Autor: iovita_vasile

�

Canoanele Sfintelor Sinoade Ecumenice sunt cuprinse în Tradiţia Bisericii, mai exact în Sfânta Tradiţie. În armonie cu acestea se află Canoanele sinoadelor locale, prin urmare, aparţin şi ele Sfintei Tradiţii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Canoanele Sfinţilor Părinţi. Sfânta Tradiţie este parte a Revelaţiei sau Descoperirii dumnezeieşti. Concluzionăm de-aici că Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe sunt componente al Revelaţiei Dumnezeieşti şi asta ne arată că ele nu sunt şi nu vor fi niciodată perimate, încât să poată spune cineva că nu mai corespund vremurilor noastre. Dimpotrivă, alături de Sfintele Dogme, ele sunt stâncile neclintite care ne feresc de rătăciri şi ne străjuiesc drumul spre împărăţia lui Dumnezeu. Este de la sine înţeles că aceia care nesocotesc şi încalcă Sfintele Canoane, nu au statornicie şi certitudini în privinţa dreptei vieţuiri, sunt nişte rătăcitori pe nisipuri mişcătoare. Aceste consideraţii sunt necesare cu atât mai mult cu cât, în vremea noastră, cei dintâi chemaţi a le apăra şi păzi, ierarhii, le dispreţuieasc, le încalcă, socotindu-le inutile. Mare păcat! Adunarea eretică din Creta este exemplul elocvent care ilustrează în chip nefericit afirmaţia de mai sus.

În cele ce urmează, mă voi referi la Canonul 15 al Sinodului I- II din Constantinopol, cel care fundamentează, alături de Canonul 31 Apostolic, întreruperea pomenirii ierarhilor căzuţi erezie, chiar înainte de a fi osândiţi de Sinod. Conţinutul Canonului este acesta: ,,Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi, mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter (preot), sau episcop, sau mitropolit, ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar  pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în Dumnezeiasca Slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea sinodicească şi de osândirea definitivă a acestuia, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători, şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii.

 Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare erezie osândită de Sfintele Sinoade, sau de Părinţi, fireşte de comuniunea cu acela, care propovăduieşte erezia în public, şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători, şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schismă şi dezbinări’’.

Precum se vede, în partea întâia Canonul arată mare asprime faţă de cei ce întrerup pomenirea pentru orice păcat de care s-ar face vinovat întâi stătătorul (desfrâu, beţie, omor chiar). Când însă episcopul a căzut în păcatul ereziei, Canonul este neîndurător şi prevederile lui au caracter imperativ.

1.Devine obligaţie întreruperea pomenirii şi-i apără pe preoţi de certarea canonicească, adică de judecata episcopilor. Această prevedere a fost încălcată cu brutalitate de ierarhii eretici care au purces la ,,caterisirea’’ vrednicilor preoţi care au cutezat să se îngrădească de erezie. Canonul 3 al Sinodului III Ecumenic spune cu multă limpezime că actul caterisirii este nul atunci când episcopul este eretic. Comentând acest Canon, părintele Floca menţiona: ,,În cazul în care superiorul (episcopul) propovăduieşte în public în biserică vreo învăţătură eretică atunci respectivii au dreptul şi datoria ca imediat să se despartă de acel superior’’. Acest imperativ l-au avut în vedere Cuvioşii şi Cucernicii Părinţi care au încetat pomenirea ereticilor.

2. Preoţii care au urmat acestui Canon, au ştiut cele ce vor urma şi cu toate acestea şi-au asumat împlinirea lui. Au fost ameninţaţi, denigraţi, şantajaţi, izolaţi, alungaţi din sfintele locaşuri. Familiile lor au avut de suferit de asemenea, deorece au fost private de cele ce li se cuveneau. Este motivul pentru care Canonul îndeamnă pe toţi membrii Bisericii să le dea cinstea cuvenită celor ortodocşi. Spre cinstea lor, sunt destui credincioşi care li s-au alăturat şi îi spijină, înţelegând că sfinţiţii slujitori şi-au pus în joc liniştea şi sănătatea pentru apărarea Sfintei Credinţe Ortodoxe, în faţa avalanşei de erezii abătute asupra Bisericii lui Hristos, chiar de cei aşezaţi în jilţuri arhiereşti.
3. Preoţii nepomenitori alungaţi din biserici, nu şi din Biserică, au fost acuzaţi de pseudo-episcopi precum că ar fi schismatici. Priviţi, vă rog, cuvintele Canonului: ,,nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi dezbinări’’. Exact opusul a ceea ce zic episcopii eretici. De aceea nu le convine cinstiţilor ierarhi acest Canon şi se feresc de el ca de foc. Nu-l citează, nu fac niciodată trimitere la el. Îi incriminează, şi asta n-o pot accepta cu niciun chip.

4.Vă rog să observaţi că acest Canon nu-i numeşte pe cei căzuţi în erezie episcopi, ci pseudo-episcopi sau minciuno-episcopi, nici învăţători, ci pseudo-învăţători. Asta înseamnă că respectivii sunt decăzuţi din demnităţile arhiereşti şi ar trebui ori să se pocăiască şi să fie iertaţi şi reprimiţi în Biserică în rândul mirenilor, ori să plece din tronurile pe care le ocupă. Potrivit Canonului 3 al Sfântului Atanasie cel Mare, celui căzut în erezie să nu i se dea loc în cler.

 

Pr, Ioviţa Vasile

�

Faptele murdare sunt ascunse cu grijă. Oricâtă precauţie ar arăta autorii lor, în cel din urmă acestea ajung cunoscute, chiar după zeci şi zeci de ani. Vorbele pompoase reuşesc să acopere o realitate ruşinoasă doar până la o vreme. Buboiul tot se sparge până la urmă şi atunci asistăm la o erupţie dezagreabilă şi greţoasă. Dumnezeu nu lasă aceste nelegiuiri, tăinuite cu mare băgare de seamă, să se perpetueze la nesfârşit: ,,Deci nu vă temeţi de ei, căci nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut’’(Matei 10, 26).

Să vedeţi un extras din mesajul domnului Daniel Ciobotea, ocupantul scaunului patriarhal, la înmormântarea pseudo-episcopului Adrian Hriţcu în 2013: ,,La acest moment de vremelnică despărţire, până la obşteasca Înviere, aducem omagiul nostru pentru osteneala depusă în ogorul Sfintei noastre Biserici, în ţară şi departe de ea’’. Cu adevărat, mult s-a ostenit Adrian Hriţcu, şi iată cum: ,,Pe 10 decembrie ne-am întors la Agapia. De data aceasta eram însoţiţi de miliţieni, care au intrat cu forţa în chiliile mănăstirilor, scoţându-le pe călugăriţe afară şi obligându-le să părăsească în acel moment aşezământul monahal. Toate plângeau, iar securiştii şi miliţienii enervându-se, începură să dea în ele. Nemaiputând să privesc scena aceea îngrozitoare, m-am întors cu spatele şi mi-am aprins o ţigară ca să mă calmez. În spatele meu se auzeau strigăte disperate, îngrozitoare. Aceste femei erau date afară din propria lor casă, în plină iarnă, fiind totodată bătute şi înjurate. Cum stăteam puţin detaşat de acel peisaj, aud cum din spatele meu se apropie o femeie care strigă cu disperare:

-Prea Sfinţite… Prea Sfinţite, salvaţi-ne! Priviţi ce ne fac nemernicii ăştia! Nu ne lăsaţi Prea Sfinţite.

Zicea cuvintele acestea înecându-se în lacrimi şi, apropiindu-se, a sărit să-mi sărute mâna. Văzând ce vrea să facă, i-am dat, ca din din reflex, o palmă puternică pesta obraz. Călugăriţa a amuţit şi m-a privit blocată preţ de câteva clipe. O priveam şi eu, speriat de gestul pe care îl făcusem. După ce m-a privit îndurerată, mi-a zis cu o ură crâncenă:

-Tu eşti diavol, nu episcop!

Am lăsat-o să plece şi, întorcându-mi privirea de la scena aceea îngrozitoare, mi-au dat lacrimile. Am aşteptat până ce miliţienii au urcat toate călugăriţele cu pricina într-un camion, cu care le-au transportat apoi până la Paşcani, de unde aveau să meargă fiecare unde ştiau, numai la mănăstire nu. După ce s-a încheiat calvarul de la Agapia, m-am întors la Iaşi’’( Ciprian Mega, Pântecul desfrânatei, Ed. Sfântul Gheorghe-Vechi, f.a., p. 142-143).

Faptele s-au petrecut în 1959, când se punea în practică diabolicul decret privind alungarea monahilor din Sfintele Mănăstiri şi închiderea acestora. Ceea ce citim aici cu stupoare n-a fost, din păcate, ceva singular. Mi-amintesc de ceea ce relata cineva despre Iustin Moisescu, patriarhul de mai târziu, care se ostenea din răsputeri pentru aplicarea decretului amintit. Odată, la o mănăstire i-ar fi spus unei maici: ,,Pleacă de-aici, ieşi afară din mănăstire! Uite, eu îţi dau binecuvântare să te măriţi’’.

Bunul Dumnezeu să se milostivească de cei doi ierahi, trecuţi din viaţa aceasta, şi să le ierte grozăviile săvârşite, nu ca nişte oameni, ci ca diavoli, că altfel nu pot să le spun.

 

Pr. Ioviţa Vasile

�

�

 

A fi în Biserica lui Hristos este crucial pentru orice făptură care vrea să se mântuiască. Sfântul Apostol Pavel a definit Sfânta Biserică drept ,,stâlp şi temelie adevărului’’ (I Timotei 3, 15). Este de la sine înţeles că în afara adevărului nu poate exista mântuire, pentru că Adevărul este Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat în istorie. Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, a scris cuvintele memorabile care străbat istoria: ,,Extra Ecclesiam nulla salus’’, adică ,,în afara Bisericii nu există mântuire’’. Citind aceste cuvinte, ne dăm seama de marele dar pe care l-am primit de la Dumnezeu, acela de a fi născuţi din nou, prin Sfântul Botez, în Una, Sfânta, Soborniceasc şi Apostoleasca Biserică, tezaurul în care se păstrează cu scumpătate comoara de adevăruri mântuitoare cuprinse în Revelaţia Dumnezeiască.

