ORTODOXIA ÎN CATACOMBE

Mintea este cea care cugetă. Inima nu cugetă. Să aveţi mintea la Dumnezeu, şi inima saltă de bucurie de la sine. Se străpunge. Ca să vină Hristos în inimă, trebuie să-L iubiţi. Ca să-L iubiţi, trebuie ca El să vă iubească mai întâi. Trebuie ca mai întâi să vă cunoască Dumnezeu, apoi e rândul vostru. Dacă Îi cereţi, El Se va sălăşlui. Ca să vă iubească, trebuie să fiţi vrednici. Ca să fiţi vrednici, trebuie să faceţi pregătirea.

Mai întâi de toate, departe cu interesul. Rugăciunea trebuie să fie dezinteresată. Toate să se facă tainic, dezinteresat. Adică să nu vă gândiţi că, dacă v-aţi concentrat mintea, harul va veni în inimă şi o va face să tresalte.

Să nu vă rugaţi cu această socoteală, ci cu simplitate şi smerenie. Să ţintiţi întotdeauna către slava lui Dumnezeu. Ce v-am spus despre privighetoare? Ea cântă fără să fie văzută de nimeni. Aşa să fiţi, dezinteresaţi. Să vă dăruiţi slăvirii lui Dumnezeu în taină.

(Ne vorbeşte părintele Porfirie, Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 209-210)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Toţi încercăm să scăpăm de durere şi de suferinţă, şi cel dintâi sunt eu. Dar cel puţin să ştim adevărul despre suferinţă, pentru ca s-o putem primi cu curaj, atunci când nu ne va fi cu putinţă să o ocolim. Dumnezeu ne va da atunci harul de a ne ridica mai presus de ea. Este bine să ştim ce este adevărat şi bine primit înaintea lui Dumnezeu.

S-ar putea ca în viaţa noastră să avem ocazia să punem în practică această teorie şi atunci ne vom încredinţa de adevărul ei. Am citit la Sfinţii Părinţi că Dumnezeu preţuieşte îndeosebi trei lucruri: rugăciunea curată, ascultarea monahală şi aducerea de mulţumită atunci când suntem ameninţaţi de moarte din pricina bolii, prigoanei sau năpastelor.

Odată am fost internat în spital pentru o operaţie. Trebuia să rămân acolo o săptămână şi m-am gândit că aş putea să încerc unul din aceste trei lucruri. Am luat hotărârea ca în tot acest timp să nu spun altă rugăciune decât: „Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie! Mulţumesc Ţie, Doamne, pentru toate.” Şi m-am rugat aşa timp de mai multe zile şi spre sfârşitul săptămânii totul era atât de frumos, mângâietor şi luminos încât m-am întristat la gândul că trebuia să părăsesc spitalul. (…)

În ispite şi în necazuri, nu noi suntem cei care întocmim planurile, nu noi ne alegem crucea, ci primim acea cruce pe care atotînţeleapta pronie a lui Dumnezeu a rânduit-o pentru noi. Numai Domnul ştie cât de mică sau cât de mare este crucea de care avem nevoie. Şi ne va da tocmai acea cruce care este cea mai potrivită şi mai trebuincioasă pentru a ne desprinde de toată alipirea pătimaşă din viaţa aceasta trecătoare, ca să alergăm după Hristos cu inimă slobodă. (…) Fireşte, ne rugăm ca Dumnezeu să ne izbăvească de suferinţă şi să ne dea un sfârşit cu pace şi fără durere (…) dar dacă necazurile vin asupra noastră, atunci le vom duce pe toate cu puterea Duhului lui Dumnezeu.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, „Omul cel tainic al inimii”, Editura Basilica, Bucureşti, 2014, p. 123-124)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

„Sufletul să se încreadă în Hristos și să-L cheme și să nu se înfricoșeze nicidecum” (Sfântul Isihie).
Dar, orice ar da peste tine, și în păcate să cazi, și nereușite să ai, și la depravări să ajungi, sufletul tău să nu-și piardă curajul. Să-L cheme pe Hristos și să nu-i pese de nimic. Sfântul (Isihie) leapădă orice umbră de întristare, de dezamăgire, de descurajare, de retragere, orice element care ne vlăguiește organismul, îndemnându-ne să avem o priveghere tihnită a duhului și să zicem cu atenție: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Celelalte sunt ale lui Hristos. După cum cineva apasă butonul mașinii și ies lucruri frumoase, fără ca el să cunoască funcționarea mașinăriei, așa și Hristos, fără ca tu să înțelegi cum, le face pe toate. Atunci, de ce te întristezi? De ce te tulburi? De ce-ți faci probleme?

