să ne folosim de el. Și chiar dacă știm, nu reușim întotdeauna. Peste toate mila lui Dumnezeu biruie! Înviem cu fiecare primăvară și hibernăm cu fiecare iarnă, starea mea de spirit ține foarte puțin de anotimp. Sigur că mă bucur în continuare de o petală de floare, de o frunză mișcată de vânt, de-un cer albastru! Toate lucrurile astea au rămas în percepția mea, peste toate este îngrijorarea sau, cum spunea Lucian Blaga, destrămarea, cum se face destrămarea. Și asta vine cu vârsta. Mama mea mi-a spus odată un lucru care pe mine m-a înfiorat. Mi-a spus: Să știi că a trăi ani mulți nu e o mare bucurie! Și eu i-am spus: Cum, să ajungi la o vârstă patriarhală, cum să nu fie o bucurie? Îți dă Dumnezeu zile multe! Și ea mi-a spus: Dar știi cum ești? Când ești foarte bătrân, ești ca un condamnat sine die. Știi că e aproape și nu mai ai bucuria lipită de această cunoaștere. Și acum constat că mama avea într-adevăr dreptate. Nu că te-ai simți un întemnițat, dar îți faci un proiect și imediat îți spui: Ei, dar ce știu eu dacă mai apuc să-l termin? Este o problemă pe care nu ți-o pui până nu ajungi la senectute. Paradoxul vieții este că te naști ca să mori! Rămâne neliniștea și frământarea cum vor fi zilele acelea când vor fi să vină.

Fragmente din lucrareaFlorin Palas – „Generația mărturisitoare”, Brașov, 2019â

Preluare de pe ActiveNews

Meritul Bisericii Ortodoxe este că ea nu a modernizat nimic, ea nu a aliniat credința la mofturile lumii. N-a avut nevoie Iisus de aggiornamento, este neschimbător, este Cel Ce este, aici și acum, oricând și oriunde, n-ai ce să modernizezi la el. Este de la început până la sfârșit. „Eu sunt Cel Ce sunt” i-a răspuns lui Moise când L-a întrebat: „Tu cine ești? Tu, Care dai porunci, Tu, care aprinzi rugul fără să se mistuie, Tu Cine ești?” Și Dumnezeu a răspuns cu sinceritate. Deci și azi, și mâine. El este atemporal, aspațial. Ce aggiornamento să-i aduci veșniciei?

Părintele Justin a zis despre martirii din închisorile comuniste că sunt forța veacului acestuia.

Eu l-am cunoscut foarte bine pe Aurel Leșanu, mi-a fost vecin, l-am meditat la limba franceză. El făcea liceul comercial și pentru mine era foarte greu să-l meditez la franceză în limbaj comercial. L-am cunoscut foarte bine, foarte de aproape. L-am întrebat: ”Aurel, cum ai putut să reziști la închisoarea Pitești? Spune-mi și mie. Căci eu am avut șansa că nu m-au bătut în continuare, dar îți dau în scris că la a doua bătaie la tălpi, cedam! Dacă în loc să mă bage în groapa cu șobolani, mă băteau, eu cedam. Dar Domnul a vrut altfel”. Și el a spus: ”Din neputință!”. Și eu am rămas interzisă. „Cum adică din neputință? Costache Oprișan n-a putut să reziste și tu ai rezistat!”. „Pur și simplu din neputință”, mi-a spus. Era în el un duh de puritate care nu-i permitea să spună blasfemii.