Pentru cei mai puţin familiarizaţi, precizez că atunci când scriem Biserică majusculizat, ne referim la Biserica vie, adică la comunitate, la totalitatea credincioşilor şi păstorilor, iar dacă scriem această vocabulă cu literă mică, definim locaşul liturgic, sfânta biserică în care ne adunăm să săvârşim Sfânta Liturghie, celelalte Sfinte Taine şi slujbe. În biserica de zid poate intra oricine, cu diverse scopuri ori interese. În Biserica lui Hristos intră numai aceia care au primit Sfântul Botez Ortodox şi păstrează Sfânta Credinţă Ortodoxă în sublimul ei Dumnezeiesc.

Poate exista un oarecare episcop, care se înveşmântează cu odăjdiile arhiereşti, săvârşeşte slujbe în biserica de zid, ocupă un scaun episcopal şi exercită toate actele administrative ale episcopiei, şi totuşi este în afara Bisericii lui Hristos, neavând Dreapta Credinţă Ortodoxă.

Un preot căruia i s-a încredinţat o comunitate bisericească spre păstorire este în Biserica lui Hristos numai dacă păstrează Sfânta Credinţă Ortodoxă integral, fără adaosuri, omisiuni ori denaturări.

Vedem un călugăr purtător de veşminte caracteristice, care vieţuieşte în mănăstire, despre care ştim că a depus făgăduinţele monahale, participă la slujbele din biserică şi, aparent, trăieşte o viaţă de privaţiuni. Acestea sunt semne exterioare. Ceea ce-l face cu adevărat călugăr şi mădular al Bisericii lui Hristos, este Dreapta Credinţă Ortodoxă, trăită şi mărturisită.

Aşadar, să nu ne amăgim privind semnele exterioare şi să-i catalogăm pe cei menţionaţi mai sus după aparenţe. Ereticii se exclud din Biserica lui Hristos în momentul cănd au păşit pe tărâmul ereziei, iar actele ulterioare ce le săvârşesc sunt lipsite de valoare. Fie că e vorba Liturghie, de hirotoniri, spovedanie sau orice Sfântă Taină, ori Sfântă Slujbă. Nu uitaţi ce s-a spus în vechime: ce se primeşte de la eretici, cu pretenţie de Sfântă Împărtăşanie, nu este Sfântul Trup şi Scumpul Sânge al Mântuitorului, ci otravă. Fie ca acestea scrise aici să fie imbold pentru noi toţi de a ne întări şi a spori în Sfânta Credinţă Ortodoxă, singura mântuitoare.

 Preot Vasile Iovița

Părintele Chesarie Gheorghescu a plecat.

Dumnezeu a trimis îngerii să-i vegheze sfârşitul într-o chilie modestă a Mănăstirii Dintr-un Lemn. Acolo şi-a trăit anii din urmă smerit, blajin, umil(it), domol în vorbă şi în faptă. Nu în vreun palat Episcopal, înconjurat de vreo suită, pentru că Preacuvioşia Sa n-a fost chemat la treapta arhieriei şi nu pentru că n-ar fi fost vrednic. Motivul a fost altul: nu s-a potrivit celor care aveau puterea de a chema. Nu s-a potrivit nici vremurilor. Sfinţia Sa n-a fost din lume, şi lumea nu l-a iubit. Pentru că lumea iubeşte, din păcate, numai ce-i al său, mai mult întunericul decât Lumina (Ioan 3, 19). Lumea Părintelui era Biserica lui Hristos, în partea ei cea mai de jos, aceea a monahilor ştiuţi şi neştiuţi, fiecare cu frământările şi rosturile sale, ştiute doar de Dumnezeu. Este lumea pe care o iubea şi pe care a îmbogăţit-o cu mai bine de trei sute de suflete, căci atâtea i-au trecut prin faţă, venite din tumultul cotidian, spre tunderea-n monahism, cu dorinţa de a muri pentru lume.

Prima mea întâlnire cu Părintele Chesarie s-a petrecut în 1974, anul în care am trecut pragul Seminarului Teologic din Curtea de Argeş, laolaltă cu alţi 143, pentru a ucenici în adevărurile şi frumuseţile dumnezeieşti. Sfânta Teologie, spunea Părintele. Îl văd şi acum: intra la ora de Noul Testament, îşi aranja lărgimile rasei, se uita la ceas, era 11 00 şi, privind peste noi, întreba: ,,Ştiaţi că la ora asta o maică pleacă cu avionul la Ierusalim?’’ ,,Nu!’’ ,,Ei uite, vă spun eu acum’’. Asta-l preocupa, ce se-ntâmplă în Biserica lui Hristos, iar ca o maică să iasă din ţară în acele vremuri, nu era lucru obişnuit.

Drumul de 88 de ani al Părintelui a trecut, nici nu se putea altfel, prin temniţele comuniste, acolo unde sălbăticia oamenilor, orbiţi de necredinţă, o întrecea pe cea a fiarelor. A fost închis pentru Sfânta Ortodoxie, pe care o vedea umilită şi batjocorită de fiarele bipede ale vremii. Mi-amintesc ce ne mărturisea în urmă cu vreo zece ani: ,,Când am aflat că vom fi eliberaţi, am rămas consternaţi. Descumpănirea noastră venea din faptul că ne obişnuisem atât de mult cu gândul că vom muri în închisoare, încât nu ne venea să plecăm în libertate’’. O libertate cât îngăduia teritoriul României, asemănat adesea cu o mare închisoare. Se spune că nimeni nu trebuie să caute mucenicia cu dinadinsul, căci Dumnezeu Îşi alege Sfinţii Săi Mucenici. Părintele n-a căutat-o, deşi sunt sigur că şi-a dorit-o. Şi Dumnezeu Atotputernicul i-a dăruit ceea ce era mai potrivit şi mai de folos pentru puterile sale, sarcina de călăuză spre Împărăţia Cerurilor. Cu multe şi mari osteneli, a pregătit viitori preoţi, peste trei sute, pentru Sfintele Altare ale Ardealului, cel asaltat de neprietenii cei mulţi ai Sfintei Ortodoxii.

Sfântul Ioan Evanghelistul la capitolul 18 al Apocalipsei are o profeţie cutremurătoare privind mai marii lumii din vremea noastră, despre care spune că ,,erau (sunt acum!) stăpânitorii lumii” (vers.23), sau, altfel spus, aşa se socotesc a fi, prin uzurpare, căci Dumnezeu este adevăratul Stăpân a toate. Aceşti neguţători au ,,marfă de aur şi de argint’’ (vers. 12), şi urmează o înşiruire de alte lucruri aducătoare de câştig urât, culmind cu ,,trupuri şi suflete de oameni!’’ (vers. 13). Cu adevărat, multe făpturi ale lui Dumnezeu îşi vând trupurile pentru însoţiri spurcate, şi multe îşi vând sufletele pentru măriri iluzorii, ranguri trecătoare, avuţii efemere. Neguţătorii lumii sunt deosebit de activi. Neguţător a fost şi Părintele Chesarie. Altfel de neguţător: ,,Iarăşi este asemenea împărăţia cerurilor cu un neguţător care caută mărgăritare bune. Şi aflând un mărgăritar de mult preţ, s-a dus a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat’’(Matei 13, 45-46). Se-ntâmpla în anul 1945  când Părintele a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Cozia.

Spuneam mai înainte că Părintele Chesarie nu s-a potrivit vremurilor pe care le-a trăit, şi asta spune multe. Cu ani în urmă, am citit o carte cu multe informaţii interesante. Din aceasta îmi îngădui să reproduc un amplu fragment, mult lămuritor pentru cei care l-au iubit, dar şi pentru cei care l-au marginalizat, câţi vor mai fi în viaţă. ,,Prin 1964 aflu că un coleg de-al meu, Chesarie Gheorghescu, călugăr la Mănăstirea Cozia, fusese arestat. Se întorcea de la Moscova, unde plecase cu o bursă pentru a studia la Academia duhovnicească Zagorsk. Împreună cu el, mai fusese trimis un călugăr, Eutihie Cioroianu din mănăstirea Neamţ. Chesarie, într-adevăr, în afară de studii nu a avut alte preocupări în Rusia; Eutihie, însă, era trimis de Securitate pentru a urma câteva cursuri de spionaj, studiile de teologie find doar un pretext. Au terminat amândoi studiile de teologie în acelaşi an, Chesarie ca şef de promoţie, iar Eutihie terminând cu media cea mai mică. Întorcându-se în ţară, Chesarie a fost arestat, iar Eutihie a fost numit stareţ al mănăstirii Neamţ şi director al Seminarului Teologic de pe lângă mănăstire. Aflând aceste veşti, am mers la Bucureşti şi, prin câteva intervenţii, am reuşit să-l eliberez pe Chesarie din arestul miliţiei. Când m-a văzut, a început să plângă ca un copil şi primul lucru pe care mi l-a zis a fost;

          -L-au făcut pe Cioroianu episcop?

          Am zâmbit şi i-am răspuns:

          -Măi, Chesarie, asta este marea ta problemă acum? Nu l-au făcut episcop, însă asta te macină pe tine?

          -Of, of… ,,Nu spera când vezi mişeii/ La izbândă făcând punte/ Te-or întrece nătărăii/ Şi de-ai fi cu stea în frunte’’, îngâna sărmanul de el.

Bietul Chesarie s-a întors la Cozia, însă nu trecut mult timp şi l-au arestat din nou. În perioada cât a stat închis a doua oară, Eutihie Ciroianu avea să fie înscăunat episcop vicar la Constanţa’’(Ciprian Mega, Pântecul desfrânatei, Ed Sfântu Gheorghe-Vechi, pag. 144-146).

