Sfântul Vasile cel Mare (330 – 379)
„Unii filosofi ai naturii spun, cu cuvinte elegante, că pământul stă nemişcat din anumite pricini: din pricina locului pe care îl ocupă în centrul universului şi din pricina distanţei, totdeauna egală cu marginile universului; de aceea nu poate să se încline în vreo parte; aşa că rămâne neapărat nemişcat, pentru că distanţa egală, pe care o are din toate părţile de jur împrejurul lui, îi face cu neputinţă înclinarea în vreo parte. Locul acesta din centrul universului, pe care pământul îl ocupă, nu l-a dobândit nici ca o moştenire, nici prin sine însuşi, ci este locul lui firesc şi necesar… Deci corpurilor grele le este proprie mişcarea înspre jos; iar josul, aşa cum s-a arătat, este centrul. Să nu te minunezi, dar, dacă pământul nu cade în nici o parte; nu cade, pentru că ocupă, potrivit naturii lui, locul din mijloc. Trebuie deci neapărat ca pământul să rămână la locul său…

Vor fi de acord şi cei ce sunt împotriva spuselor mele că pricina care face ca pământul, care este mai greu decât apa, să stea suspendat în mijlocul universului…” [mfn]Hexaemeron, 10.[/mfn]

„Dar nici, pentru că cei care au scris despre pământ au vorbit multe despre formele pământului, spunând că pământul este asemănător unei sfere… rotunjit egal din toate părţile…-, da, nici pentru aceasta nu voi ajunge să spun că facerea lumii, aşa cum ne-o relatează Scriptura, este de mai puţin preţ, pe motiv că Moise, slujitorul lui Dumnezeu, n-a spus nimic despre forma pe care o are pământul, n-a spus că perimetrul pământului are 180.000 de stadii (o stadie = 147-192 metri), n-a măsurat cât de mult se întinde umbra pe care o lasă pământul…” [mfn]Omilii, IX.[/mfn]

„În mijlocul Sfintei, unde le era îngăduit preoţilor să intre, se găsea altarul tămâierii, simbolul Pământului aflat în mijlocul acestui cosmos; şi de acolo veneau aburii tămâii.”[mfn]Înţelesul mistic al Tabernacolului, cartea V, VI; Sfântul Clement Romanul, Stromata, V.[/mfn]

Sfântul Ambrozie cel Mare (339 – 397)
„…La ce foloseşte să chibzuim dacă (pământul) atârnă în văzduh sau pe apă, ca de aici să se işte gâlceavă, cum de poate firea cea uşoară şi străvezie a văzduhului să ţină povara pământului sau, dacă atîrnă peste ape, cum de nu se afundă în apă greaua prăvălire a pământului? Sau cum de nu se pleacă înaintea lui unda mării şi nu se revarsă de-o parte şi de alta, urnită din locul său? Încă mulţi au spus că pământul este la mijlocul văzduhului şi că rămâne nemişcat cu greutatea sa… Despre aceasta socotim îndeajuns ceea ce Domnul a grăit către Iov, sluga Sa, când i-a grăit prin nor: «Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Arată-Mi, dacă ai pricepere! Cine a pus măsura lui, dacă ştii? Sau Cine este Cela Ce a întins asupră-i măsura? Sau peste ce s-au aşezat cercurile sale?» (Iov 38, 1; 4-6) Au nu a arătat prealimpede Dumnezeu că toate cu puterea Sa stau, şi nu prin mulţimea, greutatea sau mărimea lor? Căci legea n-a dat-o zidirea, ci ea a primit-o şi primind-o, slujeşte ei.

Deci pământul nu stă în mijloc pentru că ar atârna într-o cumpănă dreaptă, ci pentru că măreţia voii lui Dumnezeu îl ţine în frâu prin legea Sa, astfel ca ceea ce este şovăielnic şi gol să rămână neclătinat, precum şi proorocul David mărturiseşte, zicînd: «întemeiat-a pământul pe tăria lui şi nu se va pleca în veacul veacului» (Psalm 103, 5). De bună seamă, Dumnezeu nu este propovăduit aici numai ca Meşter[mfn]artifex-meşter, artist, creator, autor (n. trad.)[/mfn], ci ca Cel Atotputernic, Care… întru tăria legii Lui… nu-i îngăduie (pământului) a se clătina… Şi nici când citim: «Eu am întărit stâlpii lui», (Psalm 74, 3) nu putem socoti cum că pământul s-a sprijinit cu adevărat pe stâlpi, ci pe puterea care ţine şi reazemă firea pământului. Şi în ce chip stă aşezarea pământului în puterea lui Dumnezeu, cunoaşte şi dintr-aceasta, căci scris este: «Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură» (Psalm 103, 32) şi într-alt loc: «Încă o dată Eu clatin pământul» (Agheu II, 7).

Deci nu rămâne nemişcat în strânsorile lui, ci este zguduit adesea la semnul şi porunca lui Dumnezeu (Iov 9, 6), precum şi Iov zice că «Domnul îl zguduie din temelii, iar stâlpii lui se clatină». (Iov 26, 6-8)… Cu voia lui Dumnezeu rămâne, dar, neclătinat pământul şi «stă în veacul veacului» (Eclesiastul I, 4), precum spune Biserica, şi după voia lui Dumnezeu se mişcă şi se clatină. Drept aceea, pământul nu stă sprijinit pe temeliile lui şi nici nu rămâne neclătinat pe reazemul său, ci Domnul îl face să stea şi îl cuprinde cu tăria voii Sale, «că în mâna Lui sunt toate marginile pământului». (Psalm 94, 4) Şi simplitatea aceasta a credinţei biruieşte toate mărturiile…

Căci în ce chip pământul stă atârnat în gol şi rămâne nemişcat din pricina greutăţii sale cumpănite din toate părţile…”[mfn]Hexaimeron[/mfn]

Sfântul Grigorie de Nyssa (335 – 394)
„”Aceasta e cartea facerii cerului şi a pământului”, zice Scriptura[mfn]Facere II, 1.[/mfn].

După ce au fost create toate câte se văd şi fiecare lucru a fost pus la locul lui deosebit, în aşa fel încât corpurile cereşti îmbrăţişează de jur-împrejur întregul univers, iar cele mai grele dintre ele şi care au tendinţa să cadă în jos, cum sunt pământul şi apa s-au statornicit laolaltă, în mijloc, atunci şi-au luat locul în firea lucrurilor sub forma unei legături şi întăriri a tuturor făpturilor înţelepciunea şi puterea dumnezeiască, singurele în stare să cârmuiască totul printr-o îndoită lucrare: aceea a stării şi a mişcării… căci nici uscatul nu-şi părăseşte starea sa fixă şi nici cerul nu-şi răreşte vreodată viteza mişcării sale circulare.”[mfn]Despre facerea omului, 30, 1, 1.[/mfn]

Şi ce îl face pe Pământul cel de jos să fie temelia întregului, şi ce îl ţine statornic în locul său? Ce anume îi supraveghează tendinţa de cădere? Dacă cineva ne-ar întreba despre acestea şi cele asemenea lor, va fi cineva atât de îndrăzneţ ca să făgăduiască vreo explicaţie de acest fel? Nu! Ci singurul răspuns ce poate fi dat de către oameni de bun simţ este acesta: că numai Cel care a făcut toate cele cu înţelepciune poate să dea răspuns despre creaţia Sa. Iar noi „cu credinţă socotim să se fi întemeiat veacurile, cu graiul lui Dumnezeu,” (Evrei 11, 3) cum a spus Apostolul.”[mfn]Răspuns la Cartea a doua a lui Eunomiu.[/mfn]