Mi-a trimis cineva niște hârțoage și mi-a spus că vine cu un procuror, ca să-l dăm în judecată pe Vișinescu, care m-a ținut la limita vieții. Dacă nu aveam puterea Credinței care să mă țină, mă scoteau de la izolatorul de la Mislea, în gerosul februarie 1954, cu picioarele înainte! Pe mine m–au scos în criză hipotermică. Este crimă! Și am zis: „Să-l dau în judecată pe ăsta? Du-te cu procurorul tău! Noi trâmbițăm pe toate drumurile că i-am iertat pe torționari, și acum mergem să-i dăm în judecată?!”. I-am mai spus: „Dar tu știi că creștinul nu are voie să deschidă proces? N-are voie să dea în judecată! Să dai în judecată este păcat! Și pentru cine să-l fac? Pentru Vișinescu? Lasă-l în plata Domnului! Știe Dumnezeu ce să facă cu el! Dacă e posibil, să se întoarcă”. Dar ăsta nu se întoarce…

Are Mitropolitul Antonie Plămădeală, în Telegraful Român, un articol în care vorbește despre „căderea de sus” (cea din prea mare zel). Să nu fie! Adevărul credinței ne îmbracă în înțelepciune, dă o bună așezare, un echilibru, o armonie. Toate acestea se regăsesc în Pacea Domnului.

Cineva m-a întrebat: ce se întâmplă dacă refuz cipul și vine cineva prin somn, îmi face o narcoză și-mi pune cipul? Te face sluga lui, dar faptul că n-ai acceptat și c-a venit și ți-a făcut-o pe furiș, împotriva voinței tale, nu ți-a luat mântuirea. În momentul în care eu am renunțat la cipul lor, m-am opus, eu mi-am câștigat mântuirea. Mă salvez spunând un singur „NU”. De la „NU”-ul meu, de-acolo înainte, orice-mi face diavolul este nul. Prin acel „NU” m-am făcut ostaș al lui Hristos! Ceea ce face diavolul după aceea face peste voia mea. Aproape că-mi doresc să trăiesc până să pot spune „NU”. Îmi asigur mântuirea, indiferent de câte păcate a făcut nevrednica de mine până atunci. Prin cipurire te pun să faci ceea ce tu n-ai face. Din momentul în care diavolul ți-a tăiat liberul arbitru, din momentul acela tu nu mai răspunzi de faptele tale, răspunde el. Faptele lui sunt ale lui, nu sunt ale tale. Ți le ordonă, te manipulează. Dar diavolul nu va face acest lucru, pentru că a învățat de la Pitești că dacă ți-l pune fără să-l accepți tu, sufletul nu este al lui. El va vrea să îl recunoaștem pe el ca stăpân.

O maică catolică a trecut pe la mine, cu o săptămână în urmă. Mi-a spus: Mie nu-mi este frică de cip. Fac semnul crucii și merg mai departe! I-am spus: Dar te întrebi dacă poți să-l mai faci? Păi, dar cum să nu pot să-l fac? I-am zis: Părintele Cleopa ne-a spus că nu-l vei putea face, pentru că ți se ordonă să nu-l faci! A rămas pe gânduri și mi-a spus că nu s-a gândit la asta. I-am spus: Rămâi fără apărarea Crucii!

Părintele Cleopa spune că atunci când îți pun pecetea pe frunte îți controlează toate gândurile, iar când îți pun pecetea pe mână îți controlează toate acțiunile. Pun pecetea și pe cap pentru că, atunci când omul își dă seama, își poate tăia mâna dreaptă. Dar capul nu ți-l poți tăia. Dar și pe mână sunt doi centri nervoși care acționează la fel. Acțiunea este aceași.

(Preluare de pe ActiveNews)

Să-I cerem sănătate trupească și sufletească. Să-I cerem luminarea minții și înțelepciune, pentru a nu greși calea către El. Să-I cerem bunătate sufletească și smerenia inimii, căci spune Domnul:
„Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veți afla odihnă sufletelor voastre.”

Să-I cerem dreapta socoteală în tot ce facem, având convingerea ca atunci când vom muri, vom da seama înaintea judecății lui Dumnezeu de felul cum ne-am trăit viața pe pământ.

Să-I cerem râvnă pentru citirea Sfintei Scripturi, înțelegerea lor și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Să-I cerem harul Duhului Sfânt și mântuirea sufletelor noastre. Să-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El și cele pe care El ni le poate da; numai El ni le poate da.