Înţelegem acum de ce Părintele n-a fost chemat niciodată la arhierie. Scaunele din ceea ce numim noi Sfântul Sinod erau rezervate pentru Cioroieni, Moiseşti, Vorniceşti, Petreşti, Onileşti şi alţii asemenea.

Părintele Chesarie a fost un însingurat. Nu ştiu ca vreodată să fi fost căutat de vreo rudenie. Nu vorbea niciodată de cei din neamul său. Despre anii ultimi, petrecuţi la Mănăstirea Dintr-un Lemn, n-aş vrea să scriu nimic, ca să nu mă întristez şi mai mult. La plecarea Preacuvioşiei nu rămâne niciun gol. Rămân multe împliniri. Unele s-au strămutat în Cartea vieţii, altele sunt lucrătoare aci, pe pământ.

Pe la-nceputul anului 2017, noi preoţii ucenici ai Dânsului, răspândiţi în 25 de judeţe, ne sfătuiam pentru întâlnirea de 40 de ani de la absolvirea Seminarului Teologic de la Curtea de Argeş, care ar urma să a loc în 22 august. Nu ne-o puteam imagina fără Părintele Chesarie, deşi-l ştiam cu puterile împuţinate. ,,Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre’’ (Isaia 55, 8). Aşa se face că Dascălul nostru de suflet s-a dus şi s-a ascuns în lumina Celui Nepătruns.

Pe cel ce a lăsat lumea şi cu cucernicie în viaţă cinstită a vieţuit, proslăveşte-l, Mântuitorule, în ceruri.

�

Pr. Ioviţa Vasile

Notă: Am scris acest text la cerere, urmând a fi inclus într-un volum în memoria Părintelui. Când am aflat că volumul va fi editat de Episcopia din Râmnicu-Vâlcea, am ştiut că scrierea mea va fi aruncată la coş, aşa încât am hotărât s-o public pe această cale.

Dacă ar fi cu putinţă, diavolul ar zădărnici mântuirea tuturor oamenilor. Dar nu-i în puterea lui, căci Atotputernicul Dumnezeu a pus hotar răutăţii sale. A lui şi a slujitorilor lui dintre oameni.

1.Cu vreo 5-6 ani în urmă, în a treia zi de Crăciun, s-a sfinţit biserica Sfântul Ştefan din Zalău. Protopopul de-atunci, a invitat toţi preoţii din Protopopiat. Printre ei eram şi eu. Naiv cum eram, am început să mă înveşmântez. Protopopul a intervenit prompt şi m-a oprit, spunându-mi că Preasfinţitul a hotărât să slujească numai permanenţa. Şi-atunci care era rolul nostru, a vreo 60-70 de preoţi prezenţi? Să luăm doar epitrahilele şi să asistăm. Adică rolul de pari împlântaţi. Pentru aceasta au fost lăsate atâtea zeci de biserici fără Sfânta Liturghie? Mi-am împachetat frumos veşmintele şi am plecat la biserica de lângă Protopopiat şi am slujit alături de Părintele Fărcaş.

2. După ce s-au încheiat lucrările la sediul Episcopiei Sălajului, a fost invitat domnul Daniel Ciobotea pentru sfinţirea paraclisului şi a întregului aşezământ. Era Ziua Înălţării Sfintei Cruci. Ordin drastic dat de protopopul Lucaciu Ştefan: nimeni n-are voie să slujească în parohie, prezenţa la sfinţire e obligatorie. Voiau să fie cât mai mulţi pari împlântaţi, de care să atârne doar epitrahilele. Din nou Sfintele Altare au rămas fără slujitori, pentru că domnul Daniel Ciobotea avea nevoie, precum Ceauşescu, de o mulţime consistentă. Lehamitea m-a făcut să părăsesc locul, după numai câteva minute. A fost momentul în care am desluşit una din strategiile ecumeniste de zădărnicire a Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii.
3. Din informaţiile care le deţin, ştiu că de Sărbătoarea Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, preoţii din Episcopia Maramureşului şi Sătmarului sunt chemaţi la Baia-Mare, ca să satisfacă mofturile domnului Iustin Sigheteanul. Acesta va sluji, laolaltă cu un sobor restrâns, în faţa parilor împlântaţi din cele două judeţe. La sfârşit, va împărţi preoţilor antimisele noi, care vor certifica comuniunea dintre aceştia şi pseudo-episcopul eretic care, deşi n-a fost în Creta, a acceptat grozăviile hotărâte acolo. Două antimise vor râmâne în posesia domnului Iustin. Înţelegeţi ce vreau să spun.
4. De când se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie, două elemente din darurile lui Dumnezeu sunt de absolută trebuinţă: pâinea sau prescura anume pregătită şi vinul curat. Ce s-a gândit vrăjmaşul lui Dumnezeu şi a tot binele? A pus pe slujitorii lui să distribuie la toate bisericile din România vin contrafăcut, adică preparat din pastille şi cine ştie ce adaosuri, un lichid care nici măcar nu a trecut pe lângă vreo podgorie! Cu certitudine, acest lichid nu s-a prefăcut în Preasfântul Sânge al Mântuitorului. Şi pentru ca bătaia de joc şi sacrilegiul să fie complete, preţul a fost pe măsură: 30 lei per litru. Am atras atenţia preoţilor, la vremea respectivă Unii au ascultat, ceilalţi n-au fost interesaţi.

5.Din anii de ucenicie din Seminarul Teologic mi-a rămas în minte faptul că în Vinerea Mare nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, adică această zi e aliturgică. Vă rog să cercetaţi calendarele bisericeşti pe anul 2017. Veţi găsi nu mai puţin de şase zile aliturgice, introduse pe nesimţite, hoţeşte. E de aşteptat ca acest număr să crească semnificativ în anii ce vin, tot aşa, prin iuţimea mâinilor şi nebăgarea de seamă. Ca la circ.

Aş zice să-i întrebaţi pe ierarhii dumneavoastră despre cele semnalate mai sus. Nu veţi putea să ajungeţi în turnurile lor de fildeş, şi, de altfel, rolul dumneavoastră nu e să puneţi întrebări, ci să contribuiţi din plin la traiul lor auster, pentru că, fiind călugări, pseudo-episcopii noştri au jurat să trăiască în sărăcie de bună voie, nu una silită.

 

Pr. Ioviţa Vasile

�

,,Unde-i lege, nu-i tocmeală’’. ,,Nimeni nu e mai presus de lege’’. ,,Legea trebuie respectată de toţi’’. Cu asemenea sloganuri vor să ne convingă cârmuitorii ţării, mai-marii oraşelor şi ai satelor că se cuvine să ne supunem orbeşte legilor pe care le clocesc la ordinul străinilor. Că sunt bune, că sunt strâmbe. De obicei, poporul român le primeşte şi le respectă. Când se întrece orice măsură, suntem obligaţi, avem tot dreptul să ne ridicăm împotriva legilor ticăloase. Întâi trebuie să le împiedicăm, paşnic fireşte, să fie adoptate. Dacă intră în vigoare, dreptul sfânt, dat fiecăruia de Dumnezeu, este acela de a ne împotrivi, în continuare silniciilor conţinute în aceste legi. Spunând aceasta, mă refer la legea vaccinării care, se pare, a intrat în linie dreaptă, urmând a trece prin Parlament şi pe sub condeiul lui Iohannis. Ce urmăreşte această fărădelege, am scris şi cu alt prilej. Părinţii care vor refuza să-şi vaccineze copiii, vor fi decăzuţi din drepturi sub cuvânt mincinos că-i expun unei morţi sigure. Se va crea astfel un corp ieniceresc de copii şi tineri, la dispoziţia statului de drept (imbecilă formulare!), stat care apoi îi va distribui homosexualilor, care abia aşteaptă să şi-i aproprie şi să-i sodomizeze! Parte din ei vor fi păstraţi ca furnizori de organe pentru puternicii lumii care vor să-şi prelungească viaţa, sacrificând-o pe a altora. Să nu creadă premierul Mihai Tudose, şi cei asemenea lui, că românii sunt un popor prost, uşor de manipulat căruia i se pot impune toate silniciile ordonate de străinii cei fără Dumnezeu. Intenţiile lor criminale au fost desluşite de multă vreme. Aşadar, legea vaccinării e, în fapt, o mare nelegiuire. Şi ni se va spune că totul se face legal, din marea grijă, din marea dragoste ce o au dumnealor pentru copiii ţării.

Aş vrea să reamintesc un episod petrecut în vremea robiei babiloniene a lui Israel. În centrul acestuia se găseşte Proorocul Daniel, aflat în dregătorii înalte, în slujba regelui Darius Medul. Invidioşi pe calităţile excepţionale ale Proorocului, trepăduşii de la curtea regală i-au căutat numeroase pricini, pentru a-l discredita şi îndepărta. Nu i-au găsit nimic, slujba acestui Sfânt al lui Dumnezeu era impecabilă. Atunci şi-au adus aminte că o ţară se guvernează prin legi, între acestea putând fi strecurate cu uşurinţă şi fărădelegi. Planul a fost pus în aplicare: ,,Oricine s-ar ruga vreme de treizeci de zile altui dumnezeu şi om decât regale, să fie aruncat în groapa cu lei’’ (Daniel 8, 8). O lege scurtă, clară, fără echivoc, îndreptată împotriva unui singur om, Proorocul Daniel, care nici n-a băgat-o în seamă şi bine a făcut. La vremea statornicită, acesta şi-a început rugăciunea către Dumnezeul Adevărului, cu faţa spre Ierusalim. Mârşavii au tăbărât asupra lui. Flagrant, ar zice cei din vremea noastră. Nelegiuirea s-a aplicat cu grăbire, şi Sfântul Prooroc a fost aruncat în groapa cu lei. Deznodământul este opera lui Dumnezeu. El a închis gurile leilor şi Dreptul a ieşit nevătămat. Pârâşii şi-au primit cuvenita pedeapsă, de data aceasta leii i-au sfâşiat, pe ei şi pe cei ai lor. Recomand această lectură biblică tuturor puternicilor zilei, poate vor învăţa ceva din ea.

