ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Monahii din Marea Lavră Pecersk de la Kiev au primit ordinul de evacuare din partea autorităților ucrainene. Ei au răgaz până pe 29 martie.Motivul evacuării: aparțin de Biserica Ortodoxă Ucraineană aflată sub autoritatea Patriarhiei Moscovei. Câteva sute de ucraineni s-au adunat în curtea Lavrei pentru a protesta pașnic, cântând cântece religioase. Duminică seara, Zelenski a confirmat că dat ordinul de evacuare a Lavrei Pecerska:

„Nu vom permite statutului terorist (Rusia) să aibă oportunitatea de a manipula spiritualitatea poporului nostru.”

Patriarhul Moscovei, Kirill a făcut apel la comunitatea internațională „pentru a face tot posibilul ca să împiedice închiderea forțată a mănăstirii, care va duce la încălcarea drepturilor a milioane de credincioși”.

Mesajul de ajutor al Patriarhului Kirill a fost trimis tuturor capilor de Biserici Ortodoxe, Papei Francisc, precum și altor organisme internaționale.

Luni, Kremlinul și-a exprimat și el îngrijorarea în legătură cu închiderea Lavrei Pecerska.Într-o declarație, Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al lui Vladimir Putin, a afirmat:

„Este vorba de o atitudine absolut fără precedent față de reprezentanții Bisericii, și față de Biserica Ortodoxă Ucraineană ca întreg. Este inacceptabil. Comunitatea mondială ar trebui să reacționeze în consecință față de o asemenea decizie strigătoare la cer.”  

Săptămâna trecută, un aviz de evacuare a fost postat pe site-ul de internet al mănăstirii, în care personalului religios și administrativ de aici i se dă ca termen limită data de 29 martie. Documentul poartă antetul Ministerului Culturii de la Kiev.

Ștefan Constantinescu   – preluare de pe ActiveNews

Comentariu

1.Cine nu înțelege că războiul din Ucraina a fost planificat și declanșat de sataniștii americani pentru a zdrobi Biserica Ortodoxă Canonică a Ucraunei, nu înțelege nimic. Ar face mai bine să se uite la desene animate, de unde poate se alege cu ceva.

2.Starea de război îi permite monstrului Zelenski să ia orice măsură împotriva Bisericii. Zelenski este un tăiat împrejur, un jidan care-L urăște de moarte pe Mântuitorul Iisus Hristos și Biserica Sa, dar pozează în apărător al Ortodoxiei.

3.Toate aceste monstruozități se petrec sub ochii americanilor, cei mai democrați de pe fața pământului. Stau pe marginea teatrului de război, urmăresc desfășurarea evenimentelor. Pompează miliarde fără număr, furnizează armament Ucrainei, dorind-o zdrobită în întregime.

4.Scopul războiului nu este acapararea de teritorii și trasarea de noi frontiere. Acestea se fac într-o cameră de negocieri, cu creionul în mână.

5.Cine sare în ajutorul Bisericii Ortodoxe a Ucrainei? Ereticul Kiril de la Moscova, care face apel la monstrul de la Vatican.

7.Am convingerea neclintită că Biruitor din acest război va fi Hristos și implicit Biserica Ortodoxă a Ucrainei.

Presbiter Iovița Vasile

Unul dintre monahii cu mare râvnă către Născătoarea de Dumnezeu a fost și Gamaliil Păvăloiu, fost mare tipograf al Mănăstirii Neamț. În urmă cu peste două decenii, un bun frate de la Schitul Vovidenia mi-a vorbit despre un călugăr îmbunătățit din obștea Neamțului. Într-o seară de toamnă târzie am hotărât să mergem pentru a-i cere cuvânt de folos. Așa l-am cunoscut pe părintele Gamaliil. Locuia într-o căsuță smerită din apropierea zidurilor secularei ctitorii ștefaniene. Gârbovit de ani și boală, ne-a primit cu bucurie în chilia sa cuminte, luminată de nelipsita candelă așezată în fața câtorva icoane, devenite ferestre ale Cerului. Trebuie să vă mărturisesc că straiele călugărești ale părintelui nu erau din cele mai dichisite. Și prin aceasta ne-a oferit o autentică lecție de smerenie. Rasa veche, peticită, m-a făcut să realizez că nu-l prea interesa veșmântul cel din afară. Cu siguranță își lucrase unul minunat pe dinăuntru, dezvăluit de ochii săi blânzi și chipul luminos dosit de barba demult brumată, semn al înțelepciunii și așezării duhovnicești a bătrânului.

După rugăminți stăruitoare, cu un glas aproape stins, a început a ne vorbi despre istorii de altădată. Da, întâmplări pierdute în negura vremurilor, căci prin 1995, când l-am cunoscut, monahul Gamaliil împlinise 94 de ani de viață, din care șapte decenii petrecute aici, la Neamț. Carevasăzică, purta cu el o istorie a Lavrei nemțene de aproape un secol.