Să-i cerem ajutor ca, în toată viața noastră, să căutăm mai întai Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adauga nouă. Asta să-I cerem lui Dumnezeu în rugăciunile noastre.

(Ne vorbește Părintele Sofian, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 16)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Plătim astăzi pentru marea trădare de acum 33 de ani.
„Ai văzut că nu ne-au primit în Schengen?”, mă interpelează o vecină. „Asta nu-i bine, așa-i?”. „Schengenul” a ajuns ca „Lerul” din colinde: e pe buzele tuturor, dar puțini știu ce înseamnă. Ce să-i spun? Bâigui câteva cuvinte despre politicile de securitate a frontierelor, dar vecina pare să nu audă. Are gândurile ei care o frământă. Spune cu amărăciune ca pentru sine: „Mare bătaie de joc, maică” și se îndepărtează clătinându-și broboada. Cele cinci cuvinte ale femeii mi s-au părut cea mai exactă definiție a mizeriei în care ne aflăm. Pentru că „Schengenul” care ni s-a refuzat înseamnă infinit mai mult decât cuțitul în spate înfipt de Austria. E doar partea văzută a unui buboi, a cărui infecție s-a întins ani la rând până ne-a cuprins tot organismul. Este puroiul cu care am fost otrăviți sistematic, din 1989 încoace. Și pe care noi l-am acceptat. L-am înghițit.

„Schengen” este clasa politică trădătoare: de la Ion Iliescu la Klaus Iohannis, de la Petre Roman la Nicolae Ciucă, de la Virgil Măgureanu la Eduard Hellvig și de la Mugur Isărescu la Mugur Isărescu. „Schengen” este vânzarea la fier vechi a industriei, a flotei și a sistemului de irigații lăsate de Ceaușescu.
„Schengen” este înstrăinarea bogățiilor pământului: petrol, gaze, cupru, cărbune etc. Și înstrăinarea pământului însuși. Și privatizările dubioase ale tuturor capacităților de producție și surselor de venit rentabile, care ne-au sărăcit sistematic și ne-au transformat în colonie.
„Schengen” este sabotarea timp de trei decenii a unirii cu Basarabia.
„Schengen” este tratatul bilateral cu Ucraina, prin care am semnat încă o dată pentru ruperea Bucovinei de Nord, a Herței și Bugeacului.
„Schengen”este renunțarea la moștenirea Gojdu, cu o valoare materială de peste un miliard de euro dar cu o valoare spirituală inestimabilă, și cedarea ei către Ungaria.
„Schengen” este steagul Ucrainei, al NATO și al UE, de care nu mai are loc steagul românesc.
„Schengen” este mormanul de fiare vechi – fregate, F-16, rachete – cumpărate cu sute de milioane de dolari pe post de șpăgi pentru admiterea în NATO și apoi ca taxă de vasalitate.
„Schengen” este viza pe care America ne-o tot flutură pe la nas, ca un morcov pe la botul asinului, pentru a-l face să tragă. Geaba am lustruit clanțele, am lins podelele și am pupat licuriciul. Pe Potomac s-a înțeles că măgarul dâmbovițean merită doar două lucruri: paie și bătaie.
„Schengen” este „Plandemia” care ne-a omorât de inimă rea părinții și bunicii, zăvorâți în case și izolați ca niște ciumați.
„Schengen” este distrugerea copiilor, lipsiți timp de doi ani de învățătură și lăsați să se ofilească între patru pereți, tânjind după joacă și după prieteni.
„Schengen” este genocidul împotriva bolnavilor cronici, cărora li s-a blocat accesul la tratament.
„Schengen” este distrugerea sistemului sanitar și pervertirea doctorilor, transformați în unelte ale morții.
„Schengen” este duhul demonic care ne-a închis bisericile și cimitirele și i-a îngropat pe dragii noștri în saci negri de plastic, fără a le putea cânta „Veșnica pomenire”.
„Schengen” este teroarea oficializată ca instrument de guvernare; armata scoasă în stradă cu armament de război; sirenele urlând zi și noapte și ambulanțele goale gonind bezmetic ca niște muște fără cap; oamenii săltați de pe stradă și internați cu forța în spitale sau ospicii.
„Schengen” este Arafat-Tătaru-Rafila-Mahler-Craiu-Marinescu-Jurma-Imbri…
„Schengen” sunt milioanele și milioanele de euro aruncați pe „vaccinuri” letale, măști inutile, izolete de carnaval și turnee ale „imunizării” cu mici și manele.