Aşadar, metoda tudosianistă nu e nouă. Împrejurările sunt altele, oamenii diferiţi, dar ticăloşia e aceaşi. Atunci şi acum. Susţinerea mediatică e puternică. Un domn cu frunte îngustă, Val Vâlcu,       se indigna la un post de televiziune: ,,Dacă nu vor să-şi vaccineze copiii, să plătească! Ori să emigreze. Dacă-i posibil în Norvegia, că acolo li se iau copiii imediat’’. Chiar aşa, măi nemernicule, România e a ta şi a celor ca tine? Peste toate acestea, a intervenit şi Patriarhia, cea contaminată de morbul homosexualităţii. Să vedeţi câtă grijă părintească pentru copiii românilor. Părinţii, zice Ciobotea Daniel, trebuie să primească asigurări în privinţa vaccinurilor. Ce asigurări, cine le dă? Cine garantează că vaccinul nu e o modalitate de a nenoroci un copil. Şi-apoi, dacă se întâmplă, cine răspunde? Mihai Tudose şi şleahta lui? Nu, nu vă faceţi iluzii. Puterea şi nelegiuirea sunt ale lor. Până când?

Până când va interveni Dumnezeu. Să nu-şi facă iluzii că sunt veşnici şi intangibili. Să nu uite că au jurat pe Sfânta Scriptură că vor lucra pentru binele oamenilor. Acesta-i binele pe care ni-l vor? Dacă-şi închipuie că jurământul a fost o formalitate pentru a urca în fotolii înalte, se înşeală. Am experienţa multor ani în care am văzut ce înseamnă un jurământ călcat sau un jurământ strâmb. Propun ca Mihai Tudose să fie vaccinat primul, în direct şi la o oră de vârf, cu toate vaccinurile, pentru a contracara orice boală care i-ar putea afecta viaţa.

Dragi români, care vă îngrijoraţi de nelegiuirea privind vaccinarea, nu vă temeţi. Încredere în Dumnezeu. Mâna Lui e peste noi. Cum l-a păzit pe Proorocul Daniel, ne va păzi şi pe noi. Până la urmă, chiar şi nebunul află că este Dumnezeu (Ps. 13, 1).

 

Pr. Ioviţa Vasile

Cenzura a fost desfiinţată prin Constituţie. Vorba vine! Ea se practică pe scară largă în România, inclusiv în Biserică. Sau mai ales în Biserică. Ne-am obişnuit să credem că dacă legea supremă a ţării are o prevedere sau garantează un drept, numaidecât acel drept se va respecta cu maximă rigoare şi eventualele încălcări vor fi pedepsite prompt. Să nu fim naivi. Constituţia din vremea comunistă ,,garanta’’ libertatea religioasă şi ştim bine cât a avut de suferit Biserica Ortodoxă. Actuala Constituţie spune că România este stat suveran! Îţi vine să râzi amar. Care suveranitate? Aceasta a fost cedată de multă vreme străinilor care fac ce vor în ţara asta, tocmai de cei care răcneau după 1989 că nu-şi vând ţara. Aţi văzut să cadă un fir de păr din creştetul cuiva, pentru că a cedat, perfid şi ascuns, această suveranitate, transformând România într-o colonie? Să fim serioşi. Mi-am propus să vorbesc despre cenzura din Biserică.

Cu câţiva ani în urmă, în Episcopia Sălajului, şi bănuiesc, şi în altele, a fost dată o circulară prin care eram înştiinţaţi că n-avem voie să publicăm nimic în presa scrisă sau să acordăm interviuri, fără acordul episcopului locului. Cerinţă ridicolă şi absurdă, pe care dacă n-o respectai, riscai sancţiuni din cele mai grave. De ce se temeau ierarhii? De adevăr. Le era frică să nu afle presa despre abuzuri şi ilegalităţi, de presiunile la care erau supuşi preoţii dacă nu reuşeau să estorcheze sumele cerute de protopopiat şi centrul eparhial.

Mult mai gravă este cenzura eclezială atunci când se exercită asupra textelor alcătuitoare ale Sfintelor Slujbe. Greu de crezut, dar şi acestea sunt cenzurate. Cel mai elocvent caz este cel al Prohodului Domnului. Nu mai puţin de 12 strofe din cele trei stări au fost eliminate, adică cenzurate. Motivul? Nu trebuie să lezăm sensibilităţile iudaice privitoare la Patimile Mântuitorului. Iudeii n-au avut niciun amestec în moartea Domnului, vinovaţi sunt romanii şi, zic sectele, preoţii ortodocşi. Preoţii iudei din acea vreme sunt curaţi ca lacrima. Mulţi dintre slujitorii Sfintelor Altare au adus la starea iniţială Slujba Prohodului, anihilând efectele cenzurii.

Biserica noastră are rânduieli speciale prin care-i primeşte la Sfânta Ortodoxie pe ereticii catolici şi neo-protestanţi, pe evrei, musulmani, etc.. În anii din urmă, aceste rânduieli au fost schimbate abuziv, cu aprobarea Sinodului şi a Patriarhului Daniel. Le reamintim tuturor că nu au căderea, nu au dreptul să cenzureze textele şi rânduielile intrate în uzul Bisericii Ortodoxe, aşa cum n-au niciun drept să falsifice textul Sfintei Scripturi!

Sfânta Liturghie e supusă şi ea la tot felul de schimbări silnice, sub pretextul limpezirii înţelesurilor. Din ultimele ediţii al Liturghierului am înţeles că se doreşte eliminarea Rugăciunii pentru morţi de la Rânduiala Proscomidiei. Ni se pune în faţă un motiv mincinos, adică ni se spune că în vechime această rugăciune n-ar fi existat în forma aceasta, iar Bisericile Ortodoxe surori au eliminat-o. Exact ca în viaţa civilă: când se doreşte să se introducă o aberaţie, ne spun că aşa se procedează şi în alte ţări europene.

În cartea de cult numită Molitfelnic, nu mai găsim de multă vreme Rânduiala slujbei de la Duminica Ortodoxiei. A fost cenzurată cu brutalitate. Este meritul Părintelui Iustin Pârvu că a reeditat Molitfelnicul din 1896, şi-n felul acesta Slujba ne este accesibilă. Pe lângă aceasta, existe site-uri care conţin Rânduiala, încât nimeni nu poate spune că nu are de unde să o preia. Îndemn, aşadar, pe toţi fraţii preoţi să nu ocolească această slujbă, numită şi Sinodicon. Prin ea, sunt anatemizaţi toţi ereticii din toate timpurile şi locurile. Cine sunt cei care se tem de Sinodicon? Tocmai ereticii învederaţi. Se tem şi necredincioşii de toate felurile, aflaţi, evident în afara Sfintei Biserici. Acest Sinodicon trebuie păstrat exact în forma  din Molitfelnic, atâta doar că celor menţionaţi acolo li se pot adăuga şi alţi vrăjmaşi ai lui Iisus Hristos şi ai Bisericii Sale.

Mă opresc aci cu relevarea aspectelor pe care le ia cenzura eclezială. Îi rog pe toţi fraţii preoţi să păstreze cu multă vechile ediţii ale cărţilor bisericeşti, căci va veni vremea când cenzura va înlocui Sfânta Liturghie şi toate slujbele bisericeşti cu un nou cult prin care nu se va preamări Dumnezeul Adevărului, ci blestematul antihrist.

 

Pr. Ioviţa vasile

Una din strategiile diavolului şi a slujitorilor săi este aceea de a amesteca, cu multă perfidie, adevărul cu minciuna. Este ceea ce metaforic se exprimă prin otrava turnată în băutura cea bună. Aceasta este invizibilă, dar efectul ei este mortal. Acest fapt s-a petrecut şi în Creta, cu ocazia reunirii a circa 160 de episcopi. Prin ceea ce au adoptat şi semnat, aceştia şi-au omologat fiecare statutul de pseudoepiscopi (episcopi falşi, mincinoşi). Excepţie făcând, fireşte, cei 33 care nu şi-au pus semnăturile pe documentele incriminate.

Citind cu atenţie capitolul 6 al documentelor cretane, intitulat ,,Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la aceasta’’, găsim suficiente mostre de amestecare a adevărului cu minciuna. Se vorbeşte în modul cel mai ortodox despre sfinţenia Tainei, se aduc citate scripturistice şi patristice, pentru ca exact la final, să se toarne cu vicleşug otrava în doză letală. Iată textul incriminat: ,,La aplicarea tradiţiei bisericeşti cu privire la impedimentele la căsătorie, PRACTICA BISEICEASCĂ TREBUIE SĂ ŢINĂ CONT, ÎN EGALĂ MĂSURĂ, DE PRESCRIPŢIILE LEGISLAŢIEI CIVILE cu privire la acest subiect, fără să depăşească limitele iconomiei bisericeşti’’. O aberaţie fără seamăn! Cum să pui pe picior de egalitate legile bisericeşti (Sfintele Canoane), care sunt de neclintit, cu legile civile care se pot schimba de la un an la altul? Oricât m-am străduit, n-am putut înţelege acest text altfel, decât aşa: Dacă la un moment dat, într-o ţară ortodoxă, legea civilă se schimbă, în sensul că sunt recunoscute căsătoriile între homosexuali, Biserica va fi obligată, conform textului de mai sus, să recunoască la rândul ei, acele căsătorii nelegiuite, adică să ţină cont ÎN EGALĂ MĂSURĂ de aceste prescripţii. De-aici urmează că Biserica, recunoscând aceste grozăvii, va fi chemată să-i cunune pe aceşi nefericiţi! În ce fel? Vor avea grijă ierarhii noştri eretici şi homosexuali să încropească o ,,slujbă’’, fiind déjà obişnuiţi să schimbe şi să falsifice textele liturgice. Homosexualilor li se va da dreptul prin lege să înfieze şi copii. Ce vor face cu ei? Îi vor sodomiza, fără urmă de îndoială. Nu vorbea recent Mihai Tudose de părinţii ce urmează să fie decăzuţi din drepturi, dacă nu-şi vor vaccina copiii? Deci lucrurile se leagă. Părinţii vor avea de ales între a-şi nenoroci pe viaţă copiii vaccinându-i, unii chiar vor muri, cum s-a întâmplat, sau a li se lua spre a fi daţi gay-lor, ca să li se satisfacă poftele spurcate.