(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Cuvânt despre trezvie. Tâlcuire la Sfântul Isihie, Editura Sfântul Nectarie)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

De la Crăciun încoace parcă s-a stîrnit iadul! Un iad surd, silențios, ca tunul sonic al lui Gogu Constantinescu. Fără bombe, fără rachete, fără fumigene, fără jandarmi, dar nimicitor fără să pară. O canonadă pustiitoare, venită parcă din toate părțile, menită să ne stingă definitiv, prin implozie provocată. În esență, atacuri în lanț asupra simbolurilor. Enumerăm câteva:

– în decembrie 2022, tentativa de substituire a Crăciunului cu Hanuka, în părculețul Radu Beligan de lîngă Piața Universității;
– tot în decembrie 2022, a doua zi după Sfântul Ștefan, ședința Consiliului local de la Sectorul 2, pentru demolarea statuii lui Mircea Vulcănescu din Piața… Sfântul Ștefan (în timp ce, la Oradea, statuia lui Mihai Viteazu zace într-un garaj, după ce a fost înlocuită cu statuia regelui Ferdinand);
– în ianuarie, după ce a „îndrăznit” să cânte „Doina” lui Eminescu într-un spectacol, Adrian Naidin a primit o atenționare din partea Comunității evreilor din Iași, cum că ar fi bine să n-o mai cânte, că se supără Mossad-ul; recent, o altă tentativă anti-simbol, la Liceul tehnic Mircea Vulcănescu din București, pentru schimbarea numelui, la sesizarea mai multor „foruri”, printre care și Institutul Elie Wiesel;
– în județul Satu Mare urmașii românilor expulzați și deportați de horthyști sunt discriminați în favoarea deportaților de alte etnii; la Universitatea din București, mareșalului Antonescu i se retrage titlul de Doctor Honoris Causa;
– la fel de silențios ca tunul lui Gogu Constantinescu, vecinii și „prietenii” noștri ucraineni draghează canalul Bâstroe și ne fură apa din Deltă, încălcând cu nesimțire legislația internațională și chiar „corectitudinea politică” de care se face atâta caz, în timp ce noi îi găzduim, îi plătim și le asigurăm locuri de muncă;  trupele N.A.T.O. ne invadează protector, ca să ne apere de dușmanii pe care ei îi stârnesc;
– la Valea Uzului, în cimitirul internațional, ungurii ne scot morții din morminte, cu complicitatea unor magistrați români, vânzători vânduți cui dă mai mult;
– în timpul ăsta, se tranzacționează rețeaua spitalelor C.F.R. și Poșta Română, pentru privatizarea sau preluarea lor de unele servicii mai mult sau mai puțin românești…
Iar voi tăceți! Iar când spun „voi”, nu mă refer la „acești netrebnici care ne conduc”, cum îi numea, avant la lettre, Mihai Eminescu. Pentru că ei, cei de atunci, și ei, cei de azi, n-au avut și nu au legitimitatea funcțiilor ocupate samavolnic. Fără ei nu se putea fura sau vinde niciun ac din țara asta. Și pe ei îi blesteama Eminescu în cumplita sa „Doină”, pe ei, cei care ne-au adus străinii, nu pe străini („cine a-ndrăgit străinii”, „cine ne-a adus jidanii”, „cine ne-a adus pe greci”, „ cine ne-a adus muscalii”).

Nu mă refer, deci, la trădătorii din vârful statului, al căror singur Dumnezeu e banul, ci la voi, cei care sunteți „beneficiarii” acestei trădări continue. A voastră, ca indivizi, ca popor, ca țară. Voi de ce tăceți? Nici voi n-aveți Dumnezeu? N-aveți copii sau nepoți? Credeți că-i apărați tăcând din gură? Credeți că soarta lor este doar individuală, fără legătură cu poporul sau specia din care fac parte? Credeți că vor trece neobservați de tăvălugul care strivește lumea? Sau că vor fugi undeva, în străinătate, unde urgia n-a ajuns încă? Chiar credeți că mai există vreun asemenea loc pe pământ?

Nu simțiți că se apropie Marele Sfârșit, la care contribuiți cu tăcerea voastră, și că a venit vremea „decontului”, a Judecății? Viața asta, fericită sau nefericită, trăită până la capăt sau întreruptă de un virus invizibil sau de un cutremur devastator, este oricum mai scurtă decât eternitatea. Și cred că e important să știm ce alegem: viața veșnică sau osânda veșnică! Restul e tăcere vinovată[1].

Nota redacției – „Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi; şi vinovaţi suntem cu toţii: unii, pentru că am tăcut; alţii, pentru că am greşit; cu toţii, pentru că am suportat”. (Ion Antonescu)

Miron Manega, Vicepreședinte , Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

Fericit e omul care-şi recunoaşte neputinţa. Fiindcă această recunoaştere i se face lui temelie şi rădăcină, şi început a toată bunătatea. Căci de ar cunoaşte cineva cu adevărat şi ar simţi propria lui neputinţă, atunci şi-ar aduce imediat sufletul din lenea care întunecă cunoaşterea, şi ca o comoară ar strânge pentru el paza.