(Apropo: știți care este singura țară din Schengen, din UE și din lume care a votat o lege a vaccinării obligatorii pentru TOATĂ populația? Exact: Austria. Nu a mai apucat să o aplice pentru că a început cealaltă etapă a Resetării: Războiul din Ucraina.)

„Schengen” este trădarea presei: sămânța vânzării a fost sădită încă din 1990, când TVR nu a transmis mitingul anti-FSN „din cauza ceții”; după câteva luni, minerii erau aclamați când zdrobeau țeste în centrul Bucureștiului. – Aceeași presă, ajunsă azi un megafon al terorii sanitare și un mijloc abject de propagandă și minciună, a aplaudat vânzarea țării și a promovat supunerea la ordin și umilința față de străini, ca singurul mod de viață sănătos ce li se potrivește românilor.

„Schengen” este clătinarea Bisericii în fața buldozerelor COVID și a duhului acestei lumi: lingurița de plastic și masca la altar, Învierea fără credincioși, ierarhi și purtători de cuvânt transformați în propagandiști-vacciniști, având acum mii de morți pe conștiință.

„Schengen” este boicotarea Referendumului pentru Familie, după o vizită intempestivă a lui Jean-Claude Juncker la București.

„Schengen” este mutilarea sufletului românilor și pervertirea copiilor încă din grădiniță cu „valorile” progresismului sub semnul mincinos al „Educației”.

„Schengen” este încă o sumedenie de lucruri – mai multe și mai toxice decât lista de E-uri de pe eticheta unui pateu de post.

Dar „Schengen” înseamnă în primul rând trădarea de către noi a Mucenicilor din Decembrie 1989. Pruncii nevinovați care au ieșit cu piepturile goale în fața gloanțelor, strigând asemenea martirilor din primele veacuri de creștinism: „Vom muri și vom fi liberi!”

„Schengen” înseamnă cozile uriașe la ness, brânză, carne, kent și whisky, atunci când încă se mai trăgea și sângele lor nu se uscase pe caldarâm.

„Schengen” înseamnă aburcarea noastră pe cadavrele acelor copii în goana disperată de a ne pune singuri cătușe mai aurite decât robinetele lui Ceaușescu.Am vândut pe un pumn de arginți darul fără de preț făcut nouă de Mucenicii din Decembrie: Libertatea. Acesta este păcatul nostru originar.

„Schengen” este sângele lor pe capetele noastre. Este Răs-Plata trădării. Au trecut 33 de ani de atunci. Vârsta lui Iisus pe Cruce. A venit momentul să ne întoarcem. Să ne răscumpărăm Păcatul. Să ne luăm înapoi Libertatea. Știm Calea. Ne-au arătat-o Copiii. Golgota este înaintea noastră și nu o mai putem ocoli.

Bucurați-vă: a sosit ceasul Învierii!

Aproape toți datorează întoarcerea lor la Dumnezeu unei încercări.