Din minunatele cuvinte rostite atunci, dar și cu prilejul câtorva vizite ulterioare, mi-am dat seama că bătrânul călugăr era cu adevărat un om aparte. Născut în ultimul an al secolului al XIX-lea, undeva prin ținuturile Vrancei, a intrat în obștea chinoviei nemțene pe la începutul deceniului al doilea al secolului XX. După tunderea în monahism cu numele Gamaliil, i s-a rânduit ascultarea la tipografie. În urma perseverentelor sale nevoințe, a deprins meșteșugul tiparului, scoțând de sub teascurile vestitei tiparnițe numeroase cărți de rugăciune și îndrumare duhovnicească.

Dintre ele, una, zărită şi pe masa nonagenarului monah, mi-a atras atenția în chip deosebit: Viața Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu și istoricul sfintei sale icoane. A văzut lumina tiparului în 1933, prin osteneala iscusitului zețar Gamaliil. Mi-am permis să-i cer amănunte, simţindu-i glasul înecat în lacrimi atunci când ne amintea de ea. Răspunsul a venit îndată, copleșitor: „Frățioare, este cartea la care am lucrat cu dor și bucurie. Am cules fiecare literă cu mâinile tremurânde de emoție și fericire că m-a învrednicit Dumnezeu să tipăresc viața Măicuței noastre sfinte”. Pusese mult suflet la apariția volumului, arătându-şi astfel – la modul concret – dragostea față de proteguitoarea vieții monahicești.

O sumedenie de alte lucruri ne-a povestit gazda noastră. Regret că nu am izbutit să-i imortalizez chipul ori vocea. Dar păstrez în taina inimii mare parte din vorbele sale pline de glagore ori din evenimentele deosebite din tumultoasa-i existență.

Îmi amintesc, bunăoară, de o întâmplare petrecută prin anii 1930, când vrednicul de pomenire Teoctist patriarhul, pe atunci fratele Teodor, era elev seminarist la școala monahală din mănăstire. Într-una din zile, venind la bibliotecă și observând o carte prețioasă, novicele a început a o răsfoi cu toată atenția. Întrebându-l dacă-i face trebuință, tânărul novice și-a exprimat regretul că nu are bani să și-o achiziționeze. La auzul stânjenitoarei situații, părintele Gamaliil s-a oferit să i-o dăruiască. Însă, lovindu-se de refuzul seminaristului, i-a spus: „Primește-o măcar de împrumut. Când vei ajunge mitropolit, o să-mi dai banii pentru ea”. Timpul a trecut, fratele Teodor, devenit monahul Teoctist, a urcat pe treptele slujirii și demnităților bisericești, devenind ceea ce odinioară i-a prevestit monahul tipograf. La fel de impresionant mi se pare faptul că mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist, ori de câte ori poposea pe la Neamț, oferea bătrânului Gamaliil un plic în care strecura „banii pentru carte”, chiar dacă acest gest mărinimos se întâmpla de câteva ori pe an. M-a impresionat nespus să regăsesc o parte din frumoasa întâmplare în amintirile Patriarhului Teoctist, așternute într-o emoționantă predoslovie la lucrarea de licență a Preasfințitului Episcop Timotei Prahoveanul, „Schitul Vovidenia – tradiție și actualitate”.

Pe 12 aprilie 1998, chiar în ziua hirotoniei mele întru preot, pe cuviosul Gamaliil – care era cât pe-aici să cuprindă în existența sa trei secole – l-a chemat Maica Domnului la cereștile locașuri. Purtându-l nu doar în pomelnicul dumnezeieștii Liturghii, ci și în cel al inimii, am necurmată nădejde că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i-a răsplătit monahului nemţean dragostea arătată de-a lungul celor 98 de ani de existență, dintre care 75 petrecuți în cinul călugăresc.

 Ioan

Preaminunatul și preaiubitul post este lucru plin de vrednicie și plăcut Domnului.
Postul este car ce ne ridică la cer.
Postul naște pe Prooroci și-i înțelepțește pe legiuitori.
Postul este păzire bună de mai dinainte pentru suflet și nădejde de încredere pentru trup.
Postul e vitejie în războaie, postul stinge focul cel puternic.
Postul a închis gura leilor, postul aduce rugăciunea.
Postul este maică a sănătății.
Postul este învățător al tinereții, podoabă a bătrânilor și bun însoțitor pe cale în călătorii.
Postul este pace în casă.
Postul este strajă și ocrotire a fecioriei.
Postul se face pricină a pocăinței.
Postul îndeamnă la lacrimi.
Postul nu iubește lumea, nici cele ce sunt în lume.
Astfel, să nu dăm niciodată înapoi de la post, căci îngerul fiecărei Biserici îi însemnează pe cei care postesc.
Postul este bucuria Sfinților Proroci. Întru el dănțuiesc Apostolii și Mucenicii, căci cu toții fără osteneală au lucrat și s-au nevoit plini de râvnă întru post.