Dar nimeni nu-şi poate simţi neputinţa, decât numai atunci când încetează o clipă să fie ispitit prin chinuri, fie trupeşti, fie sufleteşti. Că atunci asemănându-şi neputinţa lui cu ajutorul de la Dumnezeu, va să-şi dea îndată seama, cât e de mare ajutorul. Și iarăşi, când îşi va vedea mulţimea meşteşugurilor, păzirea, înfrânarea, acoperirea şi îndrăgirea sufletului său, prin care omul a nădăjduit să-i afle sufletului o bună nădejde, dar n-a putut. Sau dacă inima lui nu se alină din pricină că-i e teamă şi se cutremură să înţeleagă şi să afle că frica aceasta a inimii lui arată şi însemnează că peste tot are nevoie de un altul, care să-l ajute. Că dinlăuntru dă inima mărturie prin frica aceea, care o loveşte şi o tulbură, înlăuntrul ei, arătând că-i lipseşte ceva. Şi de aceea se învinovăţeşte pe sine, neputându-se aşeza cu nădejde. Că zice, ajutorul lui Dumnezeu ne mântuieşte (Psalmul 120, 2). Iar dacă cineva recunoaşte că are nevoie de ajutorul Dumnezeiesc, multe rugăciuni face. Şi cu cât înmulţeşte rugăciunile, cu atât se smereşte cu inima. Că tot cel ce se roagă şi cere, trebuie să se smerească, că: „Inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 19). Deci, inima nu conteneşte să fie risipită, până ce nu se va smeri. Că numai smerenia face inima să se adune (concentreze).

Iară când se smereşte omul, îndată îl înconjoară mila şi simte atunci inima ajutorul de la Dumnezeu. Că a aflat inima o putere a nădejdii, că se mişca într-însa. Iar când simte omul că, Dumnezeu este de faţă şi-i ajută, atunci inima i se umple de credinţă şi înţelege de aici, că rugăciunile lasă ajutorul să vină, că este izvor de mântuire şi comoară de nădejde şi liman de izbăvire în faţa viforului, şi lumina celor ce sunt în întuneric, şi sprijin al celor neputincioşi, şi acoperământ în vremea ispitelor, şi ajutor în răutatea bolilor, şi pavăză de izbăvire în vreme de război, şi săgeată ascuţită împotriva vrăjmaşilor, şi ca să spunem pe scurt, toate aceste multe bunătăţi prin rugăciune intră în suflet.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 102-103)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocările şi se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul început al smereniei. Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bucură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oameni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos. Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de nedescris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blândeţe.

Mi-e milă de sărmanii oameni care nu cunosc pe Dumnezeu. Ei sunt mândri că zboară, dar nu e nimic uimitor în aceasta: şi păsările zboară şi slăvesc pe Dumnezeu. Dar omul, zidirea lui Dumnezeu, lasă pe Ziditorul lui. Dar gândeşte-te cum vei sta înaintea lui Dumnezeu la Înfricoşata Sa Judecată? Unde vei fugi şi unde te vei ascunde de Faţa lui Dumnezeu? Mă rog mult lui Dumnezeu pentru voi, ca toţi să vă mântuiţi şi să vă bucuraţi veşnic împreună cu îngerii şi Sfinţii. Şi vă rog: pocăiţi-vă şi smeriţi-vă, bucuraţi pe Domnul Care vă aşteaptă cu dor şi milă.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

E vremea ca sistemele să moară. E vremea ca Adevărul să fie spus. E vremea ca Adevărul să fie înțeles. E vremea ca Adevărul să facă minciuna de râs.  E vremea Eliberării. 

Istoria ne-a învățat că atunci când imperiile încep sa cadă, să moară, legile deveneau nebune. Azi,  trăim din plin această vreme. Mor pe rând. Sistemele bancare sunt primele care se prăbușesc în zgomotele media. În fiecare zi aflăm că a mai falimentat o bancă! Pentru că sunt interconectate, pentru că au furnizat material pentru rău. Pentru că de la ele au fost platiți cei care au încercat să stăpânească lumea și să o arunce în întuneric. Ele, băncile, cu oamenii lor de decizie, s-au văzut pe cai mari. Ca cei patru călăreți ai Apocalipsei. Nu au înțeles nici acum că Apocalipsa înseamnă Revelație. Abia acum oamenii înțeleg cât rău au făcut aceste carteluri mafiote. 

După ele, vor începe să crape cu mare zgomot guvernele. Bine, astea nu au fost guverne. Au fost doar niște adunături de cozi de topor, înfipte de niște indivizi care s-au crezut dumnezei. Care, în nebunia lor, au crezut că dacă își slujesc stăpânii, vor scăpa. Nicicum! Drumul cozilor de topor este focul!  Pentru că stăpânii lor, nu vor vrea decât să-și scape pielea. Dar ce să vezi? Vor rămâne singuri, precum pietrele ce rămân descoperite când apa se retrage. Goi! În fața mulțimilor furioase. Și nu-i va mai putea acoperi nimeni. Vor rămâne la mâna mulțimilor care cer dreptate. Este evident că mulțimile nu se vor da la o parte de la orice. Paharul s-a umplut și dă pe dinafară! 