Fericitul Augustin (354 – 430)
„Atunci, fie ca filosofii să nu cuteze a ne tulbura credinţa cu argumente legate de greutatea corpurilor; căci nu mă ostenesc să cercetez de ce ei nu pot crede că un trup pământesc poate să fie în ceruri, în vreme ce întregul Pământ nu atârnă de nimic. Căci pesemne că lumea[mfn]Adică Pământul.[/mfn] îşi păstrează locul din centru prin aceeaşi lege catre atrage la centrul ei toate corpurile grele.”[mfn]Cetatea lui Dumnezeu, XIII, 18.[/mfn]

Sfântul Ioan Gură de Aur (354 – 407)
„Căci cei nebuni îşi închipuie că nimic nu stă pe loc, dar aceasta li se pare nu din obiectele văzute, ci din ochii care văd. Deoarece ei sunt nestatornici şi buimaci, ei cred că Pământul se roteşte cu ei, dar el nu face asta ci stă nemişcat. Tulburarea este chiar starea lor, şi nu vreo schimbare a stihiei.”[mfn]Omilia la Tit, III.[/mfn]

Sfântul Chiril al Ierusalimului (313 – 386)
„Pământul are aceeaşi proporţie faţă de cer ca şi centrul faţă de întreaga circumferinţă a unei roţi, căci Pământul nu este mai mult decât aceasta în comparaţie cu cerul: pricepe că primul cer pe care îl vezi[mfn]Al Lunii.[/mfn] este mai mic decât al doilea, şi al doilea decât al treilea, căci aşa le-a numit Scriptura…”[mfn]Cateheze baptismale, VI, 3.[/mfn]

Sfântul Grigore Palama (1296 – 1359)
„Ci precum pământul după a lui fire stă şi apa, când ia deci întoarcerea cea de jos?…

…Şi pământului celui nemişcat i-a rânduit împrejur, ca unui centru, un cerc foarte sus aşezat, şi în chip iscusit foarte a legat cerul cel în veşnică mişcare prin cele ce se află la mijloc, pentru ca lumea să rămână şi statornică, şi mişcătoare; căci corpurile în veşnică şi repede mişcare sunt aşezat în cerc, iar ceea ce este nemişcat a primit în mod necesar locul din mijloc, având drept contra greutate pentru mişcarea sa nemişcarea, ca să nu se mişte din loc, în felul unui cilindru, sfera universului.”[mfn]Omilii[/mfn]

„Iar înţelepţii elinilor zic, cum că cerul se întoarce cu firea sufletului celui lumesc, şi aceasta zic ei cum că învaţă drept şi cu cuvânt… Ci precum pământul după a lui fire stă şi apa, când ia deci întoarcerea cea de jos?”[mfn]150 de capete fireşti, teologhiceşti, năravnice şi practice[/mfn]

Sfântul Grigorie Taumaturgul (213 – 270)
„Şi toate cele ce au fost făcute de Dumnezeu pentru om rămân credincioase în acelaşi fel: dacă, de pildă, omul este făcut din ţărână şi în ţărână se întoarce; că Pământul însuşi rămâne statornic…”[mfn]Despre Ecclesiastul, 1, 2.[/mfn]

Sfântul Atanasie de Paros (1721 – 1787)
„Şi oarecare cuprindere împrejur este cerul a tuturor zidirilor celor văzute şi nevăzute. Că înlăuntrul lui se cuprind şi puterile îngerilor cele înţelegătoare şi toate cele simţite, stelele şi toate celelalte, împreună cu care şi însuşi pământul, care este ca un punct şi centru către toată lumea. …Căci cu adevărat, sau sferă, sau în chipul sferei, întru care se zice că este şi petrecerea fericiţilor. A căruia partea cea mai de sus este rotocolul lui cel despre toate părţile, iar cea mai de jos este mijlocul, unde cum că şi pământul ca un centru şade nemişcat, şi înţelepţii cei de afară de demult învaţă şi dumnezeiasca Scriptură de asemenea.”[mfn]Dogmatica[/mfn]

F. Kiprianos

              

PARTICIPĂ PRIN SPRIJINIREA NOASTRĂ
LA LUPTA PENTRU ADEVĂR!

Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu revelat și este plină de Duhul Sfânt, Duhul Adevărului. Mintea umană, mai ales după cădere s-a întunecat foarte mult, s-a umplut de mândria inspirată de diavol și nu a mai putut distinge adevărul.

Totuși, din cele mai vechi timpuri s-au transmis prin tradiția orală, din gură în gură, informații despre forma pământului și alcătuirea universului, pe care Adam și Eva le-au transmis urmașilor lor prin viu grai. Să ne gândim că Adam era profet și era plin de cunoaștere, dar apoi prin cădere i s-a întunecat mintea. Totuși, cu toate acestea, cunoștințele sale, unele primite direct de la Dumnezeu cu ,,Care se plimba în răcoarea serii’’ (Facerea) le-a transmis urmașilor săi.

La toate popoarele vechi se știa forma pământului: indieni, perși, arabi, etc. La indieni pământul este prezentat ca susținut de patru elefanți, elefanți care înlocuiesc temeliile pământului.

Avem din vechime, cartea lui Enoh, înainte de Hristos, apocrifa în privința incertitudinii autorului, dar care știu că dă foarte multe detalii despre pământ și univers. De altfel, este foarte uzitată de Sfinții Părinți. Mai avem celebra hartă a navigatorului Piri Reis, în care pământul este prezentat ca un disc, având un zid de gheață după care sunt alte multe continente.

Aceste lucruri erau foarte bine știute până la apariția lui Newton, Copernic, Giordano Bruno, toți având legătură cu masoneria.

Astfel a apărut modelul heliocentric, predat la școală și astăzi, ca, apoi, ulterior să apară și teoria evoluționismului, a Big-Bangului, etc. Totuși, mintea umană fiind mult căzută rămâne de bază Sfânta Scriptură din care vom da câteva citate.

Facere 1, 1-10: ,,La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era nelocuit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.
Și a zis Dumnezeu: ”Să fie lumină!” Și a fost lumină.
Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina, și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric.
Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Și a fost seară și a fost dimineață! Ziua întâi.
Și a zis Dumnezeu: «Să fie o tărie prin mijlocul apelor și să despartă ape de ape!» Și a fost așa.
A făcut Dumnezeu tăria și a despărțit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.
Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Și a văzut Dumnezeu că este bine. Și a fost seară și a fost dimineață: ziua a doua.
Și a zis Dumnezeu: «Să se adune apele cele de sub cer la un loc și să se arate uscatul». Și a fost așa. Și s-a adunat apele cele de sub cer la locurile lor și s-a arătat uscatul.
Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Și a văzut Dumnezeu că este bine.”

Isaia 24,18 : ,,Cel care va fugi de groază va cădea în groapă, cel care va scăpa din mijlocul gropii se va prinde în laț. Zăgazurile cele de sus se vor deschide și temeliile pământului se vor clătina.”