În Europa sunt 15 ţări în care homosexualitatea este legalizată. Ultimele venite în acest grup al nelegiuirii sunt Germania şi Malta. Nu va trece mult şi va veni rândul României. Semnalul de la Bruxelles a fost dat, se caută momentul prielnic. Ortodocşii români au dat peste trei milioane de semnături împotriva sodomizării ţării. Le bagă cineva în seamă? Nici vorbă. Dar ierarhii noştri au legalizat în Creta, într-un mod ascuns şi viclean, păcatul homosexualilor şi urmările se văd dureros de limpede: Onilă Corneliu şi Pomohaci Cristian au ieşit la vedere, că doar au temei legal, scris negru pe alb, de ,,adunătura de necredincioşi’’ din Creta. Expresia aparţine Sfântului Kukşa al Odesei şi, fiind foarte potrivită, mi-o însuşesc.

Textul despre care e vorba are şi alte urmări. Aşa bunăoară, dacă ţinem cont în egală măsură de prescripţiile legislaţiei civile, acestea nu interzic căsătoria episcopilor, călugărilor şi preoţilor, după hirotonire. Şi atunci ierarhii noştri vor invoca legea civilă pentru a contracta căsătorii, fiecare după orientarea şi preferinţa sa sexuală! Bineînţeles că vor da liber şi călugărilor să se căsătorească, ca să nu fie discriminaţi! Ce vremuri trăim!

Nu vă lăsaţi amăgiţi de adaosul viclean ,,fără să se depăşească limitele iconomiei bisericeşti’’. Iconomia a devenit canon, iar Sfintele Canoane sunt date la o parte, spunea recent un frate. Şi aşa este.

Doamne ajută!

 

Pr. Ioviţa Vasile

 

 

 

Am auzit prima oară de Părintele Arsenie în vremea  uceniciei în Seminar, prin anii 70. Atunci, unul din părinţii profesori, Chesarie Gheorghescu, ne-a vorbit în cuvinte puţine , dar alese despre dânsul. Regretul meu este acela că n-am dat importanţă celor relatate, pierzând astfel posibilitatea de a fi în preajma dânsului, fie chiar şi numai pentru câteva minute. Cu trecerea vremii, am ajuns în câteva rânduri la mormântul Sfinţiei Sale, la Mănăstirea Prislop, uimit, de fiecare dată, de afluenţa extraordinară de credincioşi. Stau şi acum şi mă mir de mulţimea celor care fac pelerinaj la mormântul Părintelui. Cineva chiar a întrebat: oare ce-i aduce pe aceşti oameni la Prislop?, şi răspunsul a fost simplu, ,,sfinţenia şi necazurile’’. Trebuie remarcat faptul că ierarhii Bisericii noastre evită să vorbească despre Părintele Arsenie, unii îl privesc chiar cu ostilitate.  Din afara Bisericii, dar şi din interiorul ei, s-a pornit o campanile nemaiîntâlnită de denigrare, cu intenţia vădită de a curma pelerinajele numeroase, din toate regiunile României. Cine ar avea înteresul ca lumea să  numai meargă în acest loc binecuvântat al Ardealului? Desigur, diavolul şi slujitorii lui dintre oameni, maeştrii minciunii şi ai manipulării. Toate acestea m-au determinat să scriu aceste gânduri şi să le încredinţez şi altora, credincioşi, îndoielnici, denigratori. Şi aş dori să încep cu ce i se impută Părintelui:

1.Faptul că în pictura bisericii din Drăgănescu apar chipurile ereticilor Wulfila şi Francisc de Asissi cu aură de Sfinţi. Este, fără îndoială, o eroare. Nu ştiu cum s-o explic, decât recurgând la argumentul neştiinţei. Unii spun că ceea ce a pictat Părintele ar avea un caracter profetic, pe care nu l-am desluşit până acum. Posibil. Celor bine intenţionaţi, dar îndoielnici, le aduc aminte două exemple din istoria Bisericii noastre. Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful are minunate scrieri, în care însă s-au strecurat şi câteva erori, chiar şi o erezie, hiliasmul. S-a întâmplat din neştiinţă. Biserica îl priveşte cu îngăduinţă. Asfel citim acestea despre Sfânt: ,,Teologia Sfântului Iustin nu este aşa  de sigură, cum e credinţa lui. El are erori cu privire la raporturile intertrinitare, la suflet, la demoni; el profesează hiliasmul. Acestea sunt erori explicabile prin noutatea înseşi a problemelor din care ele au răsărit… Hiliasmul e datorat lui Papias’’. Erorile sale au fost din neştiinţă şi nu i-au fost piedici în calea spre sfinţenie şi spre a se încununa ca Mucenic.

Sfântul Gherasim de la Iordan e cinstit de toţi cei binecredincioşi. Ne-a rămas scris despre el că ,,biruind şi izgonind pe diavolii cei nevăzuţi, a fost împiedicat şi amăgit de diavolii cei văzuţi, adică de eretici, căci a căzut în erezia lui Eutihie… Mai pe urmă, a lepădat vătămarea eretică şi s-a întors la Dreapta Credinţă’’. Vorbim şi în acest caz de neştiinţă. Cutează cineva să pună sub semnul îndoielii sfinţenia acestor doi minunaţi ai lui Dumnezeu? Cred că nu, cu excepţia proştilor şi a necredincioşilor sau rău-credincioşilor

Se cuvine să folosim aceleaşi măsuri şi în cazul Părintelui Arsenie Boca şi să nu ne erijăm în judecătorii lui, căci avem suficiente nevrednicii personale de care ne putem îngriji.

2. Una din acuzele nedrepte ce i se aduc se referă la faptul că Părintele ar fi crezut în învăţătura drăcească despre reîncarnare. Cu nimic nu se susţine această învinuire, nicăieri în scrierile pe care le-am citit, n-am descoperit vreun indiciu în acest sens. Dimpotrivă, şi-a profeţit sfârşitul, când spunea ,,mai am trei calendare’’, adică trei ani. În alte rânduri le spunea credincioşilor: ,,de-acolo unde mă duc, vă voi ajuta mai mult’’. Denigratorii împuţinaţi la minte aruncă tot felul de acuzaţii, care ajung în urechile a milioane de oameni. Câţi dintre aceştia se apucă să cerceteze dacă aceste afirmaţii sunt adevărate sau mincinoase? Foarte puţini, şi tocmai pe aceasta mizează iubitorii de minciună.

3.Vrăjitoria este o îndeletnicire pe de-a-ntregul diavolească, aspru condamnată şi pedepsită de Sfânta Biserică Ortodoxă. Bineînţeles că vrăjmaşii lui Dumnezeu şi a tot binele n-au ezitat să contureze imaginea unui vrăjitor, când a fost vorba de Părintele Arsenie. Vă rog să observaţi în Vieţile Sfinţilor că atunci când un Sfânt Mucenic al lui Dumnezeu săvârşea o minune în faţa slujitorilor diavoleşti, imediat era acuzat de vrăjitorie, adică tocmai de ceea ce practicau ei cu ardoare. Aşadar, metoda nu e nouă. 4. Ne spuneţi, iubitori de minciună, că în chilia Părintelui de la Sâmbăta de Sus au fost găsite nu mai puţin de 300 de cărţi de vrăjitorie. Proşti sunteţi! Nu cred că poate cineva aduna atâtea cărţi de vrăjitorie în limba română acum, când ele proliferează din plin, darăminte acum, să zicem, 30-40 de ani. 5. Părintele Arsenie a fost caterisit pe nedrept, deci îndepărtat din slujirea preoţească. Faptul acesta grav e imediat deturnat de ponegritorii cu mintea îngustă, care nu întârzie să ne înştiinţeze că s-a lăsat de călugărie şi de preoţie! Chiar aşa, măi haidamacilor, de bună voie şi nesilit de nimeni? Nu vă e ruşine?

6.Ecumenismul este un cancer al societăţii noastre. Nu mă apuc acum să explic ce este cancerul. Suficient e să relev că aceia care se socotesc cunoscători ai picturii bisericeşti văd în imaginile de la Drăgănescu dovada  că Părintele Arsenie a fost ecumenist! Chiar aşa! Ia citiţi, cei ce sunteţi de bună credinţă (ceilalţi, nu!, că sunteţi proşti), cele ce urmează: ,,Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor. Căderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale Apusului. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxă, fie ei: arhierei, preoţi de mir, călugări sau mireni. Înapoi la Sfânta Tradiţie, la Dogmele şi Canoanele Sfinţilor Părinţi ale celor şapte Soboare Ecumenice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Ferească Dumnezeu’’. Acesta este ,,ecumenistul’’ Arsenie Boca!

7. Ca să fie încă şi mai convingători, iubitorii de minciună, nu pregetă să-l acuze şi de imoralitate şi acuză faptul că în preajma Părintelui s-ar fi aflat o monahie oarecare. După această adevărată avalanşă de minciuni ni se mai serveşte una? Şi aveţi pretenţia să vă credem? Oamenii cinstiţi ştiu, Dumnezeu ştie toate în chip desăvârşit, Părintele a schimbat vieţi şi continuă să o facă şi după trecerea la cele veşnice. Combătea neîncetat păcatul desfrânării şi mustra cu asprime pe cei care-l săvârşeau.