În trei ani, s-a încercat să se distrugă o lume. O lume și istoria ei. Prin legi demente. Cu cât legile vor devani mai nebune, fără noimă, cu atât mai repede se vor prăbuși sistemele. Să ne bucurăm! Drumul este clar. Nimic nu mai poate fi întors! Ei au jucat jocul și acum vor plăti cu vârf și îndesat! 

A venit vremea! Europa fierbe! Și nu, numai! Imperiile se clatină, legile sunt de neaplicat, nimeni nu mai înțelege încotro ne îndreptăm ca umanitate. Înainte să fie pace, trebuie să fie haos. Haosul a fost adus de ei. Hrănit, susținut, adulat, implementat. În orice colț al lumii. Se vor democrați. Doar că democrația a murit de multă vreme. Se vede, se simte, se trăiește! 

Înaintea oricărei prăbușiri sistemice, a apărut cenzura. Ne scăldăm în ea. Nu ai voie să zici nimic. Orice afirmație care contrazice minciuna autorităților este amendată! Fizic, financiar, social. Dacă îndrăznești să spui un adevăr, zeci de apostoli ai minciunii se trezesc ca niște haite de hiene și năvălesc peste tine. Cel mai ușor virtual! Sub anonimat, de preferat! Pentru că așa sunt obișnuiți! Să atace din întuneric! Lumina îi arde! Se va termina și cu ei. Din ce vor mai fi plătiți dacă sistemele financiare colapsează? Ce vor spune atunci?! Că așa au crezut ei! Că ei au fost responsabili și au ascultat de autorități! Niște idioți! Le vine și lor vremea! 

Pentru că noi știm că e vreme pentru toate! 

A fost vremea când noi am strâns pietre și ei le-au aruncat. A fost vremea când ei au darâmat și noi va trebui să construim. A fost vremea urii, dar va veni și vremea iubirii! Este vreme de război, dar este și vreme de pace. Așa ne spune Ecleziastul! 

Este vremea ca imperiile să cadă! A venit vremea! Nu deznădăjduiți! Orânduiala este de la Facerea Lumii! Întotdeauna Adevărul își va găsi Calea! Nimeni și nimic nu-l poate opri! Este doar o chestiune de vreme! În fața veșniciei ce înseamnă trei ani? Sau patru?! Cât o clipire de gene! Și ce se va dărâma, se va îngropa pentru totdeuna! Cu oamenii sistemelor sub pietrele ce le-au aruncat în noi și din care, noi ne-am construit zid! Zid de apărare, zid de Credință, zid de nădejde, zid de Lumină! Din pietrele lor! Doar că ei nu au înțeles niciodată! Și poate că e mai bine! 

Pentru noi! Nu pentru ei!

Biserica Ortodoxă Albaneză a făcut apel la convocarea unui Sinod Panortodox, relatează romfea.gr.

„Pe măsură ce Ortodoxia în Ucraina suferă un dezastru fără precedent și se intensifică nespus suferința credincioșilor ortodocși, care atinge un punct culminant, devine necesară convocarea cât mai urgentă a unui Sinod Ortodox Ecumenic, care după cum se se știe urmează să fie convocat de Patriarhul Ecumenic și care își va desfășura lucrarea chiar dacă unele Biserici Autocefale fi vor absente, cum a fost cazul Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Creta în 2016″, se arată în comunicat.

„Problemele ecleziastice dureroase care au apărut în ultimii ani și recent în Africa, care au avut drept urmare tensionarea relațiilor dintre Bisericile Ortodoxe Autocefale și tulburări în rândul credincioșilor ortodocși, nu pot fi soluționate prin răzbunarea în lanț din partea unor biserici și atingerea unui consens de către altele prin intermediul mass-media”, au adăugat în Biserica Albaneză.

„Punctul de vedere responsabil al Bisericii Ortodoxe Autocefale din Albania este exprimat în corespondența bisericească oficială, în comunicările Secretariatului General, și va fi prezentat direct organului competent, Sinodului Panortodox sau Sinaxei, care, în conformitate cu principiul sinodalității, este singurul organ capabil să rezolve problemele de bază și să asigure unitatea și pacea Bisericii Ortodoxe din întreaga lume”, se arată în comunicat.

UJO a informat mai devreme că Biserica Albaniei a cerut Fanarului să convoace un Sinod pentru a rezolva problema recent createi Biserici Ortodoxe a Ucrainei.

(Preluare de pe UJO)

Comentariu la vorbele de clacă ale naivilor arhierei albanezi

1.Să nu ne facem iluzii că Bartolomeu ar convoca un Sinod la care ar trebui să apară ca împricinat eretic și schismatic, să fie judecat, condamnat, caterisit, anatematizat și excomunicat.

2.Dacă totuși Sinodul s-ar convoca, Bartolomeu ar fi prezidentul, ar participa aceiași eretici din Creta, și-atunci care-ar fi câștigul?