Mâhnirea este un lucru rău. Însă în spatele acestui rău, în spatele durerii, în spatele mâhnirii, în spatele încercării, se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu, se ascunde nașterea din nou, replăsmuirea omului, a familiei. Aproape toți datorează întoarcerea lor la Dumnezeu unei încercări. Li se pare că toate merg bine și nu-și mai aduc aminte de Dumnezeu. Însă Dumnezeu le ia copilul. Să vezi atunci bocete, durere, plânsete și celelalte. După acestea toate vine Harul lui Dumnezeu și adumbrește, iar oamenii se liniștesc, se apropie de Biserică, vin la spovedanie, se apropie de preot. Datorită copilului lor merg la Biserică. Durerea îi face să caute, să se roage pentru odihna lui, să plătească Liturghii. Inima, care mai înainte era împietrită și nu primea nimic, acum, înmuiată de durere, se face primitoare a cuvintelor lui Dumnezeu. Gândește-te la un om în vigoarea tinereții. Diplome, slăviri, sănătate, toate frumoase. Dar când îl doboară la pat o boală, atunci începe să gândească diferit. „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune. Se poate să mor. Și atunci ce folos din toate acestea?”. Se apropie de el un om și-i dă o carte, spunând: „Citește această carte și vezi ce spune!”. Aude și un cuvânt al lui Dumnezeu, dar de data aceasta îl ascultă cu atenție. Durerea i-a pregătit deja inima și a făcut-o potrivită pentru primirea cuvântului lui Dumnezeu. Și astfel se face replăsmuirea omului. Iar după ce se face bine, se ridică din patul durerii și de acum înainte își trăiește viața cu luare aminte, nemaitrăind ca mai înainte cu mândria și închipuirea de sine pe care o avea.

Boala și mâhnirea sunt, prin excelență, medicamentul purtării de grijă a lui Dumnezeu, necesar pentru a-l aduce pe om lângă El și a-i spori virtutea. Iov era cel mai bun om de pe pământ, însă Dumnezeu a voit să-l facă încă și mai bun. Și a fost slăvit de atunci de când a fost încercat. Era un om bun, evlavios etc., dar fără încercarea pe care a suferit-o, Iov nu era cunoscut. Însă din clipa în care a fost încercat și s-a luptat și s-a nevoit și s-a încununat și s-a îmbogățit, de atunci înainte a început slava sa și s-a întins și răspândit până astăzi. Pilda sa este strălucitoare și-l întărește pe orice om care este încercat. Dacă el, fiind sfânt, a fost încercat, cu atât mai mult vom fi încercați noi, care suntem păcătoși. Și rezultatul a fost că încercarea l-a sfințit și mai mult, i-a dat iarăși ani de viață și l-a binecuvântat cu bunuri îndoite și întreite față de acelea pe care le pierduse, făcându-se astfel pildă luminoasă peste veacuri pentru fiecare om îndurerat, care să se ajusteze potrivit pildei, să se sprijine pe ea și se ușureze și el și să spună: „Precum a binevoit Domnul, astfel a și făcut. Fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21). Își pleacă capul și spune: Domnul a dat, Domnul a luat. Și dacă mi-a luat copilul, oare nu El mi l-a dat? L-a luat. Unde este copilul meu? În Cer? Dar ce face acolo? Se odihnește…În spatele fiecărei încercări se ascunde voia lui Dumnezeu, iar folosul – pe care în acea vreme se poate să nu-l vadă – însă odată cu trecerea vremii îl va cunoaște.

Există foarte multe pilde de acest fel. Cum ar fi cea a Sfinților Andronic și Atanasia. Aceștia erau căsătoriți. Andronic era meșter aurar și avea multă bogăție. Cu o parte din ce câștiga își întreținea familia, o parte o dădea la săraci, iar a treia parte din câștigul său o dădea, fără dobândă, la oamenii care nu aveau bani. Aveau două copile binecuvântate. Dar într-o zi au murit amândouă din pricina unei boli. Le-au îngropat pe amândouă deodată. Atanasia, sărmana, plângea nemângâiată deasupra mormântului celor două fete ale ei. Plângea și Andronic, dar după o vreme a plecat spre casă. A rămas acolo sărmana Atanasia, plângând lângă mormânt. „Copiii mei” și „copiii mei”. Era spre apusului soarelui, când deodată vede venind un monah, care i-a spus:

– Soro, de ce plângi?