 

După toate acestea, socotesc că este bine să fac recurs la mărturiile unor oameni care au stat multă vreme în preajma Părintelui şi care, în viaţă fiind, pot fi oricând să confirme ceea ce scriu eu aici. Am avut privilegiul şi onoarea să vorbesc cu Părintele Serafim, duhovnicul Mănăstirii Căşiel din judeţul Cluj. Ne-a vorbit despre Părintele Arsenie ca despre un Sfânt, şi spunând aceasta, e suficient. Prin anul 2014 l-am întâlnit pe Părintele Clement de la Sâmbăta de Sus, chiar la Prislop. Fiind amândoi sălăjeni, repede s-a înfiripat o discuţie între noi. A fost o plăcere, pentru că acest ieromonah avea cugetul Bisericii. A stat multă vreme pe lângă Părintele Arsenie. Venind vorba despre Părintele Arsenie, am aflat lucruri frumoase, proorocii pe care le-a făcut şi care s-au împlinit, modul în care-i trata pe cei buni, dar şi pe cei rătăciţi. Părintele ştia dacă într-o mulţime căreia îi vorbea, s-a strecurat vreun sectar sau vreun necredincios şi nu pregeta să-i mustre spre îndreptare. Maica Marina Lupău este încă stareţă a Mănăstirii Bic din judeţul Sălaj. Cine are curiozitatea să afle mărturia dânsei, o poate face oricând. Va avea plăcuta surpriză să afle multe lucruri frumoase despre Părintele Arsenie, căci dânsa a vieţuit la Prislop în vremea când dânsul se afla acolo. L-aş enumera aici şi pe colegul meu de Institut Teologic, Daniil Stoenescu Partoşanul. Nu o fac dintr-o mare supărare, legată de grozăviile semnate în Creta, de cei chemaţi să ne fie arhierei.

 

Mărturisesc că în mai multe rânduri am cerut mijlocirea Părintelui Arsenie către Dumnezeu Atotputernicul. Uneori am primit ajutor, alteori, nu. Ajutorul n-a venit atunci când am cerut lucruri minore şi nefolositoare.

 

Vă rog să cugetaţi cu temeinicie la una din proorociile Părintelui. Zicea Preacuvioşia Sa că steaua cu cinci colţuri va fi înlocuită cu steaua cu şase colţuri. Doamne, câtă dreptate a avut!

Vă rog, înainte de a-l desconsidera pe Părintele, să vă întrebaţi şi să vă răspundeţi de ce Biserica Ortodoxă Română nu a canonizat niciun Sfânt din perioada comunistă? Vă dau eu un posibil răspuns. Fiecare Sfânt român înscris în calendar ar incrimina pe urmaşii celor care, prin crimele lor sălbatice, au însângerat pământul României Ortodoxe. Se spune că fiara, care purta numele de Alexandru Nicolski, a încetat ororile experimentului de la Piteşti în momentul când şi-a dat seama că dintre victimele sale se ridică Sfinţi! Dacă cei chemaţi să fie episcopi ai românilor ortodocşi au refuzat să canonizeze Sfinţii neamului, poporul dreptcredincios le aduce cuvenita cinstire. Aşa se explică de ce milioane de români se îndreaptă anual spre Prislop. Dacă ierarhii noştri au căzut în erezie, este cu neputinţă ca milioanele de credincioşi să fie în înşelare. Asta ar vrea să ne facă să credem vrăjmaşii Bisericii şi ai Neamului. De ceva vreme primesc sms-uri de la aceşti specimeni. Unul îmi scria cam aşa: ,,Am fost la Arsenie Boca şi am simţit că la mormântul acela se află diavolul, încât mi-a venit gândul de sinucidere’’. Răspuns-am: ,,Omule, minţi. Diavolul este în tine. Potoleşte-te, că altfel ajungi în iad. Nu mă mai deranja’’. Asemenea metode folosesc slujitorii diavolului, vădit deranjaţi de prezenţa la Prislop a credincioşilor noştri.

 

Părintele Arsenie Boca a fost batjocotit, prigonit şi întemniţat de lichelele comuniste. Aceşti criminali odioşi l-au iradiat şi apoi l-au răstignit, încât putem vorbi de un Sfânt Mucenic al Neamului. Aceşti criminali şi urmaşii lor îl ponegresc acum şi răspândesc otrava minciunii din gurile lor spurcate, pe toate canalele. Drept concluzie, aş recomanda tuturor ortodocşilor moderaţie. Admitem, prin reducere la absurd, că Părintele Arsenie n-a fost Sfânt. Rămâne atunci să admitem că a fost un credincios de rând, ca oricare dintre noi, cu meritele şi scăderile sale, care a fost persecutat şi a murit de mâna securităţii criminale. Nimeni nu mă va putea convinge că Părintele a fost eretic, ecumenist, vrăjitor, legionar vrednic de dispreţ şi tot ce spun iubitorii de minciună. Haideţi să ne gândim că există numeroase argumente şi minuni care pledează pentru sfinţenia vieţii sale. Ce vom răspunde la înfricoşătoarea Judecată, ştiind că ,,Sfinţii vor judeca lumea’’ (I Corinteni 6, 2) şi printre Sfinţi va fi, poate, şi Părintele Arsenie?

 

Pr. Ioviţa Vasile

 

 

 

 

Mihai Tudose a ajuns premier al României. Se cam ştie din ce unghere provine. Este un om de o statură impozantă, cu un spate puternic, la propriu şi la figurat. Pe faţa lui se pot citi multe. Este autoritar şi nu admite obiecţii. Când a fost vorba de plagiat, nu s-a dat în lături, a pus mâna pe condei şi şi-a însuşit munca altora. A fost propus pentru fotoliul de premier. Preşedintele Klaus, marele luptător împotriva furtului intelectual, l-a acceptat fără să crâcnească. Aşa ne-am trezit cu el în fruntea guvernului, unde a început să taie şi să spânzure.

Miercuri, 26 iulie a.c. a avut o ieşire pe posturile tv în care a spus nişte lucruri care i-ar face pe mulţi să se cutremure. Noi nu ne tulburăm, pentru că ştim pe cine avem în faţă. Referindu-se la campania de vaccinare a copiilor, care cam stagnează, a spus în esenţă următoarele: ,,Campania e pornită pe termen lung. Cine refuză să-şi vaccineze copiii îi expune la o moarte sigură. Părinţii sunt decăzuţi din drepturi pentru fapte mult mai puţin grave’’. Aşadar, prin vaccinare un copil poate fi nenorocit pentru o viaţă, cum arătam ţii refuză vaccinarea copilului, statul, drăguţul nostru stat de drept, are depline puteri să-i decadă din drepturi, să le ia copiii şi să facă ce vor cu ei. Ce vor face? Îi vor da spre adopţie unor homosexuali ca să fie sodomizaţi, cum se întâmplă în lume, sau îi vor păstra pentru prelevarea de organe? Avem dreptul să punem aceste întrebări, iar guvernanţii să răspundă. Oricum, le spunem că orice legi silnice ar născoci, n-au niciun drept să dispună, după bunul plac, de copiii oamenilor. Ceea ce vor ei să facă, este împotriva legilor lui Dumnezeu, şi nu le-aş dori să-i ajungă pedeapsa Lui. Le-o spun omeneşte, fără ocolişuri.

Postez acest text exact în forma în care am reuşit să-l scriu

 

Pr. Ioviţa Vasile

�

De o bună bucată de timp, guvernul nostru a intrat în alertă şi a conceput un plan riguros de vaccinare a populaţiei. Uitându-te la ei, zici că nu mai pot dormi noaptea de grija sănătăţii noastre şi a copiilor noştri. Motivul acestor îngrijorări trebuie căutat în străinătate şi în zona companiilor farmaceutice. Fără a lungi vorba, îndemn pe toţi să se ferească ca de foc de vaccinurile puse pe piaţă, şi argumentez:

1. Cu 8-9 ani în urmă, la şcoala unde predam religia exista o fetiţă în clasa a II-a, căreia i s-a descoperit o formă severă de diabet, ce s-a declanşat în urma unor vaccinuri.
2. Când avea mai puţin de doi ani, fiica unor rudenii ale noastre a primit într-o săptămână două vaccinuri. La scurt timp, s-a simţit rău şi medicii au constatat că suferea de diabet, încât e nevoită să primească insulină de patru ori pe zi. Boala aceasta îi va fi o mare povară pentru tot restul vieţii. Ei şi familiei.
3. Băiatul unui cunoscut din judeţul Vâlcea a fost sănătos şi s-a dezvoltat normal până la vârsta de doi ani şi jumătate. De bună credinţă, părinţii au acceptat să fie vaccinat. N-a trecut mult şi au apărut semnele autismului. Cine răspunde? Nimeni.
4. Când eram copil în clasele primare, ni s-au administrat câteva vaccinuri la şcoală. De-atunci am o formă de alergie, care se manifestă îndeosebi primăvara şi toamna, şi care mă va afecta până la sfârşitul vieţii.

Ştiind toate acestea, lucruri care se pot verifica, nu pot să stau fără a scrie acest îndemn către toţi românii; Feriţi-vă de vaccinuri! Cu ceva ani în urmă, ni s-a servit minciuna aceea sfruntată cu gripa aviară, până când milioane de păsări au fost sacrificate. Ca prin minune, gripa aviară a dispărut, nu se mai vorbeşte de ea, pentru că scopul fusese atins. Ne-aducem aminte, noi cei care locuim la ţară, că se vorbea despre o anume anemie la cai, şi s-a poruncit ca aceştia să fie sacrificaţi pentru ca boala să nu se răspândească. Au pierit atunci majoritatea cailor din România. Obiectiv îndeplinit. Nimeni nu mai pomeneşte de anemie la puţinii cai care ne-au rămas. Poporul român nu e prost, cum l-ar vrea proştii, şi îşi dă seama că în privinţa vaccinurilor există nişte intenţii criminale ascunse. Cu toate că se opintesc din răsputeri să introducă prin lege obligativitatea vaccinurilor, nu vor reuşi. Nu pot sancţiona, nu pot întemniţa milioane de oameni, cum socotesc aceşti bolnavi care ne conduc.