3.Convocarea unui sinod nu depinde de Bartolomeu, ci de oculta globalistă care ține sforile în mână și care dorește exact pacea și unitatea Bisericii Ortodoxe. Albanezii acestia pe ce lume trăiesc?

Presbiter Iovița Vasile

În Hristos, natura umană creată e îndumnezeită până la ultima ei desăvârșire, căci „întru El locuiește trupește toată deplinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Cele două naturi rămân în El într-o unire atât de desăvârșită încât exclude orice diviziune; Hristos este Unul – un singur Dumnezeu-om. Ceea ce în El a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu a atins în veșnicia vieții divine asemănarea desăvârșită, astfel încât, în Hristos Cel Înviat nu mai există după Înălțare nici o „dualitate” – dualitate ale cărei urme le vedem încă în viața Sa pământească până la sfârșitul ei. Ne gândim înainte de toate la rugăciunea din Ghetsimani: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!… Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”, și la strigătul de pe Cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Matei 26, 39; 27, 46). […]

Hristos e temeiul de neclintit și criteriul ultim al învățăturii antropologice a Bisericii. Ceea ce mărturisim despre umanitatea lui Hristos e indiciul Providenței divine veșnice privitoare la om în general. Împrejurarea că, în Hristos-omul, Ipostasul era Dumnezeu nu micșorează cu nimic posibilitatea urmării exemplului Său (cf. Ioan 13, 15) pentru oamenii cărora „li S-a asemănat întru totul” (Evrei 2, 17).

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 179-180)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi

Fiecare dintre noi poate dobândi rugăciunea lăuntrică – adică s-o facă un mijloc de comunicare cu Domnul. Nu ne costă nimic, în afara efortului de a ne cufunda în tăcere și în adâncurile inimii noastre, precum și grija de a chema numele prea dulcelui nostru Iisus Hristos cât mai des cu putință, lucru care te umple de bucurie. Cufundarea în noi înșine și examinarea sufletului nostru ne oferă ocazia de a afla ce taină mare este omul, de a simți bucuria cunoaşterii de sine și de a vărsa lacrimi amare de căință pentru căderile noastre și pentru slăbiciunea voinței noastre.

Fie ca tot sufletul tău să tresalte de dragoste la semnificația rugăciunii, așa încât mintea, vocea ta lăuntrică și voința – aceste trei componente ale sufletului tău – să se facă una și una să devină trei; căci în acest fel, omul, care este chipul Sfintei Treimi, vine în contact și se unește cu prototipul. Așa precum spunea marele lucrător și dascăl al rugăciunii minții, dumnezeiescul Grigore Palama al Tesalonicului: „Când unirea minții devine întreită și totuși rămâne unică, atunci ea se unește cu dumnezeiasca Unitate Triadică și închide ușa oricărei forme de înșelare și se înalță deasupra trupului, lumii și prințului acestei lumi”.

Oriunde rugăciunea este activă, este Hristos cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Sfânta Treime, una în esență și nedespărțită. Oriunde există Hristos, Lumina lumii, există și lumina veșnică a celeilalte lumi, e pace și bucurie, sunt îngeri și sfinți, este splendoarea Împărăției. Fericiți sunt cei care în această viață s-au îmbrăcat cu Lumina lumii – Hristos – căci ei deja s-au îmbrăcat cu veșmintele nestricăciunii.

(Comori duhovnicești din Sfântul Munte Athos, Culese din scrisorile și omiliile Avvei Efrem, Editura Egumenița, p. 328-329)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi      14 martie 2023

Monahii din Marea Lavră Pecersk de la Kiev au primit ordinul de evacuare din partea autorităților ucrainene. Ei au răgaz până pe 29 martie.Motivul evacuării: aparțin de Biserica Ortodoxă Ucraineană aflată sub autoritatea Patriarhiei Moscovei. Câteva sute de ucraineni s-au adunat în curtea Lavrei pentru a protesta pașnic, cântând cântece religioase. Duminică seara, Zelenski a confirmat că dat ordinul de evacuare a Lavrei Pecerska:

„Nu vom permite statutului terorist (Rusia) să aibă oportunitatea de a manipula spiritualitatea poporului nostru.”

Patriarhul Moscovei, Kirill a făcut apel la comunitatea internațională „pentru a face tot posibilul ca să împiedice închiderea forțată a mănăstirii, care va duce la încălcarea drepturilor a milioane de credincioși”.

Mesajul de ajutor al Patriarhului Kirill a fost trimis tuturor capilor de Biserici Ortodoxe, Papei Francisc, precum și altor organisme internaționale.

Luni, Kremlinul și-a exprimat și el îngrijorarea în legătură cu închiderea Lavrei Pecerska.Într-o declarație, Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al lui Vladimir Putin, a afirmat:

„Este vorba de o atitudine absolut fără precedent față de reprezentanții Bisericii, și față de Biserica Ortodoxă Ucraineană ca întreg. Este inacceptabil. Comunitatea mondială ar trebui să reacționeze în consecință față de o asemenea decizie strigătoare la cer.”  