– Cum să nu plâng, Părinte? Mi-am îngropat amândoi copii, îngerașii mei. I-am pus în mormânt, iar eu și bărbatul meu am rămas singuri. Nu avem nici o mângâiere.

– Copiii tăi sunt în Rai cu Îngerii. Sunt în fericirea și bucuria lui Dumnezeu, iar tu stai și plângi? Mai ești și creștină.

– Cu adevărat, trăiesc copiii mei? Sunt Îngeri?

– Sigur că sunt Îngeri copiii tăi.

După acestea, Adronic și Atanasia s-au făcut monahi și s-au sfințit.

(Sursa: Starețul Efrem Filoteitul, Sfaturi duhovnicești pentru dobândirea sănătății sufletești și a mântuirii noastre. Editura „Orthodoxos Kypseli”, Thesalonic)

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu

Cuvânt selectat și editat de Sora Gabriela Naghi

Cineva pe un grup a spus că ar căuta un preot nepomenitor, dar îi este frică să nu rătăcească drumul spre mântuire, deoarece a văzut dezbinare între unele  grupuri de nepomenitori. I-am înțeles temerea, deoarece pot să apară greșeli și aici mai ales din cauza unor patimi sufletești prin care dezbinătorul ne dă război fiecăruia dintre noi.

Deoarece am fost de curând în Grecia și am auzit cât de simplu și firesc explică părintele Teodoros Zisis aceasta realitate apărută după trădarea Ortodoxiei la Creta, i-am scris o explicație pe care am supus-o atenției și parintelui-duhovnic care ne-a condus în acest pelerinaj de neuitat:

,,Un răspuns echilibrat în privința întreruperii pomenirii îl dă părintele-profesor Teodoros Zisis. Părintele spune cum se face întreruperea pomenirii corect pentru a nu fi acuzați pe bună dreptate de schismă. Practic, prin întreruperea pomenirii ierarhului, preotul trage un semnal de alarmă că episcopul greșește. Atât. Nu acuză pe nimeni că este eretic. Aceasta o poate face doar un sinod. Nu face o structură paralelă cu Biserica oficială.

Dacă ierarhul își recunoaște greșeala, preotul reia pomenirea. În felul acesta, dispare duhul de judecată asupra altora, iar cei care au făcut acest pas se concentrează pe despătimirea proprie necesară în vederea mântuirii. Iar la ierarhi, în locul unui nume, pomenesc ,,pe toți ierarhii care drept învață cuvântul adevărului”. Practic, ierarhul care nu este pomenit nu are de ce să se supere dacă știe că învață drept cuvântul adevărului.

Nepomenirea ierarhului se face în limitele unui canon (15), doar pentru erezie, nu pentru alte păcate personale. Unii preoți nu au avut curajul de a întrerupe pomenirea, de teama caterisirii, dar nici nu propovăduiesc ecumenismul. Ei continuă să conducă spre mântuire suflete. Unii chiar semnalează și ei greșelile care se fac. Nu e corect ca aceștia să fie considerați eretici. Dar li se poate imputa faptul că încurajează erezia. Și tăcerea poate fi un păcat atunci când biserica este amenințată de erezie.

Se greșește atunci când întreruperea pomenirii se face de către oameni care nu sunt căliți în războiul duhovnicesc cu patimile. Mântuirea se poate pierde din multe cauze. E necesară o maturitate duhovnicească pentru a întrerupe pomenirea fără a face jocul celui viclean.

Cel care întrerupe pomenirea se îngrădește de erezie, nu de Biserică. Știm că la  Sfânta Liturghie nu pot fi pomeniți cei cu păcate mari. Dar nu i se pune nimănui eticheta de păcătos, deoarece el se poate corecta. Iar erezia este un păcat. În momentul când omul se pocăiește, pomenirea este reluată, dar ierarhul nu poartă în acest timp nicio etichetă. Numai un sinod poate da un astfel de verdict.”