Preot Ioviţa Vasile

 

 

Sfânta Scriptură a Vechiului Testament la Cartea Numerii, cap. 16, are o amplă relatare privind răzvrătirea împotriva lui Moise, de fapt, împotriva lui Dumnezeu, a patru bărbaţi din Israel, urmaţi de alţi două sute cincizeci. Era vremea când Israel străbătea pustia spre Ţara Sfântă, după ispăşirea robiei egiptene. Cei patru şi-au strigat nemulţumirea: ,,Destul! Toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc sunt sfinţi şi Domnul este între ei. Pentru ce vă socotiţi voi mai presus de adunarea Domnului?’’ (Numerii 16, 3). Conducătorii lui Israel, Moise şi fratele său Aaron, cu nimic greşiseră poporului, ei îşi împlineau doar misiunea încredinţată de Dumnezeu. Răzvrătiţii, în schimb, aveau ambiţii peste chemarea şi menirea lor, ceea ce vedem din cuvintele lui Moise: ,,Alergaţi acum şi după preoţie?’’ Da, alergau deşi preoţia era bine definită şi stabilită prin legi Dumnezeieşti. Analizând cuvintele şi faptele răzvrătiţilor, avem în faţă tabloul lui Luther şi al celor contaminaţi de ereziile lui, protestanţii şi neo-protestanţii de toate felurile, vajnici luptători împotriva Bisericii lui Hristos. Conflictul ameninţa să ia forme violente, până când Moise i-a convins să accepte judecata lui Dumnezeu.

A doua zi s-au adunat răzvrătiţii, fiecare cu cădelniţa sa, iar de cealaltă parte, Moise şi Aaron, ţinându-şi cădelniţele. Moise rosteşte un ultim cuvânt: ,,Dacă Domnul va face lucru neobişnuit, de-şi va deschide pământul gura sa şi-i va înghiţi pe ei şi casele lor, şi corturile lor, şi tot ce au ei, şi dacă ei de vii se vor duce în iad, atunci să ştiţi că oamenii aceştia au dispreţuit pe Domnul’’(Numerii 16, 30). Şi într-adevăr, spune Sfânta Scriptură, ,,şi-a deschis pământul gura sa şi i-a înghiţit pe ei, şi casele lor, şi toată averea; şi s-au pogorât ei cu toate câte aveau de vii în iad şi i-a acoperit pământul şi au pierit din mijlocul obştii’’ (Numerii 16, 32-33).

Relatare aceasta biblică este de o excepţională însemnătate, căci ne arată cu multă limpezime unde este situat iadul: în interiorul pământului. Acest lucru fiind stabilit cu certitudine, urmează să facem un mic exerciţiu de logică şi imaginaţie. Ce e în interiorul pământului? Geografia fizică ne spune, mult după Sfânta Scriptură, că adâncimile pământului cuprind în ele o materie incandescentă de mii de grade! Acolo este focul despre care a spus Mântuitorul: ,,Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui’’ (Matei 25, 41). Prin urmare, focul şi chinul iadului nu sunt simple născociri ale cuiva, spre a-i înfricoşa, chipurile, pe oameni! Sunt adevăruri cuprinse în Revelaţia Dumnezeiască, rostite de Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar dacă vreun împuţinat la minte cutează să pună la îndoială aceste cuvinte, întrebe oamenii de ştiinţă, credincioşi sau necredincioşi, şi vor avea în faţă imaginea a ceea ce-i aşteaptă pe vrăjmaşii lui Dumnezeu şi a tot binele.

De mii de ani, Biserica lui Hristos ne învaţă să ne ferim de drumurile care duc spre iad. Cine mai ia seama la cuvintele cântării bisericeşti de la Paşti care ne spun despre pogorârea la iad a Mântuitorului: ,,Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; iar a treia zi, ca Iona din chit, ai înviat din mormânt’’.Sfântul Pionie din Smirna, care a pătimit în vremea lui Deciu (245-251), ne-a lăsat cuvintele deplin lămuritoare, privind existenţa iadului: ,,Aduceţi-vă aminte iarăşi de arderea muntelui Etna şi de aprinderea insulei Siciliei. Iar dacă acestea vi se par că sunt departe, apoi cunoaşteţi apele cele calde care ies din pământ, de unde se încălzesc şi se înfierbântă? Au nu din focul care este pregătit păcătoşilor în părţile cele dinăuntrul pământului? De aici cunoaştem că va fi judecata şi pedeapsa cea de foc a păcătoşilor de la Dumnezeu, prin Cuvântul Lui Cel întrupat, prin Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, nu vom sluji zeilor elineşti şi nu voim a ne închina idolului de aur’’ (Vieţile Sfinţilor pe luna martie, ziua a unsprezecea, Ed. Mănastirea Sihăstria, 2005, p. 189).

Este binecunoscută zona din America Centrală numită ,,Triunghiul Bermudelor’’, sau al ,,diavolului’’. Aici, precum bine se ştie, dispar fără urmă avioane şi nave, împreună cu echipajele. Oamenii de ştiinţă au explicat în fel şi chip fenomenul, fără a da un răspuns convingător şi definitiv. Nu cumva în acea zonă se deschide o intrare spre iad? Eu cred că da, însă lumea refuză fapte atât de evidente şi de pline de învăţăminte.

Învăţămintele acestea sunt pentru toţi oamenii, fiindcă toţi ne vom supune Judecăţii lui Dumnezeu. Nimeni nu se poate sustrage acestei Judecăţi, nimeni nu poate înfrânge voinţa lui Dumnezeu. Dreptatea lui se va înfăptui fără urmă de îndoială. Cel mai înfiorător lucru este nu pedeapsa iadului în sine, ci veşnicia ei!

Închei cu cuvintele Părintelui Cleopa privitoare la iad: ,,Să ne ferească mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului pe toţi câţi suntem aici şi să nu îngăduie Dumnezeu ca vreunul să încerce chinurile iadului în vreun fel. Şi toţi, cu darul Mântuitorului şi cu mijlocirea Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul şi a tuturor Sfinţilor, să ne mântuim, să ne uşurăm înainte de a ne duce din lumea aceasta şi să ne întâlnim cu toţii în veacul viitor la bucuria cea veşnică’’. Amin

Scris-am eu, Pr. Ioviţa Vasile

 

 

 

De săptămâni bune, Sfânta Biserică Ortodoxă, mama noastră, este ţinta unor atacuri mediatice fără precedent. Posturile de televiziune se întrec în a mediatiza faptele reprobrabile a doi pretinşi slujitori ai Bisericii lui Hristos: Cristian Pomohaci şi minciuno-episcopul de la Huşi, Corneliu Onilă. Dovezile împotriva lor au luat proporţii de avalanşă, în faţa căreia nimeni nu poate sta. Şi de ce ar sta cineva împotriva adevărului, precum că cei doi au comis fapte peste măsură de ruşinoase? Sfântul Apostol Pavel avea o sfială, o jenă, o stânjeneală deosebită când se referea la asemenea necuviinţe, şi a scris Bisericii din Efes: ,,Căci cele ce se fac în ascuns de ei, ruşine este a le şi grăi’’ (Efeseni 5, 12). Acum nu mai este nicio ruşine, se vorbeşte cu o plăcere diabolică, deschis, despre păcatele sodomiţilor din Sfânta Biserică Ortodoxă Română. Despre aceste păcate se ştia de multă vreme. Şi totuşi au fost toleraţi.

În aceste circumstanţe, domnul Pop, care stă pe scaunul Episcopal din Alba-Iulia, care ştia de apucăturile sodo-gomorite ale lui Pomohaci, să plece. Nu spun unde, dar să plece. Pentru că oricum, nu va muri în acel scaun. Scriu, datez şi semnez. Dumnealui a semnat documentele din Creta prin care s-a legiferat sodomia şi, iată, sodomiţii se arată în toată urâţenia lor. Să mi se ceară să dovedesc cele afirmate mai sus, şi o voi face!

Despre păcatele sodo-gomorite ale lui Corneliu Onilă ştia patriarhul Daniel, ştiau majoritatea membrilor ,,Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române’’, şi au păstrat omerta. Cine aude, vede, ştie şi tace, o mie de ani trăieşte în pace. Este socoteala pe care şi-au făcut-o minciuno-episcopii ecumenişti din Creta, şi cei ce i-au aprobat. Dumnezeu ne arată că nu este aşa. A îngăduit ca faptele murdare şi ruşinoase ale acestor doi specimeni să iasă la lumină. Îngăduie ca ele să fie mediatizate şi întoarse pe toate feţele de vrăjmaşii Bisericii. Pentru că ierarhii alcătuitori ai Sinodului Sfintei Biserici Ortodoxe Române au ştiut şi au tăcut, să plece din scaune! Previziune: nu vor pleca. Vor acoperi faptele lui Onilă şi-l vor scoate binişor din acest scandal. După cum vor fi comandamentele din afara Bisericii, că nu ei hotărăsc. Ei execută.

Cristian Pomohaci îşi organizează concerte, primeşte buchete de flori, cântă şi pupă. Nu-i pasă. Corneliu Onilă pleacă în străinătate şi aşteaptă să se aştearnă uitarea peste toate grozăviile sale. În această vreme, vrednicii preoţi care s-au îngrădit de asemenea specimeni, prin nepomenirea ereticilor, au fost ,,caterisiţi’’ şi alungaţi din parohiile lor. Aşa sunt comandamentele vremii.

Nişte călugări vrednici, veniţi din Moldova, care s-au delimitat de ruşinea ierarhilor, au mărturisit că au fost huiduiţi cu numele lui Pomohaci. Exact ce scriam. Ruşinea nu este a cui o face, este a celui care o pricepe.

Doamne, întoarce pe ierarhii căzuţi în erzie la Sfânta Ortodoxie. Amin.