Săptămâna trecută, un aviz de evacuare a fost postat pe site-ul de internet al mănăstirii, în care personalului religios și administrativ de aici i se dă ca termen limită data de 29 martie. Documentul poartă antetul Ministerului Culturii de la Kiev.

Ștefan Constantinescu   – preluare de pe ActiveNews

Comentariu

1.Cine nu înțelege că războiul din Ucraina a fost planificat și declanșat de sataniștii americani pentru a zdrobi Biserica Ortodoxă Canonică a Ucraunei, nu înțelege nimic. Ar face mai bine să se uite la desene animate, de unde poate se alege cu ceva.

2.Starea de război îi permite monstrului Zelenski să ia orice măsură împotriva Bisericii. Zelenski este un tăiat împrejur, un jidan care-L urăște de moarte pe Mântuitorul Iisus Hristos și Biserica Sa, dar pozează în apărător al Ortodoxiei.

3.Toate aceste monstruozități se petrec sub ochii americanilor, cei mai democrați de pe fața pământului. Stau pe marginea teatrului de război, urmăresc desfășurarea evenimentelor. Pompează miliarde fără număr, furnizează armament Ucrainei, dorind-o zdrobită în întregime.

4.Scopul războiului nu este acapararea de teritorii și trasarea de noi frontiere. Acestea se fac într-o cameră de negocieri, cu creionul în mână.

5.Cine sare în ajutorul Bisericii Ortodoxe a Ucrainei? Ereticul Kiril de la Moscova, care face apel la monstrul de la Vatican.

7.Am convingerea neclintită că Biruitor din acest război va fi Hristos și implicit Biserica Ortodoxă a Ucrainei.

Presbiter Iovița Vasile

Unul dintre monahii cu mare râvnă către Născătoarea de Dumnezeu a fost și Gamaliil Păvăloiu, fost mare tipograf al Mănăstirii Neamț. În urmă cu peste două decenii, un bun frate de la Schitul Vovidenia mi-a vorbit despre un călugăr îmbunătățit din obștea Neamțului. Într-o seară de toamnă târzie am hotărât să mergem pentru a-i cere cuvânt de folos. Așa l-am cunoscut pe părintele Gamaliil. Locuia într-o căsuță smerită din apropierea zidurilor secularei ctitorii ștefaniene. Gârbovit de ani și boală, ne-a primit cu bucurie în chilia sa cuminte, luminată de nelipsita candelă așezată în fața câtorva icoane, devenite ferestre ale Cerului. Trebuie să vă mărturisesc că straiele călugărești ale părintelui nu erau din cele mai dichisite. Și prin aceasta ne-a oferit o autentică lecție de smerenie. Rasa veche, peticită, m-a făcut să realizez că nu-l prea interesa veșmântul cel din afară. Cu siguranță își lucrase unul minunat pe dinăuntru, dezvăluit de ochii săi blânzi și chipul luminos dosit de barba demult brumată, semn al înțelepciunii și așezării duhovnicești a bătrânului.

După rugăminți stăruitoare, cu un glas aproape stins, a început a ne vorbi despre istorii de altădată. Da, întâmplări pierdute în negura vremurilor, căci prin 1995, când l-am cunoscut, monahul Gamaliil împlinise 94 de ani de viață, din care șapte decenii petrecute aici, la Neamț. Carevasăzică, purta cu el o istorie a Lavrei nemțene de aproape un secol.

Din minunatele cuvinte rostite atunci, dar și cu prilejul câtorva vizite ulterioare, mi-am dat seama că bătrânul călugăr era cu adevărat un om aparte. Născut în ultimul an al secolului al XIX-lea, undeva prin ținuturile Vrancei, a intrat în obștea chinoviei nemțene pe la începutul deceniului al doilea al secolului XX. După tunderea în monahism cu numele Gamaliil, i s-a rânduit ascultarea la tipografie. În urma perseverentelor sale nevoințe, a deprins meșteșugul tiparului, scoțând de sub teascurile vestitei tiparnițe numeroase cărți de rugăciune și îndrumare duhovnicească.

Dintre ele, una, zărită şi pe masa nonagenarului monah, mi-a atras atenția în chip deosebit: Viața Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu și istoricul sfintei sale icoane. A văzut lumina tiparului în 1933, prin osteneala iscusitului zețar Gamaliil. Mi-am permis să-i cer amănunte, simţindu-i glasul înecat în lacrimi atunci când ne amintea de ea. Răspunsul a venit îndată, copleșitor: „Frățioare, este cartea la care am lucrat cu dor și bucurie. Am cules fiecare literă cu mâinile tremurânde de emoție și fericire că m-a învrednicit Dumnezeu să tipăresc viața Măicuței noastre sfinte”. Pusese mult suflet la apariția volumului, arătându-şi astfel – la modul concret – dragostea față de proteguitoarea vieții monahicești.