Prof. Lucreția P.

Informațiile le aflăm dintr-un amplu material publicat de ActiveNews, cu dovezi care nu mai lasă loc de îndoieli. Sintetizez: Individa mai sus scrisă s-a înhăitat cu niște organizații sorosiste, care promovează spurcăciunile sodomite și urmăresc să ne corupă pruncii de la cele mai fragede vârste. Din silă, nu pomenesc nici numele organizațiilor lui Soros, nici programele ,,educaționale,, pe care acestea le promovează și le implementează, la care s-a înhămat și această ființă ciudată. E de-ajuns să reproducem două texte scurte: Ești homosexual și ai un iubit despre care nu știe nimeni.” (pag. 14), „Te simți confortabil să vorbești despre orientarea ta sexuală?” (pag. 15)

O lăsăm pe această muiere respingătoare în plata lui Dumnezeu, ca și pe popa care nu vrea sau n-o poate struni, nu fără a ne întreba cu consternare: Cum e cu putință? Este, pentru că de multă vreme atrag atenția că Biserica Ortodoxă Română zace sub ocupația și persecuția ecumeniștilor, oameni fără Dumnezeu, deghizați în slujitori ai lui Hristos. Aș da un răspuns și naivului care a alcătuit materialui amintit, de pe ActivNews. Zice dumnealui: Considerăm absolut necesară o poziție din partea Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, exprimată prin reprezentanți abilitați și nu prin tot felul de persoane ale căror acțiuni și declarații sunt incompatibile cu morala creștină.

Îi spun eu că ecumeniștii din palatal arhiepiscopal din Suceava sunt și ei parte la aceste fărădelegi, deocamdată cu o oarecare discreție, așa că e bine să nu aibă nicio așteptare de la ei. De altfel, chiar autorul articolului ne informează precum că ,,Arhiepiscopia Sucevei are, deja, cadre formate prin Institutul Arbinger, dispuse să „producă o schimbare în sistemul de învățământ.” Dacă Departamentul Educațional este coordonat de un adept al „mentalității deschise”, predate după modelul mormon al Institutului Arbinger, ce așteptări să mai avem de la ierarhia suceveană în ceea ce o privește pe prof. Daniela Ceredeev?’’

Așadar, când stareții de la Mănăstirile Sihăstria Putnei și Neamț au deschis larg porțile pentru sodomiți și sataniști – deosebirea dintre ei nu e una de esență -, dându-le câmp larg de manifestare, n-au fost niște accidente izolate, nici întâmplătoare. Frenezia aceasta antihristică cuprinde, din păcate, multe suflete și poate că pentru Biserică e util ca păduchii să iasă la suprafață, să știm și noi de cine trebuie să ne ferim, ca de niște ființe dezgustătoare.

Presbiter Iovița Vasile

„După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa si aceştia în Noi să fie una… Eu întru ei, şi Tu întru Mine.” Iată ce lanţ de aur ne leagă cu Dumnezeirea! Am căzut noi – S-a sculat Mijlocitorul Care este una cu Dumnezeu-Tatăl, şi a devenit una cu noi. Făcându-ne una cu El, ne unim cu El şi, prin El, cu Dumnezeu-Tatăl. Slavă nemărginitei Tale milostiviri faţă de noi, Dumnezeule în trei Ipostasuri, Care bine ai voit să rânduiești pentru noi o cale atât de luminoasă spre îndumnezeire!

La mare înălţime ne ridică Domnul! Aşadar, nu lepăda această binefacere, mărturiseşte mila Lui şi laudă-I bunătatea cea negrăită! Lepădând această înălţime, socoți că te smereşti, însă de fapt dovedeşti o grosolană nerecunoştinţă şi nepăsare faţă de înaltul dar. Să ştii că nu este cale de mijloc: sau totul, sau nimic. Nu vrei această înălţime: vei rămâne într-o amară josnicie, vremelnică, precum şi veşnică.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, 2011, p. 49)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi