ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

În lume a intrat graba, goana diabolică. Taina acestei goane ne-o descoperă Cuvântul lui Dumnezeu, în capitolul 12 din Apocalipsă: ,,Și am auzit glas mare în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea și puterea și împărăția Dumnezeului nostru și stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâșul fraților noștri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua și noaptea. Și ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei lor și nu și-au iubit sufletul lor, până la moarte. Pentru aceasta, bucurați-vă ceruri și cei ce locuiți în ele. Vai vouă, pământule și mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci știe că timpul lui e scurt” (Apocalipsa 12, 10-12).

Ați auzit: satana a coborât pe pământ și pe mare cu o furie nestăpânită, „știind că mai are puțină vreme”. Iată care este sursa acestei goane a lucrurilor și a concepțiilor din lume, iată de unde provine această grabă și în tehnică, și în viață – un maraton tot mai alert al oamenilor și al popoarelor în general.

Împărăției lui satan curând i se va pune capăt. Iată un motiv de bucurie pentru cer și pentru oamenii de pe pământ care viețuiesc cerește. Răul condamnat, presimțindu-și pieirea, aleargă pe pământ, tulbură umanitatea, se umflă până la limita puterii sale și îi obligă pe oamenii care nu și-au pus pe fruntea și inima lor pecetea crucii Mielului lui Dumnezeu să se îndrepte impetuos înainte și să-și accelereze ritmul de viață. Răul înțelege că, doar prin acest iureș al oamenilor și al popoarelor, el ar putea reuși să facă părtași ai pierii sale încă o parte din umanitate.

(Arhim. Ioan Krestiankin, Unui fiu duhovnicesc necunoscut, Editura Doxologia, 2016) Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

„Cereţi şi vi se va da”, „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi și Eu vă voi odihni pe voi”. Cu aceste cuvinte îi cheamă Hristos pe toţi cei care se află sub povara păcatelor. Şi adaugă în Apocalipsă: „Cel însetat să vină… Eu celor însetaţi le voi da să bea din izvorul vieţii”. Alergaţi toţi cei însetaţi, strigă Domnul, la izvorul veşnic şi de viaţă făcător.

Oricât de păcătos ai fi, ucigaş, preacurvar etc., Stăpânul te primeşte. Va ridica îndată povara păcatelor tale şi te va elibera. Şi cum face asta? Exact aşa cum a iertat păcatele paraliticului, spunându-i: „Fiule, iertate-ţi sunt păcatele”. Şi îndată l-a eliberat de povara lui şi l-a tămăduit. Aleargă aşadar la Hristos, rugându-L puternic, stăruitor şi neîntrerupt, precum odinioară cei doi orbi din Ierihon: „Miluieşte-ne, Doamne, Fiul lui David”. Şi Acela, ca şi atunci, te va întreba în taină: „Ce voieşti să-ţi fac?”. Iar tu, cel orb la suflet, vei spune: „Doamne, să se deschidă ochii mei!”. Hristos, văzând credinţa, pocăinţa, căldura rugăciunii tale, Se va îndura de tine şi te va vindeca, dăruind sufletului tău lumină. Însă când nu ne rugăm cu durere, din toată puterea sufletului nostru şi cu pocăinţă sinceră, Hristos nu ne va asculta, nu ne va ierta, nu ne va lumina.

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Miezul înțelepciunii Părinților, Editura Egumenița, Galați, p. 73)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Iubește precum și Iisus te iubește și așa cum dorești si tu să te iubească ceilalți. Păstrează tăcerea, rugăciunea neîncetată și osândirea de sine și atunci vei vedea câtă umilință și lacrimi și bucurie vei simți. Dacă însă nu le ții, adică le neglijezi, atunci răceala și uscăciunea vor înlocui cele de mai sus. Iubește-i pe frați și dragostea ta se va vădi atunci când, în ciuda tuturor neputințelor tale, tu te vei nesocoti întru toate și îi vei iubi pe toți. Dragostea te va păzi de toate păcatele.

În afară de tine însuți să nu cugeți nimic, ci să te prihănești neîncetat, căci aceasta este calea cea mai bună. Fie ca sufletul vostru să se însănătoșească mai mult, căci atunci când sufletul este sănătos, are răbdare în necazuri, are lepădare de sine; nu-l înspăimântă nici bolile, nici gândurile iubirii de sine. Când sufletul este sănătos, are dragoste întru sine, nu se smintește, rabdă cuvântul greu al fratelui, nu teatralizează greșelile lui, întotdeauna are cuvânt bun de spus fratelui, cedează înaintea voii celuilalt și astfel se izbăvește de gânduri și mâhnire. Când sufletul este sănătos, nu se mânie, nu cârtește, nu grăiește-împotrivă, nu șoptește, nu face neascultare, nu-și face voia proprie și toate celelalte care aduc sănătate sufletului.
Această sănătate o cer de la voi, pe aceasta vă sfătuiesc și mă rog s-o dobândiți.

(Avva Efrem Filotheitul, Povețe părintești, Editura Evanghelismos, 2015)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi

Cu mai bine de şase ani în urmă, când încă nu ajunsesem la pensie, planurile financiare ale tuturor parohiilor din ţară aveau trei prevederi bugetare, care trebuiau respectate cu maximă rigoare şi promptitudine: Radio Trinitas, Trinitas TV şi Ziarul Lumina. N-ar fi nimic rău în asta, e bine ca Biserica să aibă organe de presă proprii. Rău e că acestea au apucat-o pe făgaşul ecumenist şi cât e ziua de mare ne ameţesc cu realizări inexistente, cu activităţi pastorale ale ierarhilor, care noaptea nu pot dormi de grija Bisericii, cu înfrumuseţarea potemkiniană a realităţii triste cu care ne confruntăm.

Unul din ,,stăpânii’’ Bisericii lui Hristos, Visarion Alexa a împins lucrurile peste limitele pe care ni le puteam imagina cu 6-7 ani în urmă. Ce-a făcut dumnealui? A invitat într-o emisiune la Trinitas TV o înfocată susţinătoare a spurcăciunilor sodomite, Adela Popescu, cea care s-a strufocat pentru a zădărnici referendumul pentru familia lăsată de Dumnezeu. Ajunsă în faţa camerelor, muierea asta s-a apucat să ne povestească cât de bine ar fi ca pruncii să ajungă în grija homosexualilor, pentru că a văzut ea un cuplu de gay cu câtă dragoste înconjurau un copil pe plajă. Are dumneaei nişte prieteni gay, oameni absolut minunaţi. Să-i fie de bine, dar mă îndoiesc. Ca o încununare a prestaţiei sale televizate, doamna Adela a spus că ar fi încântată dacă unul dintre copiii săi s-ar deda spurcăciunilor homosexuale, dacă asta l-ar face fericit!

Nu mai insist asupra acestor neruşinate consideraţii ale Adelei Popescu. L-aş invita pe domnul Ilie Daniel Ciobotea să părăsească urgent tronul patriarhal, secondat de ceilalţi agenţi infiltraţi în Biserică, constituiţi în zisul ,,sfânt sinod’’: homosexuali, masoni, informatori ai securităţii, ofiţeri sub acoperire, atei, apostaţi. Nu întindeţi prea mult coarda. Nu mai puneţi la încercare îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Nu mai batjocoriţi Biserica lui Hristos, peste care v-aţi înstăpânit cu neruşinare. Încetaţi odată!