(Sfântul Efrem Sirul, în Sfinții Părinți despre folosul și puterea postului, Ed. De suflet, 2017)

Text selectat și editat de Sora Gabriela Naghi

Nimic nu ne mai miră când e vorba de monstrul de la Vatican. Ne întristează profund și ne face să ne întrebăm cum e cu putință ca această făptură a lui Dumnezeu, cu o influență atât de mare în lume, să cugete și să grăiască asemenea grozăvii. Este, pentru că Apusul se zbate în rătăcire de vreo 1500 de ani, păcatele s-au învechit, ereziile au proliferat, și acum Francisc încununează această ,,operă’’. Demonii, constrânși de puterea lui Dumnezeu, avea momente când spunea adevărul: Ce este nouă și Ție, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?’’ (Matei 8, 29). Altă dată, demonul pitonicesc spunea despre Sfântul Apostol Pavel și despre Timotei : ,,Acești oameni sunt slujitori ai Dumnezeului Celui PreaÎnalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii’’ (Fapte 16, 17). Papa o ține într-un șir nesfârșit de erezii și blasfemii.

1.Pedofilii au un loc special în rai. L-a construit Francisc în imaginația lui întunecată și bolnavă. După încurajarea homosexualilor, a partizanilor pro avort, e ce lipsea din învățătura infailibilă a papei.

2.Relația cu Iisus Hristos este periculoasă și dăunătoare. Afirmația mă lasă fără cuvinte. E consternantă. Nici nu vreau s-o comentez. Ar însemna să intru in planul și jocul acestui dement, ajuns într-un punct în care cred că nu se mai poate mântui nici prin cea mai fierbinte pocăință.

Ceea ce mă întristează și mai mult este reacția firavă a lumii papistașe. Doar câteva mii de semnături strânse pentru demiterea sa. O naivitate, pentru că nu papistașii l-au ales să le fie căpetenie, ci oculta mondială, ale cărei jocuri le face cum niciunul din predecesorii săi nu le-a făcut.

Dacă s-ar putea reveni la situația de dinainte de înscăunarea dementului Francisc, lumea papistașă ar fi pe deplin mulțumită. Le-ar ajunge ereziile acumulate până în acea vreme. Neputând da timpul înapoi, încet-încet se vor obișnui și cu aceste monstruozități și așa se vor pierde milioane, poate miliarde de suflete.

Slavă Bunului și Marelui nostru Dumnezeu pentru că ne-a așezat pe singura Cale care duce în Împărăția Sa cea Cerească, Sfânta Biserică Ortodoxă.

Presbiter Iovița Vasile

De cremene să stai în Adevăr, dar cu blândeţe să-l primeşti pe păcătosul înşelat de diavol. Nu judeca, ci arată tuturor iubire. Şi să nu zici în sinea ta: Acesta-i păcătos, iar eu sunt drept, că vei avea de indurat ispită.
Nu cu cuvinte aduci pe altul la credinţă. Oricât de lungi şi frumoase cuvântări ai rosti, rămân tot vorbe goale de nu e adevăr în viaţa ta. Se spune că venind în Alexandria Sfântul Antonie, înfăţişarea şi purtarea sa au fost mai grăitoare decât toate ritorisirile teologice.

Dracii nu se scot din om cu vorbe, fie ele vorbe sfinte. Ci cu puterea Duhului alungă draci cel care are duh puternic, că-i grea lucrarea şi sleieşte de puteri. Şi izbuteşte având milă şi dragoste de frate şi voind să-l vadă izbăvit de rele. Aşa, uitând de sine, lasă să lucreze marea putere a lui Dumnezeu.

Mai înainte însă de-a-i încreştina pe alţii, fii tu creştin adevărat, ca nu cumva să ţi se spună: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!”. Nu poate pătimaşul să se facă apostol şi să rămână nerănit de draci. Fii apostol cu fapta, nu cu vorba, ca să nu te întrebe duhul rău: „Îl ştiu pe Pavel, dar tu cine eşti”?

Nu-i om pe lume să n-aibă nevoie de ajutorul tău. Ia seama mai întâi la suferinţa sufletelor. Cum să-l ajuţi, nu-i carte să te înveţe. Fă-o cu gingăşie. Şi cu mare umilinţă. Mândria otrăveşte roadele iubirii. Şi uneori e bine iubirea să lucreze, alteori mai bine e să aştepte până ce inima-i vesteşte. Că iubirea pururi cată la celălalt, gata în orice clipă să-i sară în ajutor. Şi rugăciunea o luminează când şi cum să ajute. Şi tot ea ne face în chip minunat văzători ai tainei celui de lângă noi… Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, cu o mică rugăciune…

Nu-i om să n-aibă nevoie de bunătatea noastră. Pe nimeni să nu judecăm şi pentru toţi să ne rugăm, că-s cu toţii aşa năpăstuiţi. Şi toţi bolnavi. Nu-i unul teafăr cu sufletul. Că tot păcatul e boală. Şi chiar de par voioşi şi zdraveni, în faţa veşniciei sunt nişte betegi, că nu ştiu de Dumnezeu. Şi mulţi din cei ce nu ştiu de Dumnezeu par împodobiţi cu multe şi înalte virtuţi, iar creştinii câteodată se văd mai răi ca ei. Numai că aceia nu-L cunosc pe Dumnezeu, şi acest păcat al lor e mai mare şi mai rău decât toate.