Facere 1,15: ,,Și să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul”.

Despre discul pământului plat:

Pildele lui Solomon 8,31: ,,Dezmierdându-mă pe rotundul pământului și găsindu-mi plăcerea printre fiii oamenilor”.

Isaia 40,22: ,,El stă în scaun deasupra cercului pământului; pe locuitori îi vede ca pe lăcuste, El întinde cerul ca un văl ușor și îl desface ca un cort de locuit”.

Psalmul 103, 3: ,,Cel ce întinzi cerul ca un cort; Cel ce acoperi cu ape cele mai de deasupra lui”.

Isaia 44, 24: ,,Așa grăiește Domnul, Izbăvitorul tău și Care te-a zidit din sânul maicii tale: «Eu sunt Domnul, Care a zidit lumea; singur am făcut cerurile, Eu am întărit pământul, și cine Mi-a fost într-ajutor?»”

Zaharia 12, 1: ,,Proorocie. Cuvântul Domnului asupra lui Israel. Așa grăiește Domnul, Care întinde cerurile ca un cort, Care pune temeliile pământului și Care zidește duhul omului înăuntrul său”.

Apocalipsa 6, 13-14: ,,Și stelele cerului au căzut pe pământ precum smochinul își leapădă smochinele sale verzi când este zguduit de vijelie.

Amos 9,6: ,,El a zidit locuințele Sale înalte în ceruri, și bolta cea de peste pământ a întemeiat-o, El cheamă apa mării și o revarsă peste fața a tot pământul. Domnul este numele Lui”.

Pilde 8,27 -29: ,,Când El a întemeiat cerurile, eu eram acolo, când El a tras bolta cerului peste fața adâncului,

Când a întărit norii sus și izvoarele adâncului curgeau din belșug,

Când El a pus hotar mării, ca apele să nu mai treacă peste țărmuri, și când El a așezat temeliile pământului”.

Matei 24, 31: ,,Și va trimite pe îngerii Săi cu sunet mare de trâmbiță și vor aduna pe cei aleși ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini”.

În încheiere și câteva considerații de ordin general:

Dacă pământul este sferă și știm că are ¾ apă, cum se mai obține acel geoid, odată ce știm că apa nu se poate curba, ci este întotdeauna plană (ca nivela), de aceea se și folosește în construcții pentru verificarea planeității (vezi cumpăna cu apă)?
Dacă pământul este sferă, cum de se văd obiecte care ar trebui să fie sub linia orizontului lui, ținând cont că pământul are o curbură de 8 inchi/milă² adică 1m/8 km²?! Este plin internetul cu filmări de pe mare sau de pe uscat și insule, nave sau construcții aflate la zeci de km, într-o zi cu soare se văd perfect de la bază, ceea ce n-ar trebui să se întâmple?!
Dacă pământul e ca o minge, ar trebui ca odată ce urcăm, orizontul să coboare și nu se întâmplă așa, fiind iarăși destule filmulețe pe internet, în care camere atațate de baloane meteorologice care se ridică la 30-40 km arată orizontul perfect drept și la același nivel cu camera ceea ce, iarăși n-ar trebui să se întâmple pe un pământ bilă.

PGC

              

              

Niciodată n-am excelat la fizică și matematică. Dimpotrivă, mi-au fost niște poveri grele în liceu. Și totuși nu mă pot opri să-mi pun niște întrebări, mai ales în vremea din urmă, când s-a iscat controversa privind forma pământului. Știința ne spune că e sferic. Viața m-a învățat să am mari rezerve față de știință, pentru că în domeniul ei activează tot felul de indivizi ciudați, cei onești sunt puțini și copleșiți de propaganda sistemului antihristic. Și Darwin a fost om de știință. De știință mincinoasă. Ne aducem aminte că pentru reușita procesului de exterminare, prin zisa vaccinare, erau chemați în ajutor oamenii de știință. Care știință?, pentru că Sfânta Scriptură vorbește și de o știință mincinoasă: ,,O Timotei, păzește ceea ce ți s-a încredințat, depărtându-te de vorbirile deșarte și lumești și de împotrivirea științei mincinoase, pe care unii, mărturisind-o, s-au depărtat de la Credință,, (I Timotei 6, 20-21).

Revenim la forma pământului. Fiecare tabără vine cu argumentele sale și multe sunt sau par credibile.

Eu aș propune un experiment simplu, ușor de pus în practică, care ne poate duce la concluzii nebănuite.

Accentuez că valorile folosite în raționament sunt absolut arbitrare, dar aceasta nu influențează cu nimic logica experimentului. Desigur că un specialist poate da valori exacte sau foarte apropiate de realitate.

-Un elicopter se înalță la 400 metri și se poziționează deasupra unui punct terestru, un cerc bine marcat cu diamentrul de 3 metri.

-De la acea înălțime, lansează spre punctul terestru prestabilit o sferă metalică, cu greutatea de 100 kg.

-Sfera are nevoie de 4 secunde pentru a ajunge la sol.

-În cele 4 secunde, pământul se rotește de la vest la est cu o viteză de 327,7 m pe secundă (într-o oră parcurge 1180 km, adică 1180 000 m, împățiți la cele 3600 de secunde ale orei).

-Menționez faptul că rotirea atmosferei odată cu pământul nu poate influența traiectoria sferei metalice, în căderea ei.

-Dacă pământul parcurge în 4 secunde 1310, 8 m, sfera ar trebui să cadă la 1310,8 m spre vest, față de punctul de referință, care s-a deplasat spre est cu această distanță.

-Unde va cădea sfera? În punctul de referință, sau la o distanță de 1310,8 metri de aceasta?

-Părerea mea este că va cădea în punctul de referință. Pe ce mă bazez? Pe exemplul parașutiștilor care petrec în aer zeci de secunde, minute chiar, și totuși aterizează în zona propusă sau chiar în punct fix. Asupra acestora rotația atmosferei poate exercita o anumită influență nesemnificativă, în vreme ce traiectoria sferei căzătoare nu poate fi influențată.

-Unde este atunci mișcarea de rotație a pământului în jurul axei sale? Întreb și eu. Lămuriți-mă.

Presbiter Iovița Vasile

Eu pot să vă spun părerea mea personală. Canonul care s-a aplicat pentru îngrădirea de erezie nu dă, sub nicio formă, dreptul de a dezvolta subiectul. Toate deciziile ce urmează, se iau exclusiv prin Sinod. ,,Cine te-a pus judecător pe sluga altuia’’?

Răspunsul unui Episcop Ortodox.E un subiect care nu trebuie să vă mai preocupe. Să lăsăm asemenea subiecte deoparte, că nu-s de competența noastră. Că s-ar putea să o luăm pe căi rătăcite… fără întoarcere.

Noi ne-am îngrădit și atât… nu mergem mai departe cu problema harului și a altor subiecte… Sunt ispite mari cu aceste subiecte… dracii arhiconi ne luptă pe unii… să ne smerim.

Alt Episcop Ortodox: Până la sinodicească hotărâre nu putem discuta întrebările harului. Sinodul Ortodox va decide asupra limitelor iconomiei șie acriviei.  

Având în vedere îndrumările a doi Episcopi Ortodocși, eu presbiterul nevrenic de numele Domnului Iisus Hristos, Iovița Vasile, afirm și mărturisesc cele ce urmează:

1.Mă conformez întru totul îndrumărilor acestor Arhierei ai lui Iisus Hristos.