Presbiter Ioviţa Vasile

„Rugați-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 77)

Fiecare rugăciune a Bisericii noastre constituie o lucrare duhovnicească a minții omenești. Prin diferite cuvinte, cugete și sfinte istorisiri Îl slăvim, Îi mulțumim, Îl rugăm și Îl implorăm pe Domnul. Dar rugăciune a minții se numește în special această rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Se mai numește și rugăciune monologică sau de un singur gând, fiindcă se constituie din neîncetata repetare a acelorași cuvinte și a aceluiași gând.
Ne adresăm Domnului. Celui care a creat lumea și în continuare o ține și îi dă viață. Celui care ne-a plăsmuit din bunătate după chipul și asemănarea Lui și Căruia se cuvinte toată slava, cinstea și închinăciunea. Apoi mărturisim că Însuși Domnul este Dumnezeu-Omul, persoana istorică a lui Iisus Hristos, Care a primit și a luat trup omenesc din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Maria, în vremea lui Cezar Augustus, ca să mântuiască pe om din neascultarea, aducătoare de moarte, de voia lui Dumnezeu și ca să ne dăruiască din nou viață adevărată și veșnică. Prin „Fiul lui Dumnezeu” propovăduim că Domnul nostru Iisus Hristos este a doua Persoană a Sfintei Treimi. El este Cel prin care am cunoscut pe Tatăl și Care ne-a trimis la Cincizecime harul Duhului Sfânt, Care rămâne de atunci și în continuare asupra Trupului Lui, Biserica.

De la Acest Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit cerem cu smerenie să ne miluiască pe noi păcătoșii. Omul smerit simte adânc înlăuntrul său starea lui tragică pe care i-a creat-o păcatul, despărțirea și înstrăinarea de Plăsmuitorul său. Simte încă și că această stare de moarte duhovnicească nu poate să o îndrepte el singur, oricât de mult ar lupta, oricâte fapte bune ar face, oricâte virtuți ar dobândi. Simte nevoia de ajutor. Simte nevoia să strige, precum ucenicii în furtună: „Doamne, mântuiește-ne că pierim” (Matei 8, 25). Simte că nu poate prin îndreptățire să caute mântuirea, că nu o merită. De aceea aleargă la milostivul Stăpân singurul Iubitor de oameni adevărat, îndelung răbdător și mult milostiv care împarte în dar izbăvirea și mântuirea oricui o cere. Și într-adevăr acela nu eșuează în scopul lui.

Prin rugăciune oferim smerit slăbiciunea noastră doctorului sufletelor și al trupurilor, ca să ne vindece. El ne așteaptă plin de dragoste și bunătate, personal, pe fiecare dintre noi, ca să ne dăruiască mai întâi negrăita bucurie a întâlnirii personale cu El și în continuare experiența unică a înțeleptei tămăduiri a bolilor noastre. În fața Dumnezeului necuprins, negrăit și nesfârșit, dar care în același timp este și apropiat, cunoscut și oferit, simțim că primim adevărata noastră valoare, că prețuim adică mai mult decât lumea toată.

Trăind în rugăciune înaintăm și creștem în cunoașterea măreției lui Dumnezeu. Simțim că Dumnezeu împărățește în viața noastră. Că stăpânește în cugetul nostru și în întreaga noastră ființă. Că devine El centrul vieții noastre. Că dă sens lucrărilor și gândurilor noastre și că le preface într-o continuă doxologie a bunătății Lui. Că inundă existența noastră, până în adâncurile ei, cu o puternică iubire pe care nu poate să o descrie cuvântul omenesc, față de Însuși Dumnezeu, față de icoanele Lui, față de semenii noștri și întreaga creație.

(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Editura Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)

Selecţie şi editare: Dr. Gabeiela Naghi

Enunţul de mai sus se regăseşte în toate Manualele escrocilor, indiferent cum s-ar numi ele. Aceasta este şi ipoteza lui Ion Cristoiu, care ne spune ca mascarada cu falsa pandemie, cu toate implicaţiile ei urât mirositoare, trebuie trecută în uitare prin  tam-tamul războiului cu care ameninţă Rusia. Îmi vine să-i dau dreptate. Am mai spus că toţi grangurii lumii se găsesc sub comandă unică, oricum s-ar numi ei: Biden, Putin, Xi, Macron, Boris Johnson, Trudeau, cancelarul Germaniei şi câţi or mai fi. Toţi au acţionat sincron în povestea puturoasă cu pandemia şi vaccinul. Aşa fac şi acum, ameninţând cu un război distructiv, cu consecinţe incalculabile. Un lucru e cert: oamenii aceştia ne mint în continuare, cum au făcut-o ani, decenii de-a rândul.Timpul va confirma sau va infirma ipoteza lui Cristoiu.

Presbiter Ioviţa Vasile

Vrăjmaşul diavol şi lucrarea antihristică, astăzi pe Insula Creta îşi face şi ea o ,,biserică’’, o biserică drăcească, diavolească. Aşteptăm cu nerăbdare să vedem zilele următoare totuşi patriarhii, arhiereii care au luat parte la la acel sinod drăcesc, tâlhăresc, pe care-l numesc Sfinţii Părinţi şi mincinos şi viclean, cum se vor întoarce înapoi la Patria lor, la Biserica lor. Se vor întoarce moş Gheorghe, moş Costache. Nu se vor întoarce patriarhi, mitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi, se vor întoarce oameni fără Duhul Sfânt. Cum se va conduce o Biserică fără Duhul Sfânt? Aista este Duhul Sfânt, Care a condus Biserica Sa de mii de ani. Ce nu le place? Ce nu le convine? N-au vrut să rămână credincioşi Domnului. Au trădat Sfânta Ortodoxie. Dacă vor dispărea acele documente care sunt atât de viclene, înşelătoare, şi care dărâmă Dogmele, Canoanele Bisericii, şi cele şapte Soboare Ecumenice în care rămânem şi credem, aceşti oameni, să ştiţi, fie patriarh, mitropolit, episcop, ei rămân fără Duhul Sfânt. Ei se vând lui antihrist, ei pregătesc calea pentru antihrist.

Biserica noastră este bună, este frumoasă, pentru asta ne-am luptat. Vrem să ne păstrăm Credinţa curată. Nu vrem să ne arătăm nimănui că facem ceva. Noi nimic n-am făcut ceva vrednic nici de laudă, nici de altceva, ci noi vrem să împlinim datoria de Creştin Ortodox, de a păstra curată Credinţa Ortodoxă. A venit vremea mărturisirii. Voi, fraţii mei, nu vă vindeţi. Vă rog din suflet, n-are nicio putere niciun patriarh, niciun mitropolit, niciun arhiereu, fără Duhul Sfânt, fără adevărul Credinţei Ortodoxe, care trebuie păstrată cu toată dragostea şi frica, nu are nimeni nicio putere nici de a lega, nici de a dezlega. Numai cei care rămân în adevărul în Duhul Sfânt.

Acolo s-au adunat sataniştii, masonii, care de mii de ani se străduiesc să ne distrugă Credinţa Ortodoxă. Ei s-au adunat acolo, ca să ducă Biserica într-o mare erezie, într-o credinţă mondială, pentru că trebuie să facă o credinţă, un împărat, un ban, ca să vină antihrist întru toate pregătite.