O sumedenie de alte lucruri ne-a povestit gazda noastră. Regret că nu am izbutit să-i imortalizez chipul ori vocea. Dar păstrez în taina inimii mare parte din vorbele sale pline de glagore ori din evenimentele deosebite din tumultoasa-i existență.

Îmi amintesc, bunăoară, de o întâmplare petrecută prin anii 1930, când vrednicul de pomenire Teoctist patriarhul, pe atunci fratele Teodor, era elev seminarist la școala monahală din mănăstire. Într-una din zile, venind la bibliotecă și observând o carte prețioasă, novicele a început a o răsfoi cu toată atenția. Întrebându-l dacă-i face trebuință, tânărul novice și-a exprimat regretul că nu are bani să și-o achiziționeze. La auzul stânjenitoarei situații, părintele Gamaliil s-a oferit să i-o dăruiască. Însă, lovindu-se de refuzul seminaristului, i-a spus: „Primește-o măcar de împrumut. Când vei ajunge mitropolit, o să-mi dai banii pentru ea”. Timpul a trecut, fratele Teodor, devenit monahul Teoctist, a urcat pe treptele slujirii și demnităților bisericești, devenind ceea ce odinioară i-a prevestit monahul tipograf. La fel de impresionant mi se pare faptul că mitropolitul de atunci al Moldovei, Teoctist, ori de câte ori poposea pe la Neamț, oferea bătrânului Gamaliil un plic în care strecura „banii pentru carte”, chiar dacă acest gest mărinimos se întâmpla de câteva ori pe an. M-a impresionat nespus să regăsesc o parte din frumoasa întâmplare în amintirile Patriarhului Teoctist, așternute într-o emoționantă predoslovie la lucrarea de licență a Preasfințitului Episcop Timotei Prahoveanul, „Schitul Vovidenia – tradiție și actualitate”.

Pe 12 aprilie 1998, chiar în ziua hirotoniei mele întru preot, pe cuviosul Gamaliil – care era cât pe-aici să cuprindă în existența sa trei secole – l-a chemat Maica Domnului la cereștile locașuri. Purtându-l nu doar în pomelnicul dumnezeieștii Liturghii, ci și în cel al inimii, am necurmată nădejde că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i-a răsplătit monahului nemţean dragostea arătată de-a lungul celor 98 de ani de existență, dintre care 75 petrecuți în cinul călugăresc.

 Ioan

Preaminunatul și preaiubitul post este lucru plin de vrednicie și plăcut Domnului.
Postul este car ce ne ridică la cer.
Postul naște pe Prooroci și-i înțelepțește pe legiuitori.
Postul este păzire bună de mai dinainte pentru suflet și nădejde de încredere pentru trup.
Postul e vitejie în războaie, postul stinge focul cel puternic.
Postul a închis gura leilor, postul aduce rugăciunea.
Postul este maică a sănătății.
Postul este învățător al tinereții, podoabă a bătrânilor și bun însoțitor pe cale în călătorii.
Postul este pace în casă.
Postul este strajă și ocrotire a fecioriei.
Postul se face pricină a pocăinței.
Postul îndeamnă la lacrimi.
Postul nu iubește lumea, nici cele ce sunt în lume.
Astfel, să nu dăm niciodată înapoi de la post, căci îngerul fiecărei Biserici îi însemnează pe cei care postesc.
Postul este bucuria Sfinților Proroci. Întru el dănțuiesc Apostolii și Mucenicii, căci cu toții fără osteneală au lucrat și s-au nevoit plini de râvnă întru post.

(Sfântul Efrem Sirul, în Sfinții Părinți despre folosul și puterea postului, Ed. De suflet, 2017)

Text selectat și editat de Sora Gabriela Naghi

Nimic nu ne mai miră când e vorba de monstrul de la Vatican. Ne întristează profund și ne face să ne întrebăm cum e cu putință ca această făptură a lui Dumnezeu, cu o influență atât de mare în lume, să cugete și să grăiască asemenea grozăvii. Este, pentru că Apusul se zbate în rătăcire de vreo 1500 de ani, păcatele s-au învechit, ereziile au proliferat, și acum Francisc încununează această ,,operă’’. Demonii, constrânși de puterea lui Dumnezeu, avea momente când spunea adevărul: Ce este nouă și Ție, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?’’ (Matei 8, 29). Altă dată, demonul pitonicesc spunea despre Sfântul Apostol Pavel și despre Timotei : ,,Acești oameni sunt slujitori ai Dumnezeului Celui PreaÎnalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii’’ (Fapte 16, 17). Papa o ține într-un șir nesfârșit de erezii și blasfemii.

1.Pedofilii au un loc special în rai. L-a construit Francisc în imaginația lui întunecată și bolnavă. După încurajarea homosexualilor, a partizanilor pro avort, e ce lipsea din învățătura infailibilă a papei.