De ştii că fratele tău are necazuri, roagă-te pentru el, că-i datorie creştinească, şi-ai să dai seama de n-o săvârşeşti.
La inima omului se-ajunge prin rugăciune. Şi ce să-i spunem şi cum să-i vorbim tot rugăciunea ne învaţă.
Păcatul pentru care-l osândeşti pe celălalt se face păcat al tău. Şi întotdeauna, osândind şi clevetind, pe tine singur ai să te răneşti. De vezi la ceilalţi păcat şi suferinţă, spune-ţi: “Eu sunt vinovat!”

(Jean-Claude Larchet, Ţine candela inimii aprinsă. Învăţătura părintelui Serghie, Editura Sophia, Bucureşti, 2007)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când raportăm realitatea vieţii zilnice la această revelaţie divină, cădem în deznădejde. De ce este atât de greu să trăim creştineşte aici şi acum? Pentru că este vorba de viaţa divină şi veşnică. Pentru noi, care suntem creaţi din nimic, ce relaţie este între nimicnicia noastră, sărăcia noastră şi această aspiraţie atât de înaltă, infinită?
Uneori, lupta pentru mântuire poate să fie foarte simplă şi uşoară; alteori foarte grea, supraomenească.
Cu siguranţă, este mai bine să nu păcătuim. Dar dacă pocăinţa arde ca o flacără, poate să refacă o viaţă trăită în păcate.

Trebuie să păstrăm duhul pocăinţei toată viaţa noastră, până la sfârşitul ei. Pocăinţa este temelia întregii vieţi ascetice şi duhovniceşti. Simţirea, intuirea prezenţei păcatului pot să devină atât de intense în noi, încât să dea naştere unei adevărate pocăinţe.

(Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

– Ne puteţi spune care e importanţa postului?

– De la început, postul a fost lăsat primului om, Adam, pentru a trăi în bună armonie şi rânduială cu tot ce a creat Dumnezeu. I-a dat Dumnezeu porunca: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Când a încălcat-o s-au întors toate şi lumea şi-a pierdut buna întocmire de la început, despre care vorbeşte Scriptura: „a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi, iată, erau bune foarte”.

Omul a fost creat de Dumnezeu ca să trăiască veşnic, dar dacă a încălcat porunca, i-a dat şi moartea ca să nu fie veşnic în iad. Venind Mântuitorul, omul a fost scos din iad. Din păcate, lepădând postul, rugăciunea şi credinţa, omul şi lumea intră din nou în iad, într-o stare de păcat generalizată. Războaiele şi continua frământare a lumii vădeşte viaţa lumii ca un iad, prin crimele şi nedreptăţile ce se fac, fără nicio mustrare de conştiinţă. Dacă omul s-ar întoarce la post şi la rugăciune, viaţa pe acest pământ s-ar schimba pentru toţi.

– Vă rugăm să tâlcuiţi textul: „nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste” (Romani 9, 21), ca să ne apărăm de acuza predestinaţiei.

– Răspunsul se reazămă pe cele spuse. Prin rugăciune şi post, omul poate să schimbe şi să întoarcă hotărârile lui Dumnezeu. El i-a spus lui Iezechia, regele iudeilor, să se pregătească că moare şi atunci acesta s-a întors cu faţa la perete, a plâns şi a zis: „Doamne, adu-Ţi aminte că am umblat înaintea Ta întru credincioşie şi cu inimă cu-rată, săvârşind ceea ce este plăcut înaintea ochilor Tăi” (Isaia, 38, 3). Apoi a fost înştiinţat de profet că va mai trăi încă 15 ani. Dumnezeu i-a poruncit să moară şi tot Dumnezeu l-a mai lăsat să trăiască în urma rugăciunilor lui.

Proorocului Iona, Dumnezeu i-a spus să se ducă în cetatea Ninive să le spună oamenilor că cetatea va pieri din cauza păcatelor oamenilor. Deoarece s-au pocăit, Dumnezeu S-a întors şi nu i-a pierdut. Când omul se întoarce, Dumnezeu îi primeşte pocăinţa. Aşadar, pocăinţa este mai mare decât toate şi omul are în mâinile sale soarta sa, pentru că se poate întoarce spre a împlini voia lui Dumnezeu.

(Extras din Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos– George Căbaş, via http://prodromu-athos.ro.)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Vestea ne-a sosit astăzi, 10 martie 2023. Nu putem spune că este o veste tristă, deoarece nici Părintele nu și-a privit moartea cu tristețe.

Călătoria pământească a Preacuvioșiei sale a început în urmă cu 97 de ani, în Vorona – Botoșani. La 20 de ani, în 1946 a intrat în  obștea Mănăstirii Sihăstria. La 30 de ani primește hirotonia întru diacon, apoi devine preot.

În 1957 a mers la Sfântul Munte Atos, unde L-a slujit pe Hristos și pesemeni până în ultimul ceas al vieții sale. Vorbea cu multă dragoste despre Sfinții Părinți, îndemnându-i pe toți să calce pe urmele lor. Despre adunarea nelegiuită din Creta spunea că a fost sinod tâlhăresc și nu se cade să ne vătămăm în Credință de acele învățături eretice.