Vremurile nu sunt prea dulci, şi zilele cele din urmă le vedem astăzi. Ca arhierei, dăm palme lui Hristos, Îl batjocorim şi-I dăm palme în faţă, şi ne râdem ca Iuda, ,,ghiceşte cine Te-a lovit’’… Mă gândesc cu durere, mă gândeam şi ieri la fraţii mei arhierei români, cum se vor întoarce în ţară, cum vor privi în ochii celor care-au stat ani grei de închisoare, suferinţe şi bătăi şi n-au trădat, au păstrat curăţia Ortodoxiei. Cum o să vă întoarceţi, fraţilor, cum o să vă priviţi în ochii Bisericii voastre, a Poporului. Ce veţi răspunde Poporului, cine v-a trimis? Satana, ca să mergeţi acolo, ca să vindeţi, să dărâmaţi Ortodoxia noastră Sfântă. Ce n-a fost bun în Biserica noastră? Ce nu era bun, că trebuia de schimbat? De la început s-a văzut că era lucrarea lui antihrist.

Când într-un ,,sobor ortodox’’ se pune întrebarea de a legaliza homosexualismul , şi căsătoria bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie, a fost prima ruşine şi prima lovitură spre Biserica noastră Ortodoxă, când ai noştri patriarhi, oameni ,,sfinţi’’, să dispute aşa întrebări, fraţilor, în sinoade ,,ortodoxe’’. Noi trebuie să discutăm cum să salvăm lumea din păcat, cum să aducem poporul la Hristos. Şi apoi, mai departe s-au apucat împotriva dogmelor, de a uni erezii. Slavă Domnului că Dumnezeu a oprit măcar o parte din Biserici. A arătat încă o dată că Duhul Sfânt lucrează şi nu poate fi niciodată un sinod fără Biserica întreagă. Fără întregimea Ortodoxiei, niciodată nu poate fi un sinod.

Doar cei care s-au adunat îşi vor vinde Credinţa şi se vor întoarce fără Har. Dumnezeu va pedepsi cu ape, inundaţii, cu călduri mari, cu războaie, cu veşti de războaie, cu necazuri mari, după ce vor lua hotârâri şi vor vinde adevărul, atunci Dumnezeu Îşi va întoarce de la noi faţa şi veţi vedea ce necazuri mari vor veni asupra acestui pământ. Voi, fraţilor, rămâneţi credincioşi Domnului… Cum vom rămânea noi, încă nu ştim. Vom vedea. Vom îmbrăţişa pe toţi cei care nu-şi vor vinde Credinţa, nici Neamul. Îi vom îmbrăţişa ape aceia care vor rămâne în Adevăr, şi nu vom lăsa niciun preot să fie batjocorit, prigonit precum s-a întâmplat la noi, precum şi astăzi am slujit cu Părinţi care au fost prigoniţi din mănăstiri, din cauza nepomenirii patriarhului

Pentru noi, prima întrebare s-a rezolvat, că nu s-a mers la sinod e foarte bine. Al doilea, trebuie să ieşim din CMB (Consiliul Mondial Babilonic, n.m.), din erezia ereziilor, din ecumenism. Şi al treielea, cei care s-au întâlnit cu ereticii şi au mărturisit că sunt fraţi şi prea-fericiţi şi au recunoscut alte ,,biserici surori’’, să mărturisească prin pocăinţă la întreaga lume că singura Credinţă mântuitoare este Ortodoxia noastră, şi alta nu există. Atunci vom începe din nou pomenirea patriarhului în Bisericile noastre. Şi să-şi ţină fiecare Credinţa cu frică, cu  cutremur, nu prin trădare şi viclenii, ci prin Adevărul Sfânt…

Aceia care s-au dus în Insula Crit, s-au dus ca nişte trădători, fără noi. Noi nu i-am trimis, Poporul nu i-a trimis. Să fie un sinod, trebuie să fie un patriarh. Trebuie să fie preot. călugăr şi mirean. Din partea unui episcop trebuie să meargă patru. Ei au făcut un canon şi s-au dus cum au ştiut ei. Acum rezolve ei propblema pentru dânşii. Hristos va rezolva. Hristos va rezolva problema Bisericii Ortodoxe, în continuare. Trădătorii să se pocăiască şi ruşine să le fie la toţi patriarhii şi arhiereii, care s-au dus şi se vor întoarce ca nişte cârpe spurcate, murdare, înapoi la Poporul şi Biserica sa. Să le fie ruşine, să nu mai stăm cu ochii în sus, ci cu ruşine pe pământ, că ne-a înşelat diavolul şi ne-a dus bucuroşi, ce lucru mare faceţi, vreţi să dărâmaţi ce-au făcut Sfinţii Părinţi şi cele şapte Soboare Ecumenice? Toată lumea s-a mântuit. Nu-i mai iartă Dumnezeu, niciodată nu se iartă acest păcat. Toţi păcătoşii să vină la Hristos, că pe niciunul nu-l dă afară…

Oamenii vor să distrugă Biserica lui Hristos. Hristos a făcut Biserica Sa, diavolii vor s-o dărâme. Nu-i lăsaţi. Voi sunteţi tari. Poporul e puterea lui Dumnezeu. Mâinile lui Dumnezeu sunteţi voi. De aceea, rugaţi-vă neîncetat şi să păstraţi Dreapta Credinţă Ortodoxă în care au suferit, au răbdat, şi au fost închisorile ateiste pline. N-a trădat nimeni. Au rămas sinceri credincioşi Domnului. Urmaţi-le Credinţa Lor, privind la sfârşitul lor de vieţuire.

„Maică, oamenilor le place să-mi asculte omiliile, despre ce să le vorbesc?”. Ascultați ce mi-a răspuns! Ascultați ce mi-a răspuns o femeie sfântă! „Despre cele murdare!”. Ați auzit ce mi-a spus? „Despre cele murdare ar trebui să spui. Cele care vor aduce bolile, „vaccinul” și războiul”. „Cele murdare? Cele murdare?”… am întrebat. „Uite, fiule, uite, Episcopul meu… Dumnezeu ți-a dat curaj și îndrăzneală să vorbești când ceilalți, din diferite motive, nu îndrăznesc să vorbească privind anumite chestiuni. Tu trebuie să vorbești despre avorturi, despre păcatele cărnii, care sunt contra firii și care nu privesc doar trupul, ci și dorințele sufletului”. Trupul și sufletul merg împreună. „Pentru păcatele mele cele multe mi se îmbolnăvește trupul și slăbește sufletul meu” (Paraclisul Maicii Domnului). Cele două nu sunt despărțite, omul este ansamblul lor: suflet și trup, trup și suflet. Și au împreună pe Duhul Sfânt, când e vorba de persoane neprihănite, care luptă lupta cea bună. Așa că: „să vorbești despre avorturi, despre păcatele trupești care sunt contra firii și care apar atât în interiorul, cât și în afara căsătoriei, la atât de mulți oameni! Lumea întreagă a devenit murdară, plină de vrăjitorie, de satanism, de blasfemii. În special din cauza acestor trei mari păcate Hristos va retrage pentru un anumit timp mila Sa din lume și va aplica dreptatea”. Ați auzit? „Aceasta este un lucru îngrozitor!”, am spus. „Da, este! Și lumea va avea nevoie de sprijinul tău în aceste vremuri. Pentru că le va fi îngrozitor de frică de lucrurile ce se vor întâmpla”, a spus ea.