2.Niciodată n-am avut voința și intenția de a propovădui altceva decât învățătura sănătoasă (I Timotei 1, 10) a Sfintei Biserici Ortodoxe.

3. Deoarece ne confruntăm cu situații grele și nemaiîntâlnite în istoria Bisericii noastre, am cutezat să exprim păreri personale, care s-ar putea să fie în armonie sau în nepotrivire cu Învățătura Bisericii, retrag tot ce este contrar Sfintei Biserici.

4.Cer iertare Părinților și Fraților pe care i-am smintit sau i-am tulburat cu articolele mele, și mă declar nevredic slujitor al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Primesc cu supunere observațiile Sfințiilor Lor.

5.Doresc să păstrez bune relații cu toți Părinții și Frații îngrădiți de erezie și îi rog să mă corecteze atunci când greșesc.

6.Mărturisesc în fața Atotputernicului Dumnezeu că nu sunt infiltrat între nepomenitori, pentru dezbinarea acestora.

7.Mă voi strădui, până la suflarea mea cea de pe urmă, să păstrez și să apăr Sfânta Credință Ortodoxă, singura mântuitoare. Așa să-mi ajute Bunul Dumnezeu.

Presbiter Iovița Vasile

              

              

              

PARTICIPĂ PRIN SPRIJINIREA NOASTRĂ
LA LUPTA PENTRU ADEVĂR!

Un preot din Rusia, care a supraviețuit persecuțiilor a scris următoarele despre detenția sa:
„Nu voi înceta să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru anii petrecuți în închisoare într-o izolare absolută.
Am fost, timp de trei ani, la zece metri adâncime,sub pământ.
N-am auzit niciodată un cuvânt, n-am spus niciodată un cuvânt.
Nu erau cărți.
Voci afară nu se auzeau.
Gardienii purtau pantofi cu talpă de cauciuc, venirea lor nu se auzea.
Apoi, pe măsură ce timpul trecea, toate vocile interioare s-au stins.
Ne-au dat droguri, ne-au bătut.
Am uitat totul de teologie. Am uitat toată Biblia.
Într-o zi am observat că am uitat și „Tatăl nostru”.
Nu mi l-am putut aminti. Știam să incep „Tatăl nostru”, dar nu mai știam continuarea.
Mi-am păstrat optimismul și am spus:
„Tatăl nostru, am uitat rugăciunea, dar Tu sigur o știi.
Te rog, pune un Înger în locul meu să o spună și eu voi tăcea ”!

O vreme rugăciunea mea a fost „Iisuse, te iubesc”.
Și după un timp din nou: „Iisuse, te iubesc”.
Mai târziu, mi-a fost greu să spun chiar și asta, pentru că ne-au dat o felie de pâine pe săptămână.
Erau și bătăile și torturile și lipsa luminii și alte lucruri.
Nu mai era posibil să-mi adun mintea nici măcar să spun „Iisuse, te iubesc”.
Cea mai înaltă formă de rugăciune pe care o cunosc este bătăia liniștită a inimii care Îl iubește pe Iisus.
Iisus trebuie doar să audă simplu „tic-tac”, „tic-tac” și va ști că fiecare bătaie este dedicată Lui”.

Selecție și redactare: Andri F.

Subtitlu: Barbaria cu chip unguresc

În toamna anului 1940, imediat după intrarea în vigoare a Diktatului de la Viena, care prevedea cedarea Ardealului de Nord către Ungaria horthystă, în mai multe localități din această parte a României trupele maghiare au ucis sute de români, printre cele mai cunoscute fiind masacrele de la Treznea, unde au fost ucise 86 de persoane, și Ip, cu 157 de morți.

86 de localnici – copii, bărbați, femei, vârstnici – toți au fost  omorâți în 9 septembrie 1940 de trupele horthyste, pentru simplul motiv că erau români, povestește doctorul în istorie Marin Pop din cadrul Muzeului de Istorie și Artă Sălaj, conform Adevărul.

Primele victime au fost copii aflați cu vitele la păscut. Cadavrele lor au fost descoperite pe izlazul comunal. Români și evrei au fost masacrați cu focuri de mitraliere, străpunși cu săbiile și baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate. În urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 86 de români și 6 evrei.

Cotidianul România nouă din data de  1 ianuarie 1941, relata cazul lui Nicolae Brumar, român ridicat din propria sa casă de trupele ocupantului și împușcat lângă o căpiță de fân, împreună cu soția și cele două fiice ale sale. Cadavrele au fost descoperite ciopârțite cu baioneta. Un alt caz foarte cunoscut în epocă a fost cel al lui Vasile Mărgăruș. Acesta a fost străpuns cu baioneta în mai multe părți ale corpului și apoi împușcat în cap cu gloanțe model „dum-dum”. Preotul ortodox a căzut de asemenea victimă trupelor horthyste. A ars in casa parohiala care a fost incendiată. 

În Trăznea se aflau și 9 soldați români reîntorși acasă și demobilizați. Aceștia au fost împușcați cu efectele militare pe ei. Învățătorul și soția au încercat să se refugieze în comuna Pusta. Au fost prinși și aduși la sediul jandarmilor maghiari de la Agrij, de unde au fost duși pe un câmp și împușcati.

Printre victimele masacrului de la Treznea se numără și familia muzicologului român Octavian Lazăr Cosma, președinte al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (au fost uciși părinții săi, învățătorii Lazăr si Aurelia Cosma).

În memoriile sale, profesorul Cosma evocă evenimentele sângeroase din 1940:

„Și vara anului 1940 avea să aducă reflexele militarismului regimurilor totalitare, fascist și comunist, o parte a teritoriului fiind pusă pe tavă horthystilor, Treznea intrând sub acest funest Diktat ce avea să schimbe cursurile multor vieți. Consecințele pentru sătenii Treznei au fost dezastruoase, la 9 septembrie 1940 trupele ungare au mărșăluit pe ulița principală, venind dinspre Zalău și îndreptându-se spre Buciumi și mai departe. La primărie, notabilitățile – primarul român, notarul, directorul școlii – le-au întâmpinat fără prejudecăți. Către orele amiezii, subțiindu-se rândurile trupelor, se părea că preluarea autorității se făcuse si pe raza comunei noastre, lumea își vedea de treburi, căci era o zi însorită de toamnă, culesul recoltei neputând aștepta, mai ales otava… Și, deodată, au răsunat împușcături, ce deveneau persistente, se auzeau strigăte de groază, neliniștea și neputința își dăduseră mâna, soldați înarmați se războiau cu femei casnice, cu pruncii, cu moșnegii; încep să ardă case, primăria este cuprinsă de flăcări, se aude o puternică detunătură din centrul comunei, care a băgat și mai mult oamenii în sperieți. Grupe de cătane răscoleau gospodăriile și, sub amenințarea baionetelor, se făceau coloane de nevinovați, care erau împușcați, găuriți cu baionete, conduși spre locuri unde urmau să fie executați. Motivul? Erau români. Localnicii unguri au reacționat cu bucurie, dar au existat și cazuri de reținere, căci nu se așteptau la un măcel. Groful Francisc Bay dispăruse, nimeni nu intervenea salvator… Bubuitura din sediul primăriei are o explicație simplă: la subsol era depozitată o cantitate mare de dinamită folosită pentru spargerea răzoarelor de piatră, necesară pavării drumului. Temperatura generată de flăcările ce cuprinseseră primăria a declansat explozia, care a alertat trupele ocupante, derutându-le. Aceste trupe de închidere se aflau, după unii martori, sub influența alcoolului. Pe Meses, se zice, groful Bay cu oamenii săi au organizat o acțiune, cerând execuții în anume puncte. Erau vizați și intelectualii satului, preotul Traian Costea, care a fost împușcat și lăsat pradă vîlvătăilor care cuprinseseră casa parohială. Măcelul s-a derulat cu cruzime, nemenajînd, în prima fază, pe cei care cădeau în calea armatei însetată de sânge. Nu numai români, deoarece printre victime au fost și evrei, inclusiv copii.” 