Cartea Apocalipsei ne prezintă o minunată priveliște cerească a slujirii adusă lui Dumnezeu, fără încetare: ,,Atunci, cei douăzeci și patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce șade pe tron și se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, și aruncând cununile lor înaintea tronului, ziceau: Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai zidit toate lucrurile și prin voința Ta ele erau și s-au făcut’’(Apocalipsa 4, 10-11).

Ne rugm Părintelui luminilor: ,,Cel ce cu înțelepciune ai făcut pe om din pământ și ai legiuit să se întoarcă iarăși în pământ, pentru greșeala lui, primește sufletul robului Tău Iulian Ieromonahul, și-l odihnește pe dânsul în sânurile lui Avraam, ale lui Isaac și ale lui Iacov. Și-i dă lui cununa dreptății Tale, parte cu cei mântuiți, în mărirea aleșilor Tăi, ca să ia multă plată în locașurile Sfinților Tăi, pentru cele ce s-a ostenit în lumea aceasta, pentru numele Tău’’.

Presbiter Iovița Vasile

Pentru toate mulțumiți Domnului – și pentru boală mulțumiți. Mie, din afa­ră, îmi e ușor să vorbesc astfel; dum­neavoastră, poate că în fapt nu vă este ușor să simțiți așa. Oricum, vorbind de­spre răbdare mă și rog să vă dea Dom­nul a îndura cu seninătate boala, și, de asemenea, să trageți oarecare învățături din ea. Cine știe pentru ce v-a țintuit la pat Domnul? Neîndoielnic este însă că și lucrul acesta a fost îngăduit de El pentru ajutorarea felului de viață pe care vi l-ați ales și pe care vă străduiți să îl păstrați cumva. Din această latură, nici nu mai trebuie iscodită boala dumnea­voastră. Pentru a răbda cu seninătate în clipa întețirii suferințelor, căutați-vă băr­băție și în aducerea-aminte de răbdarea tuturor Sfinților, și mai ales a Muce­nicilor. Cât și cum au răbdat ei? Ne este greu și să ne închipuim. De altfel, tutu­ror „prin multe necazuri li se cuvine a intra întru Împărăția Cerurilor” (Fapte 14, 22).

Și ceea ce a fost făgăduit de Domnul se numește cunună. De ce? Fiindcă nu ne putem înălța la ea fără pătimiri. Ca­lea într-acolo este, Crucea luată de bună voie sau trimisă de Dumnezeu.

Îngerul păzitor să vă aducă mângâiere și seninătate! Pentru faptul că zgomotul din cap nu vă îngăduie să vă adunați gân­durile, nu vă plângeți. Dumnezeu judecă sufletul după ceea ce depinde de el, nu după cele asupra cărora el n-are stăpâni­re. Păstrați în inimă hotărârea de a nu vă depărta de Domnul, și El va primi lu­crarea aceasta.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea, traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu, ed. a 2-a, Editura Sophia, București, 2007, pp. 13-14)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

De credința apostolică se leagă nedespărțit succesiunea apostolică. Succesiunea apostolică este valabilă doar în Trupul Bisericii, presupunând, neapărat, credința apostolică.

Prin succesiunea apostolică înțelegem continuarea neîntreruptă a conducerii Bisericii de către Sfinții Apostoli. Această continuare are un caracter harismatic și este asigurată prin transmiterea autorității duhovnicești a sfinților Apostoli către episcopii Bisericii și, prin intermediul celor din urmă, preoților.

Modul de transmitere episcopilor a autorității duhovnicești apostolice se face prin punerea mâinilor (hirotonie). Dacă, prin urmare, vreun episcop dobândește hirotonia în mod canonic, din punct de vedere bisericesc, și se află, însă, în afara Bisericii datorită credinței lui greșite, el încetează, de fapt, să aibă succesiune apostolică, din moment ce aceasta are sens doar în cadrul tainic al Trupului lui Hristos, care este Biserica.

În consecință, dacă vreun episcop sau vreo Biserică Locală, indiferent de numărul de membri, cad din credința Bisericii, așa cum această credință a fost exprimată infailibil de Sinoadele Ecumenice, ei încetează să mai aibă succesiune apostolică, pentru că se găsesc deja în afara Bisericii. Și, din moment ce succesiunea apostolică este întreruptă în mod existențial, nici nu poate fi vorba de dobândirea sau continuarea succesiunii apostolice pentru cei deja căzuți în afara Bisericii.

Pe baza celor de mai sus, însuși papa, dar și toți episcopii romano-catolici sunt lipsiți de succesiune apostolică, pentru că, fiind lipsiți de credința apostolică, se găsesc în afara Bisericii. În consecință, a vorbi despre succesiune apostolică în afara Bisericii este un lucru fără temelie științifică, adică neteologică.

(Fragment – Preluare de pe Martirii Beiușului)

Traducere: Preot Matei Vulcănescu

„Dar cel ce va rabda pina la sfarsit, acela se va mintui” (Matei 24, 13).