Să ia fiecare metanierul și să spună: Hristoase al meu, salvează țara noastră, România! Salvează țara noastră, România și pe noi! (Pr. Elpidie)

Selecţie şi editare: Ioan

Sârguieşte-te, deci, ca să te pocăieşti şi te vei mântui. Gata este Dumnezeu spre milă şi spre vindecare, grabnic spre ajutor, osârdnic spre izbăvire, celor ce cer le dă şi celor ce bat le deschide, celui ce se roagă îi dă iertare, tinde daruri celui ce-i trebuie şi nu le cruţă pentru acela ce caută, nu respinge pe cei căzuţi, ci spre mântuire îi trage. Dăruieşte dezlegare celor ce cer, ceartă pe cei ce nu ascultă.

Poticnitu-te-ai, deşteaptă-te; ai căzut, scoală-te; roagă-te şi cere; cazi, năzuieşte, caută pe Cel ce voieşte să te mântuiască, trezeşte-te, ca să nu cazi iarăşi, iar de vei şi cădea, să te scoli din nou. Doborât fiind, îndreptează-te, iar de ai greşit, întoarce-te. Iar după ce te-ai vindecat, poartă-te sănătos totdeauna, şi dacă te-ai mântuit, fereşte-te de boala de care ai fost biruit, ca să nu te ardă focul pe care abia l-ai stins. Să nu cazi în spurcăciunea din care te-ai ridicat. Să nu te asemeni porcilor, care se bucură de spurcăciune. Să nu te asemeni câinilor, care îşi mănâncă murdăriile. Că nimeni, punându-şi mâinile pe plug şi căutând înapoi, nu va fi îndreptat în Împărăţia cerurilor. Nimeni, după ce se spală şi iarăşi aleargă la spurcăciune, nu se face curat.

Unul este Hristos, una Credinţa, unul este darul, una este Patima, una Moartea, una Învierea. Şi nu se cade Celui ce S-a junghiat, iarăşi să se mai jertfească, nici altă izbăvire să se mai facă pentru tine. Slobozitu-te-ai, apoi nu te mai face rob prin voia ta. Spălatu-te-ai, nu te mai spurca iarăşi. Peste fire, în păcate aflându-te, să nu deznădăjduieşti nicidecum, fără numai să te pocăieşti şi te vei mântui. Întru Iisus Hristos, Domnul nostru, a Căruia este slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

(Cele șapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul, Editura Bizantină, 2000 – fragmente)

Selectie si editare: Dr. Gabriela Naghi

Veacul nostru nu este un veac al postului, ci al răbdării și al bolilor. Iar dacă vom lua asupra noastră un post aspru și peste puterile noastre, atunci pur și simplu nu vom fi în stare să-l ținem. Noi avem nevoie de un post lăuntric pentru a ne înfrânge pe noi înșine și pentru a deveni blânzi, smeriți și răbdători. Dacă Domnul ne îngăduie să suferim, trebuie să primim aceasta cu smerenie. Căci ceea ce este îngăduit de Domnul, trebuie primit ca din mâna Lui și trebuie să răbdăm tot. Adevăratul post este atunci când omul suportă cu răbdare și fără supărare toate atacurile și jignirile, considerând că le-a meritat pe bună dreptate. Pentru ce? Pentru viața pe care a avut-o în trecut și pentru tinerețea ușuratică. Mândria noastră este asemenea unei fiare care, dacă este atinsă oricât de ușor, atunci este gata să sară și să-i sfâșie pe toți. Dar este de datoria ta să o împingi și să nu o lași să iasă. Chiar dacă cineva te-a supărat și te-a mâniat și-ți dorești să-i zici tot ceea ce crezi despre el, atunci procedează altfel și spune-i mândriei tale: „Stai acolo și nu ieși!”. Si-n loc să-i răspunzi cu brutalitate, tu, dimpotrivă, vorbește-i cu blândețe. Astfel se dobândește smerenia. Aceasta este și mucenicia cea fără de sânge. Sfinții mucenici au patimit cumplit dar pentru scurt timp. Aici este un chin nesângeros și nu doar pentru o perioadă de un an sau doi, ci pentru întreaga viață. Iar dacă Domnul va îngădui mari suferințe sau va începe o adevărată prigoană, atunci, zice Vlădica, trebuie să-ți imaginezi că mergi la moarte pe Golgota.

Înainte de moartea sa (a lui Vlădica) cred că Dumnezeu a îngăduit să ne spună ceea ce ne așteaptă pentru că la un moment dat a zis:

„Iar voi, încă este posibil să suferiți. Şi, de va veni aceasta vreme să nu vă înfricoșați, ci să mergeți la moarte pe Cruce cu mare curaj, și cu pieptul deschis, neavând nicio îndoială și nepărându-vă rău pentru nimic. Să primiți totul cu bucurie, pentru că atunci puterea lui Dumnezeu vă va lumina și vă va întări și voi veți rezista. Iar dacă în gândul tău vei renunța la Cruce, dacă se va strecura îndoiala și vei fugi fiindu-ți frică pentru tine și pentru cei apropiați ai tăi, să știi că-n acea clipă va interveni puterea demonică, harul se va îndepărta de tine, și nu vei face față suferințelor. Trebuie să fii conștient de faptul că ți-a venit ceasul când trebuie să-ți mărturisești credința și devotamentul față de Domnul. Să mergi la moarte cum făceau Sfinții mucenici pe care Domnul îi întărea astfel încât ei nu simțeau durerile, iar dacă le simțeau, atunci înțelegeau că ele sunt trimise pentru curățirea de păcatele de mai înainte. Cereți-I ajutor lui Dumnezeu pentru copii și pentru cei apropiați, însă nu vă speriați, deoarece prin suferințele noastre, îi vom ajuta și Domnul îi va milui pe ei. Se apropie așa niște vremuri, încât fără îndeplinirea pravilei de rugăciune, nimeni nu va rezista, indiferent de ce rang duhovnicesc va fi“.

(Vlădica Antonie Mărturisitorul, Calea rugăciunii lăuntrice. Manualul isihiei, Editura Bunavestire, Galați, 2003, reprodus in: Profeții și mărturii creștine pentru vremea de acum. Antologie de texte de la Sfinții Părinți și autori contemporani, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2008)

Selecţie şi editare: Dr . Gabriela Naghi

Avertizările Sfinților Părinții

Sfinții Părinți au avertizat că vor veni vremuri în care ereticii vor pune mâna pe bisericile ortodoxe și vor săvârși în ele lucrările lor necurate și înșelătoare.