Milton Lehrer: „După încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români și îi aruncau de vii în foc, făcându-i să moară în chinuri groaznice. Jale mare răsuna în tot locul de plânsetele lor”

Lord Edmond Fitzmaurice, Foreign Office, Londra, spune: „Atitudinea provocativă a minorității maghiare față de români poate, de la un moment la altul, să dea naștere la revolte sângeroase, ale căror consecințe sunt incalculabile. Ungurii urmăresc o politică violentă și oarbă împotriva naționalităților supuse Coroanei, în mod deosebit împotriva românilor.” (https://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrul_de_la_Treznea)

În lucrarea „Les assassinats”, publicistul american Milton G. Lehrer relata: „Comuna Treznea a fost ocupată de trupele ungurești la 9 septembrie 1940. Ca și când armata de ocupație ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldați, un veritabil potop de foc și sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instictele brutale: puști, mitraliere, tunuri, grenade. După ce au fost trase primele salve, soldații au pătruns în case și au asasinat pe oricine găseau în calea lor, incendiind locuințele. Cazul preotului român Traian Costea, care, dupa ce a primit un glonte în cap, a fost tras pe galeria de lemn a presbiteriului – căruia i s-a dat foc și a ars în întregime odată cu cadavrul preotului – este tipic. După încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români și îi aruncau de vii în foc, făcându-i să moară în chinuri groaznice. Jale mare răsuna în tot locul de plânsetele lor„.

An de an, masacrul de la Treznea este pomenit de istorici ca fiind o pată neagră în istoria umanității, o crimă care nu trebuie să se mai repete niciodată.

Tudor Matei            (Preluare de pe ActiveNews)

              

Cartea noastră bisericească numită Vieţile Sfinţilor pe septembrie ne aduce folositoare şi ziditoare învăţături din tezaurul Sfintei Biserici. Astfel, aflăm că cei doi Dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana au petrecut împreună cincizeci de ani şi Dumnezeu nu le dăduse încă urmaşi, pricină pentru care erau mult întristaţi. Ducându-se la Ierusalim pentru o sărbătoare a iudeilor, şi vrând să aducă darurile sale, Ioachim a fost aspru mustrat de arhiereul Isahar: ,,Nu se cade a primi din mâinile tale daruri, că eşti fără de fii, neavând Dumnezeiasca binecuvântare, pentru oarecari tăinuite păcate ale tale’’.Un evreu oarecare, vrând să-şi aducă darurile, a ocărât pe Ioachim cu cuvinte grele: ,,De ce apuci înaintea mea, aducând darul lui Dumnezeu? Nu ştii că eşti nevrednic să aduci cu noi daruri, de vreme ce nu ai lăsat sămânţă în Israel?’’

Aceste întâmplări au mărit şi mai mult amărăciunea celor doi Drepţi. Petrecând în pustie, Ioachim şi-a adus aminte de nerodirea lui Avraam şi a Sarei, şi de fiii pe care mai apoi i-au primit de la Dumnezeu, şi a început să postească patruzeci de zile. Asemenea şi Ana, stând acasă îşi plângea nerodirea şi se socotea între femeile nevrednice ale lui Israel. Întristarea lor s-a suit la cer şi Dumnezeu i-a cercetat pe cei doi Drepţi. Îngerul lui Dumnezeu a venit şi i-a spus Anei: ,,Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi suspinurile tale au străbătut norii, iar lacrimile tale au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi iată vei zămisli şi vei naşte pe fiica cea binecuvântată, pentru care se vor binecuvânta toate seminţiile pământului. Printr-însa se va da mântuire la toată lumea şi se va chema numele ei Maria’’.

În aceaşi vreme, Sfântul Arhanghel Gavriil a dus vestea cea bună Dreptului Ioachim. Întristarea lor s-a prefăcut în bucurie şi cei doi Drepţi mulţumeau Preabunului Dumnezeu pentru cercetarea ce le-a făcut. Întorcându-se Sfântul Ioachim acasă, femeia sa a zămislit în ziua a noua a lunii decembrie. Cei ce auzeau de această milostivire a lui Dumnezeu, se bucurau împreună cu cei doi Dumnezeieşti Părinţi.

Iubite cititorule! Dacă în familia sau în neamul tău se va întâmpla cuiva nerodire, învaţă din această Dumnezeiască pildă, şi îndeamnă pe aproapele tău la rugăciune, că Dumnezeu ascultă rugăciunile oamenilor, acum ca şi atunci, că la El nimic nu este cu neputinţă, că şi în vremea aceasta El ridică neputinţele noastre.

Presbiter Iovița Vasile

•  

•  

•  

Moartea sa tragică, într-un accident de maşină, la 8 septembrie 1997, după ce săvârşise slujba de pomenire pentru deţinutele anticomuniste închise şi decedate în lagărul de femei de la Mislea, a fost considerată chiar de către de alţi părinţi duhovnici care i-au fost şi prieteni (Arsenie Boca, Cleopa Ilie) drept moarte mucenicească, o jertfă supremă închinată lui Hristos, Celui Căruia I-a închinat întreaga sa activitate apostolică.
„Accidentul” a fost de fapt regizat de securitate care a omorî încă un mărturisitor împotriva comunismului. Este înmormântat în 11 septembrie la Cernica, alături de soţia sa.

Parintele Marturisitor Constantin Voicescu:

„Rămânând la egoism şi neajungând la milă, putem doar să ne văităm sau să ne înrăim în urma celor îndurate. Depinde ce înţelegem din ce trăim. În suferinţă există o cale, uneori un ajutor nepreţuit, un semn divin. Mie, de pildă, bacilul Koch mi-a fost un mare prieten, care m-a şi salvat: ce-aş fi făcut atunci când m-au arestat a doua oară, în 1949… Mi s-a descoperit un TBC osos la genunchi şi am fost trimis la închisoarea-spital de la Târgu Ocna. Când? În 1950, exact când ar fi trebuit să intru în focul „reeducărilor“. Ce-aş fi făcut, cum m-aş fi purtat? Rezistenţa omului torturat are limite, acolo s-a depăşit imaginabilul. Nu ştii de ce mare pacoste te scapă Dumnezeu, care îţi dă o încercare, cum a fost la mine boala… Nu trebuie să cârtim niciodată, că nu ştim dacă nu cumva se poate şi mai rău“.