„O, Stapine mult indurator si indelung rabdator, Tu ai indurat toate, totul pina la sfirsit. De aceea esti Tu nu doar binecuvintat in vecii vecilor, dar si izvorul tuturor binecuvintarilor tuturor oamenilor care isi doresc binele in vecii vecilor. Sfintii Apostoli au indurat pina la sfirsit si au intrat in vesnicia cea binecuvintata. Sfintii Cuviosi de buna voie au indurat toate chinurile si suferintele pina la sfirsit si s-au preaslavit și in cer si pe pământ. Sfintii Mucenici au indurat de bunavoie toate schingiuirile trupurilor si sufletelor lor si s-au facut impreuna-mostenitori ai Împaratiei lui Hristos.

Orice intemeietor de vreo noua organizatie sau partid își recrutează urmatori, fagaduindu-le bogății multe si multe plăceri dacă fac aceasta, dar ascunzind cu buna știință greutățile si chinurile prin care trebuie să treacă spre a ajunge la acele bogatii si la acele plăceri. Stăpânul nostru Hristos este singurul Care a grait adevărul urmatorilor Săi, arătându-le atit partea amară, cât și cea dulce a lui.

El nu a făgăduit nicicum si nicicind roade dulci fără mai intâi slujire, nici slava fara mai intii suferință, nici odihna veșnică fără mai întâi mergerea pe cararea cea strâmta si plina de spini, nici biruinta fara lupta, nici placere fara mai intii gustul amar al nevointelor, nici imparatia fara mai intii plins cu lacrimi si jertfire de sine. Desi Stapinul nostru a insiruit cu exactitate toate suferintele prin care trebuie sa treaca Ucenicii Lui, El nu-i lasa fara sa-i mângâie cu descoperirea bunatatilor ce vor sa fie. El le descopera intelesul mai adinc al suferintelor, nelasindu-i in intunericul deznădejdii. El zice: „Dar cel ce va rabda pina la sfirsit, acela se va mintui”. Iar care anume este acea binecuvintare care ii asteapta pe cei ce rabda pina la sfirsit, Mintuitorul insusi a aratat-o cu indestulare. Aceasta binecuvintare a fost marturisita de multi pâna astazi si continua sa fie marturisita de multi Sfinti, fie dintre aceia care s-au infatisat in slava din tarimul celalalt celor dintre cei vii socotiti vrednici de aceasta, fie dintre cei care, înca in trup fiind, s-au invrednicit de vederile cele ceresti ale binecuvintarilor care ii asteapta pe cei putini care, cu Credinta si cu staruinta, bine se nevoiesc si rabda pâna la sfirsit.

O, Stapane Doamne Iisuse Hristoase, Tu esti puterea noastra. Ajuta-ne noua sa rabdam pina la sfirsit in credinta ca Tu cu noi esti pina la sfirsitul veacurilor. Caci Ție se cuvine toata slava si multumirea in veci, Amin!”

(Preluare de pe ActiveNews)

Vă trimit o rețetă duhovnicească. Și vă sfătuiesc să folosiți doctoria propusă de câteva ori pe zi, mai ales în clipele de mare suferință, atât a sufletului, cât și a trupului. Nu vor întârzia să se arate puterea și vindecarea ascunse în doctorie, care la arătare e cât se poate de smerită.

Însingurându-vă rostiți fără grabă, în așa fel încât să vă auziți glasul, închizându-vă mintea în cuvinte (așa sfătuiește Sfântul Ioan Scărarul), următoarele:

«Slavă Ție, Dumnezeul meu, pentru necazul pe care l-ai trimis asupra mea; cele vrednice de faptele mele primesc; pomenește-mă întru împărăția Ta».

Rugăciunea trebuie rostită cât se poate de rar. După ce ați spus-o o dată, odihniți-vă puțin. Apoi spuneți-o din nou și iarăși odihniți-vă. Continuați să vă rugați cinci sau zece minute până ce vă veți simți sufletul liniștit și mângâiat.

Pricina liniștirii și mângâierii e limpede: harul și puterea lui Dumnezeu se cuprind în slavoslovirea lui Dumnezeu, nu în grăirea împodobită și multă. Iar slavoslovirea și mulțumirea sunt lucrări predanisite nouă de Însuși Dumnezeu, nicidecum născocire omenească. Apostolul poruncește din partea lui Dumnezeu să facem această lucrare ( v. 1 Tes. 5, 18).”

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască,traducere de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2000, p. 24)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Fiind eu, păcătosul şi nevrednicul, în toată viaţa mea cu totul străin de această fericită virtute a tăcerii, gândul mă mustră pentru vinovăţia şi nechibzuinţa mea, încercând să vorbesc despre cele ce eu nu le fac. Dar, fiindcă Sfântul Ioan Scărarul mă îndeamnă la cuvânt, zicând: „Nu fi tăcut fără socoteală ca să nu pricinuieşti altora tulburări şi amărăciuni” şi fiindcă, fără să vreau, mi s-a încredinţat să port grijă şi de sufletele altora, nevoia mă face să ies din limanul tăcerii pentru a trezi prin cuvânt oile cele cuvântătoare ale lui Hristos, de sufletele cărora voi da seamă in ziua Judecăţii de Apoi.