O asfel de relatare găsim în „Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie” scrisă de ucenicul acestuia, Sfântul Atanasie cel Mare. Sfântul Antonie a avut următoarea vedenie, pe care cu multă întristare și durere sufletească a relatat-o apropiaților săi. „Odată, șezând și lucrând, fu răpit într-o vedenie (într-un extaz), și gemea cufundat în ea. Apoi după vreun ceas s-a întors la cei de față gemând și tremurând.  Și îndoindu-și genunchii s-a rugat mult timp așa. Și ridicându-se bătrânul plângea. Cei ce se aflau cu el, cuprinși și ei de cutremur și temându-se foarte, cereau să afle de la el ce se petrecuse. Și au stăruit mult până ce, silit de ei, le spuse continuând să geamă: «O, fiilor, ar fi fost mai bine să mor decât să se întâmple cele din vedenie». Iar aceia rugându-l iarăși, zicea lăcrimând: «Mare urgie se va abate peste Biserică. Se va preda unor oameni asemenea animalelor necuvântătoare. Căci am văzut masa Domnului înconjurată de jur-împrejur de catâri care loveau cele dinăuntru cu copitele în așa fel, că păreau niște animale care săreau în neorânduială. Ați auzit cum gemeam. Căci auzeam un glas care zicea: Altarul Meu se va întina». Acestea le-a văzut bătrânul. Și după doi ani s-a întâmplat năvala de acum a arienilor și răpirea bisericilor, când vasele sfinte, răpite cu sila, au fost date păgânilor să le folosească. Căci au silit și pe păgânii din atelierele lor să se adune cu ei la liturghie. Și fiind aceea de față, au făcut pe masă ce au voit. Atunci noi toți am cunoscut că loviturile catârilor prevesteau prin Antonie cele pe care le fac arienii ca niște animale[9]. După ce a avut această vedenie, bătrânul i-a rugat pe cei împreună cu el, zicând: «Nu vă pierdeți curajul, fiilor! Căci precum s-a mâniat Domnul, așa va și vindeca. Și Biserica va primi iarăși curând podoaba ei și va lumina ca de obicei. Și veți vedea pe cei alungați aduși iarăși la locurile lor și necredința retrăgându-se în vizuinile ei, iar dreapta credință propovăduindu-se cu curaj și cu toată libertatea pretutindeni. Numai să nu vă înnebuniți cu arienii. Căci aceasta nu este învățătura apostolilor, ci a demonilor și a tatălui lor, diavolul. Și e mai degrabă neroditoare și nerațională și rodul unei cugetări strâmbe, cum neraționali sunt catârii»”[10].

Sfântul Ioan Gură de Aur explică faptul că Dumnezeu îngăduie prigonirea adevăratei credințe de către erezii tocmai pentru a se arăta slăbiciunea ereziilor, precum și faptul că deși credința adevărată este prigonită, aceasta sporește și se întărește. „Adesea, Dumnezeu îngăduie să fie prigonită adevărata credință, pe când ereziile, înșelăciunile și idolatria să aibă parte de liniște. Din ce motiv? Ca să vezi slăbiciunea ereziilor, care cu toate că sunt lăsate libere, mai devreme sau mai târziu dispar, iar pe de altă parte, să se vădească faptul că, deși prigonită, credința adevărată sporește și se întărește”[11].

În vremurile de azi rugăciunea comună a ortodocșilor cu ereticii este girată chiar de către patriarhi, mitropoliți sau episcopi, ca o dovadă clară a implicării acestora în mișcarea paneretică a ecumenismului.

Printre proorociile Cuviosului Serafim de Sarov s-a păstrat o prezicere tăinuită până acum (ca să nu fie ispită) despre căderea cinului arhieresc, despre sărăcirea râvnei lui pentru slava lui Dumnezeu[12].

De vreme ce căderea ierarhiei de la îndatorirea de a apăra și mărturisi drepta credință a fost prorocită, ar putea părea că arhiereii și preoții ecumeniști nu au avut altă alternativă decât aceea de a înainta pe drumul acesta al pierzării. Pentru a demonstra că nu este așa vom face o analogie cu căderea dinte Apostoli a lui Iuda, fiul pierzării, despre care Sfântul Chiril al Alexandriei scrie că a fost dus la pieire „de voia sa, mai bine zis de ticăloșia și lipsa lui de credință…Netrebnicul e osândit din pricina voii sale, și nu dintr-o necesitate impusă de cineva…Nu fiindcă a spus Scriptura s-a pierdut vânzătorul și a recurs la o astfel de răutate, încât să pună mai presus puținii arginți decât cinstitul Sânge al lui Hristos, ci, deoarece, avea să se piardă singur, vânzând din perversitatea lui pe Domnul, a vorbit despre aceasta mai înainte Scriptura, care nu putea minți[13], deoarece este Cuvântul lui Dumnezeu, Care toate le știe și poartă în cugetarea Sa modul și viața fiecăruia și purtarea de la început până la sfârșit.”[14]. Dumnezeu, prin preștiință, a prevăzut căderea lui Iuda, dar nu l-a silit să facă cele prevăzute de El, ci i-a lăsat dreptul de a-și folosi libertatea așa cum voiește. „Deci, preștiind toate  și privind la cele viitoare ca și cum ar fi prezente, pe lângă toate celelalte pe care le-a spus despre Hristos, cuvântul Dumnezeiesc a prevestit de mai înainte și că se va pierde cel pus între ucenici. În orice caz, preștiința nu a fost o voință și o poruncă a lui Dumnezeu; nici prezicerea n-a avut în ea necesitatea lucrării răului, care fusese prevăzută, și a uneltirii împotriva Mântuitorului, ci a fost mai degrabă un îndemn de abținere de la ea. Pentru cel ce știa, dacă voia, era mai degrabă un îndemn de abținere de la ea”[15].

În aceeași situație se află și ierarhii noștri care, dacă ar voi nu ar binecuvânta și nici nu ar participa la rugăciuni în comun cu ereticii, precum și la nici un fel de manifestare ecumenistă, în afară de dialogurile teologice în cadrul cărora să prezinte Tradiția Bisericii exprimată de învățăturile Sfinților Părinți.

Ortodocșii nu se pot uni cu ereticii

Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, Ortodoxia este terapie de vindecare a minții omului pe care a întunecat-o păcatul. Această vindecare se realizează prin curățire (despătimire sau purificarea de patimi), luminare și îndumnezeire prin lucrarea Harului Duhului Sfânt. Tocmai de aceea Sfânta Biserică afirmă în rugăciunile ei că Hristos este „doctorul sufletelor și al trupurilor noastre”. Așadar, „Ortodoxia este o disciplină terapeutică care vindecă personalitatea umană”[16].

Dumnezeu este iubire, și vrea sa-i mântuiască, să-i vindece pe toți, dar nu poate pentru că nu toți vor să fie vindecați. Astfel Dumnezeu nu abuzează de voința și libertatea omului, vindecându-i în final doar pe aceea care vor să se vindece și Îi cer vindecarea. Așa cum nimeni nu merge la doctor să se trateze cu forța atunci când suferă de vreo boală trupească, tot astfel „trebuie ca fiecare, singur, fără nicio constrângere, fără presiuni, în mod liber, să vină la Biserică, la oamenii cuveniți, care au luminare și experiență și dețin metoda terapeutică a Tradiției ortodoxe, și să facă ascultare față de aceștia, ca să își găsească vindecarea”[17].

Părinții Bisericii accentuează faptul că nimeni nu poate ajunge la curățire și luminare în afara dogmelor creștine statornicite de Sinoadele ecumenice. Fără conștiință dogmatică dreaptă și fără făptuire ortodoxă, fără o viață liturgică ortodoxă, nimeni nu ajunge la curățire și la luminare. Dogmele și viața liturgică nu sunt mijloacele prin care se poate ajunge la curățire și luminare, „sunt condițiile obligatorii, temeiurile necesare care conduc la curățire și luminare”[18].