Pr. Mihai Lungeanu îşi aminteşte: „Era atât de frig la Aiud, încât parcă îmi îngheţase şi sufletul în mine. Eram cu patul aşezat lângă Părintele Voicescu. Din plafonul de beton cădeau valuri de aer rece. Din podeaua de beton se ridicau valuri de aer rece. Ne puseserăm amândoi pătura în cap şi ne rugam. Era o zi de duminică. Nu l-am întrebat ce rugăciuni făcea. Bănuiesc că se gândea la Sfânta Liturghie. Eu, după obiceiul pe care îl căpătasem în cea de-a doua condamnare, urmăream în gând mersul Sfintei Liturghii săvârşite de către un preot pe care îl cunoşteam. Parcurgeam mintal toate etapele Sfintei Liturghii, inclusiv Sfânta Proscomidie. La un moment dat, l-am văzut pe Părintele Voicescu că simte mirosul de smirnă şi de regina nopţii (aproximativ, dar mult mai suav şi mai puternic). Am văzut cum trage pe nas acest parfum deosebit, care se răspândise în aer în jurul nostru. I-am spus că şi eu percep acelaşi miros deosebit. N-am comentat şi ne-am continuat rugăciunile până la sfârşit. Am fost convinşi amândoi de prezenţa Sfântului Duh în rugăciunea făcută de amândoi”.

Crescut în spiritul patriotismului autentic, după decembrie ’89 Părintele s-a simţit dator să vorbească deschis şi ferm, renunţînd aproape în totalitate la problemele personale şi dedicîndu-se parohiei şi problemelor cetăţii. Unii l-au înţeles şi judecat greşit, acuzîndu-l chiar că face politică în loc să-şi vadă de „datoriile” sale preoţeşti… Dar Părintele tocmai asta făcea: a înţeles că datoriile lui erau legate şi de viaţa publică, pentru că preotului nu-i poate fi indiferent pe mîna cui se află ţara. Cei care s-au grăbit să-l judece ar fi trebuit să ştie că, în vremuri grele şi tulburi pentru stat şi Biserică, înşişi călugării de la Muntele Athos, bunăoară, coborau în viaţa publică, renunţînd la liniştea chiliei şi luînd atitudine deschisă împotriva celor care lezau interesele comunităţii.

O asemenea atitudine a avut Părintele Voicescu. Spunea lucrurilor pe nume, dînd gir duhovnicesc unor oameni politici pe care-i cunoştea bine, alte ori înfierînd lichelismul şi pe reprezentanţii lui. Părintele însuşi participa la întrunirile Alianţei Civice şi a purtat cu mîndrie ecusonul de „golan” în Piaţa Universităţii. Nu era preotul care să rostească doar „Doamne, Doamne…”, să împartă binecuvîntări şi apoi să doarmă liniştit. A fost un om de atitudine, cum rar se poate întîlni! Era permanent preocupat de soarta ţării şi nu de puţine ori îndurerat de oportunismul unora dintre cei aflaţi la putere.

Ochiul securităţii însă a rămas permanent asupra lui. Face demersuri pentru salvarea de la demolare a bisericii Sapienţei şi se ocupă de mutarea şi restaurarea bisericii Mihai Vodă. În 1988 îi moare soţia, înmormântată la Cernica. Cu ocazia manifestaţiei din Piaţa Universităţii în 1990, sfinţeşte crucile. Este membru fondator al Alianţei Civice, devine membru fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei „Christiana”, participă la înfiinţarea Centrului de medicină socială „Christiana”. Este membru în Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, alături de alte mari figuri. Împreună cu preoţii Ioan Iovan, Liviu Brânzaş, Alexandru Capotă, Vasile Pătraşcu şi Dumitru Manta, deschide primul congres al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. În 1992 este ales membru al Consiliului Naţional al Alianţei Civice. În anii 1994–1997 participă la Simpozioanele Memorialului Sighet.

Selecție și editare: Andrei F.

Mitropolitul Marcus al Tomisului, participant la vestitul Sinod de la Niceea din anul 325, are norocul pentru ortodoxia română și pentru viitoarea străveche Mitropolie a Tomisului să-și afle numele în cele mai celebre arhive ale Europei, arhive care se găsesc în cele mai mari țări culturale ale lumii. Numele lui este scris de mâna lui Dionysius Exiguus (și a rescriptorilor acestuia) în actele Sinodului de la Niceea din anul 325.

Biserica Ortodoxă Română are norocul destinal ca, în anul 2025 (când se împlinesc 1700 de ani de la Sinodul de la Niceea), să se prezinte la marea sărbătoare a ortodoxiei împreună cu celebritatea simbolică a Mitropolitului Marcus al Tomisului.

Știutorii cunosc că anul 325 înseamnă nașterea simbolică a Europei.

Guvernul României și europarlamentarii noștri de la Bruxelles s-ar putea folosi, în mod cinstit și frumos, de realitatea participării noastre, veche de 1700 de ani, la Sinodul de la Niceea când împreună cu alte vechi popoare creștine am fondat Europa. Nu vreau să fac o cronologie a popoarelor europene, nu vreau să le reamintesc în ce secole s-au format ca popoare ale credinței. Ca să fac o metaforă simplă, aș spune că noi „eram deja în Schengen” când alții nici nu ajunseseră în Europa. Regalianus, stră-strănepot al lui Decebal, s-a declarat împărat al Romei, la Carnuntum, în anul 260. Carnuntum se află în Austria. Despre Regalianus, în manuscrisele lui Eminescu se află extrasul principal din Historia Augusta…

Mitropolitul Marcus al Tomisului își are numele în manuscrise din cele mai vestite arhive: Vatican, Paris, Oxford, Köln, Kassel, St. Gallen etc.. Manuscrisele sunt vechi, începând din secolul VII. I-am povestit, uimit și șocat, Înaltpreasfinției Sale Teodosie despre aceste tezaure ale Mitropoliei Tomisului și ale ortodoxiei române. Pur și simplu cele mai celebre arhive ale lumii sunt pline de mărturii privitoare la credința noastră creștină și la poporul român. Se spunea că nu avem acte, documente, hărți, manuscrise înainte de anii 1300, se spunea că nu există mărturii prea multe după coborârea romanilor în sudul Dunării. Însă, acum, pot spune că există mărturii în zeci de arhive ale lumii, în zeci de limbi. Pentru recuperarea acestor mărturii, acte, documente, manuscrise, nu s-a învrednicit decât Arhiepiscopul Tomisului. Căutând în arhive l-am găsit astfel pe Marcus ca Mitropolit al Tomisului,�participând la Sinodul de la Niceea din anul 325. Nu vreau să scriu acum cuvinte mari. Însă Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Președintele României, Guvernul României și serviciile de informații române ar trebui să se bucure și să se trezească. Eu am mai ținut conferințe în Parlamentul European și aș mai ține numai cât să am timp să le pun la dispoziție în facsimil color (copii admirabile) manuscrise din arhivele europene cele mari și bogate. Cu mărturiile scripturale privitoare numai la Sinodul de la Niceea, Sinod când se întemeiază simbolic Europa.

Preluare selectivă de pe ActiveNews

Dumnezeu Cel Atotputernic a rânduit această zi în care să se nască, din Părinţii Sfinţi Ioachim şi Ana, Preacurata Fecioară Maria, cea aleasă de Părintele Luminilor să poarte în preacuratu-i pântece pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Este cea dintâi sărbătoare a anului bisericesc, înscrisă în calendarele noastre.