Acelaşi Sfânt, Ioan Scărarul, mă îndeamnă la povăţuirea celor din turmă, zicând: „Când pasc oile, păstorul să nu înceteze a întrebuinţa fluierul cuvântului şi mai ales când oile dorm. Căci lupul cel nevăzut de nimic nu se teme aşa de mult ca de fluierul păstoresc”.
Aşadar, cu toate că mai rodnică este tăcerea decât cuvântul fară roadă, totuşi voi îndrăzni să spun puţine cuvinte despre această minunată virtute care aduce mare folos celui ce o are. Mai întâi să auzim cuvintele dumnezeieştii Scripturi, care zice despre folosul tăcerii că cel ce îşi păzeşte gura şi limba îşi păzeşte sufletul de necazuri. Apoi, fericit bărbatul care n-a alunecat cu gura sa. Şi iarăşi: Din vorbă multă nu vei scăpa de păcat, iar cel ce-şi ţine buzele sale înţelept va fi. De asemenea, cursă tare sunt omului buzele lui şi se prinde de cuvintele gurii sale.

Din învăţăturile Sfinţilor Părinţi aflăm că tăcerea este „o taină a veacului viitor”. Ea este întreită, deoarece „unii din oameni tac pentru slava oamenilor, alţii tac pentru fierbinţeala râvnei faptelor bune, iar alţii tac pentru că au o oarecare vorbire ascunsă cu Bunul Dumnezeu înăuntrul lor şi mintea lor este atrasă către această tainică vorbire”. Şi iarăşi, arătând că mai mare este cel ce tace pentru Dumnezeu, decât cel ce vorbeşte pentru El, zice: „Altul pentru Dumnezeu toată ziua vorbea şi pe toţi străinii ce veneau la dânsul îi primea, iar altul (adică Sfântul Arsenie cel Mare) în locul acelora a ales tăcerea şi liniştea, căci hotarul liniştii este tăcerea în toate”.

Sfântul Ioan Scărarul zice: „Multa cuvântare este scaun al slavei deşarte, iar tăcerea întru cunoştinţă este maică a rugăciunii şi cel ce şi-a cunoscut greşeala sa a stăpânit şi limba sa”. Apoi, arătând că frica de moarte îl ajută pe om să păstreze şi să câştige tăcerea, zice: „Cel ce s-a îngrijit de ieşire a oprit vorbele şi cel ce şi-a câştigat plânsul sufletului ca de nişte foc se întoarce de la multa vorbire”.

Sfântul Vasile cel Mare, pe când era în pustiul Pontului, a scris prietenului său, Sfântul Grigorie de Nazianz, următoarele: „Dintre toate câte le pot spune despre adăpostul meu, lucrul cel mai de seamă este că, datorită poziţiei care este aici, pe lângă tot felul de roade ce cresc, cel mai dulce rod este tăcerea, pentru că ea mă scapă de neastâmpărul oraşului”.
Iar un bătrân al Patericului, arătând că din dreapta socoteală şi din tăcere cu chibzuinţă omul câştigă înţelepciune, zice: „Tăcerea este maica gândurilor preaînţelepte”. Un altul, fiind întrebat de un ucenic ce este tăcerea şi ce folos are omul practicând-o, răspunde: „Fiule, tăcerea înseamnă a şedea cineva singur în chilie cu înţelepciune şi cu frica de Dumnezeu, ferindu-şi mintea sa de gânduri şi de cugete necuviincioase. O tăcere ca aceasta naşte multe feluri de bunătăţi şi îl păzeşte pe călugăr de săgeţile aprinse ale diavolului, nelăsându-l să fie vânat de dânsele”… Ci ca o pecete a celor arătate mai sus, voi aduce mărturia Sfântului Pimen cel Mare, Egipteanul, care, urmând calea împărătească, a zis: „Cel ce vorbeşte pentru Dumnezeu bine face şi cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea”. Din acest cuvânt se desprinde o învăţătură: atât la vorbire, cât şi la tăcere să avem scopul cel bun, ca amândouă să fie spre slava lui Dumnezeu. AMIN!

(Părintele Ilie Cleopa, Urcuş spre Înviere, Editura Doxologia – fragmente)

Text îngrijit de Sora Gabriela Naghi

Uniunea Sovietică s-a născut din zvârcolirile bolșevice ale Zilei Internaționale a Drepturilor Femeii. Pentru a fi livrată la export ca Sărbătoare Mondială, comuniștii i-au inventat o istorie nouă, mai captivantă și curățată de crime.

Suntem pe 8 martie 1857, la New York. Orașul foșgăie de trecători, vânzători ambulanți, căruțe, biciclete, automobile. Din depărtare se aude un vuiet nelămurit care tot crește. Se apropie. Este o coloană de câteva mii de muncitoare textiliste. Nemulțumite de condițiile de muncă și viață, ele au declanșat greva și acum își strigă revendicările în stradă. Aliniate ordonat, rânduri-rânduri, majoritatea încă tinere, mărșăluiesc cu pumnul drept strâns ridicat spre cer, cu pletele fluturând în vântul călduț al primăverii.