Se poate constata acum cu multă ușurință că există o mare diferență sau deosebire între Ortodoxie și erezii. Aceasta constă în faptul că ereziile nu se ocupă de vindecarea minții omului pentru că nu îndeplinesc condițiile care să-i califice pentru această lucrare, Harul lui Dumnezeu nu este lucrător acolo unde nu există o conștiință dogmatică dreaptă. În schimb, în Ortodoxie este vindecată mintea omului, este vindecată personalitatea umană, dovadă fiind sfinții.

„Socotesc că putem înțelege diferența esențială dacă vom lua ca exemplu știința medicinei. Îi avem pe medici care aparțin Colegiului Medical. Dacă un doctor nu este membru al Colegiului Medical, nu poate practica meseria de medic. Pentru ca cineva să fie medic în mod legal, trebuie nu doar să fie absolvent al unei facultăți de medicină recunoscute, ci și membru al Colegiului Medical. Aceleași lucruri sunt valabile și pentru avocați. În aceste științe există o testare continuă: pentru că dacă cineva se va abate de la exercitarea corectă a meseriei sale, atunci va fi condamnat de organul abilitat al Colegiului de profesie de care aparține și este exclus din Corpul de profesie.

La fel se întâmplă și în Biserică. Procesul corespunzător din Corpul Bisericii, adică excluderea sau îndepărtarea unui membru al său se numește excomunicare. Ereticii sunt excomunicați de către Biserică. Așa cum în spațiul medical nu este posibil să i se permită unui escroc (unui pseudo-doctor) să vindece, la fel și în Biserică nu este posibil să i se permită unui eretic să vindece sufletele oamenilor. Pentru că, fiind eretic, nu știe, nu poate să vindece.

Astfel că, așa cum nu este posibil să se realizeze vreodată unirea dintre un oarecare Colegiu al medicilor șarlatani cu Colegiul Medicilor, așa nu este posibilă realizarea unirii dintre ortodocși și eretici. Un doctor adevărat nu este cel care pur și simplu citește multe cărți medicale, ci acela care, pe de o parte, a absolvit o facultate de medicină a unei Universități și totodată este ucenic pentru un interval de timp îndelungat al unui profesor experimentat care s-a arătat capabil să-i vindece pe cei bolnavi”[19].

Tocmai din aceste motive nu există nici un fel de compatibilitate între Ortodoxie și erezii, și prin urmare creștinii ortodocșii nu se pot unii niciodată cu ereticii atâta vreme cât aceștia din urmă nu se pocăiesc cu adevărat și nu acceptă adevărul de credință ortodox.

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu se întâmplă că mulți dintre cei care au trăit în întuneric, dar care au conștientizat lucrul acesta și au căutat cu stăruință Adevărul, s-au convertit la Ortodoxie, fiind catehizați, botezați, miruiți și împărtășiți cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Un astfel de exemplu grăitor este cel al Schiarhimandritului Ioachim Parr, care a venit la dreapta credință de la erezia papismului și care, după ani de trăire autentică a vieții creștine ortodoxe, dă mărturie despre unica și adevărata credință mântuitoare, Ortodoxia accentuând că aceasta este singura cale adevărată, plinătatea adevărului și însăși viața. Tocmai din aceste considerente, acest Adevăr revelat ar trebui să-l facem cunoscut și celorlalți, valorizând prin aceasta misionarismul Bisericii Ortodoxe, precum și  atenționarea că cei care abdică de la această misiune vor fi pedepsiți de Hristos, Care a poruncit ca adevărul evanghelic să fie propovăduit la toată făptura: „Ortodoxia nu este religie. Nu este deloc religie. Ea include o mulțime de structuri care la exterior se aseamănă cu religia, așa cum o vede pe aceasta lumea. Dar definiția pe care ne-o dă societatea se deosebește în mod radical de felul în care ne definim noi înșine. Ortodoxia este singura cale adevărată. Ea este viața însăși. Este plinătatea adevărului. Dacă Ortodoxia este singura cale adevărată (și chiar așa este), dacă este plinătatea adevărului (și chiar așa este) și viața, nimic altceva nu ne mai trebuiește…

A fi ortodox înseamnă a mărturisi în fața tuturor Adevărul, a-i conduce pe toți spre el. Iar dacă nu o facem, suntem niște hoți care fură ceea ce nu le aparține. Adevărul i-a fost dăruit omenirii întregi și nu avem dreptul să spunem că este doar al nostru. Este al nostru dacă trăim în comuniune cu Dumnezeu. Iar El a spus: [..] mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh[20]. Așa trebuie, dar noi nu o facem.

Cât de greu va fi în ziua Înfricoșătoarei Judecăți! Ce-I vom răspunde lui Hristos? El va spune: «V-am dat totul. V-am arătat calea. V-am dat viața și plinătatea Adevărului. Voi însă ați irosit totul, ați folosit totul în scopuri personale, în loc să le dați și celorlalți. Duceți-vă de la Mine! Nu vă cunosc!»

Dacă spunem «Doamne, Doamne!», încă nu înseamnă că am dobândit împărăția lui Dumnezeu[21]. Ea le aparține celor care împlinesc poruncile Lui. Așa că suntem în mare pericol”[22].

Concluzii

Participarea ierarhilor, preoților și credincioșilor ortodocși la așa-zisa „Săptămână de rugăciune pentru unitatea creștinilor” se face prin încălcarea legilor bisericești, iar acest fapt atrage după sine batjocorirea lui Dumnezeu, a dreptei credințe, precum și o vătămare sufletească a participanților cu consecințe dezastruoase pentru sufletele lor, din care pricini ar trebui să înceteze imediat.

Deși Sfinții Părinți au avertizat că ierarhia bisericească va face compromisuri în materie de credință, actualii ierarhi ar putea împedica acest lucru prin folosirea cu discernământ a liberului arbitru, canalizându-și toată energia pentru a mărturisi dreapta credință și a o apăra în fața atacurilor ereticilor, cu care nicidecum nu ar trebui să se roage împreună, ci, asemeni Sfinților Apostoli, să facă misiune printre ei și să-i convertească la Ortodoxie.

Ortodoxia, prin slujitorii ei sacramentali vindecă sufletul omului din boala păcatului, pe când eretici sunt falși medici, impostori, care nu pot ajuta cu nimic la salvarea vreunui suflet deoarece le lipsește Harul Duhului Sfânt, Care este prezent doar acolo unde învățătura de credință este dreaptă și unde există preoție sacramentală validă sau lucrătoare, adică succesiune apostolică.

.

De mai mulți ani de zile a devint deja o tradiție ca în perioada 18-25 ianuarie să se săvârșească și în România așa-zisa, o întrunire eminamente cu caracter eretic, ecumenist, la care participă aproape toate cultele religioase din țara noastră, inclusiv Biserica Ortodoxă Română. Pentru un creștin cu cuget ortodox acest lucru este inacceptabil deoarece prin aceast tip de manifestare se încalcă Tradiția Patristică a Bisericii, nesocotindu-se dogmele și Sfintele Canoanele și se batjocorește dreapta credință, adică Ortodoxia.

Învățătura Sfintelor Canoane

Sfintele Canoane au fost rânduite în Biserică cu scopul de a îndruma corect activitatea administrativă și pastoral-misionară a acesteia, având un conținut cu caracter dogmatic, religios-moral, cultic, juridic și mixt, fiind confirmate și reconfirmate de Sinoadele ecumenice. De aici rezultă în mod automat și necesitarea respectării cu strictețe a lor sub pedeapsa caterisirii clericilor și a afurisirii în cazul mirenilor.