 

Preot Ioviţa Vasile

Cine sunt eu? O definiţie posibilă ar fi: ,,nimea-n drum’’. Mă regăsesc în această definiţie. Înainte de 29 decembrie 2016 eram unul care mai ridicam glasul şi mai predicam, îndeosebi pe la înmormântările la care eram invitat. De-atunci, mi s-a pus pumnul în gură şi de-abia în două rânduri am avut putinţa să vorbesc credincioşilor, pe unde-am putut. Văzând această neputinţă, am zis că îmi deschid un site sau un blog, nu fac deosebire, în care voi scrie tot ceea ce nu pot să vorbesc. Cu ajutorul cuiva care se pricepe, am încropit această alcătuire în care am reuşit să-mi expun anumite puncte de vedere, să iau anumite atitudini, să semnalez anumite evenimente, să transmit nişte sfaturi şi învăţături. Piedici multe, greu de depăşit. Din senin vedeam că-mi apar nişte ciudăţenii grafice şi nu puteam să continui. Nu-i nimic, am zis, important e ca mesajul să ajungă unde trebuie, şi a ajuns. Vârful l-am atins când am avut 6 persoane cu 18 accesări. Nu e rău, m-am gândit, şi atâţia dacă mă urmesc, e ceva. Unul singur de-ar fi fost, merita să scriu în continuare. Descurajat, am încetat să mai postez, aşa încât am ajuns la 0 accesări. Ce rost avea să mai continui, dacă nici cei apropiaţi nu sunt intereasaţi de ceea ce scriu? Am tras de-aici concluzia că scrisul meu e lipsit de valoare, şi degeaba-mi face eu iluzii că voi găsi oarecare audienţă. Bine, dar atunci ceea ce-am propovăduit eu din faţa Sfântului Altar, vreme de 39 de ani, a fost lipsit de valoare? Doamne, fereşte! Că dacă eu voi fi un împiedicat într-ale vorbirii, de multe ori am citit texte biblice ori patristice în auzul credincioşilor ortodocşi, iar acestea nu pot fi lipsite de valoare decât în optica celor împuţinaţi la minte. A fost momentul în care mi-am adus aminte de preotul care, în condiţii extrem de dificile, îşi oficia Sfintele Slujbe cu biserica pustie. Şi trecănd să cădească prin biserica goală, vedea doar scaunele, şi cu amărăciune în suflet se gândea: ,,Voi, scaunelor, veţi da mărturie la Judecată de nepăsarea lumii acesteia’’. Atunci am zis, acum zic, hai să scriu şi să postez, că toate acestea se vor şterge, nu se vor păstra pe niciun fel de suport, dar cu certitudine Dumnezeu mi le va ţine în socoteala Sa, şi poate la înfricoşătoarea Judecată va zice: ,,Acest netrebnic a vrut să facă şi n-a reuşit, dar măcar s-a străduit’’.

Sfântul Ioan Botezătorul era numit ,,glasul celui ce strigă în pustie’’, adică în deşert, adică nimănui. Şi comparându-mă cu acest mare Sfânt al lui Dumnezeu am constatat că până să-i ajung la gleznă, ca statură morală, îmi lipsesc câţiva centimetri. Nu mulţi, numai câţiva! Adică ceea ce spuneam la început; sunt un mare nimea-n drum. Important este ca acest drum să ducă spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Doamne, ajută!

 

Sfântul Antonie cel Mare a trăit în Egipt între anii 251-356, în vremuri de mari şi grele încercări pentru Biserica lui Hristos. Erezia arienilor se întindea cu repeziciune. Arienii arătau multă ură şi violenţă pentru cei care păstrau Dreapta Credinţă. Episcopii şi preoţii erau alungaţi din biserici, în locul lor fiind aşezaţi păstori nevrednici, iubitori ai ereziei lui Arie. Despre această cumplită prigonă i s-a descoperit Sfântului, prin vedenie, cu doi ani înainte. Iată cum relatează Sfântul Atanasie cel Mare descoperirea Dumnezeiască: ,,Deci, într-o vreme fiind în vedenie, a suspinat îndelung, apoi după câtva timp, întorcându-se către cei care erau împreună cu dânsul, şi cutremurându-se, s-a sculat şi s-a rugat; apoi, plecându-şi genunchii, a rămas aşa mult timp, iar după aceea s-a sculat bătrânul plângând. Deci înfricoşându-se cei ce erau cu dânsul,îl rugau să le arate cele văzute de dânsul, supărându-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspinând tare, a spus către dânşii: ,,O, fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta’’. Iar ei, iarăşi rugându-l să le spună ce a văzut, el lăcrimând, a zis: ,,O urgie are să cuprindă Biserica şi are să fie dată oamenilor celor asemenea cu dobitoacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s-ar fi făcut nişte azvârlituri de picioare ale dobitoacelor ce saltă fără rânduială. Şi atunci suspinam, căci am auzit un glas, zicând: <>. Acestea le-a văzut bătrânul şi după doi ani s-a şi întâmplat năvălirea arienilor şi răpirea bisericilor, când şi vasele cu sila răpindu-le, le făceau să fie purtate de mâini păgâneşti; când şi pe păgânii de la prăvălii îi sileau să vină cu dânşii şi, fiind ei de faţă, lucrau deasupra mesei precum voiau.

Atunci toţi am cunoscut că azvârliturile de picioare ale catârilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mângâiat pe cei care erau cu dânsul, zicându-le: ,,Nu vă mâhniţi, fiilor, că precum s-a mâniat Domnul, aşa se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor., iar păgânătatea ducându-se şi ascunzându-se în cuiburile sale; apoi Dreapta Credinţă biruind, va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniţi cu arienii, că nu este a Apostolilor învăţătura aceasta, ci a diavolilor şi a tatălui lor, învăţătura care este stearpă, dobitocească a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor’’ (Vieţile Sfinţilor pe ianuarie, Ed. Mănăstirii Sihăstria, 2005, p. 344).

Cinstiţi cititori! În multe biserici se aud loviturile de copite ale ecumeniştilor. Au încercat să ia Schitul Rădeni, Dumnezeu nu le-a îngăduit. Se străduiesc din răsputeri să se înstăpânească în Parohia Schit Orăşeni din judeţul Botoşani, vrednicii credincioşi în frunte cu Părintele Ioan le stau împotrivă. Au ,,caterisit’’ pe Părintele cel vrednic, Cantor Mihai din Sălaj, şi l-au alungat din mijlocul Turmei.  Lovituri de copite se aud din Oltenia, în altarul Mănăstirii Lacul Frumos, de unde slujitorii lui Hristos, Ieromonahul Grigorie şi monahul Chiriac, au fost siliţi să plece, în aplauzele stareţilor şi stareţelor din Eparhie, care, cu grăbire au semnat împotriva fraţilor lor. La Pietroasa a fost trimis un comando să pună pumnul în gura Părintelui Claudiu Vasile. Glasul Părintelui Staicu Ciprian şi ale ieromonahului Onisim nu se mai aud în bisericile unde, cu vrednicie, au slujit. Răsună, în schimb, zgomotul copitelor ecumeniste. La biserica Părintelui Andrei Savin din judeţul Neamţ au venit slujbaşii lui Savu Teofan, au pus stăpânire pe sfântul locaş, instalând camere spion, în cel mai pur stil gestapovist. Cine va trece prin Beiuş nu va mai auzi glasul Părintelui Cosmin Tripon, preamărind pe Dumnezeu, ci va fi asurzit de loviturile şi ţopăielile catârilor. Nu-l mai căutaţi pe Părintele Ioan Miron în parohia în care a slujit. Riscaţi să auziţi răcnete de equus mullus, lăudând isprăvile celor care L-au trădat pe Hristos Mântuitorul în Creta. Buzoienii îl ştiu bine pe Părintele Buză Claudiu, mintea lucidă care s-a îngrădit de ereticul Vincenţiu Griffoni. Urmarea? A fost ,,caterisit’’ şi alungat din biserică. Nu şi din Biserica lui Hristos, asta-i cu neputinţă!

Ecumenişti! Veniţi-vă în fire. Încetaţi prigoana, spre binele vostru. Oricum, timpul vostru este scurt (Apocalipsa 12, 12). Nimeni nu vă vrea răul. Voi înşivă vă faceţi răul pe care nimeni altcineva nu vi l-ar putea face. Pentru oarecari măriri şi deşertăciuni lumeşti vă primejduiţi mântuirea sufletelor. Am văzut slujbaşi ecumenişti zeloşi, folosiţi o vreme, apoi lepădaţi ca nişte cârpe îmbâcsite şi rău mirositoare. Nu mai trepăduşiţi în jurul scaunelor episcopale. Nu sunteţi stăpâni ai Bisericilor (I Petru 5, 3), numai Hristos Mântuitorul are stâpânire deplină şi neîngrădită asupra Turmei Sale. Nu vă afundaţi şi mai mult în mocirla ecumenistă. Va veni vremea când veţi dori să ieşiţi din ea şi nu veţi putea.

Iar voi, iubitori de Hristos, preoţi, monahi şi monahii cu picioarele zdrobite de copitele purtătoarelor de straie călugăreşi (Frumoase!), credincioşi mireni, nu vă temeţi! Dacă le stăm împotrivă, ecumeniştii sunt neputincioşi. Linişte nu mai au nici când îşi pun capetele pe pernă, căci şi în ei a sădit Dumnezeu conştiinţa morală, care îi mustră în fiecare ceas al vieţii lor. Nu-i vedeţi cum încearcă zadarnic să se îndreptăţească? ,,Numai să nu vă uniţi cu ecumeniştii, că nu este a Apostolilor învăţătura aceasta, ci a diavolilor şi a tatălui lor’’ Suntem în ultima prigoană a istoriei, cea mai cumplită, ,,cum n-a mai fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi’’ (Matei 24, 21). ,,Iar când vor începe să fie acestea, prindeţi curaj şi ridicaţi capetele voastre, pentru că răscumpărarea voastră se apropie’’ (Luca 21, 28). ,,Vino, Doamne Iisuse!’’ (Apocalipsa 22, 20). Amin.

Preot Ioviţa Vasile

5 iulie 2017