2.Relația cu Iisus Hristos este periculoasă și dăunătoare. Afirmația mă lasă fără cuvinte. E consternantă. Nici nu vreau s-o comentez. Ar însemna să intru in planul și jocul acestui dement, ajuns într-un punct în care cred că nu se mai poate mântui nici prin cea mai fierbinte pocăință.

Ceea ce mă întristează și mai mult este reacția firavă a lumii papistașe. Doar câteva mii de semnături strânse pentru demiterea sa. O naivitate, pentru că nu papistașii l-au ales să le fie căpetenie, ci oculta mondială, ale cărei jocuri le face cum niciunul din predecesorii săi nu le-a făcut.

Dacă s-ar putea reveni la situația de dinainte de înscăunarea dementului Francisc, lumea papistașă ar fi pe deplin mulțumită. Le-ar ajunge ereziile acumulate până în acea vreme. Neputând da timpul înapoi, încet-încet se vor obișnui și cu aceste monstruozități și așa se vor pierde milioane, poate miliarde de suflete.

Slavă Bunului și Marelui nostru Dumnezeu pentru că ne-a așezat pe singura Cale care duce în Împărăția Sa cea Cerească, Sfânta Biserică Ortodoxă.

Presbiter Iovița Vasile

De cremene să stai în Adevăr, dar cu blândeţe să-l primeşti pe păcătosul înşelat de diavol. Nu judeca, ci arată tuturor iubire. Şi să nu zici în sinea ta: Acesta-i păcătos, iar eu sunt drept, că vei avea de indurat ispită.
Nu cu cuvinte aduci pe altul la credinţă. Oricât de lungi şi frumoase cuvântări ai rosti, rămân tot vorbe goale de nu e adevăr în viaţa ta. Se spune că venind în Alexandria Sfântul Antonie, înfăţişarea şi purtarea sa au fost mai grăitoare decât toate ritorisirile teologice.

Dracii nu se scot din om cu vorbe, fie ele vorbe sfinte. Ci cu puterea Duhului alungă draci cel care are duh puternic, că-i grea lucrarea şi sleieşte de puteri. Şi izbuteşte având milă şi dragoste de frate şi voind să-l vadă izbăvit de rele. Aşa, uitând de sine, lasă să lucreze marea putere a lui Dumnezeu.

Mai înainte însă de-a-i încreştina pe alţii, fii tu creştin adevărat, ca nu cumva să ţi se spună: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!”. Nu poate pătimaşul să se facă apostol şi să rămână nerănit de draci. Fii apostol cu fapta, nu cu vorba, ca să nu te întrebe duhul rău: „Îl ştiu pe Pavel, dar tu cine eşti”?

Nu-i om pe lume să n-aibă nevoie de ajutorul tău. Ia seama mai întâi la suferinţa sufletelor. Cum să-l ajuţi, nu-i carte să te înveţe. Fă-o cu gingăşie. Şi cu mare umilinţă. Mândria otrăveşte roadele iubirii. Şi uneori e bine iubirea să lucreze, alteori mai bine e să aştepte până ce inima-i vesteşte. Că iubirea pururi cată la celălalt, gata în orice clipă să-i sară în ajutor. Şi rugăciunea o luminează când şi cum să ajute. Şi tot ea ne face în chip minunat văzători ai tainei celui de lângă noi… Iubirea nu cere mari isprăvi şi planuri mari; face mult bine doar cu o vorbă bună, cu o privire, cu o mică rugăciune…

Nu-i om să n-aibă nevoie de bunătatea noastră. Pe nimeni să nu judecăm şi pentru toţi să ne rugăm, că-s cu toţii aşa năpăstuiţi. Şi toţi bolnavi. Nu-i unul teafăr cu sufletul. Că tot păcatul e boală. Şi chiar de par voioşi şi zdraveni, în faţa veşniciei sunt nişte betegi, că nu ştiu de Dumnezeu. Şi mulţi din cei ce nu ştiu de Dumnezeu par împodobiţi cu multe şi înalte virtuţi, iar creştinii câteodată se văd mai răi ca ei. Numai că aceia nu-L cunosc pe Dumnezeu, şi acest păcat al lor e mai mare şi mai rău decât toate.

De ştii că fratele tău are necazuri, roagă-te pentru el, că-i datorie creştinească, şi-ai să dai seama de n-o săvârşeşti.
La inima omului se-ajunge prin rugăciune. Şi ce să-i spunem şi cum să-i vorbim tot rugăciunea ne învaţă.
Păcatul pentru care-l osândeşti pe celălalt se face păcat al tău. Şi întotdeauna, osândind şi clevetind, pe tine singur ai să te răneşti. De vezi la ceilalţi păcat şi suferinţă, spune-ţi: “Eu sunt vinovat!”

(Jean-Claude Larchet, Ţine candela inimii aprinsă. Învăţătura părintelui Serghie, Editura Sophia, Bucureşti, 2007)

Selecție și editare: Sora Gabriela Naghi