Canonul 45 Apostolic: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârșească ceva ca clerici (să săvârșească cele sfinte), să se caterisească”.

Profesorul sibian Ioan N. Floca arată că, întrucât ereticii sunt afurisiți, adică excomunicați din Biserică, se interzice membrilor Bisericii să se roage cu aceștia, și este de-a dreptul o infracțiune de gravitatea crimei slujirea celor sfinte cu clericii eretici, învederând faptul că aceasta este un act de trădare a Bisericii și trebuie sancționat ca atare[1].

Canonul 46 Apostolic: „Poruncim să se caterisească episcopul sau prezbiterul care a primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistia) ereticilor. Căci ce fel de împărtășire (înțelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”.

În partea a doua a comentariului la acest canon, canonistul arhid. Ioan N. Floca arată cum că ereticii au pierdut succesiunea apostolică, deci și continuitatea preoției, tainele lor nu sunt valide, ei înșiși nemaifăcând parte din Biserică, iar clerul care le va socoti totuși valide, este supus caterisirii[2].

Canonul 64 Apostolic: „Dacă vreun cleric sau laic ar intra în sinagogă (adunarea iudeilor sau a ereticilor) spre a se ruga, să se caterisească și să se și afurisească”.

Canonistul arhid. Ioan N. Floca, tâlcuind acest canon, explică mai întâi că anumite relații ale creștinilor cu ereticii și necreștinii nu puteau fi evitate și, ca atare, nefiind interzise, desigur, fiind vorba de ralațiile sociale. În privința relațiilor cu caracter religios, care ar fi de natură sa-i aducă în situația de a se ruga împreună cu aceștia nu puteau fi îngăduite, pentru că ar fi însemnat o recunoaștere implicită a credinței lor, fapt care este contrar poziției principale pe care s-a situat Biserica față de eretici și necreștini.

Doar Biserica este singura depozitară a adevărului mântuitor revelat, și ea singură, prin mijloacele harului sfințitor, poate asigura mântuirea credincioșilor. Recunoașterea valorii soteriologice a practicilor religioase ale altor religii și ale ereticilor, înseamnă implicit recunoașterea netemeiniciei poziției pe care s-a situat Biserica față de necreștini și eretici. Pentru aceste motive, oricărui cleric îi este interzis, sub pedeapsa caterisirii și afurisirii, să se roage cu ereticii și necreștinii, fie în locașurile de cult ale acelora, fie în afară. Același lucru este interzis și laicilor, sub pedeapsa afurisirii[3].

Prin afurisire sau excomunicare, orice creștin era pus în afara Bisericii. Celui pedepsit cu excomunicarea nu-i era permis sub nicio formă să păstreze legături cu membrii Bisericii și nici acestora nu le era îngăduit să rămână în contact cu el. Opreliștea mergea atât de departe încât membrilor Bisericii nu li se îngăduia nici măcar să se roage împreună cu cel excomunicat, pentru că orice tratare cu indulgență a celui pedepsit de Biserică, însemna desconsiderarea pedepsei aplicate de Biserică. Prin izolarea impusă astfel celui afurisit se înțelege că respectivul trebuia să mediteze asupra păcatului săvârșit și să se pocăiască, pentru a se face vrednic de a fi primit în Biserică, prin aceasta urmărindu-se nu moartea păcătosului, ci reabilitarea lui

Analizând cine sunt cei cu care clerul și credincioșii ortodocși intră în comuniune de rugăciune la ceste întruniri, papistași, protestanți și uneori chiar și neoprotestanți, constatăm că atât aceștia cât și învățăturile lor au fost condamnate de-a lungul veacurilor de Sinoadele Ecumenice III, IV și VII, de Sinodul I-II Constantinopol al Sfântului Fotie cel Mare din anul 867, sinoadele palamite din 1347 și 1351, precum și de o seamă de Sfinți ai Bisericii. Nesocotind această realitate canonică, participanții ortodocși la aceste întruniri, cler și credincioși, batjocoresc hotărârile Sinoadelor ecumenice, descosiderâdu-le, lăsând impresia că sunt perimate și că nu mai sunt de actualitate, și prin urmare pot fi încălcate.Pe de altă parte, prin astfel de acțiuni se crează o gravă confuzie în mintea creștinilor ortodocși, lăsând impresia că toți suntem la fel, cu mici deferențe nesemnificative, care pot fi ignorate de dragul unității și a iubirii greșit înțelese, ba chiar că ne închinăm  cu toții la același Dumnezeu.

De asemenea, din canoanele care interzic comuniunea cu ereticii se desprinde ideea că Sfinții Părinți au interzis comuniunea cu ereticii pentru a da greutate hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice și pentru a nu permite nimănui să ignore aceste hotărâri în ceea ce privește tăierea din trupul Bisericii a ereticilor respectivi. Atunci când un episcop sau preot ignoră faptul că ereticii au fost condamnați și continuă să se roage cu aceștia ca și cum aceia ar face parte pe mai departe din Biserică, prin aceasta se batjocorește în primul rând actul de justiție bisericească de condamnare a acelor eretici, și în subsidiar considera că acea credință a lor este acceptabilă și se poate mula pe necesitățile teologice ale Bisericii Ortodoxe. Acest lucru este extrem de important deoarece în decursul luptei noastre împotriva ecumenismului s-a desprins ideea că nu este necesară neapărat condamnarea unui eretic și scoaterea lui în afara Bisericii pentru ca el să fie considerat eretic, și s-a creat o întreagă dispută care a produs căderea în afirmații greșite a unora care consideră că episcopii și preoții care propovăduiesc erezia în această stare sau stadiu al propovăduirii ereziei trebuie tratați ca și când ar fi deja eretici condamnați, și că Sfintele lor Taine și Harul în bisericile în care slujesc aceștia nu mai există, ceea ce este profund greșit deoarece cele trei canoane analizate: 45, 46 Apostolic și 64 Apostolic, ne arată exact cât de important este actul de justiție bisericească a caterisirii ereticilor, și că în coroborare cu Canonul 4 III Ecumenic, abia după caterisire un eretic care și-a început activitatea eretică în interiorul Bisericii și a fost excomunicat din Biserică trebuie ocolit obligatoriu deoarece Biserica s-a pronunțat ca fiind eretic, și abia după pronunțarea Sinodului de către episcopii Bisericii, acela este în afara trupului Bisericii și este nefrecventabil.

Dacă până la judecata sinodală preotul are dreptul și datoria morală prin canonul 15 I-II, 31 Apostolic și 3 III Ecumenic, dar nu și obligația juridică de a se detașa de gândirea eretică a episcopului său, putând opta și pentru situația de a nu întrerupe pomenirea din cauza neînțelegerii situației, din frică, din lașitate chiar sau a altor slăbiciuni omenești, fără a cădea sub vreo judecată bisericească, cu condiția să-și păstreze cugetul ortodox și să nu adere la erezie sub nicio formă, însă, după pronunțarea judecății Bisericii la nivel sinodal asupra unui episcop sau preot eretic și scoaterea sa în afara Bisericii ca urmare a refuzului constant de a se pocăi și de a renunța la învățăturile eretice și faptul că se ajunge la tăierea lui din trupul eclesial este dovada căderii lui totale din starea de har. Este dovada statornicirii voinței sale în rău, asemănătoare cu cea a demonilor.