După ce vei veni de la sfânta biserică, să nu lipsească de pe buzele tale, cinstite cititorule, Acatistul Maicii Domnului, ori măcar această frumoasă şi înălţătoare rugăciune: ,,O, Preasfântă Stăpână, Preacurată Fecioară Născătoare de Dumnezeu, Maica Domnului Dumnezeului meu Iisus Hristos, cad înaintea ta şi mă rog ţie, Maicii Împăratului, mai înainte îndreptând către tine această nevrednică a mea rugăciune, pe care şi primind-o Maica Împăratului Aceluia Care împărăţeşte cerul şi pământul, o du la Împăratul împăraţilor, Domnul tuturor, la Fiul şi Dumnezeul tău, şi cere iertare de toate păcatele mele. Vieţii mele dă-i îndreptare, şi la sfârşitul meu trecere neîngrozită de vrăjmaşii cei din văzduh; fii mie povăţuitoare, să-mi deschizi Dumnezeiasca intrare a Împărăţiei şi acolo să mă îndulcesc de dulceaţa raiului şi de veselia acelei cetăţi înalte, a Ierusalimului de sus celui preafrumos şi de frumuseţile lui cele nespuse, de strălucirea luminii Treimii Celei cu trei străluciri, şi de dulcele glas al cântărilor îngereşti. Acelei măriri şi bucurii mă fă moştean şi părtaş cu toţi Sfinţii, că toate le poţi ca Maica Împăratului Celui Atotputernic. Şi acum, dar mai ales întru acest ceas, mă auzi pe mine cel ce stau înaintea ta, Stăpână cu totul milostivă. Ia aminte, Doamnă Împărăteasă, spre mine, care aduc cântare şi rugăciune’’(Din Acatistier, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, p. 68).

Preacurata Fecioară Maria este tuturor credincioşilor grabnic ajutătoare. Prin urmare, iubite cititorule, nu uita ori de câte ori te afli în vreme de strâmtorare, de necaz, de întristare, în situaţii grele din care nu mai vezi nicio ieşire, roagă-te Maicii Domnului şi Preacurata nu te va lăsa fără răspuns.

Presbiter Iovița Vasile

•       

•  

Despre Sfântul Ioan al Novgorodului a rămas scris precum că, fiind în rugăciune, diavolul a venit să-i facă tulburare. Cum avea putere asupra duhurilor necurate, Sfântul l-a legat pe diavol cu cuvântul încât să nu mai poată ieşi dintr-un vas, unde se chinuia ars de puterea Crucii şi de vecinătatea Sfântului. Adus în această stare de neputinţă, diavolul a început să se tânguiască, până când Sfântul lui Dumnezeu i-a spus: ,,Iată, pentru îndrăzneala ta neruşinată îţi poruncesc ca în noaptea aceasta să mă duci în Ierusalim, la biserica unde este mormântul Domnului, iar din Ierusalim, tot în noaptea aceasta, să mă aduci iarăşi aici în chilia mea şi după aceea îţi voi da drumul’’. Diavolul a stat ca un cal şi Sfântul, ieşind din chilie, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, apoi a încălecat şi a fost dus în Sfânta Cetate.

Acolo a intrat în biserica Sfântului Mormânt, căci uşile i s-au deschis, s-a rugat cu lacrimi şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru că l-a învrednicit să ajungă aici. S-a închinat Sfântului Mormânt şi lemnului Sfintei Cruci, apoi a ieşit din biserică şi uşile s-au închis în urma sa. În aceaşi noapte a făcut drumul întors şi s-a aflat în chilia sa. Diavolul l-a rugat să tăinuiască această supunere, însă Sfântul nu i-a luat în seamă dorinţa.

Într-o zi, aflându-se împreună cu egumeni, preoţi şi credincioşi în convorbire duhovnicească, Sfântul le-a relatat întâmplarea, însă din smerenie a vorbit ca şi cum altcineva a supus pe diavolul. Cel rău s-a aprins de mânie împotriva Sfântului şi a făgăduit să aducă o mare ispită împotriva lui, încât să fie dispreţuit de cei care-l iubeau. Dumnezeu Atotştiutorul a îngăduit această ispitire. Aşa s-a făcut că acelora care veneau la chilia Sfântului Ioan pentru binecuvântare, cel rău le arăta podoabe şi haine femeieşti încât să creadă că acesta ţine femei, şi oamenii au început să se îndoiască. Sminteala credincioşilor creştea, până când au hotărât să-l aşeze pe Sfânt pe o plută, care să-l ducă departe de acel loc. Pluta în loc să meargă la vale, urca în susul râului, până la Mănăstirea Sfântul Gheorghe. Atunci oamenii şi-au venit în fire, au înţeles minunea, s-au pocăit de nedreptatea lor şi şi-au cerut iertare. În bunătatea sa, Sfântul i-a iertat şi le-a arătat pricina pentru care cel rău i-a tulburat.

Sfinţilor Apostoli le-a spus Mântuitorul: ,,Iată v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma’’.(Luca 10, 19). Sfântul Ioan din Novgorod s-a arătat vrednic urmaş al Sfinţilor Apostoli, având putere de a lega pe cel rău şi a-i porunci (După Vieţile Sfinţilor pe septembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 116-123).

Presbiter Iovița Vasile

1.Dumnezeu ne poruncește, prin Sfântul Apostol Pavel, să ne depărtăm de omul eretic  (Tit 3 10-11) Dacă acel om e cleric, episcop, preot sau diacon, ne vom depărta de el ca persoană, sau și de lucrările pe care le sâvîrșește, pretinse Sfinte Taine sau Ierurgii?

2.Canonul 15 al Sinodului II din Constantinopol îi numește pe arhiereii eretici pseudo-episcopi, adică episcopi falși, minciuno-episcopi, ne-episcopi și falși învățători pentru că învață erezia, nu Adevărul. Întrebare: Poate un episcop fals să săvârșească Sfinte Taine și Ierurgii valide? Dacă da, atunci și schismaticul Epifanie din Ucraina, care nu are hirotonie, deci e ne-episcop, poate săvârși lucrări sfinte valide.

3.Când un cleric intră în masonerie, la inițiere trebuie să calce peste chipul Mântuitorului. Mai mult, se leapădă de Credința Ortodoxă (păcatul numit apostazie), se leapădă de Hristos și începe să slujească diavolului. Mai sunt valide lucrările pretins bisericești, pe care să le numim Sfinte Taine și Ierurgii?

4.Sofronie Drincek, angajatul greco-catolioc al Episcopiei Oradiei pe post de episcop, s-a lepădat public de Credința Ortodoxă, fiind asimilat imediat ca ,,episcop,, papistaș, de către greco-catolici. Ce are acest în comun cu BOR? Nimic, decât scaunul episcopal pe care-l ocupă abuziv și salariul pe care-l încasează din bănuțul văduvei, al naivilor credincioși ortodocși.

5. Constantin Bălăceanu Stolnici, mason recunoscut de toată lumea, a ,,beneficiat,, după moarte, de Slujba Înmormântării, cu arhiereul Varlaam și un sobor numeros de preoți. I-a folosit la ceva? Nu!