Pe bulevardele largi, însorite, printre buildingurile semețe ale tinerei metropole, cu vocile lor cristaline, dar ferme, cer în cor salarii egale cu bărbații și reducerea programului de muncă.

Așa s-a născut Ziua Internațională a Femeii, din curajul unor proletare bărbate de a spune NU îmbuibaților, rapacilor patroni americani.

Ce tablou încântător! Atâta doar că este fals. Un fals grosolan, plămădit la Paris în redacția publicației comuniste L’Humanité, finanțate de Moscova, sub semnătura militantelor Yvonne Dumont, Claudine Chomat și Madeleine Colin. Un fals care avea să cucerească lumea.

Totuși, cum s-a născut 8 martie?

În realitate, la Congresul celei de-a doua Internaționale Socialiste din august- septembrie 1910, de la Copenhaga, Clara Zetkin, sprijinită de Rosa Luxemburg, propune instituirea unei zile internaționale a femeii. Fără însă a se stabili vreo dată precisă, fie ea 8 martie sau alta.

Născută în 1857 (poate că anul ei de naștere să le fi inspirat pe mistificatoarele de la L’Humanité), nemțoaica Zetkin (Eissner pe numele de fată) este o militantă marxistă și feministă, învățătoare și jurnalistă. Exilată, după ce Bismarck interzice mișcarea socialistă, ajunge în Elveția, leagănul Bolșevismului latent, unde îl cunoaște pe revoluționarul rus Osip Zetkin, al cărui nume de familie îl adoptă, deși nu se mărită cu el.

Alături de prietena ei, poloneza evreică Rosa Luxemburg, Zetkin se numără printre cele mai proeminente figuri ale Ligii Spartacus (Spartakusbund), aripa de extremă stânga a Partidului Social Democrat German, care în 1918 se rupe și formează Partidul Comunist German. Exilată din nou, Clara Zetkin se refugiază în URSS, unde moare în 1933. Cenușa ei este îngropată lângă zidul Kremlinului, alături de rămășițele lui Stalin, Suslov, Kalinin, Brejnev sau Andropov.

Propunerea unei Zile Internaționale a Femeii proletare de către Clara Zetkin a urmărit un dublu scop: confiscarea revendicărilor feministe (vot universal, egalitatea salariilor etc.) de către mișcarea socialistă, dar și contracararea influenței feministelor burgheze asupra muncitoarelor, explică Françoise Picq, specialistă în Istoria Feminismului.

https://4ffabce19bed04e2ba7fb6f317d5dd40.safeframe.googlesyndication.com/safeframe/1-0-40/html/container.html „Li s-a interzis femeilor socialiste să poarte lupte comune cu feministele burgheze. Tradiția Zilei Internaționale a Femeii a fost la început o alegere sectară, pentru care feminismul și socialimul se excludeau”, spune Picq citată de Slate.fr.

Ghioceii pătați cu sânge

Așa va începe Revoluția din Februarie ce se va continua cu Revoluția din Octombrie. Pe 15 / 2 martie ȚarulNicolae al II-lea abdică în favoarea fratelui său, Mihail. Însă haosul nu mai putea fi oprit și acesta renunță la coroană chiar a doua zi. Începea instaurarea comunismului.

Din vâltoarea Zilei Femeii se năștea Uniunea Sovietică. Nimic suav, nimic gingaș. Ghioceii sunt mânjiți de sânge!

În 1921, URSS adoptă 8 martie ca Zi a Femeii, în memoria evenimentelor care au marcat începutul revoluției bolșevice. După al II-lea Război Mondial, ziua de 8 martie este generalizată în tot Lagărul Roșu: Europa Răsăriteană, China, Vietnam, Cuba. Ziua Femeii se impune ca sărbătoare exclusiv comunistă.

Adrian Pătrușcă

(Fragment, preluare de pe ActiveNews)

Se numește Nurofen ultra, se găsește-n farmaciile Sensiblue și e prescris cu generozitate de medici criminali sau inconștienți. E inscripționat cu N, plus două linii frânte.

Un binefăcător a efectuat următoarea operație: cu un cuțit a răzuit substanța de inscipționare și a așezat-o pe o coală de hârtie. Dedesuptul acesteia a mișcat un magnet și s-a văzut clar că substanța respectiva e metalică, deoarece se deplasa după cum era mișcarea magnetului. Odată ajuns în corp, oxidul de grafen se fixează în creier și produce efecte imprevizibile și ireversibile. Nu mai poate fi eliminat din corp, așa încât are rolul unui receptor al undelor 5 G, prin care creierul și comportamentul omului pot fi controlate și dirijate în sensul dorit de criminalul aflat la butoane.

Diavolul este deosebit de inventiv. Slugile sale dezumanizate, sunt la fel. Cei care introduc haosul în lume și provoacă moartea a milioane sau poate miliarde de oameni, folosesc toate mijloacele lor demente pentru exterminarea populației planetei. La noi, se fac cu știrea și voia acestor criminali cocoțați la cârma țării, Iohannis și Ciucă, secondați le leprele fără Dumnezeu.

Până când îi va îngădui Atotputernicul?

Presbiter Iovița Vasile