Acesta este rolul și importanța actului de caterisire a ereticilor de către Biserică și aceasta transpare  din aceste Canoane. În primul și în primul rând aceste canoane sunt o piatră de temelie a manierei în care trebuie să ne comportăm cu ereticii necondamnați încă, precum și față de ereticii condamnați de către Biserică. Dacă pe cei necondamnați încă nu putem să-i considerăm ca fiind lipsiți de Har și de Sfintele Taine, pentru că încă sunt în Biserică, având posibilitatea să se pocăiască, să renunțe la erezia lor, pe cei condamnați și caterisiți și excluși din Biserică trebuie să-i considerăm ca lipsiți de Taine pentru că altminteri batjocorim dreptul Bisericii de a se apăra prin această justiție bisericească.

1.Văzând că sunt atâţia zeloşi propovăduitori ai zisului vaccin pentru plebe, nu pentru ei şi familiile lor, am socotit că e locul potrivit pentru mine să militez pentru vaccinarea acestor specimeni în direct şi la o oră de vârf, cum spunea Băcanu. Nu propagandistic, nu simulând, ci inoculând în trupul acestor abjecţi exact substanţa pe care ei o recomandă şi o susţin cu tărie, pentru care latră, seară de seară, pe posturi, dar de care ei se feresc ca diavolul de tămâie. E simplu: avem nişte medici excepţionali care au ales să stea de partea adevărului şi care pot fi garanţi asupra obiectivităţii întregului proces.

2.Haideţi să mai mărim cu nişte procente numărul celor care din prostie, neştiinţă sau naivitate, s-au îndreptat spre centrele de vaccinare. N-a mers cu na dara-ua lui Gheorghiţă, adresată ţiganilor, nu-i lasă Dumnezeu să ne inoculeze copiii, şi-atunci hai să începem de la vârf. Vârful e băţosul KW Iohannis. Nu-ncepeţi să-mi povestiţi că omul s-a vaccinat şi nu mai e necesar… Nu s-a vaccinat! Nu credeţi ce-aţi văzut cu ochii Dumneavoastră, substanţa nu era ,,vaccin’’, era eventual un amestec de vitamine, necesar lui Iohannis pentru a-i potenţa gândirea.

3.După Iohannis, coborâm spre baza piramidei politice, şi-i includem pe toţi care şi-au deschis guriţele ca să ne convingă de binefacerile ,,vaccinului’’. Unul să nu rămână ne-inoculat! Doze duble pentru fiecare! Să ne ocrotim inteligenţele.

4.Eroii din linia întâia, cei cu halatele albe, ,,imaculate’’, să fie injectaţi cu toate măsurile de rigoare, să nu se strecoare vreo fraudă, la chiuvetă. Evidenţa lor nu e greu de ţinut. Îi ştim prea bine. Nu le dorim să înfunde temniţele. Să se pocăiască sincer şi eu, nevrednic slujitor, le voi da dezlegare de păcate.

5.Ar urma la rând gâzii, chirieacii, tudorii, ciuvicii, grohăitorii de ambe sexe, şi mulţi alţii din presa pupătoare de dosuri, care nu s-au ,,vaccinat’’, dar v-au prostit să vă transformaţi în cobai ai sistemului antihristic.

6. În ultimul rând, dar nu în cele din urmă, i-aş include pe cinstiţii slujitori ai altarelor. Cum care? Aceia care au umblat din casă în casă, îndemnându-şi păstoriţii: ,,Tanti Ileana, ştiţi că în comuna noastră s-a deschis un centru de vaccinare? Vă rog să mergeţi într-acolo’’. Şi tanti Ileana s-a dus şi s-a inoculat, că aşa a zis ,,părintele’’.

7.Să nu-i uit pe cinstiţii membri ai Sfântului Sinod. Unul să nu rămână ,,nevaccinat’’, cu toate dozele! Nu fiţi naivi. Nu s-au vaccinat. Au simulat, pentru cei numiţi de ei ,,prostime’’. Începem cu Daniel Ciobotea. Să nu rămână pe dinafară Costică Necula şi Vasile Bănescu, cei care ne mint de atâta vreme că s-au vaccinat. Nu, stimabililor, nu vă credem. Iniţiem campania de vaccinare pentru voi. Sunt sigur că nu veţi veni niciunul.

8.Ruşine să va fie tuturor celor amintiţi mai sus.

Presbiter Ioviţa Vasile

Occidentul, incitat de diavol, vrea să decreștinizeze Răsăritul Ortodox, potrivit protopopului Bisericii grecești. Protopopul Teodor Zisis, profesor onorific la Școala Teologică a Universității Aristotel din Salonic, consideră că Patriarhul Bartolomeu acționează împotriva Ortodoxiei în „chestiunea ucraineană”, relatează „Romfea”. Un articol al protopresbiterului Teodoros, din această publicație, spune că după prăbușirea URSS a existat o „demarcație politică și ecleziastică” între Rusia și Ucraina.

Dar, potrivit unui profesor de la Școala Teologică a Universității Aristotel din Salonic, „legăturile culturale dintre cele două popoare, precum și dependența bisericii de Biserica Rusă, au supraviețuit, fapt căruia Patriarhul Bartolomeu se opune, din păcate, lucrând cu cruciați occidentali care au ruinat Bizanțul și au profanat Constantinopolul în 1204.”

Potrivit protopresbiterului, Patriarhul Bartolomeu „acționează de fapt împotriva Bisericii Ortodoxe”, iar scopul Occidentului eretic, incitat şi inspirat constant de diavolul, este distrugerea Bisericii Ortodoxe, adică a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, și de a de-creștina Orientul Ortodox, așa cum Apusul s-a de-creștinat deja.”

(Preluare de pe Borba za Veru, traducere Google)

Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creații a lui Dumnezeu și care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoșându-se îngerii și toate puterile cerești, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiți ce pogorământ, dincolo de orice putere de înțelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.

Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Si numai prin două cuvinte: “Eu sunt…” – atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Și vă închipuiți, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă și mai cumplită. Că spune într-un loc: “Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori”. Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Și a preferat să meargă toată viața pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiți, atât e de grozav și de urât. Lumea își închipuie că acolo, în suferințe, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-știu-ce. Nu! Una dintre marile suferințe de acolo este și vederea dracilor!

Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura forță care poate elibera orice suflet și orice popor, în toată creația lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiași identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul și pământul și Care a făcut tot ce există, sigur că creația Lui va trebui să stea la dispoziția Lui, smerită.

Un creștin cu viață bună, a bătut la ușa Mântuitorului să-i deschidă. Si a întrebat: “Cine este acolo?” “Un creștin iubitor al Tău”. “Nu se poate. Nu ești pregătit. Nu-ți deschid!” îngrijorat, foarte îngrijorat, și-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viață creștină cum a știut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam raționalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: “E smerit, mândrulețul!” S-a frământat el: “Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?” Și, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e ușor să te frămânți când nu te primește Hristos, mai ales pentru un om care crede și trăiește în Hristos, cu nădejdea veșniciei alături de Hristos. Și s-a dus smerit și a bătut la ușă. “Cine este acolo?” “Tu ești”, a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: “Dacă tu ești Eu, intră!” Avea aceiași identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: “Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har”.

(Ne vorbeşte Părintele Arsenie)

Selecţie şi editare: Dr. Gabriela Naghi