Călătoresc cu aceste întrebări, și sunt sigur că nimeni nu-mi va răspunde la ele. Dacă totuși cineva va catadicsi, voi primi cu drag bunele răspunsuri.

Presbiter Iovița Vasile

Cine nu vrea să fie caz și statistică să refuze testul PCR, un test folosit eronat pentru alte scopuri decât cel pentru care a fost conceput. Testul PCR a fost conceput pentru a multiplica material genetic. Secvența de 12 aminoacizi pe care o caută să o amplifice este un fragment din cromozomul uman 8 ce nu are nici o legătură cu un virus.

Testul PCR când este pus să amplifice materialul genetic luat din nas, un rașchetat de celule nazale mucoase atestă faptul că avem ADN nu că ar exista un virus în pacientul păcălit.

Refuzați testul PCR!

Evitați să deveniți obiect de carantină, izolare, pacient venit la spital cu boala lui și apoi deturnat de testul PCR spre tratamente experimentale pentru un virus inexistent, neizolat nici acum, tratamente toxice și nu tratamentele consacrate pentru boala adevărată care a dus pacientul la spital (infarct, AVC, răceală, edem pulmonar etc).

De începe iar mascarada cică la școală vor merge doar înțepații!

Ăia cu părinți conspiraționiști nu vor vedea profesorii, nici colegii, decât online.

Înțepații, deși la zi cu suflecarea mânecii vor merge și ei doar cu test ca să nu le intre în cap să treacă la conspiraționism și că fac ce vor.

Dacă nu a ajuns mesajul către voi repet: Nu vă lăsați prostiți din nou!

Avertizați rudele să nu accepte testul PCR!

În perioada următoare niște nenorociți criminali vor vrea să bage belciugul PCR în nasul părinților, copiilor, nepoților voștri, în căutare de cazuri covid!

about:blank Învățați să spuneți NU!

Pacientul are dreptul să refuze orice investigație cu care nu e de acord și să oblige astfel medicul să-l trateze de boala reală care l-a adus la spita, pentru care are asigurare medicală și există tratament medical clasic consacrat, nu de boala imaginară pe care o ordonâ un OMS privat cumpărat de Bill Gates!

(Preluare de pe ActiveNews)

Făţărnicia este o însuşire rea, pe care o au foarte mulţi dintre noi. Făţarnic este cel care nu se arată pe sine aşa cum este în realitate. Făţarnic este cel care poartă masca evlaviei, pe când în realitate nu are deloc evlavie. Făţarnic este cel care arată iubire şi devotament aproapelui său, îi spune vorbe frumoase şi îl linguşeşte, pe când în inima lui ascunde ură şi urzeşte intrigi împotriva aceluia. Făţarnic este cel care încearcă să ascundă de ceilalţi mişcările viclene ale sufletului său şi gândurile lui urâte, care atunci când vorbeşte cu ceilalţi arată că-i iubeşte, că are inimă curată şi nu ascunde nimic rău în el.
Legea lui Dumnezeu nu ne îngăduie să-l ofensăm pe aproapele nostru, dar să cercetăm ceva care nu este drept ne porunceşte chiar Sfânta Scriptură:
Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă (Efeseni 5,11).
Vedeţi, să cercetăm ceva care nu este drept este porunca Apostolului Pavel. Nu doar că nu trebuie să nu fim nicidecum părtaşi la faptele întunericului, ci să le şi osândim. Nu ne este îngăduit să trecem cu indiferenţă şi tăcere pe lângă răutate şi necuviinţă, ci trebuie să le şi osândim.
De fiecare dată când Domnul Iisus Hristos rostea un cuvânt aspru, îl rostea întrucât voia să osândească răutatea. Nu ofensa demnitatea acelor oameni pe care-i numea vulpi sau chiar pui de vipere.
Voia doar să osândească minciuna pe care o aveau în ei, fiindcă făţărnicia este un fel de minciună, iar tatăl minciunii este diavolul.
Domnul Iisus Hristos nu putea să nu osândească minciuna şi făţărnicia. Mereu le osândea, şi foarte aspru. Fiindcă există o mânie dumnezeiască şi o asemenea mânie este poruncă a lui Dumnezeu. Această mânie trebuie să se aprindă în noi de fiecare dată când vedem că sunt ofensate cele sfinte şi cuvioase.
Cine dintre noi poate spune că ascultă fără frică cuvântul Domnului: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi… De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?… Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău (Matei 7,1-5).
Şi noi ne preocupăm nu doar de gunoiul mic din ochiul fratelui nostru, ci şi de orice fir mărunt de praf, pe când nu avem nicio dispoziţie să vedem bârna din ochiul nostru. De dimineaţa şi până seara îi osândim pe ceilalţi. Ii osândim pe toţi, şi rude, şi prieteni, chiar şi pe oamenii pe care-i iubim. Fără ruşine şi frică îi osândim pe preoţi şi pe arhierei. Nu ne gândim că la un moment dat vom da socoteală pentru asta şi nu ne e teamă de Hristos, care spune: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.
Unii mă osândesc şi pe mine, arhipăstorul vostru. Nu mă osândiţi voi, ci mă osândesc foarte aprig cei din oraşele Kirsanov şi Morsansk. Şi mă osândesc oameni pe care am tot dreptul să-i numesc şarlatani, unii monahi şi maici rătăcite. Spun că nu sunt arhiereu autentic, că poporul nu trebuie să facă ascultare de mine şi că sunt lipsit de harul lui Dumnezeu.
De ce spun asta? Fiindcă alin durerea şi izbăvesc vieţile sărmanilor noştri fraţi care şi-au vărsat sângele pentru noi. Fiindcă îi izbăvesc de la moarte pe mulţi oameni care nu sunt doar cu un picior, ci cu ambele picioare în groapă. Domnul mă ajută să-i scot din mormânt.

Domnul mi-a dăruit meşteşugul chirurgiei, mi-a descoperit adâncimea cunoaşterii, şi eu n-am niciun drept să încetez a face intervenţii chirurgicale, pentru că aceasta a fost porunca celor doi patriarhi care acum au părăsit lumea aceasta, patriarhul Tihon şi patriarhul Serghie. Aceasta a fost porunca lor pentru mine.
Să ne păzim de acest mare păcat. Osândirea aproapelui nostru este o greşeală foarte serioasă şi un mare păcat, din care cu greu putem scăpa. Acest păcat atât de grav s-a înrădăcinat în inima noastră, încât strădaniile noastre nu sunt suficiente pentru a scăpa de el.
Nu vă încredeţi în voi înşivă, ci deveniţi puternici prin Domnul. Doar cu puterea Lui putem scăpa de această patimă.
Dacă sunteţi înarmaţi în acest fel, după cum spune Apostolul Pavel, dacă sunteţi ostaşi buni ai lui Hristos şi apărători înflăcăraţi ai credinţei, atunci toate săgeţile ascuţite ale celui viclean nu vor putea să vă vatăme, fiindcă veţi fi ca stânca de tari.
Înainte deci, ostaşi viteji ai lui Hristos, înainte în lupta împotriva diavolului, în lupta cu duhurile rele şi cu urzelile lor! Amin.

(Sfântul Luca Arhiepiscopul Crimeei, Cuvinte despre credinţă şi adevăr, Editura Egumeniţa)

Selecție și editare: Dr. Gabriela Naghi